CONCLUZII

După parcurgerea acestui catalog sunt necesare câteva observaţii privind caracteristicile lotului histrian.

O primă remarcă pe care trebuie să o facem este că piesele care îl alcătuiesc ne-au parvenit într-o stare proastă, majoritatea lor fiind fragmente de dimensiuni reduse (avem un singur vas întreg), fapt care a limitat în mod substanţial posibilitatea unei analize mai profunde din punct de vedere stilistic şi tipologic. Hazardul descoperirilor a făcut însă să se păstreze multe zone de bordură sau medalioane, ale căror ornamente, aşa cum subliniam în introducere, constituie criterii sigure de atribuire la un atelier sau altul. Studierea cu mare atenţie a elementelor aparent insignifiante, ca şi existenţa câtorva iscălituri de olari, ne-au permis gruparea majorităţii pieselor în ateliere (desigur în limitele unor incertitudini inerente) şi acolo unde nu a fost posibil în centre de producţie.

Lotul histrian cuprinde, în cea mai mare parte, boluri aparţinând atelierelor ioniene. Aproape toţi olarii identificaţi de Laumonier la Delos sunt prezenţi cu produsele lor la Histria. Urmează, din punct de vedere numeric, alte câteva ateliere microasiatice, unele localizate cu precizie, ca, de exemplu, pergamenienele sau oficina lui Paniscus la Kyme, altele fără specificarea unui centru precis, cum ar fi Seria α sau Kirbeis. În compunerea sa sunt prezente, de asemenea, bolurile ateniene, cu atelierul lui Bion, şi cele produse în Pont, mai greu identificabile, majoritatea fiind încă inedite. În sfârşit, nu excludem posibilitatea existenţei unor produse locale, dacă ţinem cont de informaţia lui M. Lambrino care în consideraţiile generale privind situl de la Histria aminteşte existenţa unui fragment de tipar ce a servit la fabricarea acestui tip de vase^[1]. La aceasta se adaugă descoperirea din anul 1993, în sectorul “Cuptoare” (nume convenţional datorat descoperirii în zonă a mai multor cuptoare de ars ceramică, datând din epoci diferite^[2]), a unui poanson din ceramică, având pe el o rozetă cu patru petale albiate şi patru sepale şi punct central. Din punct de vedere cronologic, el aparţine sec. II a. Chr.^[3]. Din păcate, tiparul este astăzi pierdut, iar decorul de pe poanson nu coincide cu nici unul întâlnit de noi pe piesele de la Histria, motiv pentru care nu putem decât să presupunem o producţie locală, fără a o putea defini.

Nu ştim dacă modul de structurare a materialului histrian ne permite să avansăm ipoteze privitoare la relaţiile comerciale sau dezvoltarea economică a cetăţii. Este ştiut faptul că nici în epoca elenistică, nici în cele anterioare, producţia şi difuzarea ceramicii nu au jucat un rol important în economia oraşelor, constituind un aspect relativ limitat al bunurilor materiale de care dispunea o comunitate antică. Prezenţa sau absenţa atelierelor de produs vase sau existenţa, în indiferent ce cantitate, a bolurilor de import nu înseamnă neapărat prosperitate sau sărăcie, ele trebuind să fie judecate întotdeauna în raport cu celelalte categorii de materiale pe care le avea la dispoziţie colectivitatea^[4]. În plus, în cadrul schimburilor comerciale ceramica nu a constituit niciodată marfa principală, fiind, în general, pe o poziţie auxiliară. Ea însoţea alte bunuri, de multe ori perisabile, cum ar fi grâu, ulei, vin, ca în cazul încărcăturii epavei de la Torre Santa Sabina^[5] sau făcea parte din echipamentul echipajului, cum par să demonstreze materialele descoperite în epavele de la Anticythera^[6] şi Grand Congloué^[7].

Inventate la Atena către sfârşitul sec. III a. Chr., bolurile cu decor în relief încep să fie produse rapid în multe centre din Grecia continentală şi insulară, Asia Mică, ţărmurile nord şi vest-pontice, Italia. Ele constituie o inovaţie tehnologică, care permitea o producţie de serie. Această proliferare a atelierelor a făcut ca difuzarea produselor lor să fie locală sau maximum regională, fără a putea vorbi de adevărate curente comerciale. Descoperirea câtorva vase la mari distanţe de locul de fabricaţie poate fi mai degrabă pusă în legătură cu circulaţia persoanelor, ea nereprezentând o comercializare intenţionată.

Există totuşi două excepţii: produsele ateniene şi cele ale atelierelor ioniene.

Bolurile ateniene, primele fabricate, au fost imediat exportate pe o arie largă, dar într-o cantitate destul de redusă, deoarece au apărut curând imitaţii locale, ce satisfăceau cererea pieţei mult mai ieftin^[8]. Astfel, le întâlnim în Grecia continentală şi insulară, pe ţărmul de vest al Asiei Mici şi în bazinul pontic.

Cu totul alta este situaţia oficinelor ioniene, ce au produs cel mai mare număr de vase, cu care, practic, au invadat aproape toate pieţele lumii antice greceşti, distribuţia lor acoperind întreg bazinul Mării Mediterane şi pe cel al Mării Negre. Centrul lor de producţie pare a fi fost Efesul^[9], unde este localizat şi cel mai important atelier, cel al monogramei PA. Existenţa unui port important şi de aici a unui comerţ înfloritor a fost un stimul pentru o producţie ceramică intensă. P. Guldager Bilde consideră că Efesul, prin poziţia sa geografică, care asigura legăturile atât cu Marea Mediterană, cât şi cu Anatolia şi Mesopotamia, era în mod firesc un important centru comercial, iar difuzarea produselor atelierului monogramei PA reflectă această situaţie^[10].

Întrebarea care se pune este dacă Efesul îşi distribuia singur bolurile sau o făcea prin intermediari, ele reprezentând o încărcătură suplimentară pentru navele străine care acostau în portul său.

Mulţimea vaselor ioniene descoperite la Delos a condus şi la o altă ipoteză, şi anume la funcţia de distribuitoare a insulei pentru acest tip de piese, în special către Occident, prin intermediul numeroşilor negustori italici existenţi aici, ca de altfel şi în Efes^[11].

Toate aceste ipoteze sunt posibile, dar deocamdată nu pot fi verificate, motiv pentru care prezenţa majoritară a bolurilor ioniene în lotul de la Histria nu ne poate conduce spre vreo concluzie privind relaţii comerciale directe între Histria şi oraşele Ioniei.

^[2] M. Coja, P. Dupont, Histria, V, 1979, p. 14-56.

^[3] Mulţumim dlui M.V. Angelescu care ne-a oferit această informaţie, piesa fiind inedită.

^[4] G. Siebert, Annales... Besançon, 1980, p. 66; R. Pierobon, Bolletino d’Arte, Suppl. al N. 31-32, p. 88; P. Guldager Bilde, 1993, p. 193.

^[9] R. Pierobon, op. cit., p. 49 şi nota 49, p. 92.