„Printre cavalerii gustului
francez, campionii tradiţiilor noastre ancestrale, preşedinţii
patrioticei Societăţi Naţionale, figura o fiinţă
angelică, un artist de o loialitate şi o puritate excepţionale,
venit din străinătate, cu o cocardă belgiană la
pălărie, pentru a semna, la biroul de recrutare al apărătorilor
patrimoniului nostru, un angajament voluntar”. Astfel îşi
începe Emile Vuillermoz în a sa Istorie a muzicii, capitolul
dedicat lui César Franck.
În ciuda originilor sale germanice, atât paterne, cât
şi materne, Franck, născut la Liège în 1822, este
unul dintre marii compozitori, şi marii săi oameni, cu care
Franţa s-a mândrit şi se mândreşte. A început
studiile muzicale în oraşul natal şi le-a terminat la
Conservatorul din Paris, ca elev al lui Reicha, Lehorne şi Zimmermann.
Îşi va câştiga existenţa ca organist, mai întâi
la Trinité, apoi la Saint Jean-Saint François şi în
sfârşit la Sainte Clautilde când, în paralel, este
numit şi profesor de orgă la Conservator. Primele sale compoziţii
nu depăşesc un nivel oarecum mediu. De abia în jurul
vârstei de 50 de ani apar capodoperele: Preludiu, coral şi
fugă (1884), Variaţiunile simfonice (1885), Sonata pentru
pian şi vioară (1886), Simfonia în re (1888)... Concepţia
sa arhitecturală, caracterul improvizatoric pe care le cultivă,
venind de fapt din practica de organist, modulaţia obsesivă,
stilul polifonic caracterizează întreaga sa creaţie.
Expunerea temelor ocupă suprafeţe ample, ca în Sonata
pentru pian şi vioară, de pildă. Muzica se supune unei
gândiri oarecum contemplative, creând stări şi trăiri
printr-o prelucrare elaborată a materialului sonor. Surprindem
influenţe wagneriene în felul în care îşi defineşte
construcţia; în acelaşi timp, el oferă melodiei
acea curgere ce vine din marile desfăşurări bachiene.
Beatitudinile se nasc în epoca sa de plină maturitate. A lucrat
10 ani, între 1869 şi 1879 la această operă monumentală.
Se pare că ideea conceperii Beatitudinilor a venit o dată
cu lectura Vieţii lui Iisus de Ernest Renan. Iar subiectul, care
pleacă de la predica de pe munte cu cele opt fericiri ale omului,
conţinute în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap. V (1-12)
a fost regândit şi realizat în formă de libret de
Josephine Blanche Bouchet - dame Colomb, poetă şi scriitoare
care s-a manifestat cu destulă notorietate în a doua jumătate
a secolului XIX. Textul literar devine oarecum vetust în vremurile
noastre, stilul grandilocvent al poetei părând depăşit
de multe ori. Trecând peste rezervele de ordin literar, vom găsi
în Beatitudini punerea în valoare din punct de vedere muzical
a tuturor mijloacelor stăpânite de compozitor, cu o forţă
impresionantă. Gândit pentru opt solişti, cor şi
orchestră, oratoriul întruneşte toate elementele unei
confruntări între bine şi rău, între spiritual
şi teluric, reprezentate de grupurile solistice sau de ansambluri,
susţinute în permanenţă de o prezenţă
orchestrală judicios dozată. Atingerea unor culmi dramatice
la care participă masa corală se realizează în principal
printr-o tratare polifonică de un dinamism impresionant. Momentele
de linişte obţinute mai ales prin utilizarea sonorităţilor
suave ale vocilor feminine creează oaze de chietudine într-un
climat în care teluricul rămâne totuşi dominant.
Pentru că unul din personajele principale este Satana. El se confruntă
cu Iisus într-un dialog teribil. Cele două personaje - bas
şi bariton - sunt cu grijă servite din punct de vedere muzical
şi reprezintă în mod firesc pilonii dramaturgici centrali.
Ironia soartei a făcut ca César Franck să nu-şi
audă această lucrare, care a contribuit cel mai mult la gloria
sa. Ea nu a fost cântată integral decât după moartea
compozitorului, în 1891, în cadrul Concertelor Colonne.
Vladimir POPESCU-DEVESELU
Sursă informaţii:
Filarmonica"George Enescu", Biroul de presă
|
