Casa Domnească de la Brebu

Scurt istoric

Bătrâneţea şi vremurile tulburi de la sfârşitul domniei ctitorului Matei Basarab (1632-1654), marcate de războiul cu Vasile Lupu şi de răscoala seimenilor, au împiedicat terminarea lucrărilor în timpul vieţii acestuia, ele fiind continuate de Constantin Brâncoveanu încă din anul 1689. Două hrisoave date de acesta la 24 februarie 1689 şi 2 iulie 1690 scutesc de dări un numar de 52 de localnici pentru a construi şi ajuta la terminarea mănăstirii Brebu. Pentru că moşia din Brebu de care dispunea mănăstirea nu era prea mare, domnul face un act rar întâlnit chiar în acele timpuri, şi anume alungă ţăranii de pe hotarul Podului Cheii, spre a lărgi cuprinsul mănăstirii, dându-le în schimb alte proprietăţi, mai îndepărtate şi fără a avea aceeaşi valoare, ceea ce a provocat mari nemulţumiri în rândul acestora. Ecoul lor va răbufni permanent în relaţiile dintre ţărani şi mănăstire, având drept consecinţă slaba dezvoltare a acesteia, precum şi desele împotriviri şi răscoale ale celor nedreptăţiti.

Lupta dintre călugări şi ţărani a continuat permanent până în anul 1863, când s-a produs secularizarea averilor mănăstireşti şi când mănăstirea a fost transformată în biserică de mir, iar moşiile au trecut în patrimoniul Eforiei Spitalelor civile. În decursul anilor, chiliile s-au ruinat, averea mobilă a fost lichidată la licitaţie, iar casele domneşti au intrat în administraţia Eforiei Spitalelor civile, fiind folosite ca loc de recreaţie a elevelor de la Azilul "Elena Doamna". Mai târziu, aici a funcţionat un sanatoriu, care s-a transformat apoi în preventoriu, iar în 1950-1957 a găzduit un azil de bătrâni. Asupra acestui ansamblu arhitectonic s-a intervenit de două ori: o primă reparaţie a fost făcută în anul 1843, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, fiind urmată apoi de o nouă restaurare în anii 1957-1959, realizată sub patronajul Direcţiei Monumentelor Istorice, când monumentul a fost readus la forma iniţială, dându-i-se destinaţia de muzeu.