Construirea incintei pe o arie mai mare, la limita platoului, este de pus în contextul sporirii nesiguranţei vieţii în teritoriu, ca urmare a atacurilor carpice şi apoi gotice şi din nevoia celor care anterior locuiau în villae rurale, de a se pune la adăpostul zidurilor. Acordarea dreptului de a construi o nouă incintă, mai largă, trebuia să reflecte şi o schimbare a percepţiei asupra modului de abordare a apărării Imperiului, care nu se mai putea rezuma la linia graniţelor. Fortificarea oraşelor se produce la scară mare de la mijlocul secolului al III-lea p. Chr.^1., dar se pare că doar Aurelian va propune un program, dând tonul prin începerea lucrărilor la noua incintă a Romei. Mai cu seamă în regiunile balcanice, bântuite de barbari, Aurelian va iniţia o acţiune de fortificare a castella de pe limes şi a oraşelor, diferenţele dintre sistemul de fortificaţii "civile" şi militare dispărând.
Activitatea lui de consolidare a provinciilor sud-dunărene îi aduce recunoaşterea ca restitutor patriae, la Callatis (CIL III,7586), şi aşezarea de inscripţii, care ar putea trăda chiar reconstrucţia incintelor de la Tropeaum (CIL III 12461= 7484) şi Durostorum (CIL III 12456)^2..
Forma turnurilor semicirculare alungite este doar un posibil indiciu cronologic, putând fi o iniţiativă diocletiană, fără a fi sigur că nu este anterioară^3..
O monedă de la Diocletian, descoperită pe fundaţia B 20, ar putea fi un terminus ante quem pentru faza fundaţiilor nefinisate, atribuite unei dispoziţii a lui Aurelian^4..
P. Diaconu absolutizează datele obţinute pe incinta de sud-vest, din păcate publicate incomplet, şi neagă evidenţa fazelor romane timpurii de la poarta de est^5., şi consideră că toată incinta tropaensă este începută de Aurelian.
Monica Mărgineanu Cârstoiu absolutizează în sens contrar rezultatele cercertărilor noastre la poarta de est, considerând că faza timpurie, post atacurile costoboce, trebuie citită şi în descoperirile făcute pe incinta de sud-vest^6..
Investigaţiile stratigrafice făcute până astăzi au confirmat existenţa locuirii romane timpurii, anterioare mijlocului secolului al III-lea p. Chr., doar în zona de răsărit şi centrală dezvoltată pe cardo şi decumanus maximus sub basilica de marmură, unde probabil se dezvoltase zona sacră, şi la cisterna timpurie, transformată ulterior în basilică creştină.

Deci, din datele de care dispunem, putem afirma că după o masivă distrugere a monumentelor principale din municipium Tropaeum s-a proiectat o nouă incintă, prelungindu-se axele principale ale oraşului până la limitele platoului, poarta de vest devenind astfel pandantul celei de est. Evident, o cercetare la nivelul fundaţiilor în turnurile porţii de vest ar putea aduce elemente privind forma iniţială a planului acesteia şi ne-ar lămuri dacă proiectul iniţial a fost schimbat şi aici, cum pare foarte probabil. În sondajul din colţul nordic dintre incintă şi turnul T 14 se poate observa că la nivelul -1,50 faţă de nivelul intrării în poarta din prima fază există o linie de demarcare foarte evidentă - fundaţia a fost construită apoi pe încă 1,10 m până la talpa zidului de incintă. Sub nivelul tălpii zidului de incintă, turnul T 14 are îngropate două rânduri de blocuri ecarisate şi 33 cm în opus incertum. Ipoteza privind o fază de funcţionare a porţii de vest anterioară pragului de secol IV, sub care sunt asize de blocuri ecarisate, a apărut numai datorită faptului că s-a omis desenarea unui profil nord-sud şi a unuia est-vest al zonei porţii, cu prezentarea straturilor descoperite şi, din păcate, îndepărtate până la pământul viu.
Tocmai pentru că pe zona vestică şi sudică nu exista o incintă timpurie, constructorii antici s-au văzut nevoiţi să concentreze de la bun început aici lucrările, finisându-se în primă instanţă cele de la nord de poarta de vest. Faza avansată a lucrului pe acest tronson a fost, probabil, şi motivul pentru care s-au respectat planurile elaborate în primul proiect, chiar dacă şi aici s-a produs o temporară încetare a lucrului.
Dacă luăm în considerare rezultatul cercetării noastre din turnul T 4 putem presupune că lucrările s-au dezvoltat şi pe incinta de pe latura de nord, traseul ei fiind probabil corectat faţă de cel din epoca traiană.

Momentul întreruperii lucrărilor este neprecizabil tocmai pentru că nu avem un indiciu sigur pentru începerea lucrărilor şi nu ştim dacă pauza a putut fi de câteva decenii sau de câţiva ani. Datorită faptului că atât în fundaţia turnului T 22, cât şi la turnul T 15 sunt folosite piese arhitectonice din monumente oficiale romane timpurii, pe baza rezultatelor de la poarta de est^7. ne este posibil să datăm şi cu materialul arheologic faza II a incintei, faza pe care Licinius şi Constantin şi-o arogă (Em. Popescu, Inscripţii din sec. IV-XIII descoperite în România, 170). Afirmaţia că refacerea se va face a fundamentis este de înţeles în sensul că cei doi Augusti au schimbat proiectul de bază. După cum se poate deduce din ceea ce a fost realizat, în esenţă schimbarea a constat în recurgerea la pragmatism - în construirea elementelor de fortificaţie cele mai adecvate în funcţie de condiţiile de microrelief în care urmau să-şi găsească rostul defensiv. Pe sectorul sudic al laturii de vest, mai puţin expus, se abandonează unul din două turnuri, mărindu-se distanţa ce le revenea a fi apărată, în schimb se lungeşte axul lor, în aşa fel ca apărătorii să acopere în întregime incinta. Tot în acest scop se reduc unghiurile pe care traseul primului proiect le admitea, mascate de câte un turn. Pe sectorul de la nord de poarta de răsărit, necercetat, o bună parte din curtină, este fără turnuri; colţul de nord-est a fost, totuşi, bine protejat de două sau trei turnuri, şi după cum credem că se va constata la curăţarea şi cercetarea totală a lor, cel puţin T 2 este o reminiscenţă a unei faze romane timpurii.