Cod
sit: 136722.01
Szőcs Peter Levente (MJ Satu Mare)
În cursul lunilor aprilie - mai 1999 au fost
executate trei sondaje arheologice la biserica reformată din Acâş
(jud. Satu Mare). Clădirea este un monument, ridicat la sfârşitul
secolului XII, începutul secolului XIII, în stil romanic. Potrivit
considerentelor de istoria artei şi, conform primelor menţiuni,
biserica actuală este biserica fostei mănăstiri benedictine.
Clădirea prezintă probleme de umiditate excesivă, fapt pentru
care a fost inclusă în programul naţional de restaurare şi
conservare a monumentelor.
Sondajele întreprinse vizau stabilirea
stratigrafiei generale a terenului din jurul bisericii, precum şi
identificarea eventualelor construcţii aparţinătoare
mănăstirii. Cele trei secţiuni au fost amplasate în zona
aflată la NE de la nava laterală nordică, având următoarele
dimensiuni: S. III – 1 x 14 m, S. IV – 3 x 1,70 m, S. V – 4 x 2 m.
În aceste secţiuni a fost
identificată o construcţie – ruină, având formă
rectangulară, prevăzută spre E cu o absidă. Lungimea
construcţiei este de 9 m, iar lăţimea de 8,5 m. Partea
superioară a ruinei este realizată din cărămidă
zidită, cu şape groase de mortar dur cu nisip şi pietriş.
Partea inferioară este o construcţie realizată din bolovani
mari, înecată în mortar foarte nisipos, conţinând puţin var. La
conexiunea acestei construcţii cu zidul navei laterale nordice, a fost
observată continuitatea bolovanilor mari, în partea inferioară,
precum şi trei rânduri de cărămidă în partea
superioară. Acest fapt şi prezenţa cărămizilor în
ruină cu dimensiuni identice (29 x 16 x 5 cm) cu cele care aparţin
fazei romanice de construcţie a bisericii, denotă că ruina a
fost construită în acelaşi timp cu biserica. Prin analogie cu
celelalte mănăstiri familiare, clădite în secolele XII – XIII în
această arie, construcţiile anexe de acest tip serveau drept capele -
sacristii, având uneori şi un rol special privind cultul sfinţilor.
Se poate emite şi ipoteza că funcţia acestei anexe liturgice era
cea de biserică parohială, fiind foarte frecvent în această
perioadă ca mănăstirile să îndeplinească acest rol.
Cercetarea a identificat două orizonturi
de inhumaţie. Unul databil în secolele XVIII – XIX şi unul în
perioada secolelor XII – XV. Amplasarea orizontului mai recent, denotă
abandonarea construcţiei-anexă, fiind surprinse înhumări şi
în interiorul său.
Problematica evoluţiei cronologice a
bisericii, a mănăstirii adiacente sau a altor construcţii anexe,
precum şi a înhumărilor din jurul lor trebuie clarificată
printr-o cercetare arheologică generală. Acest fapt va duce şi
la cunoaşterea mai temeinică a uneia dintre cele mai importante biserici
– monument din NV României.
Cod
sit: 60892.08
Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române,
consultant ştiinţific; Alexandru Barnea (IAB şi FIB), responsabil; arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Liana Oţa
(IAB) (n-au participat la săpături); Ioana Bogdan-Cătăniciu
(IAIA Cluj); Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu (MINAC); Mihai
Ionescu (MA Mangalia) (n-a participat la săpături) şi Robert
Constantin (MA Mangalia); Severus Ionescu (Craiova) şi Stan Stoica (Bucureşti);
Nelu Zugravu (FII) (n-a participat la săpături); Margareta Arsenescu
(FIB); studenţii Matei-Popescu Florian, Mereuţă Amalia,
Ghemuţ Florentina, Milan Marcela, Botez Valentin, Dabâca Mircea, Ispas
Dana, Toma Natalia, Bojică Cătălin, Pavel Cătălin,
Nicolescu Monica, Pănoiu Andrei, Enulescu Iuliana (FIB)
Alte cercetări în zonă:
cercetări perieghetice; pe curtina T. 13-14 blocuri revăzute şi
curăţate de S. Ionescu; verificări metrice de incintă.
Sector
Basilica D
Alexandru Barnea şi studenţii
Continuarea săpăturilor la basilica
D şi în zona înconjurătoare a urmărit limpezirea în plan
stratigrafic a raportului dintre ruinele basilicii vizibile astăzi cu
fazele ei şi construcţiile anterioare. Au fost reluate şi
adâncite S. 1 şi S. 11A şi B, fiecare, la câte (respectiv) 4,30
şi 8,30 m de la absidă, pe ax, spre E. În această zonă,
urme de instalaţie probabil cu hypocaust, anterioară basilicii.
Înregistrare grafică a profilelor din S. 1 sud. În S. 11A s-a cercetat
latura de E a edificiului dispărut cel mai târziu între sfârşitul
secolului IV şi începutul secolului următor, mai exact marele
edificiu în care a fost construită basilica D.
Sector
Platou E de cetate
Alexandru Barnea, Margareta Arsenescu, Robert
Constantin şi studenţi
A fost avută în vedere continuarea
săpăturilor în secţiunea nr. 4 (S. 4) orientată SE - NV. În
acest sens, au fost continuate cercetările în carourile nr. 1 şi 2,
în care se identificaseră complexele de locuire suprapuse încadrate
cronologic în secolele IV - III a.Chr., ajungându-se până la adâncimea de
- 1,75 m.
Materialul ceramic, alcătuit din fragmente de
vase getice, lucrate cu mâna, dar şi ceramică elenistică,
încadrat din punct de vedere cronologic în secolele IV - III a.Chr. şi
vatra descoperită la adâncimea de - 0,95 m aparţin aceluiaşi
complex de locuire 17, identificat anterior.
Sector
A, zona de nord a cetăţii Nord
Ioana Bogdan-Cătăniciu
Cu un fond de cercetare de 1,5 milioane, în
condiţiile în care ora de lucru era de 2647 lei şi după un an de
întrerupere a cercetărilor tot din pricina lipsei de fonduri, în campania
din toamna anului 1999 am evacuat dărâmătura care a blocat o
poartă de mici dimensiuni pe latura de nord a incintei. Deja în raportul
publicat în Cronica cercetărilor arheologice din campania 1997 (2)
am presupus că s-ar putea să existe în zona cercetată prin
secţiunea S. IIIA o poternă. Prin cercetarea efectuată am
constatat că acolo unde am presupus că există poterna, emplectonul
zidului de incintă a fost întrerupt, până la nivelul de călcare
al stradelei din secolul VI, care continua să funcţioneze pe traseul
lui cardo maximus. Natura dărâmăturii pe care am evacuat-o nu
permite ipoteza vreunei blocări a porţii într-un moment final al
vieţii în cetate.
Reamintim că în campania anterioară am
evidenţiat existenţa unor edificii adosate incintei, care lasă
culoare înguste pentru circulaţie spre turnul T. 4 şi spre
această poartă; cardo maximus în această fază este
redus la dimensiunile unei stradele cu o lăţime de 3,5 m.
Deocamdată putem afirma cu certitudine
că poarta a fost distrusă cel puţin până la acest nivel la
care am oprit cercetarea, fiind extrase blocurile de parament, aşa cum s-a
putut constata că s-a întâmplat şi pe zidul de incintă şi
la turnul T. 4. Este vorba de demantelarea sistematică a incintei în evul
mediu timpuriu.
Se poate presupune în acest moment al
cercetării că poarta avea o şicană a cărei
existenţă se schiţează în interior, pe latura de V, unde se
păstrează câteva blocuri de parament care fac un unghi spre S.
Pentru a încheia cercetarea şi a
cunoaşte aspectul porţii în etapa finală de existenţă
a fortificaţiei urbane de la Adamclisi, va trebui să ne extindem
cercetarea şi la fazele anterioare; suntem înclinaţi să credem
că s-a păstrat în linii mari planul din momentul construirii,
după toate probabilităţile deja în secolul IV, după
schimbarea proiectului din faza B a incintei. Lăţimea porţii
este de cca. 2 m.
Existenţa porţii de N a fost
presupusă de noi pentru faza municipiului Tropaeum Traiani şi am
început cercetările la turnul T. 4 tocmai pentru a cerceta această
ipoteză. Poarta de N a fost căutată şi prin multiplele
secţiuni care s-au practicat în vecinătatea turnului T. 4,
fără să fi fost finalizate cercetările. Atâta timp cât nu
fusese descoperită poarta din faza târzie am presupus că aceasta n-a
existat în epoca constantiniană, mergând pe linia cercetărilor lui
Gr. Tocilescu şi P. Nicorescu. Din momentul în care am descoperit
existenţa unei porţi până în ultima fază a
cetăţii, va trebui să ne orientăm cercetările în
exteriorul incintei; cercetările viitoare îşi propun scopul de a
descoperi eventualele structuri exterioare ale porţii; totodată,
deoarece în interiorul turnului T. 4 am descoperit fundaţia unui turn din
faza B, va trebui să controlăm şi eventualitatea existenţei
unor turnuri semicirculare ieşinde, pentru faza B, adică cea de
sfârşitul secolului III p.Chr., a unei porţi pe latura de N. În ceea
ce priveşte poarta municipiului Tropaeum Traiani, faza traiană a unei
porţi, aceasta poate să se fi aflat mai în interiorul platoului,
deoarece cercetările din ultimii ani au impus observaţia că
odată cu trasarea incintei mărite, de la sfârşitul secolului
III, aceasta a fost construită la marginea exterioară a platoului,
folosindu-se panta naturală a acestuia ca agger.
După cum se vede, cercetarea din sectorul de
N al incintei este de un deosebit interes şi cu implicaţii deosebite
în lămurirea definitivă a unor aspecte ale istoriei
fortificaţiilor şi a istoriei centrului urban de la Adamclisi.
Sector
D
Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu
Reluarea cercetărilor pe via forensis,
după o întrerupere de mai mulţi ani. Scopul acestor
săpături este acela de a dezveli încă un tronson al
străzii, precum şi edificiile aflate de o parte şi de alta a
acesteia, încercând să se obţină o imagine de ansamblu asupra
sistemului stradal şi a complexelor de locuire târzie. Au fost trasate
două carouri de 4 x 4 m (cas. 1 şi cas. 2) la cca. 50 m S de
colţul de SE al basilicii forensis şi la cca. 1 m S de ultimul
sondaj (Ds. 11).
Dată fiind anvergura mică a
săpăturii, singura precizare pe care o putem face deocamdată
este următoarea: în ultimii ani de locuire a cetăţii accesul pe
această stradă era probabil strict pietonal.
(Pl. 1a)
Cod
sit: 1222.04
Horia
Ciugudean, responsabil; A. Gligor, D. Ciugudean (MNUAI), Sabin A. Luca (ULB
Sibiu), A. Spânu (ICSU Sibiu), P. Scrobotă (MI Aiud)
Cercetările din luna august 1999
au reprezentat reluarea săpăturilor cu caracter sistematic în
aşezarea de tip pseudo-tell din punctul numit „Cetăţuie”, unde
fuseseră efectuate anterior mai multe campanii cu caracter de salvare, având
în vedere că aşezarea era afectată atât de lucrările unei
cariere de pietriş pe latura vestică, cât şi de eroziunea apelor
Mureşului, pe latura sud-estică. Campania din 1999, precedată de
o ridicare topografică a întregii zone, a vizat executarea unei
secţiuni magistrale orientate E - V, pe axul lung al movilei, aceasta
neputând fi însă săpată decât pe o lungime de 20 m,
datorită nerecoltării la timp a culturilor agricole.
Stratigrafia:
Pe întreaga lungime a secţiunii s-a constatat existenţa a trei
straturi, reprezentate de humusul situat între 0 / – 0,35 (- 0,40) m, urmat de
un sol castaniu între - 0,35 (0,40) m / – 0,60 m, sub care apare solul virgin,
reprezentat printr-o depunere argiloasă. Datorită lucrărilor
agricole intense, depunerile arheologice au fost puternic afectate, materiale
aparţinând unor epoci diferite apărând amestecate în stratul de
humus. S-au păstrat în schimb excelent mai multe locuinţe şi
gropi care se adâncesc în solul viu, umplutura lor de culoare mai închisă
permiţând uşor delimitarea conturului în plan orizontal.
Complexele:
În secţiunea I/1999 au fost surprinse un număr de 5 complexe,
constând dintr-o locuinţă Basarabi, o groapă aparţinând
bronzului timpuriu, o alta din faza a III-a a culturii Coţofeni, o
groapă (probabil rituală) aparţinând culturii Wietenberg, care
era tăiată parţial de un bordei din secolul VIII p.Chr. Vom
descrie succint complexele cercetate şi principalele materiale arheologice
descoperite:
a) Locuinţa Basarabi a fost
dezvelită în întregime, prin deschiderea unei casete cu dimensiunile de 5
x 4,50 m, constatându-se că aceasta avea o formă rectangulară,
cu lungimea de cca. 5,25 m şi lăţimea de 3,40 m. A fost
descoperită o mare cantitate de ceramică, atât în stare
fragmentară cât şi întregibilă, care aparţine fazei clasice
(II) a culturii Basarabi. Se pare că locuinţa a fost abandonată
şi transformată în groapă menajeră, având în vedere extrem
de bogatul material osteologic, la care se mai adaugă fragmentele de
râşniţe.
b) Groapa aparţinând bronzului
timpuriu a fost surprinsă lângă peretele vestic al casetei deschise
pentru dezvelirea locuinţei Basarabi, care o suprapunea parţial. Ea
nu a fost golită decât parţial, urmând a fi cercetată integral
în campania viitoare. Puţinul material ceramic recoltat este însă
extrem de caracteristic pentru etapa BT I din Transilvania, remarcându-se o
strachină de tip „Trichterrandschüssel" şi o buză cu
manşetă alveolată.
c) Groapa Coţofeni, de formă
ovală, n-a fost dezvelită integral, lăţimea sa maximă
surprinsă în secţiune fiind de 1,30 m, iar adâncimea de - 0,94 m de
la nivelul actual al solului. Materialul ceramic, în majoritate fragmentar,
cuprinde forme şi ornamente specifice debutului fazei Coţofeni III,
în plus fiind descoperită o scoică de râu perforată şi o
sulă din os. Din umplutura gropii provin şi câteva fragmente ceramice
neolitice, care pot fi atribuite culturii Vinča A.
d) Groapa Wietenberg, surprinsă
doar parţial în secţiune, a fost ulterior dezvelită integral
prin deschiderea în peretele nordic a unei casete cu dimensiunile de 2 x 3,50
m. Groapa are gura ovală (1,90 x 1,80 m), în secţiune verticală
având formă de clopot, fundul său fiind situat la - 1,40 m de la
nivelul actual al solului. În partea inferioară a gropii a fost găsit
un vas spart în câteva fragmente, jumătatea dinspre fund fiind depusă
pe fundul gropii. Atât vasul respectiv, cât şi alte câteva fragmente din
umplutură sunt caracteristice fazei a III-a a culturii Wietenberg.
Spargerea vasului şi depunerea fragmentelor sale în groapă par
să indice o destinaţie rituală pentru complexul respectiv.
e) Locuinţa din secolul VIII
p.Chr. a fost dezvelită parţial cu ocazia săpării casetei
pentru cercetarea gropii Wietenberg. Ea este de tip semi-bordei, de formă
rectangulară, podeaua fiind formată dintr-un strat de lut
bătucit. În colţul de NV se afla un cuptor de tip pietrar, printre
bolovanii prăbuşiţi fiind descoperit un vas-borcan spart,
decorat cu benzi de linii incizate în val şi orizontale.
Pentru campania anului viitor ne
propunem să continuăm săparea secţiunii magistrale, precum
şi dezvelirea complexelor care n-au putut fi cercetate integral în 1999.
Cod
sit: 1026.01
Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)
Cercetările arheologice la obiectivul „poarta
de S a castrului roman” au constat, în principal, din prelungirea înspre E a
suprafeţei iniţiale (ocupată de intrarea antică) în vederea
decopertării laturii de E a turnului (T. II) porţii romane, precum
şi evidenţierea intervenţiilor din evul mediu şi epoca
modernă.
O mică secţiune de control (2,5 x 1 m),
trasată în exteriorul laturii de V a aceluiaşi bastion de flancare a
constatat prezenţa agger-ului în care au fost „implantate”
bastioanele din faza de piatră a castrului. Tot cu acest prilej a
apărut între bastion şi pilonul median o lentilă de pietriş
care provine cu siguranţă de la drumul (via principalis) ce
unea poarta cu interiorul fortificaţiei.
În cursul lunii iulie, o echipă formată
din arhitecţii Anişoara Sion (şeful proiectului), Gheorghe Sion
şi ing. topo. C-tin Mehedinţeanu, de la Centrul de Proiectare pentru
Patrimoniul Cultural Naţional a început întocmirea proiectului de
restaurare, consolidare şi punere în valoare a porţii de S a
castrului de la Apulum.
Punct: Colonia Aurelia Apulensis - Apulum I
Cod
sit: 1026.02
Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)
În cursul lunii iulie 1999, ca urmare
a adreselor D.M.I. nr. 319/ 26.03.1999; 1058/27.04.1999; 2451/02.06.1999, au
fost efectuate săpături de salvare pe terenurile d-lor Codrean
Vasile, Podaru Iacob şi Haplea Viorel, situate în zona de NE a oraşului
roman. Cercetările au fost efectuate pe amplasamentele viitoarelor
construcţii, respectându-se condiţiile stabilite prin P.U.G. Alba
Iulia, avizat în şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor
Istorice din 28.10.1999.
Săpăturile arheologice
executate pe terenurile d-lor Podaru Iacob (str. Gemenilor nr. 36) şi
Haplea Viorel (str. Gemenilor nr. 42) au pus în evidenţă
cantităţi importante de materiale de construcţii
(cărămizi, olane, tencuială, piatră) aflate în poziţie
secundară (umplutură), aparţinând unor edificii romane
dezafectate sistematic începând cu perioada postromană.
Pe terenul d-lui Codrean Vasile (str.
Gemenilor nr. 46) au fost trasate două secţiuni: S. I - 46 x 2 m; S.
II - 46 x 2 m, orientate pe direcţia E - V, având între ele o
distanţă de 2 m. La extremitatea de E a secţiunilor a fost
deschisă o suprafaţă, notată C, având dimensiunile 7,80 x 6
m. Cercetările au evidenţiat existenţa unui edificiu (villa
urbana) situat în zona nord-estică intramurană a coloniei
Aurelia Apulensis. Conform situaţiei stratigrafice au fost depistate
patru niveluri de locuire. De remarcat existenţa unui drum de acces (decumanus)
ce delimita edificiile (insulae). S-a observat că demantelarea
zidurilor, având drept scop refolosirea materialului tegular, s-a extins şi
la nivelul substrucţiilor. În S. II a fost descoperită o
varniţă, dovedind astfel distrugerile sistematice care vizau
reutilizarea marmurei aflate în edificiile romane. Dezvelirea suprafeţei C
a pus în evidenţă existenţa in situ a unor încăperi
aparţinând edificiului surprins în S. I şi S. II. Pardoseala este
executată în tehnica coccio pesto; zidurile, din
cărămidă, se păstrează în elevaţie până la
0,6 m. Ceramica aparţine olăriei provinciale romane. Piesele metalice
(cuie, piroane, scoabe) aparţin elementelor de rezistenţă ale
construcţiilor. Materialul tegular utilizat aparţine atelierelor
ceramice civile de la Apulum.
Conform avizului D.M.I. nr. 689/1999
pentru suprafaţa C a fost realizat un proiect de conservare-restaurare.
Cod
sit: 1026.02
dr. Alexandru Diaconescu (UBB Cluj), dr. Ian Haynes
(Birkbeck College, University of London), dr. Alfred Schäfer (Winckelmann
Institut, Humboldt Universität zu Berlin)
Cercetările la sanctuarul zeului
vegetaţiei au continuat şi în anul 1999, desfăşurându-se
între 11 august şi 15 septembrie. Au mai participat, ca asistenţi de
săpătură, Claudia Melisch (Berlin), Frederike Hammer şi
Jamie Sewel (Londra), precum şi Doru Bogdan (Cluj). Acest şantier
şcoală internaţional a fost organizat cu concursul
Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia şi a Muzeului
Unirii din aceeaşi localitate. Dintre specialiştii prezenţi sunt
de amintit: fizicianul Bill MacCann (georadar si arheomagnetism), topografii V.
Bărbuţă şi D. Lees, ceramologii dr. R. Symonds, V.
Rusu-Bolindeţ, M. Fiedler şi F. Pemberton, precum şi
paleobotanista B. Zach.
Săpătura anterioară a fost
extinsă spre E, dezvelindu-se o suprafaţă de 20 x 13 m (caroul
E). A fost astfel cuprinsă în arealul cercetat toată partea
răsăriteană a sanctuarului, care are aspectul unei curţi.
După îndepărtarea stratului de depuneri aluvionare ale Mureşului
şi Ampoiului (de circa 30 cm grosime), a fost dezvelit nivelul de
dărâmare al acoperişului clădirii. Fragmente tegulare compacte
erau răspândite pe toată suprafaţa de 260 mp, dar spre deosebire
de zona vestică (cercetată în anii 1989-1992), unde tegulele şi
olanele erau în cea mai mare parte întregi, în caroul nou deschis ele erau
sfărâmate, ca şi cum un strat odată compact ar fi fost ulterior
deranjat. Cantitatea mare de material tegular ne arată că şi
aici iniţial se prăbuşise întregul acoperiş, fără
ca cineva să mai recupereze vreo parte din ţigle. În interstiţiile
dintre fragmentele tegulare a pătruns acelaşi strat aluvionar,
alcătuit dintr-o argilă prăfoasă ocru-gri, care
acoperă întreaga zonă. Acest context amestecat se întinde şi
peste şanţurile de scoatere a zidurilor. În anul 1992 am descoperit
în zona centrală a aceleiaşi colonia Aurelia Apulensis, în
stratul de demolare a zidurilor romane, o pertuizană de secolele XVI -
XVII. Cum începuturile inundaţiilor pot fi plasate în aceeaşi
perioadă, avem indicii suficiente pentru a data momentul scoaterii zidurilor
cam pe atunci. După aceea, în secolele XVIII - XIX, zona a fost
folosită ca păşune comunală. Probabil că deranjarea
stratului de tegule s-a produs în prima parte a acestei perioade (secolele XVII
- XVIII), când pământul moale a fost călcat de vite. Ulterior,
depunerea aluvionară sporind, stratul cu material tegular nu a mai fost
afectat. Cu excepţia unor gropi în formă de pâlnie, între momentul
prăbuşirii acoperişului şi cel al scoaterii zidurilor, nu
s-a observat nici o urmă de activitate umană pe acest sit. Sub
stratul de tegule a apărut o depunere de 0,03 – 0,05 m cu numeroase
fragmente ceramice provenind de la şarjele cuptoarelor din zonă.
Săpăturile anterioare au stabilit că aceste cuptoare au fost
implantate după abandonarea şi distrugerea sanctuarului, în epoca
postaureliană. Până acum analiza ceramică indică o datare
în secolul IV, materialul semănând bine cu cel din timpul provinciei, dar
prezentând şi o serie de trăsături specifice unei perioade mai
târzii: amforete cu picior, din secolele III - IV, opaiţ lucrat la
roată (imitaţie după cele glazurate de secol IV),
cupă-pocal cu analogii în secolele V - VI (dar despre care trebuie să
presupunem că putea să apară mai devreme).
Nivelul curţii sanctuarului a fost atins
numai pe alocuri şi cercetarea va fi continuată în anul viitor.
Conform celor stabilite anterior, acesta a fost
construit în epoca Severilor şi a funcţionat în cursul secolului III.
Dintre materialele arheologice descoperite merită amintit un fragment de
placă votivă de marmură în curs de prelucrare, mai multe
opaiţe şi 9 monede (două de la Traian, una de la Caracalla, una
de la Elagabal, două de la Severus Alexander şi trei de la Filip
Arabul - determinare Cr. Gazdac, Oxford).
În campania 1999 am putut preciza aspectul unor
ziduri, cum este cel orientat N - S şi care servea la
despărţirea unui spaţiu din colţul nord-estic de restul
curţii. Pe o temelie de pietriş cu ceva bolovani de râu se
găseau două - trei rânduri de cărămizi mari (0,24 x 0,22
m), peste care urma probabil elevaţia alcătuită din asize
alternate de piatră şi cărămidă. La E de curtea
sanctuarului a mai apărut un zid N - S, alcătuit din mai multe asize
de cărămidă prinsă cu mortar, dar fără o temelie
propriu-zisă. Şi mai la E de acesta, în zona drumului (cardo)
care trecea prin faţa sanctuarului, au fost descoperite mai multe
fragmente de fusuri lise de colonete din calcar, provenind poate de la porticul
din faţa sanctuarului.
Cod
sit: 1026.09
Aurel Dragotă, Sever D. Brânda (MNUAI)
Săpăturile de salvare efectuate în
necropola medieval-timpurie s-au desfăşurat în perioada iunie - iulie
1999 pe proprietatea d-lui Tiberiu Groza (Fişă cadastrală
28969), fiind în strânsă conexiune cu perimetrul ce urma să fie
afectat de locuinţa familială. Astfel, pentru cercetarea
integrală a amplasamentului, s-a impus deschiderea unei suprafeţe – S
= 17,60 x 8,90 x 14,90 x 9,58 m, la care s-au adăugat trei casete – C. 1 =
1,20 x 1,20 m, C. 2 = 2,00 x 0,70 m şi C. 3 = 1,00 x 1,10 x 2,40 m.
Secvenţa stratigrafică surprinsă cu
acest prilej, a fost următoarea: 0,00 / - 0,20 m – strat vegetal; - 0,20 /
- 0,52 m - strat de culoare brun-negricioasă, caracterizat prin
prezenţa blocurilor de calcar sau a pietrelor informe care acoperă
unele morminte; - 0,52 / - 1,23 m – strat steril de culoare cafenie, lutos, în
care s-au săpat gropile defuncţilor.
Cele 23 de morminte dezvelite au fost de
inhumaţie, cea mai bună conservare constatându-se în cazul celor de
adulţi sau la cele aflate în gropi săpate la adâncimi mai mari. În
general, defuncţii au fost înhumaţi în gropi dreptunghiulare cu
colţurile rotunjite, săpate în lutul cafeniu la adâncimi diferite,
cuprinse între - 0,61 şi - 1,23 m. Uneori,
săparea gropii mormântului s-a produs încă din stratul
brun-negricios, mai exact de la baza lui, neintrând foarte mult în stratul
lutos. O parte destul de consistentă dintre morminte, au fost acoperite cu
piatră şi blocuri de calcar romane refolosite, în unele situaţii
fasonate şi de dimensiuni apreciabile. Am putut remarca în cazul unor
schelete, bordarea cu bucăţi de calcar şi piatră, în zona
calotei, umărului sau membrelor inferioare, scopul acestora fiind
după toate aparenţele unul de protejare. S-a constatat de asemenea,
prezenţa în cazul anumitor morminte, a unor lentile de arsură. Orientarea defuncţilor a fost preponderent NE
- SV sau SV - NE, existând însă şi schelete orientate pe axul E - V
şi invers. Poziţia membrelor superioare este destul de variată:
ambele dispuse pe lângă corp, alteori una depusă pe bazin sau torace
şi cealaltă aflată în prelungirea corpului sau ambele împreunate
pe torace.
Materialul arheologic prelevat din acest segment
al necropolei constă din piese de metal şi vase borcan sau doar din
fragmente ceramice. Obiectele din metal sunt destul de diverse şi
reprezintă în ansamblu piese de podoabă, confecţionate din
argint sau bronz (brăţară, buton, inel cu chaton şi inele
de buclă).Vasul borcan, având dimensiuni reduse, a fost depus întotdeauna
într-un singur exemplar, în trei regiuni anatomice bine precizate: dreapta
calotei craniene, bazin sau lângă tibie.
Factura materialului arheologic, detaliile de
ritual, la care se adaugă posibilele raporturi de contemporaneitate cu
alte necropole din spaţiul intracarpatic, ne determină să
admitem că cimitirul a fost folosit în decursul secolului al X-lea.
Cod
sit: 1026.08
Aurel Dragotă, Constantin Inel
(MNUAI).
În perioada 10 mai - 10 iunie 1999, s-au efectuat
săpături arheologice de salvare în vederea descărcării de
sarcină istorică a terenului situat pe str. Calea Moţilor F.N.,
aflat în proprietatea d-lui Voican Ioan. Pentru investigarea amplasamentului
s-au trasat două secţiuni: S. 1 = 18 x 2 x - 2,95 m şi S. 2 = 18 x 2 x
- 3,25 m, orientate pe axul N - S, între ele rămânând un martor de
3,40 m.
S. 1 a pus în lumină o locuinţă
semiadâncită (carourile 5 - 6, -1,44 m), în care intrarea se făcea
după toate aparenţele din direcţia S. Pe latura vestică a
locuinţei, s-a remarcat o peliculă de arsură, destul de
uniformă ca grosime (0,15 – 0,20 m), sub care se afla sterilul arheologic.
Inventarul arheologic prelevat a constat din piese de factură romană,
respectiv vase ceramice, lucerne şi piese de os cu urme de prelucrare. Un
alt aspect demn de remarcat ar fi un edificiu din care s-au surprins două
laturi, realizate din cărămidă şi piatră legată
cu lut, ce se închid în profilul vestic. Din interiorul acestuia, au ieşit
la iveală o gamă diversă de materiale arheologice, între care
recipiente din sticlă, unelte din os, cărămizi romane cu
ştampila LEG XIII GEM, la care se adaugă şi cahle fragmentare de
secolele XVI - XVII.
În S. 2 s-a depistat un bordei roman – B. 1
(carourile 5 - 7, -3,25 m), cu mai multe nivele succesive de locuire, din care
n-au lipsit piese de os şi metal, lucerne, ceramică sau fragmente de
sticlă cu decor. În final, precizăm că într-o groapă
menajeră – G. 3 (caroul 9 –2,80 m) s-a descoperit o monedă de la
Marcus Aurelius.
Cod
sit: 1026.07
Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În prima jumătate a lunii august 1999, au
fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de
sarcină istorică pe terenul situat pe str. „Dealul Furcilor” f.n. din
Alba Iulia, proprietar dl. Valer Retegan.
Perimetrul cercetat se situează la
aproximativ 50 m E de monumentul ridicat în memoria răscoalei lui Horea
şi în apropiere au mai fost puse în evidenţă vestigii
aparţinând oraşului roman constituit lângă castrul Legiunii a
XIII-a Gemina. Prin săpăturile de faţă am urmărit
în special completarea planimetriei unui complex termal de mici dimensiuni
descoperit anterior pe un teren învecinat (proprietar dl. Nedeluş).
Din păcate cele două secţiuni
arheologice deschise acum, de 10 x 2 m, dispuse pe direcţia N - S, nu au
pus în evidenţă nici un element important al complexului în
chestiune. În cadrul primei secţiuni au fost degajate vestigiile a două
locuinţe semiadâncite şi un zid transversal aparţinând unui
edificiu distrus, toate de epocă romană, afectate pe de o parte de
reamenajări medievale, dar şi de lucrări agricole moderne.
Aspectul cel mai interesant pus în evidenţă de această
primă secţiune îl constituie o groapă menajeră din care au
fost recuperate câteva fragmente de stuc, aparţinând complexului termal
evocat, însă într-o avansată stare de degradare datorită
umidităţii solului. Ca material arheologic au fost descoperite
şi de această dată fragmente ceramice de uz comun, un fragment
dintr-un obiect de bronz, probabil o aplică, precum şi resturi de
oase de animale, inventar caracteristic pentru complexele de acest tip. În
cadrul celei de-a doua secţiuni a fost pusă în evidenţă
doar o locuinţă semiadâncită cu acelaşi tip de inventar, ai
cărei pereţi erau căptuşiţi cu un strat subţire
de var. O parte destul de însemnată a perimetrului cercetat fusese
afectată deja de amplasarea unui şanţ modern, orientat N - S,
care a distrus vestigiile de epocă romană şi medievală. Din
stratul de dărâmături a fost recuperat un mic fragment dintr-o
statuetă de bronz, probabil un picior de grifon, alături de
ceramică romană de uz comun.
Având în vedere lipsa unor vestigii arheologice
importante, nu se pune problema unor lucrări de conservare.
Punct: Oraşul roman Apulum II - str.
Dealul Furcilor, fişa cadastrală 28717
Radu
Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În a doua jumătate a lunii august 1999 au
fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de
sarcină istorică pe terenul aparţinând S.C. „Istrate F. Portex
Apulum” S.R.L. situat pe str. Dealul Furcilor din Alba Iulia. Perimetrul în
chestiune cuprinde o suprafaţă de aproximativ 27 x 12 m pe care au
fost executate două secţiuni de 16 x 1 m, respectiv 11 x 1 m. A fost
pusă în evidenţă aici o parte dintr-o locuinţă
romană ale cărei ziduri, alcătuite din piatră de râu
şi mortar, fuseseră dislocate aproape în întregime probabil în
perioada evului mediu. Materialele arheologice, în general ceramică de uz
comun, nu prezintă elemente precise de datare, însă pe baza
analogiilor cunoscute în zonă se poate presupune că vestigiile
degajate acum aparţin secolului al III-lea p.Chr. Locuinţa în
chestiune avea cel puţin cinci încăperi, iar zidurile acestora mai
păstrau doar o singură asiză. Orientarea complexului era riguros
identică cu cea a edificiilor romane cercetate până acum în
vecinătatea perimetrului menţionat.
Având în vedere starea foarte precară în care
se aflau vestigiile degajate, nu se pune problema unor lucrări de
conservare – restaurare a acestora.
Radu Ciobanu (MNUAI)
În luna iunie a anului 1999 au fost efectuate
săpături arheologice pentru descărcare de sarcină
istorică pe terenul aflat în proprietatea d-lui Silviu Bian. Terenul în
chestiune se află în apropiere de extremitatea sud-estică a limitei
presupuse a oraşului roman aflat în imediata vecinătate a castrului Legiunii
a XIII-a Gemina. Urmele de locuire reperate în acest perimetru sunt din ce
în ce mai rare, iar materialele arheologice descoperite nu prezintă un
interes deosebit. Este vorba de o monedă de bronz, parţial
deteriorată, un mic fragment de opaiţ şi câteva fragmente de
amforă ce nu pot oferi elemente precise de datare întrucât au fost
recuperate dintr-o groapă menajeră din perioada medievală. Ca
vestigii reperate in situ se poate aminti doar zidul unei locuinţe
romane, distrusă aproape în întregime, ce suprapune parţial traseul
unei străzi, afectată de o groapă menajeră medievală.
Ceea ce aduce în plus cercetarea de faţă, în raport cu
documentaţia arheologică anterioară, este doar conturarea unei
posibile limite a aşezării romane în perimetrul investigat acum.
Din păcate, având în vedere absenţa unor
repere clare, nu se poate încă preciza dacă aşezarea romană avea o incintă în acest perimetru, sau
dacă locuinţa ale cărei urme le-am reperat se situa extra
muros. Orientarea zidurilor locuinţei, parţial dislocate, precum
şi structura stratigrafică generală a terenului îşi
găsesc analogii valabile în întreaga zonă a Dealului Furcilor.
Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În luna septembrie 1999 au fost efectuate
săpături arheologice pentru descărcare de sarcină
istorică pe terenul aparţinând d-lui Ioan Dreghici, str. Izvorului f.
n., situat în vecinătatea S.C. „Apulum” S.A. A fost executată o
secţiune de 10 x 2 m, completată ulterior cu o casetă de 2 x 1
m. În acest perimetru se presupunea existenţa unei necropole romane,
cercetată între anii 1960 - 1975, însă aceasta se află de fapt
la aproximativ 800 - 900 m. E de terenul în chestiune.
Din săpătura efectuată acum nu a
rezultat absolut nici o urmă de morminte, ci doar conturul unei gropi
aparţinând unei locuinţe semiadâncite, acoperită cu o
platformă de piatră şi cărămidă, constituind
probabil urmele unei pardoseli ulterioare pentru o altă
locuinţă, care se continua pe terenul unei alte
proprietăţi. Pentru epuizarea elementelor furnizate de cercetarea
aceasta a fost degajată şi platforma în cauză, pe terenul
învecinat însă materialele recuperate sunt foarte modeste şi
puţine. În afară de aceste urme de locuire, aparţinând epocii romane,
terenul este steril din punct de vedere arheologic.
Având în vedere situaţia existentă nu se
pune problema conservării in situ a vreunor vestigii.
Cod
sit: 60954.01
Adrian Rădulescu, Maria Bărbulescu, Livia
Buzoianu, Lucian Arsenie (MINAC), Nicolae Georgescu (MA Mangalia)
Campania arheologică de la Albeşti a
avut ca obiective cercetarea zonei de NV a aşezării şi
surprinderea, în spaţiul exterior incintelor, a unor sisteme auxiliare de
apărare.
În zona vizată a fost surprinsă
continuarea incintei I pe latura de V a platoului. Incinta apare bine
marcată pe o lungime de 7,80 m, lăţimea ei pe această
latură este de 1,25 m. Urmând aceeaşi orientare, incinta a II-a este
alipită primei fortificaţii. Construcţiile secundare - ziduri
ale unor compartimentări din exteriorul cetăţii şi pavaje -
sunt în măsură să ofere o secvenţă cronologică
coerentă. Un element nou din punct de vedere constructiv este anexa
alipită incintei a II-a şi care a funcţionat, probabil, ca un
element de sprijin, spre interior, al acesteia.
Două secţiuni perpendiculare pe laturile
de V (S. I) şi E (S. II) ale incintei au verificat spaţiul exterior
al fortului. Secţiunea I (12 x 5 m) are cca. 90% din suprafaţă
acoperită de stâncă; în aceste condiţii nu a fost posibilă,
cel puţin pe lungimea cercetată, amenajarea unui sistem de
apărare constând din şanţ sau val de pământ.
Secţiunea II (12 x 2 m) a surprins o albiere
semicirculară ce poate marca traseul şanţului antic de
apărare. Punctul maxim al albierii apare la 8,10 m de zidul de
incintă; pe verticală, adâncimea maximă a şanţului
este de - 6,70 m. A fost observat şi un val de
pământ de dimensiuni mijlocii, rezultat din săparea
şanţului de apărare. Întrucât raportările care pot fi
deocamdată operate se referă la incinta a II-a, punem în
legătură amenajarea auxiliară defensivă din şanţ
şi val cu această incintă.
Cod
sit: 64210.01
Székely Zsolt (IRT), Bordi Zs. Lóránd (Muzeul
Naţional Secuiesc)
În cursul campaniei de săpături
arheologice din vara anului 1998, colectivul Muzeului Naţional Secuiesc,
condus de Bordi Zs. Lóránd, a efectuat cercetări cu caracter de salvare la
biserica reformată din Albiş (com. Cernat), jud. Covasna. Cu
această ocazie au făcut şi o periegheză arheologică pe
raza localităţii. În locul denumit „Grădina lui Csiszér”
(„Csiszér kert”), cu ocazia efectuării a unor lucrări de
excavaţie, s-a descoperit o mare aşezare arheologică, cu un
bogat material ceramic, aparţinând diferitelor culturi. Pământul scos
din mal a fost împrăştiat pe întreg teritoriul satului. Astfel
ceramica colecţionată provine din aceeaşi aşezare, dar a
fost strânsă din mai multe locuri de pe raza localităţii, unde a
ajuns acest pământ ca umplutură.
Această aşezare a figurat ca obiectiv de
cercetare în planul Institutului Român de Tracologie, însă din cauza
lipsei de fonduri materiale, nu s-a putut săpa. Periegheza
arheologică a fost însă continuată.
Aşezarea se află la cca. 600 m NE de
biserica reformată, la poalele unui deal şi prezintă un profil
gros de 4,5 m, în cadrul căruia se pot distinge mai multe nivele de
locuire, urme de gropi şi de locuinţe.
Pe baza materialului ceramic recoltat, din punct
de vedere cultural se pot distinge: câteva fragmente caracteristice pentru
cultura Criş - Starčevo, puţine fragmente
aparţinătoare culturii ceramicii liniare şi câteva piese aparţinând
culturii Coţofeni. Materialul aparţinând bronzului timpuriu este
neconcludent, după care urmează un bogat material ceramic al culturii
Wietenberg. Câteva fragmente ceramice ne indică prezenţa
hallstattiană, iar unele fragmente aparţin Latčne-ului clasic. Au mai
fost recoltate şi câteva fragmente de factură romană, urmate de
unele piese caracteristice pentru secolele IV - V p.Chr., iar restul
materialului ceramic aparţine evului mediu timpuriu, secolele XII - XIII. După procentaj, marea majoritate a acestui
material, cca. 75-80% aparţine epocii bronzului mijlociu, cultura
Wietenberg, iar restul de 20-25% celorlalte culturi.
Materialul ceramic din epoca bronzului,
cultura Wietenberg, după compoziţia pastei şi a tehnicii de
ardere, poate fi împărţit în două mari categorii:
A. Ceramică grosieră,
confecţionată dintr-o pastă superficial frământată,
având ca degresant nisip cu bobul mare sau pietriş, iar suprafaţa
pereţilor zgrunţuroasă şi aspră la pipăit. În
funcţie de ardere, culoarea ceramicii variază de la
cărămiziu-maroniu spre maroniu-roşcat sau brun-cenuşiu.
B. Ceramica fină este îngrijit
lucrată, dintr-o pastă bine frământată, având ca degresant
nisipul fin. În funcţie de ardere, are o gamă variată de culori:
galben-cărămiziu, brun-deschis, brun-gri, negru, gri-închis. Unele
fragmente poartă urme de ardere secundară. Marea majoritate a
ceramicii fine are suprafaţa netezită şi a fost acoperită
cu slip de culoare maroniu-negricioasă sau neagră. Ceramica
neagră este lustruită.
Datorită faptului că acest material
ceramic este destul de fragmentar numai în unele cazuri s-a putut reconstitui
forma vaselor. Se pot identifica următoarele tipuri de vase:
1. Vase de mărime mijlocie,
confecţionate din pastă grosieră, cu pereţi drepţi,
gât cilindric şi cu torţi tubulare trase din buză sau pe
umăr.
2. Oale cu buza dreaptă, corpul
arcuit, fundul plat, neornamentate, cu două torţi în bandă pe
umăr şi cu proeminenţe plate.
3. Vase de dimensiuni mici şi
mijlocii, cu corpul bombat şi profil de aspect bitronconic, cu gura
largă şi buza uşor trasă în afară.
4. Castroane din pastă
zgrunţuroasă, cu corpul tronconic, cu pereţii mai mult sau mai
puţin arcuiţi şi decoraţi sumar sub buză.
5. Străchini - vase late
şi mai scunde decât castroanele, nedepăşind înălţimea
de 10 - 12 cm. Pot să fie
mai multe tipuri. Cele mai frecvente sunt cele cu gât scurt, uşor arcuit
spre interior, cu umăr nu prea proeminent şi cu corp cu pereţii
rotunjiţi. Un alt tip de strachină face parte din categoria vaselor
de dimensiuni medii. Se caracterizează prin gât scurt şi aproape
cilindric, bine delimitat de umerii proeminenţi şi boltiţi.
Toate sunt decorate pe umeri cu caneluri mai lungi sau mai scurte.
6. Ulcele - sunt vase de dimensiuni
mici, fără torţi, pântecoase sau plate.
7. Ulcele - scunde şi cu diametrul
maxim situat în dreptul deschiderii, care de fapt reprezintă o
variantă a strachinei, sau a farfuriei. Sunt reprezentate de mai multe
fragmente de buză, decorate cu diferite tipuri de benzi. Forme apropiate
sunt întâlnite în culturile Coţofeni, Baden, Schneckenberg şi Tei.
8. Din categoria vaselor cu buzele
lobate a fost descoperit un fragment dintr-o cană şi un castron, care
probabil a avut patru lobi. Fragmentul este decorat cu un cerc incizat, umplut
cu motiv solar şi benzi paralele, umplute cu linii incizate în formă
de plasă.
9. Au mai fost descoperite trei
capace de vase; unul este de formă circulară cu o tortiţă
în partea centrală, celălalt cu o proeminenţă scurtă,
cilindrică şi perforată, iar cel de-al treilea este
prevăzut pe margine cu câte două orificii, folosite pentru legarea
capacului de vas.
10. Un fragment de vas provine
probabil de la un vas-cutie, de formă rectangulară, cu pereţii
nu prea înalţi. Are colţul prelungit şi terminat cu un buton
plat şi pereţii ornamentaţi cu V-uri culcate sau „motivul
scheletului de peşte”.
Pe baza ceramicii prezentate, aşezarea de la
Albiş se poate încadra în cultura Wietenberg, sfârşitul nivelului II
de dezvoltare, după stratigrafia de la Derşida. Este vorba despre o
aşezare deschisă, de lungă durată, aflată pe o
terasă ridicată, cu o serie de elemente din primele faze de
dezvoltare a acestei culturi, care se maturizează la sfârşitul
nivelului II Wietenberg.
Considerăm că este absolut necesară
deschiderea şantierului arheologic la acest obiectiv.
(Pl. 1, 2, 3 )
Cod
sit: 5595.01
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius
Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)
Chiar la intrarea în localitatea Ampoiţa,
la N de aceasta, pe versantul stâng al văii, se află trei blocuri din
calcar de mari dimensiuni, denumite de localnici „La Pietri” sau „Pietrele
Gomnuşei”. În jurul acestor stânci se află o aşezare intens
locuită pe parcursul mai multor epoci. Astfel, în perimetrul imediat
învecinat „pietrelor” s-au efectuat cercetări de suprafaţă,
precum şi pe prima „piatră”, dealtfel singura accesibilă unei
ascensiuni libere, cu piciorul, nespecializate. Aici, de pe o mică
terasă, de dimensiunile şi forma unui balcon, au fost recoltate
materiale arheologice aparţinând mai multor epoci: eneolitic – orizontul
torţilor pastilate Herculane II – Cheile Turzii, Coţofeni; epoca
bronzului – cultura Wietenberg şi un facies local al bronzului târziu;
materiale aparţinând epocii Latčne; evului mediu timpuriu şi
dezvoltat.
Din păcate, toate materialele arheologice
recoltate se aflau amestecate, fiind scurse de pe vârful – destul de plat – al
acestei stânci. Credem că este vorba despre o locuire secundară,
aşezările principale aflându-se la baza stâncilor ce sunt înconjurate
de terase ce ofereau condiţii optime locuirii.
Cod
sit: 5595.04
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius
Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)
Pe versantul drept al Cheilor Ampoiţei se
află o stâncă proeminentă numită „Colţul Caprei”.
Aceasta se termină la bază cu un abri de mari dimensiuni, de
formă triunghiulară. În urma unor semnalări anterioare ce
menţionau locuiri preistorice, am decis cercetarea acestui punct. Astfel,
au fost executate două sondaje preliminare, de control stratigrafic;
primul sondaj, notat Sd. 1/1999 de 5 x 1 m, a fost trasat la extremitatea
exterioară a abri–ului, chiar la ieşirea din acesta, la
„streaşina” lui. Cercetarea nu a avut rezultatul scontat, deoarece
până la adâncimea de - 0,50 m nu au fost găsite decât
bucăţi de diferite dimensiuni de calcar, dislocate din peretele
şi tavanul abri-ului sau scurse din interiorul acestuia,
neajungându-se la stratul de cultură bănuit. Al doilea sondaj, notat
Sd. 2/1999 cu dimensiunile de 5 x 2 m, a fost executat în interiorul abri-ului,
mergând până în capătul acestuia, în chiar închiderea lui. În acest
caz, imediat sub stratul vegetal, a fost surprins un nivel de cultură cu o
grosime ce varia între 0,20 – 0,30 m, deranjat în partea superioară. În
cadrul lui, pe o suprafaţă neuniformă de aproape 2 x 1 m, s-a
observat o peliculă de arsură cu o grosime de 0,10 m, rezultatul unui
foc întreţinut pe parcursul unei mai lungi perioade de timp. În cadrul
acestui strat de cultură şi în pelicula de arsură au fost
descoperite fragmente ceramice aparţinând orizontului cu torţi
pastilate Herculane II – Cheile Turzii. La adâncimea de - 0,40 m, este atins
sterilul geologic format din stâncă nativă.
Suntem astfel în faţa unei locuiri
eneolitice, care în stadiul actual al cercetărilor, ne indică un
adăpost de tip sălaş, ce nu a avut o prea lungă durată
de folosire. De asemenea, se certifică încă o dată atracţia
purtătorilor orizontului cu torţi pastilate pentru locuirea cheilor
calcaroase, ce le ofereau protecţie şi adăpost natural. De
semnalat faptul că în imediata apropiere a abri-ului se află
mai multe peşteri, printre care şi „Peştera liliecilor”, de mari
dimensiuni.
Cod
sit: 5595.03
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius Voinaghi (Cercul „Gemina”
Sighetu Marmaţiei)
În zona cimitirului tumular din
perioada bronzului timpuriu cercetat în perioada anilor 1978 - 1985, la cca.
200 m spre S de tumulul VII, au fost observaţi mai mulţi bolovani
masivi de calcar, al căror vârf depăşea nivelul actual al
solului cu câţiva centimetri, dispunerea lor semicirculară
părând să indice existenţa unei structuri artificiale. Pentru
precizarea caracterului şi destinaţiei acestei amenajări din
apropierea cimitirului, în perioada 26 iulie – 8 august 1999 s-au trasat trei
secţiuni paralele, orientate E - V, cu dimensiunile de 11 x 2 m. Ele au
dus la dezvelirea parţială a unei incinte circulare cu diametrul de
cca. 9 m, construită din bolovani de calcar aşezaţi la distanţe
variabile unul de celălalt. Cei mai mari bolovani au lungimea de până
la 1 m şi lăţimea de 0,50 - 0,60 m, marea majoritate fiind
dispuşi în poziţie înclinată, cu faţa mai plată spre
interior. La unii poziţia înclinată a fost obţinută prin
sprijinirea lor pe alţi doi bolovani amplasaţi în spate, în cazul
altora partea inferioară a lespezilor a fost îngropată în sol. Zona
centrală a incintei a fost acoperită cu un strat de bolovani de
dimensiuni reduse, care nu ajungeau însă până la blocurile care
marcau marginea ringului. După demontarea patului de bolovani, care era
aşezat direct peste nivelul antic de călcare, au fost descoperite
două zone în care fuseseră depuse oase umane dezmembrate, în prima
zonă (M. 1) fiind vorba despre oase de la membrele inferioare, în cel
de-al doilea caz (M. 2) de fragmente din craniu şi de oasele mâinilor.
Plasate excentric, cele două depuneri nu par a reprezenta morminte
obişnuite, ci mai degrabă depuneri rituale de oseminte, cu atât mai
mult cu cât lângă M. 2 au fost găsite bucăţile unui topor
de piatră spart în două şi o râşniţă. De pe
nivelul de călcare au mai fost culese rare fragmente ceramice, unele de
factură Coţofeni, altele aparţinând bronzului timpuriu. De
asemenea au fost observaţi pigmenţi de cărbune
împrăştiaţi pe sol în anumite zone, uneori asociaţi cu
suprafeţe de lut puternic arse, indicând probabil anumite practici de
purificare prin foc.
Destinaţia construcţiei de
la Ampoiţa – „Peret” nu este deocamdată foarte clară, oricum ea
nu reprezintă un tumul funerar, aşa cum au fost cei cercetaţi anterior în
zonă, ci pare să reprezinte o construcţie sacră,
destinată unor ceremonii care puteau fi legate de zona funerară din
apropiere. Oricum, ea este cea mai veche formă de arhitectură
sacră din piatră cunoscută până în prezent pe teritoriul
Transilvaniei.
Campania anului viitor va epuiza dezvelirea
întregii incinte, inclusiv a părţii estice, încercându-se
totodată o conservare in situ a acestui important monument
preistoric.
Cod
sit: 87870.01
Adriana Pescaru, responsabil; Mihai
Căstăian, Călin Herţa (MCDR Deva)
Săpătură de salvare urmare a
distrugerilor provocate de către cariera de piatră de la Ardeu, în
punctul numit „Cetăţeaua”, unde la baza dealului au fost recoltate în
urma realizării unui profil stratigrafic în ruptura drumului de acces la
carieră, materiale arheologice, ceramică aparţinând epocii
bronzului şi celei de a doua vârste a fierului, fiind identificată o
locuinţă dacică, cu vatră de foc, precum şi două
gropi de provizii dezafectate. Pe platoul dealului a fost investigat un zid de
piatră locală legată cu mortar aparţinând probabil unei
fortificaţii medievale iar în nivelele inferioare ceramică aparţinând
culturii Coţofeni.
Cod
sit: 143977.02
Mircea Dan Lazăr (MN Brukenthal)
Comuna Arpaşu de Sus este aşezată
la înălţimea văilor Arpaşu Mare şi Arpăşel
în stânga Oltului. Albia acestor văi are o adâncime de 11 – 12 m
faţă de terenul dimprejur. Peninsula formată de împreunarea
acestor două văi este un podiş înalt, care se întinde până
la poalele muntelui Albota. Acesta este brăzdat de mai multe pâraie cu
albii afunde şi strâmte, cele mai însemnate fiind Albota şi
Plăvaia. Comuna este aşezată pe colinele acestor două
văi.
Urme care atestă existenţa în vechime a
unei sticlării se află la 1 – 1,5 km S de Arpaşul de Sus, pe un
platou situat în partea vestică a drumului forestier care duce în
pădure, punct numit „la Glăjăria veche”, drumul fiind cunoscut
sub numele de „calea” sau „hornul Glăjăriei”.
În perioada 14 – 30 august 1999, am efectuat
cercetări arheologice în punctul numit „Luncile Glăjăriei”,
situat la aproximativ 7 km S de comună, în pădure, pe malul stâng al
unui pârâu şi în dreapta drumului forestier care duce la cascada Bâlea.
Aici tradiţia menţionează existenţa unei sticlării. Cu
prilejul cercetărilor a fost executată o secţiune S I,
lungă de 15 m şi lată de 1,5 m, orientată V – E,
prelungită ulterior cu 2 m la capătul estic.
De la început trebuie să menţionăm
faptul că în urmă cu câţiva ani terenul din zonă a fost
nivelat cu ocazia amenajării drumului forestier şi a unui loc pentru
păşunat. Acest lucru a făcut ca urmele construcţiilor care
au fost vizibile până la acea dată să fie împrăştiate
şi acoperite cu pământ, iar terenul a suferit modificări
aşa fel încât vatra veche de călcare a fost deranjată.
În timpul cercetărilor, la 3,50 m de
capătul estic spre vest al secţiunii, imediat sub glia de iarbă,
la - 0,05 / - 0,10 m a apărut o aglomerare de pietre de râu de diferite
mărimi, lată de 1,30 m, ocupând în lăţime toată
secţiunea orientată N – S. Aceasta este rotunjită în partea
vestică. În continuarea ei, în peretele nordic al secţiunii,
ieşind în secţiune cu 0,90 m spre S a fost identificată o
nouă aglomerare de pietre orientate V – E, pe o lungime de 2,50 m,
după care se dispare brusc. Între pietre şi în afara lor
pământul este ars până la roşu, fiind amestecat cu cărbune,
bucăţi de „frită”, fragmente de oale pentru topit sticla,
ceramică, etc. La 10,50 m de acelaşi capăt al secţiunii, pe
latura sudică a ei, până în capătul estic şi în prelungirea
efectuată ulterior se remarcă un alt aliniament de pietre de râu de
diferite mărimi, care în acel loc ies din secţiune spre nord cu 0,70
m pe o lungime de 4 m, dând impresia unui semi-oval alungit spre E, după
care lăţimea lui descreşte progresiv ajungând la 0,30 m la capătul
secţiunii.
Dat fiind faptul că pietrele ocupă
întreaga suprafaţă a secţiunii pe o lăţime de 3 m
întrând în malul nordic şi sudic al acesteia, pe latura nordică a
secţiunii a fost executată o casetă (C. 1), de 4 x 3 m,
orientată S – N. Între secţiune şi casetă, a existat la
început un martor lat de 0,40 m.
O dată cu desfiinţarea martorului s-a
constatat că la 0,60 m N de latura secţiunii a apărut un
aliniament de pietre lat de 0,10 – 0,15 m, care avea o traiectorie
paralelă cu latura secţiunii, continuând în malul estic al casetei.
Din această aglomerare, la 0,50 m de latura vestică a casetei, se
formează un zid de pietre de râu, lat de 0,60 – 0,70 m, care se
îndreaptă spre N pe o lungime de 4,40 m, după care face un unghi de
900 pornind spre V pe o lungime de 0,60 m şi o lăţime
de 0,80 m, întrerupându-se brusc şi reapărând apoi în malul vestic al
casetei. În spaţiul format de zidul de
pietre şi aliniamentul din
casetă şi peretele vestic al acesteia, apare un strat de
cenuşă, gros de 0,10 – 0,15 m, care coboară în pantă spre
N.
Inventarul arheologic rezultat în urma
cercetărilor se compune din fragmente de ceramică de culoare
roşu-cărămiziu, de diferite grosimi, lucrate din pastă cu
nisip cu bobul mare sau mic, uneori lustruite la exterior, bucăţi de
“frită” incoloră sau colorată (rubiniu, albastru cobalt,
galben), sticlă opal, 7 flacoane mici din sticlă incoloră, de
formă tubulară cu inel la gură, obiecte de fier. Dintre acestea
distingem: 6 capete de tuburi pentru suflat sticla, un braţ al unui
cleşte din fier folosit la prelucrarea sticlei la cald, câteva lame de
cuţite, unele întregi – cu sau fără mâner – sau fragmentare,
cuie şi piroane aplatizate, cu floarea în formă de „T”, un fragment
de potcoavă pentru cizme, dălţi şi dornuri mici. La acestea se adaugă o monedă de bronz
de 1 kreuzer, datând din anul 1800.
În faza actuală a cercetărilor credem
că suntem în faţa unui cuptor pentru topit sticla, care are
alăturat cuptorul pentru coacerea produselor finite (ara),
prezentat de Kunckel în lucrarea sa ca fiind de origine germană,
fără a da alte precizări. Însuşi planul reprodus de autor a
fost cu defecte, drept pentru care acesta s-a simţit obligat să
înfăţişeze mai clar acest tip de cuptor în planşele V
şi VI din lucrarea „Art de la Verrerie”, publicată împreună cu
Merret şi Neri la Paris în anul 1752.
Pentru a elucida problema este necesară
continuarea cercetărilor şi în campania din anul 2000.
Cod
sit: 141394.04
Dan Băcueţ Crişan, Sanda
Băcueţ Crişan, Al. V. Matei (MJIA Zalău)
Cercetările arheologice desfăşurate
în acest punct, situat în partea dreaptă a şoselei Zalău -
Badon, au avut un caracter de salvare, fapt determinat de lucrările
efectuate în vederea introducerii în pământ a cablului optic de telefonie.
În profilul şanţului excavat şi în pământul aruncat, au
fost descoperite fragmente ceramice medievale timpurii indicând
străpungerea unui nivel de locuire din această perioadă.
În zona respectivă a fost deschisă o
casetă cu dimensiunile de 10 x 3 m. Din punct de vedere stratigrafic
situaţia se prezintă astfel: 0 / - 0,20 m strat negricios arat, -
0,20 / - 0,35 m strat negru cu materiale arheologice, de la - 0,35 m steril
galben. În caseta deschisă, la adâncimea de - 0,25 / - 0,30 m, a fost
surprinsă o aglomerare de pietre, dintre care unele erau arse. Pe aceste
pietre care proveneau probabil de la un cuptor de tip pietrar dezafectat, a
fost descoperită o parte dintr-o oală fără toarte.
Alături de această aglomerare de pietre, în casetă au mai fost
surprinse două gropi de stâlp. Prima groapă de stâlp a fost
sesizată la adâncimea de - 0,35 m şi se adâncea până la - 0,53
faţă de nivelul actual de călcare. Cea de a doua groapă a
fost sesizată la adâncimea de - 0,30 m, fundul ei adâncindu-se până
la - 0,55 m faţă de nivelul actual de călcare. Cele două
gropi erau umplute cu pământ negru amestecat cu chirpici şi
cărbune de lemn ars. De asemenea în amândouă gropile au fost
descoperite pietre utilizate pentru icuirea stâlpilor. Prezenţa celor
două gropi de stâlp şi a instalaţiei pentru foc dezafectate,
ne-a convins că în caseta săpată a fost surprinsă o parte
dintr-o locuinţă. Locuinţa este de suprafaţă,
neadâncindu-se în sterilul galben, acest fapt fiind sesizat şi în profil.
Materialul arheologic recoltat constă în
fragmente ceramice de la două forme ceramice: oala fără toarte,
lucrată la roata înceată şi tăviţa, lucrată cu
mâna. Oalele fără toarte sunt ornamentate prin incizare cu benzi de linii
drepte asociate cu benzi de linii în val.
Pe baza analogiilor, având în vedere şi
caracteristicile materialului arheologic recoltat, considerăm că
descoperirile de la Badon „La răstignire“ pot fi datate în linii mari în
secolele VIII - IX p.Chr.
Cod
sit: 51029.07
Gheorghe Lazarovici (Universitatea „Eftimie Murgu“
din Reşiţa), Sorin M. Petrescu (MJERG Caransebeş)
Cercetările arheologice de la Balta
Sărată (Caransebeş) au fost efectuate în punctul „Câmpul lui
Poşta” în perioada 6 iulie – 18 august 1999, pe terasa a treia a râului
Timiş.
În vederea începerii cercetărilor a fost
defrişată de tufişuri o suprafaţă de 40 mp şi a fost
trasată o secţiune orientată N – S, cu dimensiunile de 10 x 2 m
şi numită S. 4/1999.
Din punct de vedere stratigrafic, primul nivel (de
jos în sus) îl constituie un strat din lut gălbui, steril arheologic, ce
apare la adâncimea de - 1,80 m în caroul 5 şi coboară la - 2,60 m în
caroul 1. Urmează un strat de cultură de culoare brună cu
pigmentaţie de cărbune şi chirpici ce conţine colţul
unui bordei (în caroul 1) şi ale unei locuinţe aparţinând
culturii Vinča. Peste acest nivel
urmează un nou nivel de locuire vinciană, reprezentat printr-o
locuinţă de suprafaţă de dimensiuni mari (Vinča faza
B1 – B2). Deasupra acestui nivel a fost observat un strat de culoare brună
cu slabe urme neolitice. În acest strat, între - 0,30 / - 0,90 m, în caroul 3 a
apărut un mormânt de incineraţie aparţinând grupului cultural
Balta Sărată, respectiv fazei a II-a a grupului.
Ceramica din nivelul de cultură neolitic
este reprezentată prin cupe cu picior, boluri, vase bitronconice,
străchini. Decorul este realizat
sub formă de incizii, împunsături, pliseuri, caneluri şi
elemente alveolate. Predomină ceramica semifină şi fină,
nelipsind însă ceramica uzuală. Materialul litic este bogat, fiind recoltate 213 unelte întregi şi
fragmente din silex, obsidian, opal, cornalină şi citrin. Printre
descoperiri se numără şi doi idoli fragmentari – dintre care
unul de dimensiuni mai mari.
Mormântul de incineraţie din epoca bronzului
este compus din 6 vase (urnă, strachină-capac, un vas mare şi
trei ceşti) şi o fusaiolă din lut. Urna şi vasul sunt arse
secundar, iar în afară de urnă, toate celelalte vase sunt în stare
fragmentară. În urnă s-a descoperit o falangă umană
arsă, iar în apropiere resturi de oase calcinate aparţinând ofrandei
de carne (oase de ovis aries).
Cod
sit: 95097.01
Elena Gherman, Adriana Moglan (CNMM Iaşi)
Campania arheologică din perioada august -
septembrie 1999, de la Casa Stăreţiei din cadrul Complexului
Mănăstiresc Bârnova, desfăşurată în spaţiul
înconjurător al casei a avut următoarele obiective: stabilirea
structurii arhitectonice a Casei Stăreţiei, precizarea raportului
temporal dintre momentul construirii bisericii şi cel al casei, cercetarea
relaţiei dintre Casa Stăreţiei şi zidul de incintă. Pentru realizarea acestor obiective au fost
trasate 12 secţiuni în interiorul incintei şi la exterior, în zona
unde casa face corp comun cu zidul de incintă.
Aşadar, dacă în campaniile trecute s-a
putut stabili configuraţia interioară a casei (valabilă doar
pentru aripa estică), în această campanie am putut face câteva
consideraţii referitoare la aspectul exterior al casei şi la etapele de
construcţie.
O constatare general valabilă, în urma
observaţiilor făcute în toate secţiunile, este aceea că
înainte de construirea complexului mănăstiresc a fost necesară
defrişarea terenului prin incendiere. În toate secţiunile trasate s-a
constatat prezenţa unui strat de arsură având o grosime de
aproximativ 0,10 - 0,14 m şi găsindu-se cu mici diferenţe la
acelaşi nivel de adâncime peste care intervin straturile de
construcţie ale bisericii sau ale casei. De asemenea, s-a constatat
că în perimetrul incintei a avut loc o răzuire a nivelului de
călcare, ce a intervenit după construcţia mănăstirii,
deci aparţine fie sfârşitului secolului al XVII-lea, fie începutului
secolului al XVIII-lea (probabil în anul 1728), când are loc refacerea Casei
Stăreţiei. Această afirmaţie este susţinută cu
următoarele argumente:
a) în nici o secţiune nu am găsit
inventar arheologic datând din secolul al XVII-lea, cu excepţia unui
strat, cu grosimea de 0,10 m, în secţiunea S. 7 (obiectele descoperite au
fost 14 plăcuţe de cupru argintat, având ştanţate monede –
falsuri monetare şi câteva fragmente de cahle cu decor tipic secolului al
XVII-lea);
b) în exteriorul incintei, în special în zona unde
casa face corp comun cu zidul de incintă, au fost descoperite multe
fragmente de cahle şi obiecte ceramice smălţuite şi
nesmălţuite, caracteristice secolului al XVII-lea;
c) nivelul de călcare recent intervine direct
peste stratul de mortar depus ca urmare a construirii bisericii sau, respectiv,
a casei.
Un alt aspect urmărit a fost acela al
stabilirii raportului cronologic dintre construcţia casei şi a
bisericii. Acest aspect s-a putut elucida prin trasarea unei secţiuni
între cele două construcţii, în urma căreia s-a constatat
existenţa unui strat de mortar continuu între biserică şi
casă, astfel încât se poate considera că, atât casa cât şi
biserica încep să fie construite în acelaşi timp, de către
primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi. Acest lucru poate fi susţinut,
aşa cum s-a arătat mai sus, cu argumente stratigrafice, dar şi
documentare. Un alt argument pe care îl putem aduce în susţinerea acestei
idei conform căreia, casa sau doar beciurile au fost construite o
dată cu biserica, este tot de ordin stratigrafic, astfel observându-se
că lângă fundaţiile celor două construcţii nivelul de
construcţie (stratul de mortar şi var) intervine imediat deasupra
stratului de arsură (S. 18, 23, 25, 26, 27).
Referitor la etapele şi modul de
construcţie al casei am putut face câteva precizări, ajutaţi
atât de stratigrafie, cât şi de observaţiile asupra paramentului
zidurilor:
În prima fază a fost construită doar
pivniţa cu cele patru travee şi ulterior s-au ridicat zidurile casei,
care nu au mai respectat cu precizie planul iniţial al fundaţiilor
pivniţei;
Zidul de incintă a fost construit într-o
fază ulterioară casei, astfel încât peretele sudic al acesteia a
devenit şi latura sudică a zidului de incintă
În toate secţiunile trasate în jurul
casei, atât în interiorul incintei, cât şi în exterior, s-a constatat
că nivelul de construcţie
intervine imediat deasupra stratului de arsură - atât în aripa estică
a casei cât şi în cea vestică, deci toate zidurile fundaţiei
pivniţei, implicit ale casei, au fost realizate în acelaşi timp;
La exteriorul incintei au fost
descoperiţi trei contraforţi de mari dimensiuni (comparativ cu cei ai
zidului de incintă) respectiv 2,10/1,8 m amplasaţi numai pe lungimea
zidului casei şi care au fost construiţi o dată cu casa;
În urma analizei tuturor aspectelor prezentate
anterior putem concluziona următoarele:
- Casa Stăreţiei şi biserica au fost construite simultan, de
către primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi, la ambele edificii
neputând fi stabilit cu precizie nivelul până la care au fost
înălţate;
- Şi Casa Stăreţiei şi
biserica au fost terminate în timpul domnitorului Eustratie Dabija, casa
suferind chiar modificări esenţiale în ceea ce priveşte
elevaţia;
- Dimensiunile iniţiale ale Casei
Stăreţiei, ca lungime, sunt cele de astăzi, existând de la
început pivniţa cu cele două aripi şi respectiv patru travee;
- Zidul de incintă, latura sud-estică
şi estică, a fost construit la o dată ulterioară
construirii casei neputându-ne încă pronunţa asupra laturii de N
şi de V din lipsă de informaţii.
În final, sperăm ca viitoarea campanie
să ne rezerve posibilitatea depistării amplasamentului chiliilor
şi stabilirii identităţii construcţiei aflate în stare de
ruină acum, de pe latura nord-estică a incintei.
Cod
sit: 32492.03
Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Lucian Vaida
(MJ Bistriţa), Floarea Vaida (Liceul Agricol Beclean)
În anul 1998 în urma unei periegheze în
judeţul Bistriţa Năsăud a fost identificată o
fortificaţie dacică de pământ pe dealul Bileag, aflat în
imediata apropiere a Someşului, în dreptul oraşului Beclean. În urma
cercetărilor sistematice care au început în vara lui 1998 şi au
continuat în 1999 au ieşit la iveală în primul rând elementele de
fortificare constând din două palisade complexe (ziduri de pământ
şi lemn) paralele, aflate la cca.15 m una de cealaltă – în prima
fază de fortificare. În a doua fază, după incendierea acestora,
a fost amenajat câte un val de pământ peste ruinele fiecărei palisade
complexe, iar în cazul celei interioare este posibilă placarea lui cu
piatră locală (pe panta exterioară). O altă explicaţie
dată cantităţii mari de piatră aflată în S. II/1998
(corespunzând pantei exterioare a valului interior) ar putea avea în vedere existenţa unui parapet din piatră, sumar
fasonată. Cercetările ulterioare vor clarifica această
problemă.
În 1999 au fost trasate două secţiuni:
S. I/1999 (8 x 2 m) – în prelungirea lui S. II/1998 înspre interiorul
fortificaţiei – şi S. II/1999 (11 x 2 m) prelungind S. II/1998 peste
fortificaţia exterioară. Ambele secţiuni au pus în
evidenţă cel puţin două nivele dacice şi un nivel
preistoric cu material amestecat.
Cod
sit: 26813.01
Doru Marta (MTC Oradea)
În cimitirul catolic al oraşului Beiuş a
fost semnalată de către istorici existenţa ruinei unei biserici.
În perioada 10 - 28 mai 1999 au fost întreprinse aici cercetări
arheologice. Au fost trasate următoarele secţiuni : S. 1 cu
dimensiunile de 10 x 2,50 m. pe latura nordică a bisericii, S. 2: 5 x 2,50
m. pe cea sudică precum şi caseta C. 1: 3 x 3 m. la V de ruina
absidei pentagonale. Cercetările, extrem de limitate datorită
numeroaselor morminte moderne şi contemporane din zonă, precum
şi a pădurii care acoperă aproape întreaga suprafaţă a
dealului, au permis, totuşi trasarea unui plan - biserică hală
cu absida pentagonală, ridicată în stil gotic. Atât în cazul absidei,
cât şi la faţadă (se păstrează un fragment din zidul
acesteia în partea vestică a platoului) zidul a fost întărit cu
contraforţi. Dimensiunile bisericii sunt mari : 29 m. lungime,
măsuraţi la exteriorul zidurilor şi 12,50 m. lăţime.
Interiorul măsoară 26 m. lungime şi 9,50 m. lăţime.
Grosimea zidurilor incintei variază între 1,50 - 2,30 m. Tehnica de
zidărie este mixtă, zidurile îmbinând cărămida cu piatra de
carieră, atent fasonată la exterior. Fundaţia zidurilor
descoperite atinge, pe alocuri adâncimea de - 2,15 m sub actualul nivel de
călcare. Orientarea bisericii este pe axa E - V, începând cu altarul.
Materialul arheologic descoperit este relativ
sărac. Ceramica, majoritatea de uz comun cu buză evazată şi teşitură interioară pentru
capac, fragmente de crăticioare cu trei picioare smălţuite
vernil sau maro, precum şi ceramică smălţuită,
lucrată la roată rapidă, cu teşitură interioară
pentru capac şi toarte. Încadrarea cronologică a ceramicii este
largă - secolul al XVI-lea. Se distinge un singur fragment ceramic mai
vechi - probabil din secolul al XV-lea. S-au găsit de asemenea fragmente
de cahle - oale, nesmălţuite. Piesele din fier cuprind piroane,
balamale şi cuie. Interiorul bisericii, demolat integral de localnici,
este presărat cu fragmente de cărămidă, pietre de
carieră sparte - unele fasonate - provenite din elevaţia zidurilor. Cercetând
aceste rămăşiţe nu au fost sesizate profilaturi. În
secţiunea S. 1, la o adâncime de - 1,90 m a fost descoperit un craniu
uman. Cercetat, scheletul amintit nu a avut nici un inventar. Orientarea lui a
fost E - V.
Zidită potrivit documentelor în prima treime
a secolului al XV-lea ( mai precis după 1417), biserica a fost cel mai important „bastion” catolic din regiunea
de SE a Bihorului, bazându-şi autoritatea şi pe garnizoana
militară din cetatea Finişului, aflată la numai 6 km. V de
oraşul Beiuş. Castelanul de Finiş a pierdut autoritatea asupra
Beiuşului după 1441, când localitatea este amintită ca
oraş. Zidirea bisericii este legată şi de personalitatea
episcopului orădean Andrea Scolari. Ruinată în secolul al XVII-lea,
după ocuparea regiunii de către turci, biserica a fost definitiv
părăsită în secolul al XVIII-lea, după ridicarea unui nou
lăcaş, în piaţa centrală.
Cod
sit: 168693.03
Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Campania arheologică s-a desfăşurat
în august 1999, planul de săpătură fiind stabilit împreună
cu proiectantul general al lucrării, SC LUMS SRL Bucureşti, în
funcţie de priorităţile proiectului de restaurare a
monumentului. Cercetările au fost orientate în principal spre
clădirile de pe latura de N a incintei, punctual fiind cercetate
clopotniţa şi biserica.
S-a urmărit stabilirea caracteristicilor
tehnice ale clădirilor actuale: talpa fundaţiei, structura
zidăriei, etapele de construcţie şi evoluţia nivelului de
călcare în exteriorul şi interiorul acestora. S-au executat 9
secţiuni amplasate după cum urmează: S. 1 (2 x 2 m), în colţul
de NV al incintei, la întâlnirea dintre turn (încăperea 1) şi zidul
vestic al incintei; S. 2 (2 x 1,25 m), perpendiculară pe încăperile 2
şi 3, la intersecţia acestora; completată cu o casetă de
1,8 x 0,7 m, în interiorul încăperii 3; S. 3 (7 x 1,25 m), perpendiculară
pe corpul central al casei stăreţiei; S. 4 (nu s-a executat); S. 5
(2,7 x 2 m), în unghiul format de aripa de E a casei, zidul nordic de
incintă şi latura de V a actualei intrări de N; S. 6 (2,5 x 2
m), la îmbinarea dintre latura de N a clopotniţei şi zidul vestic de
incintă; S. 7 (4 x 1,5 m), perpendiculară pe colţul sud-estic al
clopotniţei; completată cu 2 casete: (1,4 x 1,6 m) spre N până
în dreptul intrării actuale în clopotniţă; (1,8 x 0,7 m) spre S;
S. 8 (2,5 x 1,8 m), în zona de îmbinare a încăperilor 1 şi 2;
completată cu două casete, prima (1 x 1 m) în exterior spre E;
respectiv a doua (0,9 x 0,9 m) în interiorul încăperii 3; S. 9 (4,7 x 1,35
m), în zona de îmbinare dintre casa stăreţiei şi încăperea
4; completată cu o casetă cu dimensiunile (1 x 1,3 m) în interiorul
încăperii 4; S. 10 (1,3 x 1,2 m), perpendiculară pe latura de V a
bisericii.
Deşi cu caracter punctual, cercetările
de la Schitul Berislăveşti au confirmat în linii mari evoluţia
stabilită prin studiul istoric şi se prezintă astfel:
1. biserica (construită în 1752 - 1753);
2. clopotniţa, urmată probabil la
scurtă vreme de zidul de incintă - cel puţin laturile de N
şi V (probabil deja edificate în 1762);
3. casa stăreţiei - corpul central;
4. încăperea 1 (foişorul
menţionat pentru prima dată la 1837) şi foarte probabil casa
stăreţiei - corpul central cu pivniţă;
5. încăperile 2 - 4, care fac
legătura între încăperea 1 şi corpul central al casei
stăreţiei;
6. aripa de E a casei stăreţiei, sau
cel puţin încăperea 8;
7. construcţii adosate zidului de
incintă (latura de V, la N şi la S de clopotniţă) şi
construcţii adosate clădirilor de pe latura de N.
Materialele arheologice care au apărut în
cursul săpăturilor constau în fragmente ceramice aparţinând
secolelor XVIII - XIX.
(Pl. 4)
Cod
sit: 92998.01
Silvia Marinescu-Bîlcu (IAB), Dragomir Popovici,
Cătălin Bem (MNIR), Florin Vlad (MJ Ialomiţa)
În cursul campaniei de săpături din
1999, colectivul şantierului şi-a propus următoarele obiective:
- cercetarea completă a nivelului de abandon al aşezării
eneolitice (cultura Gumelniţa) din suprafaţa B;
- cunoaşterea caracteristicilor ultimelor secvenţe de locuire,
ale comunităţii gumelniţene, de pe tell.
După săparea depunerilor arheologice
aparţinând epocii Latčne, s-a început, încă din campaniile
precedente, cercetarea unui nivel arheologic situat la partea superioară a
tell-ului. Deşi interesant din punctul de vedere al materialelor
eneolitice descoperite (cultura Gumelniţa), în cadrul său nu s-au
putut distinge şi niveluri de locuire gumelniţene caracteristice.
Probabil, expuse o perioadă îndelungată de timp proceselor
pedogenetice, depunerile amintite s-au dezagregat, rezultând formarea unui
nivel „de abandon” a cărui grosime este cuprinsă între 0,60 – 0,80 m.
În campania din 1999, s-a reuşit cercetarea integrală a acestuia.
Al doilea obiectiv important, realizat de
colectivul şantierului, a constat în evidenţierea ultimelor complexe
de locuire gumelniţene de la partea superioară a aşezării.
Astfel, s-au delimitat resturi ale unor locuinţe neincendiate (L. 32, L.
33), a două complexe (C. 172 - tranşee, C. 173) şi a fost
finalizată cercetarea locuinţei nr. 31. Între descoperirile de aici
(ceramică, unelte), reţinem existenţa unui material carpologic
divers (grâu, măzăriche, ghindă).
Materiale arheologice, descoperite în urma acestei
campanii, se înscriu în repertoriul de artefacte cunoscut pentru cultura
Gumelniţa.
Fauna de mamifere
Dragoş Moise (MNIR – CNCP)
Rezultatele studiului materialului osteologic
recoltat din nivelurile târzii gumelniţene (suprafeţele beta şi
gama) sunt interpretate comparativ cu cele ale materialului provenit din
nivelurile gumelniţene mai vechi (corespunzătoare suprafeţei
alfa). Nu sunt sesizabile modificări majore atât ale economiei animaliere,
cât şi ale taliei animalelor domestice pe toată evoluţia
locuirii Gumelniţa din această aşezare.
Cod
sit: 42691.03
Ionel Cândea (Muzeul Brăilei)
În cursul anului 1999 Muzeul Brăilei a
continuat cercetarea sistematică a malului înalt al Dunării în zona
„Faleză”. Ne-am apropiat astfel la circa 350 - 400 m de locul pe care s-a
aflat până la 1842 (după alţii 1846) biserica mitropoliei
Proilaviei. Cu alte cuvinte, cercetarea s-a desfăşurat pe
amplasamentul fostului cartier creştin al oraşului, cel puţin de
la jumătatea secolului al XVI-lea înainte.
Au fost realizate două casete de 4 x 4 m
şi respectiv 3,5 x 6 m, care au suferit, în funcţie de
situaţiile întâlnite, mici modificări. Rezultatul cel mai însemnat al
investigaţiilor arheologice din punctul str. Logofăt Tăutu nr. 3
ni se pare a fi descoperirea unei necropole târzii (sfârşitul secolului al
XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), conţinând un număr de 47
morminte (întregi şi reinhumări). Prezenţa lui se leagă de
elementele amintite mai sus, dar e posibil ca el să fi apărut
datorită existenţei în zonă a unui spital amintit în primele
planuri ale oraşului de după 1830. Nu este exclus ca acest spital
să fi existat şi înainte de 1829. La fel, menţionăm descoperirea a
două gropi menajere cu un bogat şi variat inventar, la care se
adaugă şi o locuinţă de suprafaţă, parţial
surprinsă în caseta 2, cu temelie din piatră, mai veche decât
mormintele care o suprapun.
Inventarul însumează pentru toate complexele
descoperite 30 de monede (în majoritate otomane şi într-o stare de
conservare precară), 13 cercei, 14 copci, 12 nasturi, o
brăţară, 6 mărgele, 4 inele, două bolduri, un cârlig
de undiţă, un tripod pentru ars vase ceramice în şarjă, 3
lulele de lut.
(Pl. 5, 6)
Cod
sit: 66483.03
Cătălin Bem (MNIR)
Deşi cu fonduri insuficiente, campania
arheologică a anului 1999 s-a putut desfăşura mulţumitor.
Timp de o lună (iulie) fondurile au fost asigurate dintr-o sponsorizare,
pentru ca alte patru săptămâni (septembrie) să se beneficieze de
sprijinul financiar al Muzeului Judeţean „Teohari Antonescu" din
Giurgiu şi de voluntariatul unor studenţi ai Facultăţii de
Istorie din Constanţa. Obiectivele urmărite au trebuit să se
înscrie astfel în limitele impuse de această situaţie.
S-a urmărit
în primul rând demontarea integrală a nivelului 1 (convenţional
denumit) – Gumelniţa B1 - din întreaga suprafaţă
decopertată în timpul campaniei din 1998. Implicit, s-a încercat
desluşirea exactă a împrejurărilor în care a început acumularea
stratigrafică a acestui ultim nivel arheologic – o posibilă depunere
aluvionară părea să reprezinte limita sa, întrevăzută
vag datorită gropilor moderne în sondajul stratigrafic din 1998. În fine,
trei sondaje practicate în luncă la distanţe de tell ce variau între
30 şi 50 m erau menite să stabilească o posibilă
legătură între depunerile naturale din cadrul stratigrafiei
staţiunii cercetate şi grindul pe care s-au dezvoltat acestea, pe de
o parte, şi succesiunea sedimentară a luncii, pe de alta.
În ceea ce priveşte primul obiectiv,
deşi numai parţial atins datorită aceleiaşi
insuficienţe a fondurilor, s-a reuşit cercetarea tuturor
locuinţelor, anexelor, vetrelor sau cuptoarelor exterioare şi a unei
mari părţi a depunerilor menajere sau generic „exterioare” aparţinând
N 1 din suprafaţa anterior decopertată (cca. 40% din suprafaţa
totală a tell-ului – 700 mp). Elementele esenţiale care trebuie
amintite în aceste scurte rânduri sunt cele legate în primul rând de tehnica de
construcţie a celor două locuinţe a căror cercetare s-a
încheiat în campania anului 1999. Ambele, atât L. 4, descoperită şi
în proporţie de 80% demontată în 1998, cât şi L. 9, integral
cercetată în ultima campanie (ca şi L. 7 din 1998) erau construite pe
butuci (scunzi şi neîngropaţi) care, uneori, împreună cu o
substrucţie din lemn, lut şi nisip şi întotdeauna cu o reţea complexă de scânduri adesea
fasonate alcătuiau un postament solid pe care se ridicau podeaua şi
apoi pereţii. În plus faţă de celelalte două case
asemănător construite, L. 4 avea în colţurile de SV şi SE
platforma din blăni şi lut - susţinută de butuci -
construită deasupra unor goluri săpate de genul a ceea ce, mai mult
sau mai puţin conform cu realitatea, au fost numite „viduri sanitare”.
Aceste trei locuinţe, deşi au fost practic realizate în aceeaşi
tehnică, sunt, în fapt, variante ale unui nou tip. De exemplu L. 4, fiind
construită pe o suprafaţă cvasi-orizontală are butucii de
lungime relativ egală şi platforma paralelă cu solul, întregul
ansamblu prezentându-se ca un paralelipiped dreptunghic, laturile
perpendiculare pe sol fiind realizate din materialul componentei sedimentare a
platformei şi făcând corp comun cu aceasta. Pereţii sunt
construiţi aşadar abia după realizarea integrală a platformei,
incluzând aici şi podeaua din lut, neavând structură lemnoasă.
În cazul L. 9, construită în pantă, butucii nu numai că au
lungimea crescătoare, firesc, în josul pantei, dar, mai mult, în zona de maximă altitudine platforma
se sprijină direct pe sol. Pereţii, cu structură de
rezistenţă lemnoasă realizată din pari fixaţi într-o
talpă orizontală, erau construiţi pe o platformă
complexă care, însă, nu includea butucii şi nu beneficia de o
ermetizare ca în cazul celei a L. 4. Asemănătoare cu situaţia
acesteia este maniera în care exteriorul pereţilor L. 9 este prelungit în
jos cel puţin în aproximativ jumătatea dinspre partea mai înaltă
(unde a fost surprinsă), „îmbrăcând” vertical platforma.
O situaţie deosebită a fost
surprinsă şi în cadrul anexei L. 9. Protejat de probabilul
acoperiş al anexei delimitată parţial şi de câteva gropi de
par se găsea, alături de un vas de dimensiuni apreciabile, un mic
cuptor. Între cele două faze evidente de utilizare ale acestuia
(constituite din resturi de cremaţie) se interpunea o unitate
stratigrafică de 9 - 12 cm grosime fără urme de ardere care
conţinea ca singur material arheologic un saltaleone din aur. Dezafectarea
cuptorului pentru, fără îndoială, scurt timp şi, în
legătură directă cu aceasta, depunerea piesei de metal par
să fie elemente care nu pot avea o explicaţie utilitară.
În acelaşi context se cuvine
menţionată o altă situaţie. Prima manifestare cu
implicaţii stratigrafice a noilor veniţi care au reîntemeiat
aşezarea (în condiţiile în care N. 1 este separat de nivelul
intermediar al tell-ului de o depunere aluvială) este săparea unei
gropi. Nu această acţiune în sine este deosebită ci
conţinutul său. Înainte de a fi ridicată vreo construcţie
care să lase urme vizibile după 6000 ani, într-o groapă,
săpată aproximativ în centrul suprafeţei circulare a movilei
şi în imediata apropiere a zonei de altitudine maximă, deşi în
exteriorul suprafeţei direct locuite, ocupate de locuinţe şi
anexe, a fost depus corpul fără cap al unui bour (Bos Primigenius).
Poziţia sa în cadrul microtopografiei tell-ului şi mai cu seamă
faptul că separă zona efectiv locuită de restul movilei, în N.
1, paradoxal de săracă, şi, nu în ultimul rând, renunţarea
evidentă la cantitatea şi calitatea proteică a unei, cel puţin,
jumătăţi de tonă de carne, nu pot indica decât un act de
natură simbolică. Datorită lipsei de analogii şi a
spaţiului mic oferit de aceste rânduri ne limităm doar la a aminti
această situaţie.
În ceea ce priveşte sondajele începute în
luncă, în imediata vecinătate a tell-ului, nu putem decât să
considerăm că nivelul luncii, cel puţin în zona noastră de
interes, a crescut foarte mult. La adâncimea de - 1,20 m la care ne-am oprit în
toate cele trei sondaje, singurele urme antropice sunt urmele unui foc şi
câteva fragmente ceramice care nu pot fi mai vechi de sfârşitul secolului
al XVIII-lea. Chiar dacă acestea nu sunt in situ datele problemei
nu se schimbă cu nimic. Dacă în numai cu puţin mai mult de 200
ani s-au depus mai bine de 1,20 m de sediment aluvial nu este greu de presupus
ce cantitate de material ar fi putut depune Neajlovul în 6000 de ani. De aceea,
putem fi aproape siguri că prima aşezare a tell-ului „La Pod” de la
Bucşani a fost fondată pe un grind format în preajma şi
datorită unei sinuozităţi a râului. În acelaşi context ne
limităm la a aminti cele patru momente de inundaţie surprinse
arheologic în cadrul stratigrafiei tell-ului – trei sunt intercalate între
nivelul de la bază (Gumelniţa A1) şi cel intermediar
(Gumelniţa B1) şi totalizează un maxim de 0,70 m, cel de-al
patrulea, amintit mai sus, aflat la mai bine de 1,50 m de suprafaţa
generală a luncii actuale, despărţind cele două nivele
Gumelniţa B1 ale tell-ului (cel intermediar şi N. 1 – cel cercetat în
campaniile 1998 - 1999). Pentru a putea clarifica în mai mare măsură
evoluţia preistorică a luncii în raza comunei Bucşani am început
a practica sondaje punctuale cu ajutorul carotierei şi în zona tell-ului
„La Pădure” (situat la numai 3 km de cel cercetat de noi). În campania
anului 2000 dorim să intensificăm acţiunea de sondare a luncii
în preajma ambelor tell-uri şi, de asemenea, să practicăm un
sondaj de informare în tell-ul „La Pădure”.
Studiul faunei
Adrian Bălăşescu (MNIR - CNCP)
S-a întregit analiza resturilor faunistice care
provin din nivelul arheologic N. 1. Numărul pieselor osoase determinate
este de 978. Lista faunistică reuneşte atât specii de mamifere
domestice: Bos taurus (vită domestică), Ovis aries
(oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis
familiaris (câine) cât şi sălbatice: Lepus europaeus
(iepure de câmp), Castor fiber (castor), Vulpes vulpes (vulpe), Ursus
arctos (urs), Mustela putorius (dihor), Martes sp. (jder), Meles
meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Felis sylvestris
(pisică sălbatică), Equus caballus (cal sălbatic), Sus
scrofa attilla (mistreţ), Cervus elaphus (cerb), Capreolus
capreolus (căprior), Bos primigenius (bour).
În strategia economiei alimentare a
comunităţii gumelniţene de la Bucşani creşterea
animalelor (64%) pare sa joace un rol important. Dintre acestea erau crescute
cu predilecţie bovinele (34%), care sunt urmate de porcine (20%) şi
ovicaprine (8%). Vânătoarea pare să fie şi ea o ocupaţie de
bază având în vedere procentul ridicat de oase determinate (36%) şi
specii identificate (14). Erau preferate animalele de talie mare: cerbul (13%),
bourul (6%), calul sălbatic (4%) şi mistreţul (3%).
Semnalăm descoperirea unui schelet de bour (Bos
primigenius) fără cap depus într-o groapă – C. 57, probabil
rituală. Talia acestui mamifer nu este una dintre cele mai mari (1,45 m -
după Matolcsi), dar animalul este foarte robust (prezintă
lărgimi ale extremităţilor oaselor care-l situează printre
cei mai robuşti indivizi din Europa). Importanţa acestei descoperiri
este foarte mare, având în vedere că astfel de depuneri, mai ales ale unui
animal sălbatic de talie mare, până în prezent nu au mai fost
identificate în cadrul neo-eneoliticului românesc.
Studiu sedimentologic
Constantin Haită (MNIR – CNCP)
Studiul sedimentologic continuat în acest tell
gumelniţean a fost limitat la cercetarea unor sondaje sedimentologice
realizate în lunca Neajlovului, în apropierea aşezării.
Studiul sedimentologic preliminar a
evidenţiat faptul ca depunerile naturale sunt de dată relativ
recentă, pentru a atinge nivelul contemporan locuirii fiind necesară
realizarea unor sondaje mai adânci de 1 m. Acest fapt indică, pe de
altă parte, că nivelul luncii în perioada neolitică a fost
situat mult mai jos. ceea ce explica şi prezenţa locuinţei
descoperite în sondajul sedimentologic din campania 1998, situată cu
puţin (circa 0,5 m) peste nivelul actual al luncii.
Cod
sit: 93030.01
Anca Păunescu, responsabil (MNIR), Elena
Renţa, (OPCN Ialomiţa)
Cercetările arheologice de pe raza comunei
Bucu se desfăşoară în rezervaţia arheologică 23A0006,
situată pe terasa râului Ialomiţa în vecinătatea limitei de SV a
actualei vetre a satului Bucu, com. Bucu, judeţul Ialomiţa. Cele zece
secţiuni şi douăzeci de casete, orientate N - S, perpendiculare
pe marginea terasei, lucrate în anul 1999, au însumat o suprafaţă
cercetată de cca. 380 mp. Suprafaţa de teren, pe care s-a
desfăşurat cercetarea a fost folosită de locuitorii satului
contemporan ca platformă de resturi menajere. Evacuările mecanice ale
acestora au contribuit la distrugerea parţială a stratului de
cultură, fapt care conferă acestor săpături arheologice un
caracter de salvare. În toate secţiunile stratigrafia se prezintă
asemănător: strat de resturi menajere contemporane cu grosimea
maximă spre S de 0,50 - 0,60 m, care suprapune un strat de pământ
cenuşiu–negricios amestecat cu deşeuri menajere. Stratul de cultură format dintr-un
pământ cenuşiu–castaniu, amestecat cu fragmente ceramice hallstattiene,
fragmente de oase şi chirpic este inegal ca grosime, pe secţiunile
lucrate variind între 0,10 - 0,40 m. La baza lui s-au conturat complexele arheologice care perforează stratul de
pământ galben-lutos, steril din punct de vedere arheologic. Din
aşezarea medievală timpurie au fost cercetate două bordeie (B.
23 şi B. 24), cu forme, dimensiuni şi inventar care le înscriu în
seria celor deja publicate sau aflate în curs de publicare. Pentru prima
epocă a fierului au fost descoperite şi cercetate patru locuinţe
adâncite şi câteva gropi menajere.
Inventarul descoperit în complexele
arheologice hallstattiene este format în cea mai mare parte din material
ceramic fragmentar. Din categoria ceramicii lucrată cu mâna dintr-o
pastă având în compoziţie cioburi pisate, arsă oxidant, au fost
descoperite fragmente de vase tronconice, cu buza rotunjită,
tăiată drept sau oblic în interior, decorate cu brâu alveolat,
întrerupt de mici apucători care, uneori, se asociază cu un decor compus
din mici alveole, amplasat pe buza vasului. Alt tip de vas, din categoria ceramicii grosolane,
documentat în aşezarea hallstattiană de la Bucu, prezintă un
profil arcuit şi este decorat cu brâu alveolat. Categoria ceramicii
semifine, compusă din fragmente de vase lucrate cu mâna dintr-o pastă
cu cioburi mărunt pisate în compoziţie, cu o ardere mult mai
bună, este reprezentată de vase bitronconice cu corpul dezvoltat,
gâtul înalt şi gura evazată. Cele mai multe prezintă la exterior
o culoare neagră, cu luciu metalic iar la interior, o culoare
cenuşiu-gălbui. Fragmentele de străchini cu marginea
arcuită spre interior ,negre lustruite, gălbui sau
gălbui–cenuşiu, lustruite, prezintă în marea lor majoritate
caneluri oblice pe margine. Cănile
sau fragmentele de căni descoperite, cenuşiu-gălbui lustruite,
au o toartă supraînălţată, fundul drept sau arcuit
uşor interior, gâtul înalt, gura evazată şi sunt decorate pe
diametrul maxim cu caneluri oblice întrerupte de trei mici proeminenţe
conice. Dintr-o pastă de bună calitate, cu nisip în compoziţie,
au fost descoperite fragmente de ceşti cu torţi
supraînălţate. În complexele arheologice cercetate au mai fost
descoperite fusaiole, oase prelucrate şi pentru prima oară în cei
zece ani de când au început cercetările de la Bucu, o lingură şi
un fragment de lingură pentru turnat şi o mică unealtă
pentru decorat vasele prin imprimare, lucrate din lut.
Au mai fost descoperite şapte morminte de
inhumaţie care se adaugă celor patru descoperite cu un an în
urmă, care prin particularităţile şi inventarul lor se
înscriu în rândul descoperirilor sarmatice de la Bucu.
Punct: Cartier Militari, Câmpul Boja
Mircea Negru (MMB)
În campania arheologică din anul 1999 au fost
trasate un număr de 24 de secţiuni cu o suprafaţă
totală de 260 mp. În partea de V a platoului au fost trasate
secţiunile S. 24 - S. 33. Obiectivul acestor secţiuni a fost
investigarea suprafeţei din apropierea fostei râpe, unde au fost trasate
primele casete în anul 1958. Secţiunile S. 34 - S. 37/1999 au fost
practicate în partea de N a platoului şi au avut ca obiectiv surprinderea
secţiunilor din anii 1978 - 1985, în vederea efectuării unei
ridicări topografice a întregului sit arheologic şi al suprafeţelor
cercetate în cele 14 campanii arheologice dintre anii 1958 - 1999.
1. Stratigrafia:
În partea de V a platoului stratigrafia este
identică celei din campaniile precedente (M. Negru, Cronica,
Vaslui, 1999, p. 18 - 19). În partea de N, în zona sondată, a fost
efectuată în anii ’80 o decopertare mecanică până la stratul de
culoare castanie steril arheologic.
2. Complexe arheologice:
2.1. Aşezarea din epoca bronzului:
Ca şi în precedentele campanii de săpături arheologice, în
partea de V a platoului au fost constatate slabe urme de locuire din epoca
bronzului (cultura Tei). Groapa 23/1999 conţinea doar câteva fragmente
ceramice şi chirpic.
2.2. Aşezarea din secolul al III-lea
p.Chr.: Bordeiul B 23/1999 era rectangular cu colţurile
rotunjite. Lungimea sa era de 4,50 m, iar lăţimea de 4,30 m.
Adâncimea maximă era de - 1,60 m. În colţul de S al bordeiului a fost
descoperită o masă de chirpic. El a fost suprapus pe latura
estică de B 21/1999 (din secolul al VI-lea p.Chr.), a fost uşor atins
de secţiunea S1/1958 şi parţial cercetat în campania din anul
1960 (până la adâncimea de - 0,80 / - 1,00 m).
Materialul arheologic: Ceramica din
pastă grosieră modelată cu mâna cuprinde fragmente de chiupuri,
vase de dimensiuni mijlocii, ceşti dacice, un vas tronconic, două
capace, două greutăţi şi vase de culoare
cărămiziu-gălbuie decorate cu brâuri alveolate (Pl. 7 / 1 - 9).
Ceramica de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă modelată
la roată ce conţine nisip şi pietricele cuprinde fragmente de
oale. Ceramica cenuşie cu angobă negricioasă este
reprezentată prin două fragmente din bazele plate ale unor vase
modelate la roată din pastă zgrunţuroasă. Ceramica de
culoare cărămizie din pastă fină modelată la
roată cuprinde unele fragmente de amfore, un kantharos, un fund de vas cu
umbo şi străchini (Pl. 8 / 3, 5). Din ceramică de culoare
cărămiziu-castanie din pastă fină modelată la
roată sunt o serie de fragmente de străchini (Pl. 8 / 1, 4, 6). Ceramica de culoare cenuşie din pastă
fină modelată la roată cuprinde fragmente de amfore, căni,
oale şi străchini. Ceramica
de culoare cenuşie cu slip negricios lustruit din pastă fină
modelată la roată este prezentă prin fragmente de amfore şi
străchini. În interiorul bordeiului au mai fost găsite creuzete (Pl.
8 / 7 - 9), picături din bronz, o
balanţă, dăltiţe, o verigă mică din bronz, nituri
din bronz, bare din bronz în curs de prelucrare, o sârmă cuprinzând opt
vârfuri de săgeţi din bronz în curs de prelucrare, un vârf de
săgeată, sârme din bronz, o tablă cu nituri şi deşeuri
de tablă din bronz. Aceste piese şi rebuturi din bronz ne
determină să credem că bordeiul B 23/1999 era un atelier de
prelucrare a bronzului. În urma analizei întregului material arheologic descoperit
în această staţiune, credem că bordeiul B 23/1999 poate fi datat
la mijlocul şi în al treilea sfert ale secolului al III-lea p.Chr.
Gropile Gr. 24 şi Gr. 26 conţineau
puţine fragmente ceramice din vase modelate cu mâna sau la roată,
fragmente de lut ars sau chirpic.
2.3. Aşezarea din secolele VI - VII:
În cadrul aşezării din secolele VI - VII pot fi încadrate bordeiele
B. 12 şi B. 21. Ambele aveau cuptoare menajere amenajate prin scobire
într-un bloc de lut cruţat în colţul de NV. Majoritatea materialului
arheologic a fost descoperit în jurul acestor cuptoare şi chiar în
interiorul lor. Acesta constă în vase modelate, în majoritatea cazurilor,
cu mâna.
2.4. Aşezarea din secolele XVIII - XIX:
Două bordeie din această aşezare au fost cercetate în anul 1999.
Ele au un inventar foarte sărac ce constă din fragmente ceramice,
chirpic, lemn ars şi cenuşă.
3. Consideraţii finale: Campania
din anul 1999 a confirmat ipoteza noastră potrivit căreia în partea
de V a platoului se practicau olăria şi prelucrarea bronzului (M.
Negru, Cronica, Vaslui, 1999, p. 20). Această concentrare ar putea fi
comparată din punctul de vedere a funcţionalităţii, cu
cartierele meşteşugăreşti de la periferiile oraşelor
romane.
Punct: Dealul Piscului
Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, responsabil;
Bogdan Tănăsescu, Cristian Nestorescu (MMB)
În vara anului 1999, cu ocazia unor
lucrări de canalizare pe Intrarea Urcuşului, în vecinătatea
Parcului Tineretului, au fost dezvelite câteva morminte de inhumaţie. Cercetarea
arheologică, ce a vizat numai traseul pentru pozarea conductelor, a dus la
dezvelirea a 19 morminte medievale de inhumaţie.
În zona ocupată în prezent de
Parcul Tineretului a fost localizat satul „Măicăneşti ot
Dâmboviţa”, aşezare cercetată arheologic în anii 1983, 1984
şi 1989. Din datele preliminare rezultă că aici au fost
dezvelite 50 de morminte, datate între sfârşitul secolului al XIV-lea
şi sfârşitul secolului al XVI-lea; inventarul deosebit -
veşminte cu fir de metal preţios şi inele din argint – le
indică apartenenţa lor unor personaje înstărite din mediul rural
(cf. Radu Ciuceanu, CAB IV, 1992, pag. 205 - 210; Laurenţia Georgescu, CAB
IV, 1992, pag. 211 - 214). Din păcate, aşezarea aferentă
cimitirului nu a fost localizată nici în timpul cercetărilor din 1991
– 1992.
Pe baza descoperirilor izolate şi
a câtorva complexe, la Dealul Piscului s-a putut evidenţia următoarea
situaţie stratigrafică: fragmente ceramice izolate din epoca
neolitică, epoca bronzului, prima epocă a fierului, secolele II – III
şi VI p.Chr. La acestea se adaugă un bordei din secolele X – XI
şi câteva locuinţe de suprafaţă, cuptoare menajere, vetre
deschise ce aparţin unei aşezări din secolele XVII – XIX (cf.
Mioara Turcu, Gheorghe Mănucu - Adameşteanu, Situri arheologice
cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, pag. 22, pct. 33.
Bucureşti I. Parcul Tineretului). Revenind la mormintele de inhumaţie
descoperite în 1999 pe Intrarea Urcuşului, considerăm că ele
aparţin tot necropolei satului Măicăneşti, cercetată
în 1983 – 1984. Plasarea lor într-o zonă periferică explică
şi inventarul foarte sărac – numai un inel şi o verigă
simplă. Materialul numismatic: trei piese din argint – una depusă în
gură şi două legate de deget – se datează în secolul al
XVI-lea; cele două piese identificate au fost emise de sultanul Suleyman I
(1520 - 1566) în atelierele de la Karatovo şi Sidrekîpsi, între 1555 –
1566 (monedele au fost identificate, cu amabilitate, de dr. Eugen Nicolae, de
la Cabinetul Numismatic al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”). Tot de
aici provin doi ducaţi: unul de la Mihail I (1418 – 1420; cf. A. Popescu, Un
ducat de la Mihail I, voievod al Ţării Româneşti, găsit în
Bucureşti, BSNR, 1996-1997, nr.144-145, sub tipar) şi
celălalt de la Dan II (1427 – 1430; cf. Oct. Iliescu, BSNR, 1983-1985,
nr.131-33, p. 250, fig.1).
Scheletele sunt depuse în groapă
simplă, fără sicriu şi aparţin unor bărbaţi,
femei şi copii. Unele dintre ele sunt deranjate de înmormântările
succesive practicate în necropolă, dar şi de unele intervenţii
edilitare moderne.
Gheorghe Mănucu-Adameşteanu (MMB)
Lucrările pentru construirea unui punct de
transformare a energiei electrice, iniţiate de către Banca
Naţională a României în luna octombrie 1998, au dus la dezvelirea
unor substrucţii în mijlocul străzii Stavropoleos, în imediata
vecinătate a bisericii cu acelaşi nume. Practicarea unui sondaj arheologic
a permis investigarea unor tronsoane de ziduri de cărămidă ce au
aparţinut hanului Stavropoleos. Au
fost degajate tronsoane fragmentare de ziduri, care, prin dimensiunile diferite
ale cărămizilor (30 x 15 x 3,5 cm; 29,5 x 16 x 4 cm) şi
detaliile constructive, sugerează existenţa mai multor etape de
edificare.
În stadiul actual al cercetării, poate fi
menţionată descoperirea unei pivniţe (camera 1) care
aparţine unui ansamblu situat în dreapta intrării în incinta hanului.
Amplasamentul intrării este sugerat de o acuarelă a lui Begenau din
anul 1846 în care figurează ansamblul Stavropoleos, cu biserica şi
intrarea în han. Zidurile conservate aparţin în exclusivitate subsolului
hanului (pivniţelor), degajat doar
parţial în etapa actuală a cercetărilor arheologice. Aflându-se
la o mică adâncime sub nivelul actual al străzii, în mod firesc, au
avut de suferit de pe urma lucrărilor edilitare realizate în a doua
jumătate a secolului XX.
Limitele săpăturii arheologice se
desfăşoară între trotuarul din faţa bisericii Stavropoleos,
pe axa E - V, de-a lungul străzii cu acelaşi nume, pe o
distanţă de cca. 17 m; pe axa N - S parcurge strada Poştei, pe toată lăţimea
şi pe o lungime de cca. 15,50 m.
Toate
zidurile apărute în urma cercetărilor arheologice sunt realizate din
cărămidă legată cu mortar. Deşi incomplet degajat,
ansamblul schiţează deja în plan o suită de - probabil - trei
încăperi dreptunghiulare (1 - 3) juxtapuse pe direcţia E - V şi
un ambient - de acces ? - orientat N - S, compartimentat la rândul său (4
- 5). Înspre E au apărut elemente arheologice care permit ipoteza
existenţei unei încăperi (5) adiacentă acestui spaţiu.
Lărgimea acestor „încăperi” nu poate fi încă stabilită, dar
par să fi aparţinut unei etape constructive distincte faţă
de complexul (1 - 3), probabil ulterioare acestuia. Argumentele care permit
această ipoteză se referă atât la dimensiunile diferite ale
cărămizilor (25 / 12 / 4 cm) cât şi la tipul de adosare
faţă de zidul sudic al încăperii care limitează, deocamdată,
spre E complexul în discuţie. Două fragmente de ziduri paralele
(grosimi de cca. 0,42 m), construite pe o nivelare ulterioară unui
incendiu (poate cel din 1804 ?) atestă o fază distinctă faţă de cele descrise anterior:
ele au făcut parte din ziduri adosate faţă de încăperea
(3). Singurul spaţiu degajat în întregime (1), aflat la limita
vestică a săpăturii arheologice, se dezvolta după un plan
dreptunghiular, ale cărui dimensiuni interioare sunt 5,32 / 3,40 m. Zidul
vestic, masiv, are o grosime de 1,67 m, iar cel opus, mai îngust, de 0,95 m. În
zidul vestic sunt realizate două nişe largi de cca. 0,58 m, adânci de
0,39 m şi, respectiv, 0,44 m, arcuite în plin centru, cu
înălţime maximă de 0,70 m. Tipul de boltire în leagăn a
încăperii este atestat prin urmele pornirilor bolţii conservate
încă in situ, pe ambele trasee ale zidurilor amplasate
după direcţia E - V. Nivelul
finit de călcare (pardoseala), format din cărămidă (26 / 14
/ 3,5 cm) legată cu mortar, s-a păstrat pe o mică porţiune
adiacentă limitei sudice a zidului de vest al încăperii (1). El se
află la cca. – 3,80 m adâncime faţă de nivelul bordurii
străzii actuale. S-a putut constata că sub nivelul acestei
încăperi nu se mai află alte depuneri arheologice, construcţia
fiind edificată pe un teren aluvionar. Naşterea bolţii se
află la 0,90 m înălţime faţă de nivelul finit de
călcare. În zidul care limitează înspre nord încăperea (1) se
află un lăcaş adânc de - 12 / 15 / 30 cm, amplasat la o
înălţime de cca. 1,10 m faţă de nivelul pardoselii. În
zidul care limitează încăperea la E, este practicat un gol de acces
arcuit în plin centru. Se păstrează lăcaşurile laterale ale
unui ancadrament de lemn, lat de 18 cm - toc de uşă - de la care s-a
găsit şi cheia. Naşterea arcului se află la cca. 1,30 m
înălţime faţă de pardoseală, iar deschiderea arcului,
la extrados, este de cca. 1,80 m. În zidul estic - faţada
corespunzătoare încăperii (2) - se păstrează
lăcaşurile (lungime = 0,30 m, lăţime = 0,20 m,
înălţime = 0,15 m) unor bârne încastrate, urme unice ale treptelor
unei scări de lemn care conducea la nivelul parterului. Încăperea (2) a fost dezvelită foarte
puţin. Se pot presupune însă, în funcţie de elementele de plan
vizibile, dimensiuni interioare de 5,32 x 3,00 m. Ipoteza boltirii în
leagăn poate fi deja enunţată, datorită dezvelirii
unui fragment dintr-un arc (de
boltă?) vizibil în fragmentul de zidărie aparţinând fie unui zid care o limita înspre E, fie
unui arc dublou. Între încăperea (2) şi încăperea (3),
deocamdată, nu se pot recunoaşte în teren elemente suficiente pentru
clarificarea aspectului planimetric. Ceea ce se poate presupune cu oarecare
siguranţă este prezenţa unui gol de acces realizat în zidul
longitudinal (direcţia E - V), faţă de care se adosează
zidurile ambientului (4 - 5). Urmele unui arc (de boltă?) au fost
parţial surprinse în fragmentul de zid, dezvelit pe o lungime de cca. 2,60
m (până la bordura trotuarului din faţa bisericii), care fie că
delimita încăperea (3) de ambientul (5), fie constituie mărturia unui
arc dublou. Caracteristicile ambientului (4 - 5), atât cât se pot
deocamdată înregistra, nu permit concluzii ferme în ceea ce priveşte
succesiunea corectă a fazelor constructive. În zidul vestic, relativ
paralel cu trotuarul vestic al străzii Poştei, se pot observa:
un mic fragment din pornirea unui arc
de boltă (lărgime maximă cca. 0,85 m) la baza căruia
se află un lăcaş pentru
un tirant. Un alt asemenea lăcaş, situat la acelaşi nivel, se
află la cca. 5 m distanţă, înspre S. Grosimea acestui zid nu
poate fi încă stabilită, deoarece el pătrunde parţial sub
trotuarul dinspre Muzeul Naţional de Istorie a României. Urmele unui zid
perpendicular pe cel descris anterior se află la cca. 4,80 m
distanţă faţă de traseul zidului sudic al ambientului (1 -
3).
Dimensiunile cărămizilor utilizate în
construcţia zidurilor, sunt comune pentru cele care delimitează
încăperile (1 - 3) (26 - 29 / 14 - 15,5 / 4-5 cm, dar trebuie
subliniată folosirea unor cărămizi cu dimensiuni diferite –
variaţii de 1 – 2 cm, la ridicarea aceluiaşi zid), iar pentru
fragmentele de zid adosate, aparţinând ambientului (5), dimensiunile sunt
distincte (25 / 12 / 4 cm). Pivniţa 1 a fost folosită de un negustor
a cărui marfă – faianţă şi porţelanuri – a fost găsită în mare cantitate.
Vasele poartă motive decorative reprezentând peisaje urbane de tip
occidental (castele aflate pe înălţimi, edificii cu colonade şi
cupole) sau peisaje orientale (temple şi jonci). Formele (castroane,
farfurii, boluri) şi culorile (negru, maro deschis, maro închis, mov,
albastru, verde China) sunt variate şi provin din ateliere englezeşti
(Birmingham). Se remarcă un grup de 11 piese, cu motive decorative
identice - temple şi jonci – realizate în culori diferite: maro închis
(6), maro deschis (2), negru (1), mov (1), albastru (1). Ele aparţin unor
forme variate, cu dimensiuni diferite (farfurii, farfurioare, castroane).
Majoritatea (5) poartă marca
BIRMINGHAM – CHA – MASCHWITZ - JUN, dar există şi exemplare
produse la STONE – LINDNER sau LINDNER & CO. Dintre celelalte piese atrage
atenţia prezenţa masivă a pieselor cu marca VENETIAN – SCENERY –
STONE – CHINA – cu variantele a + b sau WKB.
Explicaţia bogatului inventar găsit distrus pe loc, dar în mare parte
reconstituibil (peste 30 de vase), poate fi aflată într-un strat gros de
cărbune şi cenuşă, care dovedeşte că hanul a fost
incendiat, iar marfa nu a mai putut fi evacuată.
Pentru încadrarea cronologică a acestui
moment singurul suport pe care-l avem la dispoziţie, pe lângă
ceramica specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea,
este o monedă de la Francisc II (1792 - 1838). Piesa – un kreuzer din anul
1812 – ne permite să apreciem că este vorba de marele incendiu din
martie 1847, care a fost declanşat în vecinătatea hanului. (Moneda a
fost identificată de colegele Katiuşa Pârvan şi Ana Maria
Velter, de la Cabinetul Numismatic al Muzeului Naţional de Istorie a
României).
Sperăm ca extinderea cercetărilor
arheologice pe o arie amplificată să permită identificarea altor
elemente constructive, care, asociate unui inventar arheologic la fel de bogat,
să permită obţinerea unor precizări referitoare la
complexul Stavropoleos şi locul său în viaţa Bucureştilor
din secolele XVIII – XIX.
Cod sit:
79317.01, 79317.02
Vasile Marinoiu, responsabil; Gheorghe Calotoiu,
Olimpia Bratu, Dumitru Hortopan (MJ Gorj)
Săpăturile arheologice
desfăşurate între anii 1997-1999 la Bumbeşti Jiu au avut în
vedere cercetarea a două puncte: Bumbeşti Jiu – „Gară” şi
Bumbeşti Jiu - „Vârtop” (comuna Bumbeşti Jiu, judeţul Gorj).
În cadrul acestor campanii s-au efectuat
săpături în aşezarea civilă de la Bumbeşti Jiu –
„Gară” şi în castrul cu val de pământ, precum şi în
aşezarea civilă romană de la Bumbeşti Jiu –„Vârtop” (la
cca. 800 m N de castrul cu zid de piatră).
Bumbeşti Jiu – „Gară”.
Secţiunea S. I/1997 continuă o alta mai veche, din 1979.
Executată pe direcţia N - S, la cca. 200 m NE de castru, ea are
dimensiunile de 35 x 2 m. Din punct de vedere stratigrafic, nivelul roman se
află între – 0,10 / – 0,50 m faţă de nivelul actual al solului,
sub care apare pământul steril. S-a dezvelit doar fundaţia unui zid
din piatră de râu, fără mortar de var, gros de 0,40 m şi
lung de aproximativ 2 m, provenind de la o locuinţă. Deoarece
întreaga zonă a fost deranjată de lucrările agricole,
materialele arheologice sunt fragmentare. Au fost descoperite fragmente de la
vase romane, fragmente de cărămizi, ţigle, olane, sticlă
şi obiecte de metal (cuie şi piroane din fier).
Secţiunea S. II/1997 a fost trasată la
100 m NE de S. I/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m şi extinsă cu o
casetă, C I/1997 de 4 x 4 m. Stratigrafia este similară celei din S.
I/1997, până la – 0,10 m stratul vegetal, între - 0,10 / - 0,50 m nivelul de cultură din epoca romană,
urmat de pământul steril din punct de vedere arheologic. În această
suprafaţă au apărut mai multe pietre de râu, fără a
avea o formă definită, fragmente
de cărămizi, ţigle şi olane care probabil provin de la o
clădire. Materialul arheologic este reprezentat de fragmente de la vase de
uz comun – castroane, căni, oale.
Secţiunea S. III/1997 s-a trasat transversal
pe drumul de acces în castru, la 25 m de poarta sudică. Drumul, care lega
castrul şi termele aflate la 50 m SV de castru, apare la - 0, 20 m faţă de actualul nivel al
solului. Are o lăţime de 3,80 m, stratul de pietriş fiind gros
de 0,30 m, partea mediană este convexă pentru a permite scurgerea
apelor spre rigole. Aici s-au găsit fragmente de cărămizi,
ţigle şi olane, precum şi fragmente ceramice de la vase de uz
comun de culoare cenuşie.
Secţiunea S. I/1998, cu dimensiunile de 15 x
2 m, s-a trasat la 10 m V de drumul naţional 66 Târgu Jiu –
Petroşani. Situaţia stratigrafică atestă prezenţa unui
singur nivel de cultură din epoca romană. Zona a fost puternic
deranjată în timp de lucrările agricole, ceea ce a împiedicat
precizarea dimensiunilor fundaţiei clădirii apărute în timpul
cercetării. În partea de S a secţiunii s-a descoperit o groapă
menajeră, cu multă cenuşă şi puţine fragmente
ceramice. Din secţiune s-au adunat numeroase fragmente ceramice de la vase
de uz comun din a doua jumătate a secolului II şi începutul secolului
III p.Chr.
Bumbeşti Jiu – „Vârtop”. În acest
punct s-au deschis două secţiuni în anul 1997, una în castrul cu val
de pământ şi alta în aşezarea
civilă, şi s-a continuat cercetarea cu alte două secţiuni,
una în 1998 şi alta în 1999.
Secţiunea S. 1/1997 are dimensiunile de 6 x 2
m şi s-a trasat la 35 m N de valul sudic şi la 60 m E de zidul
horreum-ului. Aici s-au descoperit fragmente de cărămizi, ţigle
şi un vârf de pillum puternic corodat.
Secţiunea S.
2/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m s-a trasat în aşezarea civilă la
60 m S de valul castrului cu val de pământ şi la 15 m V de drumul
naţional 66 Târgu Jiu - Petroşani, în dreptul km 83,600. Zona a fost
afectată de lucrările de amenajare a drumului şi de instalarea
cablului optic de către ROMTELECOM. Până la - 0,30 m se află o
umplutură cu pietriş, modernă, urmată de stratul de
cultură din epoca romană. De la - 0,50 m a apărut fundaţia
unei locuinţe executată din piatră de râu, fără
mortar, surprinsă pe două laturi, de V şi de N. Latura de V a
fost cercetată pe lungimea de 4,70 m, iar cea de N pe 1,80 m. În interior
s-a descoperit o „casetă” executată din cărămizi subţiri
şi două monede din bronz de la împăraţii Hadrian şi
Marcus Aurelius pentru Commodus. Pentru lămurirea situaţiei acestei
construcţii, s-a extins cercetarea în anul următor cu caseta C.
1/1998, dezvoltată din S. 2/1997, cu dimensiunile 7 x 7 m. Aici s-a
găsit o încăpere de la un edificiu roman cu o interesantă
instalaţie de încălzire – hypocaustum – diferită de ceea
ce se cunoaşte până acum. Încăperea are latura de N de 5,50 m,
latura sudică de 6 m, iar cea de V de 5,70 m. Zidurile aveau grosimea de 0,65
- 0,55 m, construite din mai multe rânduri de pietre de râu, fără
mortar. Paralel cu latura de S, în interiorul încăperii, s-a găsit un
zid din piatră de dimensiuni mai mici, gros de 0,50 m, probabil
fundaţia de la un pridvor. Laturile de E şi V continuă spre N,
ceea ce demonstrează că edificiul avea mai multe încăperi, fapt
ce urmează a fi cercetat în viitor. Uşa se află pe latura de est
la 2,80 m de colţul de NE, pragul, lat de 1 m, era marcat de prezenţa
cărămizilor în locul pietrelor fundaţiei. În interiorul încăperii s-au găsit mai multe
cărămizi pătrate (29 x 29 x 5 cm, 21 x 21 x 6 cm, 18 x 18 x 5
cm), „casete” de formă paralelipipedică, din lut ars cu pereţi
subţiri, de 1,5 cm, pe care le putem considera a fi „pile”. De asemenea,
s-au găsit resturile unui cuptor cu diametrul interior de 0,50 m şi
diametrul exterior de 0,70 m. Din interiorul încăperii s-au scos numeroase
fragmente de ţigle, olane şi cărămizi cu puternice urme de
arsură. Podeaua era făcută din piatră măruntă de
râu aşezată pe un strat subţire de nisip direct pe solul antic.
Materialul arheologic cuprinde puţine
fragmente ceramice de la vase de uz comun, de forme diferite şi piese
metalice, monede, fibule, chei. Majoritatea acestora au fost descoperite în
spaţiul delimitat de zidul laturii de S şi cel paralel cu acesta din
interiorul încăperii. S-au găsit 14 monede de bronz şi argint
emise de împăraţii Domitian, Traian şi Hadrian. Pe lângă monede, s-au găsit două
geme gravate (intalii) din carneol provenind din Orient. Prima gemă, de
formă ovală (0,15 x 0,10 cm) are gravat un Faun, cealaltă de
aceeaşi formă, dar de dimensiuni mai mici (0,11 x 0,8 cm) are
gravată figura zeiţei Minerva. Este posibil ca gemele să fi provenit
de la sigilii deoarece au partea gravată plană, iar cea
inferioară bombată. Sunt primele piese de acest fel descoperite la
Bumbeşti Jiu şi în zona de N a Olteniei. Din acelaşi loc provin
şi câteva fibule din bronz, unele dintre ele au email. Fibulele emailate
sunt zoomorfe, variantele dragon şi în formă de pasăre. Piesa în
formă de dragon are email de culoare albastră, roşie,
galbenă şi verde, dimensiunile ei fiind de 5,5 x 1,5 cm, cu acul de
prindere pe dedesubt şi fără portagrafă. Fibula are
analogii în Britania, Germania, Pannonia şi Olanda şi se datează
de la mijlocul secolului I până la mijlocul secolului al II-lea p.Chr.
Cealaltă fibulă, cea în formă de pasăre, păstrează doar urme slabe de email de
culoare roşie şi albastră. Îi lipseşte portagrafa şi o
parte din acul de prindere, precum şi ciocul păsării. În
general, acest tip de fibulă este datat în prima jumătate a secolului
al II-lea p.Chr. Tot aici s-au descoperit şi două fibule cu genunchi
cu capul semirotund, cu dimensiuni aproape egale (4 x 2,2 cm şi 4 x 2,1
cm). Acest tip de fibule se datează de la începutul secolului I până
în al treilea sfert al secolului al II-lea p.Chr. Cele mai bune analogii sunt
cu fibulele produse în atelierul de la Napoca, deşi fibulele cu genunchi
sunt răspândite în Dacia, Pannonia şi Norricum. De asemenea, s-au
descoperit trei chei din bronz (6,8 x 2 cm; 5,1 x 1,9 cm şi 4,2 x 1,9 cm)
şi una din fier. La acestea se adaugă două piese din bronz,
cărora nu le putem preciza utilitatea (piese de port sau
harnaşament), un ac din bronz, mai multe piroane din fier şi un
cuţit. Monedele şi fibulele descoperite permit datarea
aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în prima
jumătate a secolului al II-lea p.Chr.
Secţiunea S.1/1999, orientată V - E, cu
dimensiunile de 14 x 2 m s-a deschis la 4 m N de încăperea locuinţei
descoperite în săpăturile din 1997 - 1998. Stratigrafia este
aceeaşi ca pentru restul secţiunilor deschise în această
staţiune. Stratul vegetal coboară până la – 0,20 m,
excepţie făcând zona cuprinsă între carourile 9 - 14, unde,
până la - 0,40 / - 0,50 m se
află un strat de umplutură modernă; urmează până la -
0,90 / -1 m nivelul de cultură roman sub care apare pământul steril
din punct de vedere arheologic. În secţiune s-au dezvelit
fragmente de ziduri, un cuptor şi paviment din piatră
măruntă. La - 0,52 m, în caroul 2 au apărut resturile unui zid
(colţul?), deranjat de un şanţ executat de ROMTELECOM. Între
carourile 4 - 6 se întinde pe trei laturi un zid construit din piatră de
râu aşezată în mai multe rânduri, fără a fi legat cu
mortar. Interiorul acestui zid este umplut cu multă
cărămidă pisată, cenuşă şi coccio pesto
ceea ce ne face să presupunem că ar fi vorba despre opus signinum.
Zidul a apărut la - 0,50 m şi coboară până la - 0,78 m. Lângă acest zid, în profil,
între carourile 6 - 9 se întinde un nivel de dărâmătură (cu
fragmente de cărămidă, ţigle şi urme de var) gros de
cca. 0,10 m. Spre capătul de E al secţiunii, în carourile 11 - 12 au
apărut urme puternice de arsură. La - 0,50 m, în caroul 1 a
apărut un paviment din piatră măruntă, ceea ce a dus la
deschiderea unei casete pe latura de sud a secţiunii, între carourile 1 -
4. Caseta C. 1/1999 are dimensiunile de 3,40 x 2,10 m. În interiorul ei s-au
descoperit resturile unui zid de piatră la - 0,65 m în partea de E a
casetei. Zidul, deranjat de lucrările ROMTELECOM, nu pare a avea vreo
legătură cu cel de pe latura de V din încăperea descoperită
în 1998 (care părea a continua spre N). Pavimentul din piatră
măruntă de râu a apărut la - 0,45 m pe latura vestică a C.
1/1999. În carourile 2 - 3 ale S. 1/1999 s-au
descoperit resturile unui cuptor care continuă şi pe latura de N a C.
1/1999. Cuptorul, construit din cărămizi (una din ele
pătrată 29 x 29 x 8 cm) lipite cu mortar de var, cu piatră la
bază, are diametrul de aproximativ 1 m. Nu s-a păstrat decât partea
de S a cuptorului, mai precis patru rânduri de cărămizi. În
interiorul său, care se adânceşte până la - 0,50 m
faţă de nivelul de călcare antic şi - 1,10 m faţă
de nivelul actual al solului, s-au găsit mult cărbune, cenuşă
şi chirpic ars. De jur împrejurul cuptorului existau pietre de râu, aflate
pe fundul construcţiei, cele din apropierea cărămizilor
cuptorului prezintă urme de arsură.
Materialul ceramic descoperit în S. 1/1999 este
reprezentat de numeroase fragmente ceramice provenind de la vase de uz comun
(oale, două căni mici fără toartă), ţiglă,
fragmente de cărămizi, cărămizi întregi, unele pătrate
(20 x 20 x 5 cm). Din zona cuptorului avem un fund de vas de sticlă
(pahar?). În secţiune au apărut şi multe fragmente metalice de
la piroane din fier, un fragment de vas din bronz, iar în caroul 3, la - 0,55
m, s-a găsit o cataramă de bronz. În caroul 1, la - 0,40 m, s-a
găsit o monedă de bronz de la împăratul Hadrian. Obiectele găsite în această
secţiune aparţin aceleiaşi perioade în care se încadrează
şi cele descoperite în anii anteriori, ceea ce sprijină ideea
datării aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în
prima jumătate a secolului II p.Chr.
Cod
sit: 63063.01
Radu Florescu - coordonator; Zaharia Covacef,
Cătălin Ionuţ Dobrinescu (MINAC), Ioan I.C. Opriş (FIB),
Nicolae Georgescu (MA Mangalia), Costin Miron (ULB Sibiu)
Sectorul
de Est al cetăţii
Zaharia Covacef, Cătălin Ionuţ
Dobrinescu şi studenţi de la Univ. Constanţa
În campania din anul 1999 din sectorul de E al
cetăţii Capidava am continuat cercetarea în câteva din
încăperile descoperite până acum, respectiv C. 8, C. 7, C. 10 şi
C. 9. În acelaşi timp au fost deschise trei noi carouri, perpendicular pe
zidul de SV al incintei, şi în continuarea încăperii C. 1, şi
anume: O. 76 - 77, P. 76 - 77 şi Q. 76 - 77, cu menţiunea că au
dimensiunile de 4 x 6 m.
În privinţa construcţiilor, campania din
vara trecută a adus noi lămuriri privind succesiunea realizării
zidurilor - din temelii sau reparaţii - mai ales că au fost
descoperite noi ziduri aparţinând construcţiilor deja
evidenţiate. Încăperea C. 8, situată pe latura de NE, a fost construită
la sfârşitul secolului al V-lea - începutul secolului al VI-lea, prin
ridicarea unui zid în capătul de NE al încăperii C. 7; noua
construcţie, cu dimensiunile de 6,40 x 5 m, era adosată zidului de
incintă, iar cele două compartimente care o compun ridică
probleme diferite legate în primul rând de etapele constructive. În
această încăpere ne-am adâncit foarte puţin. S-a scos mult
material ceramic, fragmentar, sticlă, o monedă din bronz
(ilizibilă) şi un pieptene din os, bilateral, de asemenea fragmentar. Cercetarea din încăperea C. 7, formată
de asemenea din două compartimente, a însemnat adâncirea în stratul de
incendiu. Grosimea acestuia, faptul ca apar pe toată suprafaţa
încăperii - dar nu la aceeaşi adâncime - bârne căzute şi
arse, ridică întrebarea dacă aici este vorba de un singur incendiu
devastator, sau mai multe, succesive, fapt care nu a îngăduit
înlăturarea tuturor urmelor, recurgându-se la nivelări rapide.
Şi, probabil, tot în urma acestor incendieri s-a restrâns spaţiul
încăperii. Aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi în celelalte
încăperi: C. 5 (cercetată mai demult), C. 6, C. 9 şi C. 10.
Materialele recuperate din săpătură
păstrează urmele acestor incendii. Sticla - fragmente de pahare, cupe
sau geamuri - este deformată; piesele ceramice (amfore, oale, căni,
ulcioare, opaiţe etc.) - şi ele fragmentare - devin adeseori greu de
reconstituit datorită arderii secundare; acelaşi lucru se
întâmplă şi cu piesele din metal - bronz sau fier - multe dintre ele
cu greu mai putând fi identificate (atât datorită stării fragmentare
în care au fost găsite, cât şi, mai ales, datorită
deformărilor provocate de incendii). Să amintim dintre materialele
descoperite în încăperea C. 7: o candelă din ceramică
(înălţimea - 7,5 cm, diametrul gurii - 8,4 cm); un lacăt din
fier si bronz, de formă circulară (diametru - 4,8 cm, grosime - 1,7
cm); un manşon din fier de la o unealtă; un fragment din fier de la o
platoşă (?);o fusaiolă; o aplică din bronz şi o
monedă din bronz atribuită lui Arcadius/ Honorius/ Theodosius, de
tipul SALUS REIPUBLICAE, anii 393 - 395.
Încăperii C. 10 - a cărei
construcţie am plasat-o în a doua jumătate a secolului al IV-lea -
începutul secolului al V-lea - îi fuseseră dezvelite doar două ziduri
(cel de SV şi cel de SE, unde era practicată şi intrarea). În
jumătatea de NV a încăperii era un strat gros de
dărâmătură, nivelată, deasupra căreia a fost
găsită o locuinţă medieval-timpurie; înlăturarea
acestora a condus la dezvelirea zidului de NV al încăperii C. 10. Şi
aici stratul de incendiu este destul de consistent, pe suprafaţa
încăperii găsindu-se mai multe bârne arse.
Materialele arheologice scoase din
săpătură sunt afectate de arderea secundară. Dintre acestea
cităm: o amforă, cu caneluri şi coaste, lucrată din
pastă bej (pe gât şi pe umăr se conservă părţi
din litere realizate cu vopsea roşie), cu baza concavă cu „umbo”; o
oală lucrată din pastă cenuşie, cu corpul globular, care
are la interior urme de fier; un ulcior cu corp ovoidal, din pastă
cenuşie; un accesoriu de car (?) din fier; un butuc de roată din fier
la care partea lemnoasă a axului a ars; fragmente dintr-o
balanţă de bronz şi mai multe monede. Cea mai veche monedă
(din şase au fost identificate trei) aparţine lui Tiberiu, Caligula
sau Claudiu I (oricum nu poate fi legată de nivelul pe care a fost
găsită); următoarea este de la Valentinian I (anii 366 - 367),
cea de a treia, o jumătate de follis, este de la Justinian I,
bătută la Constantinopol, anii 547 - 548. Să mai
menţionăm că tot aici a fost găsit un stâlp miliar,
fragmentar, utilizat la repararea zidului de SV al încăperii, pe la
mijlocul secolului al V-lea.
Săpătura din carourile P. 74 si P. 75 a
urmărit să surprindă zidul de SV al încăperii C. 9; deja
apăruse în caroul P. 74 continuarea zidului de NV pe o lungime de 2 m.
După înlăturarea unui strat foarte gros de dărâmături din
caroul P. 75, am ajuns pe un nivel de incendiu care conţinea şi bârne
arse, surprinzând, destul de degradat, continuarea zidului de SV al C. 9.
În carourile deschise în această campanie
săpătura ne-a oferit următoarea situaţie:
- în caroul Q. 76 - 77 au fost descoperite patru locuinţe
medieval-timpurii, notate B. 1/99 – B. 4/99. Două dintre acestea,
respectiv B. 1/99 şi B. 2/99 continuă, probabil, şi în caroul R.
76 - 77 (neabordat încă); locuinţa B. 3/99 continuă şi în
caroul P. 76 unde i-a fost dezvelit un colţ; latura dinspre NV a celei de
a patra locuinţe (B. 2/99), care ar fi trebuit să fie
descoperită în caroul P 77, fie a fost distrusă, fie va apărea
la un alt nivel;
- în caroul O. 76-77, situat în continuarea încăperii C. 1, am găsit
multă dărâmătură, constând din cărămizi,
chirpici, ţigle şi olane, dispuse în straturi şi vizibil
nivelate în perioada medieval-timpurie, printr-un strat de pietriş care
formează un fel de pavaj ce continuă şi în caroul P. 76-77.
Au fost recuperate de aici atât materiale de
construcţie (ţigle, olane, chirpici, dar şi bucăţi
mari de tencuială), cât şi materiale ceramice. Între acestea din
urmă cităm: o amforă ovoidală cu pereţii foarte groşi;
o amforă cu striuri (parţial restaurată), care are pe umăr
o inscripţie făcută cu vopsea roşie (din care se mai
conservă două bare verticale) şi un X grafitat; o toartă
antropomorfă de la un opaiţ (identic cu un model descoperit la
Edificiul roman cu mozaic din Constanţa).
Campania din 1999 a reconfirmat supoziţia distrugerilor
care s-au succedat în secolele V - VI.
Cod
sit: 137238.01
Liviu Marta, Speranţa Pop, Ciprian Astaloş (MJ Satu Mare)
Săpăturile arheologice cu caracter
de salvare au fost iniţiate pentru a salva situl arheologic descoperit pe
dealul Hurca, loc în care urmează să se construiască un hotel.
Situl este compus dintr-o locuire paleolitică (cunoscută din
cercetările Mariei Bitiri) şi o aşezare fortificată cu val
şi cu palisadă, datând de la începutul primei epoci a fierului.
Lucrările, finanţate de firma
beneficiară, au început în data de 14.06.1999 prin deschiderea
suprafeţei Sp. 1, şi a secţiunii S. 1 (40/3), prin care a fost
cercetată zona de acces din aşezare. Secţiunile S. 2, S. 3, S.
4, au fost săpate pentru a verifica ductul sistemului defensiv de pe
latura de E a fortificaţiei.
Secţiunea S. 5, a fost săpată
în colţul de SE al platoului aşezării pentru a obţine informaţii
în legătură cu locuirea din ea, fiind cercetată locuinţa de
suprafaţă L. 1. Tot pe latura de E a fost deschisă
secţiunea S. 6 (40 x 1 m), cu scopul de a obţine stratigrafia
aşezării începând din vârful platoului până la baza pantei. În
zona vestică a laturii de N valul păstrat într-o stare mai bună
a fost secţionat prin două secţiuni (S. 7 şi S. 9), din
care s-au obţinut date importante referitoare la construcţia
sistemului defensiv. O realizare importantă a constituit-o efectuarea
ridicării topografice a aşezării de pe dealul Hurca, precum
şi cercetarea în luna noiembrie a locuinţei L. 1 din S. 5. Ambele
acţiuni au fost realizate din fondurile Muzeului Judeţean Satu Mare.
În concluzie, cercetările de la
Călineşti-Oaş au adus date importante despre prima aşezare
fortificată din epoca hallstattiană timpurie descoperită în
judeţul Satu Mare.
Cod
sit: 136562.02
János Németi (MJ Satu Mare)
În primăvara anului 1999 între
localităţile Căpleni şi Cămin au fost executate
lucrări de îndiguire pe malul Crasnei (după inundaţiile din
toamna anului 1998), fapt care a necesitat intervenţii pentru salvarea
unor complexe arheologice afectate de aceste lucrări. Lucrările au
fost conduse de dr. János Németi, cercetător principal II.
În luna iulie au fost dezvelite mai multe complexe
arheologice între km 6 - 6,1 ai malului stâng al Crasnei: o locuinţă
sau un atelier uşor deranjat din epoca Latčne, cu material arheologic
format din mai multe fibule fragmentare de fier, o cantitate însemnată de
zgură de metal (fier), obiecte din fier şi din bronz, fragmente de
brăţară de sticlă, o cantitate însemnată de fragmente
de ceramică lucrată la roată. Printre acestea se remarcă un
vas în formă de cizmă, de tipul celui descoperit la Curtuiuşeni.
Locuinţa/atelier se datează în prima jumătate a secolului al
II-lea a.Chr., fiind probabil de atribuit celţilor.
Printre alte complexe a mai fost surprinsă
şi o groapă de mari dimensiuni. Inventarul acesteia conţinea mai
multe fragmente ceramice şi un schelet de cal în poziţie culcată
lateral, permiţând datarea complexului în secolele V – IV a.Chr, epoca
scitică. Au mai fost descoperite complexe arheologice şi materiale
din epoca bronzului timpuriu, din epoca bronzului târziu (grupul
Pişcolţ – Cehăluţ - Hajdúbagos) şi cultura Gava.
Cod
sit: 5675.02
Dan Isac, Adriana Isac (IAIA Cluj)
În anul 1998 şi mai ales 1999 scopul
principal al săpăturilor a fost cercetarea zonei din partea de N a
vicus-ului militar. În acest scop au fost trasate două secţiuni , S.
17 (20 x 1,50 m) şi S. 18 (45 x 2 m), amplasate la N de castru şi
orientate N - S. S. 17 din 1998 s-a dorit a verifica fotografiile aeriene care
sesizează, la NE de castru o pată dreptunghiulară de culoare
deschisă, cu latura de circa 90 m. Surpriza a constat în faptul că
secţiunea a intersectat, între metrii 0 - 12, două fossae
impresionante ce au putut fi urmărite cu mare dificultate până la
adâncimea de 3,20 m când a ieşit pânza freatică. Primul
şanţ are escarpele perfect oblice, marcate cu un lut foarte umed de
culoare albăstruie-negricioasă, rezultat al unei înnămoliri
încă din antichitate. Şanţul, urmărit incomplet din
motivele amintite, conţine un bogat material arheologic roman şi
ramuri de copaci carbonizate. A funcţionat puţin timp deoarece spre
fund se disting câteva niveluri de umplere naturală şi de
arsură. În capătul sudic al secţiunii a fost identificată
escarpa nordică a unei a doua fossa, contemporane cu prima, ce
porneşte din acelaşi nivel timpuriu şi având o umplutură
identică. Din escarpa nordică au apărut de asemenea numeroase
fragmente ceramice romane, inclusiv terra sigillata şi sticlărie. Din
păcate, caracterul aluvionar al terenului şi pânza freatică au
făcut imposibilă continuarea cercetării, având în vedere că
profilul estic al secţiunii s-a prăbuşit, împiedicând prelevarea
desenelor profilelor. Concluzia trasă cu acea ocazie a fost că s-a
surprins cu claritate, în primul nivel de locuire din zona aşezării
militare, ductul a două şanţuri care păreau a aparţine
mai curând unui castru decât vicus-ului militar. Am optat de la început pentru
prima posibilitate având în vedere orientarea şanţurilor, în
totală divergenţă cu planul deja cunoscut al aşezării.
Dealtfel, sesizarea unei inundaţii încă în antichitate, urmată
de umplerea şanţului, nivelarea terenului şi începutul unei noi
locuiri surprinse în partea de N a secţiunii (pereţii din lemn ai
unei clădiri romane) era principala concluzie trasă. Era evident
că un alt castru timpuriu la Căşeiu era o posibilitate.
La Congresul Limesului de la Zalău din 1997
arătam, teoretic doar, că dacă în castrul binecunoscut prima
trupă a fost Cohors II Britannorum (milliaria), cea de a doua care
este semnalată aici, Cohors I Britannica (milliaria) pare să
fi staţionat undeva într-un castru neidentificat din Dacia Porolissensis,
iar posibilitatea ca acesta să fie chiar la Căşeiu, alături
de cel cunoscut apărând acum perfect justificată.
Pentru a confirma această ipoteză, în
anul 1999 am decis trasarea unei noi secţiuni paralele cu S. 17, tot pe
direcţia S - N, la circa 12 m V de aceasta . A rezultat S. 18, lungă
de 45 m şi lată de 2 m. Aceasta din fericire a putut fi
finalizată fără a se prăbuşi profilele ca la
precedenta, confirmând aceeaşi concluzie: în antichitate, în zona de N din
afara castrului cunoscut a existat o inundaţie considerabilă ce a
acoperit, practic până aproape de buza şanţului castrului de
piatră, toată stratigrafia. Surpriza a constat în faptul că
urmele foselor nu au mai fost intersectate pe lăţime ci pe lungime.
În fapt, în jumătatea estică a secţiunii, la aceeaşi
adâncime de peste 3 m a apărut traseul arcuit al unei fossa care se pierde
în profilul de E. Este vorba desigur despre faptul că săpătura
noastră a surprins latura de V al celui de al doilea şanţ precum
şi locul unde acesta se curbează în zona colţului unei
fortificaţiei romane. Este acum sigur că acesta este un castru
timpuriu, probabil cel în care a staţionat cohors I Britannica
(milliaria) în acelaşi timp cu cohors II Britannorum (milliaria),
înainte de plecarea acesteia la Romita la începutul domniei lui Hadrian. În
ciuda condiţiilor dificile de lucru, a pânzei freatice care a ieşit
din nou la peste - 3 m adâncime, rezultatul săpăturii a confirmat
mari inundaţii în epoca romană în zona de la N de castrul
binecunoscut. S-a demonstrat că după înnămolirea
şanţurilor acestui nou castru, în zonă a curs un braţ al
Someşului, dovadă stratul gros de balast de terasă având în
componenţă şi material arheologic roman rulat. În apropierea
şanţului castrului de piatră a fost identificată, deasupra
straturilor aluvionare, o stradelă lată de circa 7 m,
alcătuită din bolovani de râu, piatră de carieră
spartă şi câteva ţigle. Este un drum din faza mai târzie a
vicus-ului ce se îndreaptă spre porta praetoria.
În concluzie, rezultatul principal al celor
două campanii a fost identificarea unei fortificaţii timpurii la
Căşeiu, alta decât cea cunoscută. Aceasta poate fi pusă pe
seama cohors I Britannica (milliaria) care va înlocui la un moment dat cohors
II Britannorum (milliaria) în castrul aflat într-un loc mai ferit, pe conul
de dejecţie care l-a protejat de toate marile inundaţii care au
afectat toată zona din antichitate şi până astăzi.
Rămâne de stabilit, deşi condiţiile de cercetare sunt extrem de
dificile, relaţia dintre această nouă fortificaţie şi
o parte a aşezării timpurii şi desigur dimensiunile sale, având
în vedere faptul că fotografiile aeriene nu sunt foarte relevante din
cauza grosimii stratului de aluviuni.
Cod sit: 55366.01
Gheorghe
Lazarovici, Mihai Meşter (MNIT)
Cu ocazia lărgirii DN 15, între Câmpia
Turzii şi Târgu Mureş, s-au efectuat în primăvara şi vara
anului 1999, periegheze, acţiuni de supraveghere, precum şi
săpături de salvare pe diverse tronsoane ale şoselei, atât în
Judeţul Cluj, cât şi în Judeţul Mureş, pe o lungime de cca.
30 km.
Unul din punctele arheologice mai
importante, cercetate cu această ocazie, a fost identificat la
ieşirea din Câmpia Turzii, pe partea dreaptă a DN 15 , vis-a-vis de Hanul Broscuţa.
Au
fost deschise cu această ocazie mai multe secţiuni în zona în care
sondajele anterioare au semnalat un bordei medieval timpuriu şi un complex
roman târziu.
Bordeiul
1, dezvelit în întregime, se afla la NE. Bordeiul avea podeaua
înclinată spre ESE, ceea ce înseamnă că în acea zonă se
afla gârliciul. Tot în acea parte, marginea bordeiului a suferit
reparaţii, situaţie întâlnită adesea în zona
intrărilor.Dimensiunile bordeiului erau de 2,8 x 2,5 x 0,75 m
Bordeiul
2, situat în capătul de SE al secţiunilor, era asociat cu mai
multe gropi: una alungită ce părea a fi un mormânt de adult (nu s-a
găsit schelet, ci doar oase de animale). Dimensiunile erau apropiate cca.
2,7 x 2,4 x 0,60 m.
Semibordeiul
medieval, de formă ovală, avea dimensiunile de 2 x 1,8 x 0,30 m
şi se afla în perimetrul bordeiului 1.
Materialul
arheologic.
În
diferite carouri, fără a avea date statistice prea
amănunţite asupra asocierii formelor şi pastei (datele
statistice nefiind încheiate), constatăm prezenţa unei ceramici
amestecată cu foarte mult nisip şi uneori cioburi pisate,
lucrată la roată rapidă, în tehnica romană provincială
târzie. În caroul I al secţiunii 2, au fost descoperite fragmente de buze
cu caneluri orizontale, lăsate de spatula cu care a fost modelat vasul. Profilele
vaselor sunt evoluate, dar există amestec de material roman târziu şi
medieval în stratul de cultură, gros de cca. 0,35 m. Un fragment din
pastă cenuşie lustruită, este decorat cu ştampila.
Fragmentele au decor din dungi paralele. La pasta de uz comun formele vaselor
sunt comune perioadei romane târzii dar şi epocii medievale timpurii. În
carourile 3 şi 4 ale aceleaşi secţiuni, au fost descoperite
fragmente de vase borcan lucrate la roată, din pastă nisipoasă,
aspră, similară celor romane provinciale, cu ardere puternică.
Mai reţinem prezenţa unui fragment de chiup, de tipul celor dacice,
cu decor din val întrerupt, realizat pe umărul vasului. Din caroul 3
provine un fragment de ţiglă romană.
Dintre
obiectele cele mai importante, este de amintit un vârf de lance din fier. Piese
este de dimensiuni mari, având cca. 30 cm, ceea ce arată că era o
piesă folosită la vânătoare de animale mari (urs, cerb).
Ceramica
medievală este lucrată cu mâna şi la roată, cu forme simple
(borcane, oale), de culoare brună şi negru-brun. Decorul este din benzi
de incizii fine, dispuse în val.
Locuirea
medievală timpurie, aparţine unei populaţii locale, cu o
condiţie socială modestă iar specificul ceramicii este
caracteristic pentru civilizaţia româno-slavă. Cele mai apropiate
analogii sunt în descoperirile de la Moldoveneşti, dar mai ales în cele da
la Dăbâca, în aşezarea din secolul VIII (în incinta a IV- a) şi
la Cheile Turenilor.
Cod
sit: 28255.01
Ioan Crişan (MTC Oradea), Sever Dumitraşcu
(Univ. Oradea)
În campania din vara anului 1999
săpăturile de pe şantierul Cefa - „La Pădure” aflat pe
amplasamentul aşezării medievale Rădvani au continuat în
sectorul D prin prelungirea celor două secţiuni magistrale, S. I
şi S. II, cu încă 20 m. Secţiunile au ajuns astfel la 237 m
lungime şi traversează întregul sector pe direcţia S - N. Ca
şi în anii precedenţi a fost cercetat în primul rând nivelul medieval
timpuriu de locuire (secolele XI - XIII) şi, în măsura
posibilităţilor, obiective aparţinând altor epoci.
În pereţii celor două secţiuni,
care evidenţiază succesiunea stratigrafică din anii
precedenţi, s-au conturat o serie de complexe arheologice. A apărut
doar un singur complex medieval timpuriu. Nivelul medieval din secolele XV -
XVI s-a dovedit mai bogat fiind identificate trei complexe:
Cuptorul Cp 5 (secolul al XII- lea).
Vestigiile acestuia au fost surprinse în secţiunea S. II G. Era un cuptor
de tipul săpat în pământ, având formă semilunară. Vatra
cuptorului se afla la 1,15 m de la suprafaţa solului (0,60 m de la baza
stratului), având lungimea de 1,25 şi lăţimea de 0,50 m. Din
pereţii cuptorului s-au păstrat martori cu înălţimea de
0,30 m. În faţa gurii cuptorului se afla groapa de deservire a acestuia de
formă ovală alungită (1,00 x 0,80 m). Pe vatră şi în
groapa de deservire era depus un strat gros de cenuşă şi
cărbune, care conţinea câteva fragmente ceramice şi
sfărâmături de oase. Ceramica prezintă caracteristicile
secolelor XI - XIII. Aşa cum se prezintă, cuptorul avea o
destinaţie gospodărească, fiind un cuptor de copt pâine. Era
probabil o anexă a unei locuinţe aflate în apropiere.
Locuinţa L. 24. S-a profilat în
secţiunea S. I I. Nivelul de călcare se afla la - 0,75 m adâncime de
la suprafaţa solului ( - 0,30 m
de la baza stratului). Era o încăpere de formă patrulateră cu
laturile de 3,25 x 3 m. Pe latura de E a fost sesizată deschiderea pentru
intrare. În cuprinsul ei nu au apărut vestigiile vreunei instalaţii
de foc ceea ce ne face să presupunem că avem de-a face doar cu un
spaţiu aferent al unei locuinţe. În cuprinsul său a fost
descoperită ceramică medievală din secolul al XVI-lea, piese de
fier (cuţite) şi gâtul unui flacon de sticlă. Pământul
cenuşos din umplutura acestei locuinţe arată că aceasta a
fost distrusă de un incendiu.
Groapa G. 32. La distanţă de circa 0,75 m N de
locuinţa L. 24 se adâncea o groapă având gura de formă
neregulată. Fundul albiat, cu denivelări, ajungea până la - 1,30
m de la suprafaţa solului (- 1,00 m de la baza stratului). În cavitatea
gropii, în pământul cenuşos, a fost găsită o mare cantitate
de ceramică în stare fragmentară, oase de animale, o patină din
os. Conţinutul gropii arată că, cel puţin în final, ea a
servit ca loc de depozitare a resturilor menajere. Pe baza materialului ceramic
complexul se datează în secolul al XVI-lea.
Groapa G. 33. La capătul de N al secţiunii S. II a
apărut o groapă de dimensiuni mai mari. Gura de formă ovală
avea diametrele de 4,30 x 2,50 m. Fundul, cu denivelări, se afla la - 1,90
m de la suprafaţa solului (- 1,50 m de la baza stratului). Pământul
de umplutură al gropii era cenuşos (cenuşă depusă în
straturi) şi afânat. Inventarul gropii consta în primul rând din fragmente
ceramice databile în secolul al XVI-lea. Atrage şi aici atenţia un
fragment de buză de vas de sticlă şi printre fragmentele de
piese de fier, un lacăt. În groapă s-au găsit, în mare
cantitate, resturi de oase de animale. Şi această groapă, săpată
probabil în vederea extragerii argilei în scopuri gospodăreşti, a
servit la sfârşit pentru depozitarea resturilor menajere.
În campania viitoare ne propunem continuarea
săpăturilor în sectorul D al aşezării în vederea
depistării altor locuinţe medievale timpurii şi, în paralel, în
sectorul A unde, prin sondaje, a fost depistat cimitirul aşezării
medievale timpurii şi unde probabil se afla şi biserica.
Cod
sit: 90084.01
Adrian Sabin Luca (ULB Sibiu), Cristian Roman (M
Hunedoara), Silviu Purice
În anul 1999 s-a terminat cercetarea
sistematică a acestei peşteri datorită condiţiilor cu totul
speciale de cercetare. Datorită faptului că peştera a devenit
activă, infiltraţiile de apă au făcut ca, în decurs de doar
o iarnă, mare parte a taluzurilor să fie spălate, urmare a
faptului a fost restrângerea considerabilă a suprafeţei de cercetare. Tavanul peşterii era prăbuşit din
vechime, suprafaţa ce putea fi cercetată fiind extrem de
restrânsă, astfel că s-au continuat săpăturile începute în
campaniile anilor 1997 - 1998, printr-o secţiune de 4 x 2 m şi s-au
repreparat profilele pentru redesenare şi refotografiere.
Materialele arheologice recoltate nu au mai
fost atât de spectaculoase precum cele din anii anteriori. Această
observaţie suprapusă peste cea după care suprafaţa de
cercetare s-a restrâns considerabil, ne-a făcut să renunţăm
la cercetări ulterioare.
Cod
sit: 63410.01
Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)
Cercetările arheologice efectuate la Biserica
unitariană din Chilieni, jud. Covasna, s-au desfăşurat în
perioada 4 - 22 octombrie 1999, ca parte componentă a programului de
restaurare a monumentului. Principalele obiective urmărite au fost:
evoluţia nivelului de călcare, identificarea traseului vechii incinte
a bisericii şi descărcarea terenului de sarcină istorică în
vederea sistematizării verticale. Investigaţiile au fost reprezentate
de 12 secţiuni, executate în exteriorul monumentului conform planului
general de săpătură.
Biserica Unitariană din Chilieni
încorporează, în faza actuală, trei etape de construcţie
diferite: romanică, gotică şi modernă.
Faza romanică este reprezentată de
navă şi de ruina unei sacristii aflate pe latura de N. Nava fost
cercetată atât pe latura de N cât şi pe cea de S. Fundaţia este
clădită din bolovani legaţi cu un mortar relativ friabil din var
şi pietriş mărunt. Şapele sunt subţiri iar asizele
destul de regulate. Talpa fundaţiei se află pe solul viu, un lut
gălbui nisipos. Elevaţia este atent construită, din piatră
legată cu şape subţiri de mortar din var şi nisip cu bobul
mare. Nu au fost vizibile fisuri sau crăpături, dar o reparaţie
este evidentă pe latura de S, unde muchia de V a portalului a fost
realizată din cărămizi. Sacristia romanică a fost
adosată navei, începând de la umărul altarului. Planul său este
rectangular, cu ziduri late de cca. 0,60 - 0,70 m, atent lucrate la interior
dar mai puţin îngrijite pe exterior. O firidă cu scop funcţional
a fost observată pe faţa interioară a zidului de V. La un moment
dat această sacristie se pare că a
fost sprijinită, pe colţuri, de o zidărie
superficială.
Faza gotică este reprezentată de
corul şi de altarul actual, care au fost adosate în prelungirea navei
romanice. Altarul a fost cercetat pe latura de SE, iar corul pe cea de N, în
spaţiul sacristiilor, unde talpa de fundaţie taie latura de E a
sacristiei romanice şi suprapune morminte anterioare. În interiorul
sacristiei romanice fundaţia corului gotic este parţial înecată
în mortar, parţial clădită şi tencuită, ceea ce
indică refolosirea acestui spaţiu şi după ridicarea
zidăriei gotice. Sacristia gotică are o formă rectangulară
de cca. 3 x 3 m cu ziduri late de 0,60 m. Latura sa de N se ţese cu
ultimul contrafort de NV faţă de care, la 0,25 m, se află o
uşă de acces în sacristie, în blocajul căreia a putut fi
remarcată profilatura unei cristelniţe din piatră. Tot pentru
faza gotică, pe mijlocul laturii de N a navei, unde un zid sec se
adosează acesteia şi zidului vestic al sacristiei romanice,
delimitând un spaţiu de 2 x 2 mp, poate fi ipotetic presupusă o
clopotniţă. Contraforturile surprinse în săpătură se
adosează zidăriilor romanice şi se ţes cu cele gotice. O
parte dintre ele au avut din proiect această destinaţie, altele au
refolosit zidării anterioare: contrafortul central de S se adosează
navei, cel din colţul de SE se ţese cu zidăria altarului, al
treilea contrafort de N păstrează o parte din zidul vestic al
sacristiei romanice, iar următorul reprezintă un fragment din
zidăria gotică suprapusă peste cea romanică.
Faza modernă este reprezentată de
clădirea turnului, de porticul de S, de poarta şi zidul de
incintă.
Cimitirul vechi numără 33 de morminte
orientate V - E sau N - S. Aproape fără excepţie decedaţii
au fost înhumaţi în sicrie, cu mâinile încrucişate pe bazin. Nu au
fost descoperite monede sau alte piese de inventar. O menţiune
specială merită M. 32, cu defunctul înmormântat în giulgiu şi
suprapus parţial de un contrafort al corului gotic.
Stratigrafia generală este reprezentată
de un strat vegetal, urmat de un nivel de depuneri moderne şi
contemporane, apoi de umplutura mormintelor şi de solul viu - un lut
gălbui nisipos străpuns pe alocuri de morminte care ajung în adâncime
până la – 3,00 m.
(Pl. 9 )
Cod
sit: 28772.01
Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea)
Cu ocazia perieghezei din data de
25.07.1999 efectuată la Cociuba Mare a fost identificată
aşezarea de la „Pusta Râmului”. În urma efectuării unui sondaj
stratigrafic notat S. 1/1999 cu dimensiunile de 10 x 2 m şi a casetei C.
1: 4 x 4 m a fost descoperită o locuinţă şi câteva complexe
descrise mai jos.
Stratigrafia: stratul inferior apare la o adâncime
de - 0,20 / - 0,25 m şi reprezintă nivelul inferior al stratului
dacic, puternic răscolit de plug. Grosimea lui este cuprinsă între
0,05 – 0,10 m. în unele locuri. În textură apare mult pigment de
cenuşă, cărbune, fragmente ceramice de foarte mici dimensiuni
şi chirpic. Consistenţa este măzăroasă iar culoarea
neagră. Următorul nivel - cel arabil este de fapt partea
superioară a stratului de cultură constituit dintr-un pământ
galben, lutos, amestecat cu pământ negru, pigment de cărbune şi
limonit.
Complexele: L. 1 s-a conturat la început ca o
pată neregulată între m 0,30 - 1,40. Partea sudică a acesteia a
fost distrusă de arăturile adânci, în schimb în partea
sud-vestică a fost surprins un vas spart pe loc. Între m 0,80 - 1,20 a
fost descoperită instalaţia de foc a locuinţei,
reprezentată de o vatră mărginită de pietre. Crusta este
foarte subţire - cca. 0,01 m. De pe crustă şi dintre pietrele
care alcătuiau gardina vetrei au fost recuperate fragmentele a două
creuzete. În jurul vetrei se afla un strat de cenuşă gros de
aproximativ 0,06 m. Acesta este constituit dintr-un pământ de culoare
cenuşie (nuanţe ciment), pigmentat cu foarte mult cărbune,
intră în profil şi a furnizat şi alte fragmente de creuzete. G.
1: s-a conturat în colţul nordic al locuinţei, face corp comun cu
peretele acesteia, este lipsită de inventar, are un diametru de 0,38 m şi
se adânceşte în pământ până la - 0,40 m faţă de
nivelul actual de călcare. Din punct de vedere funcţional aceasta
pare să fi fost o groapă de stâlp care consolida pereţii
locuinţei.
Inventarul: alături de fragmentele de
creuzete menţionate mai sus au mai fost recuperate din nivelul de
cenuşă fragmentele unei râşniţe confecţionate dintr-o
gresie roşie, locală, fragmentele unei fructiere de mari dimensiuni
şi un vas în formă bitronconică cu pereţii bombaţi,
fundul îngust, gâtul strâmt şi buza teşită. Pe diametrul maxim
apar patru butoni simpli. Pasta din care a fost confecţionat recipientul
este foarte friabilă şi inferioară din punct de vedere
calitativ. În textură apar ca degresant materii organice: pleavă.
Culoarea este roşcat - gălbuie pe toată suprafaţa vasului.
Funcţionalitatea complexelor: L. 1 este o
locuinţă de suprafaţă, foarte probabil un atelier având în
vedere descoperirea celor două creuzete şi a altor fragmente
aparţinând aceluiaşi tip de recipient.
Concluzii: Având în vedere caracterul
preliminar al cercetării noastre ca urmare a sondajului de la „Pusta
Râmului” se pot avansa câteva ipoteze mai ales în privinţa cronologiei
locuinţei. Durata de folosire a acesteia a fost scurtă, având în
vedere grosimea crustei vetrei. Limitele cronologice generale în lipsa altor elemente
de datare decât ceramica pot fi fixate pe parcursul secolului al III-lea a.Chr.
Cod
sit: 60428.22
Constantin Chera, Virgil Lungu (MINAC)
Săpăturile
de salvare din necropolele de la Constanţa
În cursul anului 1999 au fost efectuate
săpături de salvare pe cuprinsul necropolelor antice în mai multe
puncte, fiind condiţionate de existenţa unor contracte de eliberare a
terenului de sarcină arheologică.
Pe amplasamentul unei construcţii de pe str.
Jupiter au fost cercetate 14 morminte de inhumaţie şi unul de
incineraţie, din care au fost recuperate 3 opaiţe, vase ceramice (6
căniţe, un castron, un ulcior, un bol), doi clopoţei din bronz,
3 monede, o brăţară şi 4 cercei din bronz, două
pandantive şi o pereche de cercei din argint, o pereche de cercei din aur,
un vas de sticlă şi 4 serii de mărgele.
Dintr-un mormânt de incineraţie de pe str.
Mihai Viteazu a fost recuperată o cană ceramică pastilată
de epocă elenistică, iar un mormânt de inhumaţie de pe str.
Decebal nu avea obiecte de inventar.
Majoritatea complexelor funerare sunt încadrabile
în tipul cu cameră de acces (dromos) şi firidă, aceasta
fiind uneori blocată cu ţigle întregi sau fragmentare.
După tipologia obiectelor, mormintele pot fi
datate în perioada secolelor II - IV p.Chr.
Cod
sit: 90379.02
Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj),
Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó
(MCDR Deva).
A continuat cercetarea terasei cu mormântul
tumular printr-o casetă de 4 x 4,50 m care a ajuns până la marginea
terasei. Stratigrafia este parţial diferită de cea din anii
anteriori. De sus în jos: 1. humus actual; 2. pământ scurs de pe
pantă; 3. pământ cu piatră măruntă; 4. steril.
Faţă de situaţiile anterioare lipsesc pietrele mari din mantaua
tumulului. S-a constatat că ea s-a terminat în martorul de 0,30 m grosime
dintre casetă şi suprafaţa anterioară. La S de tumul s-a
descoperit o groapă rituală, tronconică (diametrul mare la fund)
care conţinea oase de animale, o mandibulă de câine, fragmente
ceramice provenite de la vase sparte în altă parte (două vase borcan,
două fructiere, un vas mijlociu), o ţintă de fier, o aplică
de bronz şi o placă mică, dreptunghiulară, din argint.
Groapa se datează în a doua jumătate a secolului I p.Chr.
Cod
sit: 96441.01
Valeriu Sârbu (Muzeul Brăilei), Viorica
Crişan (MNIT), Dan Buzea (MCR)
Campania din 1999
s-a axat pe cercetarea sistemelor de fortificaţii, începută în anul
anterior.
Terasa I. Zidul, cu o lăţime de 1,80 - 2,00 m
şi păstrat pe o înălţime maximă de 1,40 - 1,50 m, este
format din două paramente şi emplecton, ca liant folosindu-se pământ galben din zonă; nu s-a
observat vreo structură de lemn. Locuirea dacică anterioară
ridicării zidului a fost complet bulversată cu prilejul
nivelării pentru construirea fortificaţiei. A existat şi o
locuire din Hallstatt-ul mijlociu (secolele IX – VII a.Chr.), aproape complet
distrusă în epoca dacică, vestigiile acesteia fiind răspândite
în stratul cultural al epocii Latčne.
Terasa a II-a. Valul, cu o
lăţime de 5 - 6 m, era format din straturi succesive de pietre legate
cu pământ galben, el fiind întărit cu o reţea de bârne
longitudinale, transversale, probabil şi verticale. Valul a fost distrus
în urma unui puternic incendiu, situaţie dovedită de bârnele arse,
uneori păstrate pe o lungime de peste 1,00 m şi o grosime de 0,15 -
0,20 m, şi de zonele de pământ ars până la roşu.
Descoperirea unor fragmente de vase dacice în structura valului denotă
că şi aici fortificaţia s-a ridicat într-o anume fază de
locuire. Prezenţa pe terasă a unor structuri de piatră, a unor
fragmente şi pigmenţi de lipitură arsă şi a relativ
numeroase fragmente de vase sugerează prezenţa unor construcţii
şi a unei locuiri efective.
Terasa a III-a. Valul dacic, cu o
lăţime de 5,00 - 5,50 m, era format dintr-un amestec de pietre
şi pământ galben, observându-se şi urmele parilor de la
palisadă. Pentru epoca dacică s-au observat două nivele, ambele
fiind delimitate de nivelări şi straturi de pământ galben. Urmele
de arsură şi cărbune de pe creasta valului sugerează o
distrugere prin incendiu. Prezenţa a numeroase materiale arheologice
dacice, plus zone de lipitură arsă, indică o locuire
intensă în această epocă.
Valul hallstattian. Sub
fortificaţia getică s-a păstrat, foarte probabil, baza valului
din Hallstatt-ul mijlociu. Sub prima amenajare dacică, acoperită cu
pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase din prima
epocă a fierului, iar mărimea pietrelor indică un alt tip de
fortificaţie. Rămâne ca cercetările din alte sectoare să
confirme, sau să infirme, observaţiile din această zonă.
Materiale arheologice:
Bronzul mijlociu – doar câteva fragmente de vase
pe Terasa a III-a.
Hallstatt-ul mijlociu (secolul IX – VII a.Chr.) –
fragmente de vase, mai numeroase pe Terasa a III-a şi doar câteva pe
Terasa I-a, ce aparţin aspectului Mediaş.
Epoca dacică (sec. I a.Chr. - I p.Chr.):
numeroase fragmente de vase tipice, modelate cu mâna sau la roată, câteva
de amfore de import, piese din metal (piroane, cuie, toartă, fibulă),
apoi jetoane, fusaiole, plus un denar republican din argint.
Evul mediu timpuriu – câteva fragmente de vase de
tip Dridu pe Terasa a III-a.
Cronologia. Cercetările de până acum
indică puţine materiale din epoca bronzului mijlociu (cultura Wietenberg),
o locuire mai intensă din Hallstatt-ul mijlociu, când s-au efectuat
lucrări de terasare şi de ridicare a unor fortificaţii (cel mai
probabil pe Terasa a III-a). Vestigiile
din epoca dacică aparţin secolelor I a.Chr. – I p.Chr.,
fără a se exclude şi sfârşitul secolului II a.Chr.,
existând şi o fază de locuire anterioară construirii sistemului
de fortificaţie.
Cercetările din sectoarele de până acum
sugerează că doar pe Terasa I-a a existat un zid (două paramente
cu apareiajele din pietre cu laturi plate, plus emplecton), celelalte linii de
fortificaţii de apărare şi de susţinere a teraselor fiind
formate din valuri (straturi succesive de pietre şi pământ, structuri
din lemn şi urme ale stâlpilor de palisadă, lipsa paramentelor
şi a pietrelor cu laturi plate etc.). Puţinele fragmente de borcane
de tip Dridu sugerează o locuire sporadică în evul mediu timpuriu pe
Terasa a III-a.
Concluzii. Cercetările de până acum
demonstrează existenţa aici a unui important monument al
civilizaţiei tracice din estul Transilvaniei, în care se impun urgente
săpături arheologice şi de conservare-restaurare, întrucât lipsa
vegetaţiei va duce la alunecarea teraselor şi la dispariţia
vestigiilor.
(Pl.10 )
Cod
sit: 88136.02
Alexandru Păunescu (IAB), Adrian Boroş (FIB)
La circa 20 km N de Deva se află
sectorul carstic Băiţa-Crăciuneşti, dezvoltat pe calcare
recifale tithonic-neocomiene. Endocarstul din Măgura Băiţei
şi Dealul Măgurii (Măgura Peşterii sau Feridiului), situate
de o parte şi de alta a Văii Căianului, este reprezentat prin
peşteri fosile, care, în Pleistocenul superior erau deja uscate. Dintre acestea menţionăm Peştera
Balogu, Peştera Zidul de Sus, Peştera Groapa sau Gaura Lupului,
Peştera Şura de Jos, Peştera Şura de Mijloc. Unele dintre
ele au fost cercetate sumar încă de la sfârşitul secolului trecut de
E. A. Bieltz şi G. Téglás. Câteva mici sondaje au fost executate în trei
dintre ele în anul 1924 de către abatele H. Breuil şi M. Roska. În
anul 1999 s-a realizat un restrâns sondaj în Peştera Groapa Lupului.
Sedimentele din această peşteră ating o grosime de 1,90 m.
Dacă materialul litic descoperit cu această ocazie este aproape inexistent
şi nesemnificativ, în schimb cel faunistic este mult mai bogat (cele mai
multe oase aparţin lui Ursus spelaeus).
Numeroasele peşteri din zona la
care ne referim au putut constitui, credem, adăposturi temporare pentru
diferitele comunităţi de vânători, atât în paleoliticul
mijlociu, cât şi în cel superior. Reprezentând, ca şi alte
peşteri din Carpaţi, locuiri de scurtă durată, probabil
sezoniere, resturile lor culturale, cum ar fi industriile litice, sunt destul
de sărace. În schimb, mai mult sau mai puţin bogate sunt resturile
osoase, dintre acestea, cele de urs de peşteră fiind prezente în mai
toate peşterile cercetate.
Cod
sit: 114364.02
Dumitru Protase, Nicoleta Man (MJ Mureş).
Aşezarea rurală romană de la
Cristeşti
Săpăturile arheologice
efectuate în aşezarea romană de la Cristeşti în perioada 13-19
septembrie 1999, au continuat cercetările campaniilor anterioare.
Săpăturile au fost organizate de Muzeul Judeţean Mureş
şi au fost coordonate de prof. univ. dr. D. Protase şi arheolog
Nicoleta Man de la Muzeul Judeţean Mureş. După mai multe
discuţii cu oficialităţile şi cu sătenii mai vârstnici
din comună am putut constata că cele două diguri artificiale ale
Mureşului, construite după 1970 pentru a proteja zona combinatului
AZOMUREŞ de eventualele inundaţii, nu au deranjat zona imediat
învecinată. Cu acest prilej am stabilit în teren vechiul curs al
Mureşului, distanţa dintre cele două albii fiind de 200 m. Din
vechea albie a Mureşului se păstrează o baltă care
comunică cu actuala albie. Anul trecut am concentrat cercetările în
zona acestei bălţi şi am descoperit temelia unei locuinţe.
De aceea, cercetările din anul
acesta au avut drept scop descoperirea altor locuinţe în zonă. În
această campanie de scurtă durată am trasat două
secţiuni:
Secţiunea I (2 x 20 m) a fost
trasată la 20 m de digul Mureşului (la NV) şi 35 m de baltă
(la E) şi paralelă cu digul. În această secţiune am
descoperit un singur strat de cultură romană la adâncimea de 0,50 m
şi cu grosimea de 0,30 m pe toată suprafaţa secţiunii care
cuprinde o cantitate mare de material ceramic de toate categoriile: fragmente
de vase roşii şi cenuşii (exclusiv ştampilate şi
sigilate), fragmente de teracote, de cărămizi şi ţigle. La
o adâncime de 0,90 m de la m 7 la m 12 am descoperit o fundaţie de
construcţie. Fundaţiile au o lăţime de 0,25 – 0,30 m
şi se păstrează la o înălţime de 0,15 – 0,20 m. Între
fundaţia zidului şi profilul vertical al secţiunii pe o
distanţă de 0,80 – 0,90 m se păstrează o pardoseală
din lut, de culoare roşie cu mult nisip şi piatră
măruntă aluvionară.
Secţiunea II (2 x 20 m) trasată
perpendicular pe prima cu scopul de a surprinde şi restul locuinţei.
Contrar aşteptărilor, la adâncimea de 0,60 m se continuă stratul
de cultură romană, iar la adâncimea de 0,90-1,10 m am descoperit o
groapă menajeră în care sunt amestecate fragmente de vase ceramice
şi multe bucăţi de lut vitrifiate, parţial prelucrate. Dacă
această groapă reprezintă o groapă menajeră unde se
aruncau rebuturile şi resturi de materii prime, atunci fundaţia
zidului descoperit trebuie să fi aparţinut atelierului unui olar care
îşi confecţiona marfa în apropiere.
Distanţa dintre zona
cercetată anul acesta şi cea din zona Combinatului cercetată de
A. Filimon în 1928 este de 1,5 km. Dacă în săpăturile din zona
Combinatului au fost descoperite cele 5 cuptoare cu foarte multă
ceramică ştampilată şi sigilată de factură
locală, în partea vestică a aşezării, cercetată de noi
începând din 1994, s-a descoperit o cantitate mare de ceramică, însă
nedecorată. Probabil în această zonă erau atelierele periferice
cu marfă simplă şi ieftină. De altfel, şi celelalte
categorii de materiale arheologice descoperite (metale, monede,
reprezentări plastice) sunt mult mai puţine şi inferioare
calitativ, semn că nivelul de trai în această zonă era mai
scăzut.
Punct: Valea Bochii
Cod
sit: 139839.04
Dan Băcueţ Crişan, Sanda
Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)
Localitatea Cuceu este situată la
extremitatea sudică a Dealurilor Sălajului, pe traseul culoarului
care face legătura între valea râului Someş şi porţiunea
superioară a văii Zalăului. Săpăturile efectuate în
acest punct situat în partea stângă a şoselei Jibou - Zalău aduc
un plus de informaţii privind aşezarea medievală timpurie din
acest punct, aşezare ce a mai fost cercetată arheologic în 1978 (Al.
V. Matei), rezultatele fiind publicate în 1994 (I. Stanciu, Al. V. Matei).
În acest sit au fost trasate un
număr de cinci secţiuni şi cinci casete în care s-au surprins
patru locuinţe şi trei gropi. Situaţia stratigrafică este
foarte simplă: nivel negru arat, în care apar materialele arheologice,
urmat de steril galben în care se adâncesc complexele.
Locuinţa L. 1(cercetată în S
1 şi Caseta A) este de tip adâncit, are o formă aproximativ
patrulateră, prevăzută cu intrare săpată în pantă
pe latura sudică. Instalaţia de foc a locuinţei consta într-un
cuptor scobit în bloc de lut cruţat.
Locuinţa L. 2 (cercetată în
S 2 şi Caseta B) este de tip adâncit, de formă ovală uşor
alungită. Instalaţia de foc a fost dezafectată din vechime.
Locuinţa L. 3 (cercetată în
S 2 şi Caseta C) a fost dezvelită parţial. Şi această
locuinţă este tot de tipul adâncit.
Cele trei gropi G 1, G 2, şi G 3
surprinse în S 2 erau uşor adâncite în sterilul galben.
Locuinţa L. 4 (cercetată în
S 4 şi Caseta D) are o formă neregulată fiind de asemenea de tip
adâncit.
Materialul arheologic recoltat
constă în primul rând în ceramică (oale fără toartă,
tăviţe) alături de care au apărut diferite piese de fier:
cuţite, o săgeată, un ac de cataramă şi o
cataramă. Toate aceste artefacte descoperite încadrează aşezarea
din acest punct în secolele VIII - IX p.Chr.
Alături de materialele
arheologice şi complexele medievale timpurii a fost cercetat şi un
complex preistoric deranjat de arături şi de un mic şanţ de
drenare a apei. Complexul a fost surprins în S 5 şi Caseta E, materialul
arheologic recoltat constând în ceramică, 12 zdrobitoare, câteva mici
aşchii de obsidian şi o dăltiţă de piatră.
Fragmentele ceramice provin de la vase de uz comun. Ca degresant a fost
utilizat mâlul. Pe unele fragmente se mai păstrează urmele unui slip
de culoare cărămizie. Ca decor unic apar butonii rotunzi. În
privinţa datării deşi avem prea puţine elemente cu care
să putem opera, opinăm totuşi pentru atribuirea acestor
descoperiri neoliticului târziu, probabil unui grup tisoid.
Cod sit 116448.01
Mihai
Meşter, Gheorghe Lazarovici (MNIT)
În
cadrul Proiectului Nr. 492A, de lărgire a DN 60, în vara anului 1999, s-au
efectuat săpături arheologice în raza localităţii Cuci din
judeţul Mureş. Scopul declarat al acestora, a fost acela de a
identifica aşezarea Petreşti, despre care aveam unele informaţii
de la regretatul coleg Valeriu
Lazăr, fost arheolog la Tg. Mureş. Informaţiile primite de D-l
Director al Şcolii din localitate, precum şi cele primite de la profesoara
de istorie de la aceeaşi şcoală, nu ne-au ajutat prea mult, iar
perieghezele noastre precum şi sondajele efectuate s-au dovedit în cele
din urmă insuficiente pentru atingerea scopului iniţial. În cele ce
urmează vom face o trecere succintă a principalelor casete şi
secţiuni pe care le-am efectuat în acestă campanie.
Caseta nr 1. Având dimensiunile de 3 x 4 m şi o
diferenţă de nivel de 2,35 m, a fost decopertată pe terasa
înaltă a Mureşului, lângă vechiul cimitir unguresc, la marginea
aşezării Coţofeni. S-a săpat în pantă şi de aceea
decopertarea s-a efectuat în trepte, urmărindu-se stratigrafia din
profilul estic. Stratul brun închis (arheologic), era pigmentat cu chirpic
mărunt, provenind probabil de la o locuinţă. Grosimea acestuia
oscilează între 0,20 m la bază şi 0,50 m, în partea
superioară. Ceramica descoperită este de factură Coţofeni,
însă fragmentele sunt mici, greu de încadrat în fazele acestei culturi.
Caseta nr. 2. A fost săpată pe faleza
abruptă din stânga Mureşului, la aproximativ 350 m de caseta 1
şi a avut dimensiunile de 2 x 1 x 0,60 m. Ca şi în cazul primei
casete, materialul ceramic era extrem de fragmentar, însă indubitabil
aparţine Culturii Coţofeni. Nu s-au găsit urme de chirpici sau
indicii care să ateste existenţa vreunei aşezări.
Secţiunea 1. Cu dimensiunile de 1,50 x 5 x 0,60 m,
era amplasată la marginea de S a aşezării Coţofeni, pe
terasă, lângă o plantaţie de porumb.De la –0,40 m în jos,
stratul de cultură se materializează printr-o ceramică de
factură bună, cu o pastă de culoare cenuşie spre negru,
incizată cu ornamente frunze de brad şi boabe de linte, pe care o
încadrăm în Coţofeni I. La -0,60 m, s-au mai descoperit urme de
chirpic mărunt şi arsură, care nu provin de la vreo vatră
ci de la o ardere intensă petrecută probabil în timpul unui incendiu.
Secţiunea 2. S-a trasat la aproximativ 300 m înainte
de intrarea în satul Orosia şi a avut dimensiunile de 2 x 6 x 0,60 m,
fiind amplasată pe un teren arabil. Fragmentele ceramice sunt tot
Coţofeni I, cu ornamente incizate în formă de frunze de brad; s-a
găsit de asemenea o lamă de silex. Stratigrafia nu este
relevantă.
Secţiunea 3. A fost decopertată în stânga DN
60, la aproximativ 100 m de prima casă de la intrarea în comuna Cuci.
Suprafaţa săpată a fost de 1 x 8 x 1,30 m şi era
amplasată între şosea şi terenul arabil, cultivat cu porumb.
În
profilul sudic, erau vizibile şapte straturi începând de la –0,30
până la -1,30 m, ceramica descoperită încadrând-o între secolele IV -
VI şi secolele VIII - XIX. Pe întrega lungime a secţiunii între
0,50-0,60 m, se găseşte un nivel de locuire medieval (notat de
către noi cu Niv.I), ce cuprinde mult chirpic de culoare roşie,
pietriş, urme de arsură şi fragmente ceramice medievale
timpurii. În caroul 1, de la 0,50 m, porneşte o groapă menajeră
cu adâncimea de 0,40 m şi deschiderea la gură de 0,60 m ce avea pe
fundul ei arsură de cărbune cu o grosime de 0,3 m precum şi
fragmente ceramice mai timpurii, din secolele V - VI. Al doilea nivel de
locuire, este bine observabil între –0,75-0,80 m având în mare
aceleaşi caracteristici ca primul nivel, doar ceramica este mai timpurie,
noi încadrând-o în secolele IV - V. Sub nivelul 2, la -0,80 m se afla un bordei
(locuinţă semiadâncită?), ce avea în partea superioară o
deschidere de 3,60 m şi o adâncime de 0,50 m.
Secţiunea 4. A fost trasată perpendicular pe S3, pe direcţia E - V
şi avea dimensiunile de 2 x 4 x 1,30 m. Raţiunea decopertării
acesteia a fost de a pătrunde înspre interiorul aşezării,
bănuită de către noi că s-ar fi aflat aici. Sub humusul
recent, la adîncimea de –0,30 m în carourile 1 şi 2, s-au descoperit
cărămizi medivale de pavaj, precum şi o mare cantitate de pietre
mari ce formau un fel de alee cu o lăţime de 2,3 m. Din
informaţiile primite de la oamenii din localitate, se pare că prin
secolul XVIII, se afla aici o închisoare (fort) de dimensiuni reduse, care
ulterior ar fi fost demolată. Este posibil acest lucru deoarece la
–0,50-0,60 m în partea de V, adică înspre centrul platoului, au
apărut urme de zid care după tipul de pietre şi mortar, par a fi
medievale târzii.
Periegheze. În paralel cu săpăturile
propriu-zise, s-au efectuat o serie de acţiuni de cercetare de
suprafaţă, cu scopul de a identifica aşezarea Petreşti, dar
din păcate aşa cum arătam şi la început, acestea s-au
dovedit zadarnice. Au fost în schimb descoperite cinci noi puncte arheologice,
nesemnalate în Repertoriul Arheologic al Jud. Mureş. Acestea sunt:
Pe
terasa înaltă a Mureşului, la intrarea în satul Orosia, pe partea
dreaptă, într-o cultură de porumb, au fost descoperite fragmente
ceramice Coţofeni 3c din categoria semifină, având ca ornament
incizii, realizate în tehnica împusăturilor succesive.
Pe
traseul numit de localnici „Drumul ciurzii”, la cca. 50 m de un pârâu cu debit
redus de apă, se află o aşezare medievală de secol XVIII,
cu o ceramică lucrată la roată rapidă.
Pe
stânga drumului DN 60 la intrarea în Cuci, se află o aşezare
medievală timpurie, ceramica (buze, funduri, torţi etc) fiind
tipică pentru această perioadă.
În
grădina casei cu nr. 32 din satul Orosia am fost informaţi că
s-ar găsi ceramică pictată. Orice încercare de a verifica acest
lucru, s-a lovit de împotrivirea proprietarului, care nu ne-a permis accesul în
grădină.
La
intrarea în Cuci pe partea dreaptă a drumului, în grădina primei
case, proprietarul a găsit ceramică Coţofeni şi o
monedă poleită cu aur.
Cod
sit: 88298.02
Zeno K. Pinter (ULB Sibiu), Mihai Căstăian,
Daniel Ţuţuianu (MCDR Deva)
.
În
continuarea cercetărilor sistematice începute în anul 1998 la cetatea
medievală aflată în punctul „Colnic”, în cadrul campaniei arheologice
din vara anului 1999 au fost executate un număr de şapte noi
secţiuni şi două casete. Secţiunile S 9 – S 14,
intersectează perpendicular magistrala S 1 – S 8 (1998), fiind orientate
pe direcţia NNV - SSE. Secţiunea S 15 a fost realizată paralel
cu S 9, pentru a identifica o altă latură a turnului de poartă.
Descoperirile arheologice cuprind urme de vieţuire preistorice
reprezentând în special ceramică aparţinând culturii Coţofeni,
câteva fragmente hallstattiene, precum şi ceramică medievală
încadrată cronologic în veacurile XIII – XIV, datând astfel
fortificaţia de piatră. Prin poziţionarea secţiunilor S 9
şi S 15 a fost pusă în evidenţă partea de SE a incintei
fortificate, zidul cu dimensiuni de 1,5 m, pe care se află dispuse
perpendicular laturile cu grosimea de 2 m ale unui turn de poartă
interior. În S 14 a fost identificat sectorul nordic al zidului de
incintă, cu caracteristici similare descoperirilor anterioare.
(Pl. 11)
Cod
sit: 89357.01
Adrian A. Rusu (IAIA Cluj), Vasile Mizgan, student,
Ileana Burnichioiu (MCDR Deva), Maria Crângaci, studentă. Cercetare
legată de proiectul de restaurare, şef proiect arh. Aurel Botez,
executant (Home Trade SRL)
S-au adus date relative la
contemporaneitatea altarului şi diaconiconului, la modalităţile
de reparare practicate în secolul al XIX-lea în părţile de S ale
bisericii, la felul de execuţie al ultimelor restaurări (deceniul
şapte al secolului). S-au delimitat nivelele de călcare exterioare,
regimul de drenare al apelor. S-au investigat, total ori parţial, 210
morminte. Circa 1/3 conţin inventar (monede, accesorii şi obiecte de
podoabă).
Campania va continua în anul
următor şi în interiorul bisericii.
Cod
sit: 122766.01
Neculai Bolohan (FII), colaboratori: Elena Munteanu,
Valentin Pupăză
Aşezarea fortificată aparţinând
primei vârste a fierului (Hallstatt) de la „Sărăţica/La
Movilă” este situată în partea central-estică a depresiunii
Cracău-Bistriţa, pe teritoriul satului Dochia, comuna Girov, în
proximitatea vestică a satului Băluşeşti. Depresiunea
Cracău-Bistriţa, încadrată în Subcarpaţii Moldovei,
ocupă sectorul central al ulucului subcarpatic cuprins între râurile
Moldova şi Trotuş. Orientarea generală a depresiunii este NV-SV;
prezenţa şesurilor aluviale şi a complexelor de terasă ale
Bistriţei şi Cracăului evidenţiază clar, din punct de
vedere morfologic, ramele mai înalte, atât spre V cât şi spre E. Din punct
de vedere geologic, aşezarea fortificată de la
“Sărăţica/La Movilă” este situată în cadrul pânzei
pericarpatice care delimitează la est pânza pericarpatică de
platforma moldovenească. Altitudinal,
aşezarea este situată în jur de 330 m, dar altitudinea maximă în
perimetrul aşezării este de 348 m în movila antropică,
movilă care face parte din structura valului de apărare situat în
partea vestică a aşezării. Din punct de vedere hidrogeologic, în
depresiunea Cracău-Bistriţa, se separă strate acvifere freatice
cantonate în depozitele de versant şi strate acvifere de adâncime,
dependente de depozitele geologice miocene. Adâncimea apei freatice, în
proximitatea aşezării este de 10-15 m iar sub aspect hidrochimic se
caracterizează printr-o mineralizare scăzută. În preajma
structurii fortificate, suprafeţe apreciabile sunt ocupate cu cernoziomuri
argiloiluviale, iar pe culmile mai înalte cu soluri cenuşii, soluri care fac
parte din clasa molisoluri şi au un grad ridicat de fertilitate. Prezentarea sumară şi generală a
unor date bio-pedo-climatice arată condiţiile favorizante pentru
constituirea şi existenţa unei locuiri, chiar dacă
circumstanţiale, în punctul “Sărăţica/La Movilă”.
„Campania” arheologică din vara anului 1999,
din motive independente de voinţa şi obiectivele noastre, a durat numai 6 zile. În această perioadă,
am reuşit refacerea profilelor de E şi V, în suprafaţa
carourilor 1-9, împreună cu „grundriß” pe aceeaşi
suprafaţă, cu excepţia carourilor 3-5. Cercetările din
acest an au reconfirmat situaţia stratigrafică surprinsă şi
evidenţiată în anii anteriori. Astfel, cercetările noastre s-au
concentrat în partea sudică a movilei antropice, în special în zona
carourilor 1-2. În caroul 2, la adâncimea de –1,56 m faţă de actualul
nivel de călcare a fost identificat şi cercetat un „pietrar” cu
următoarea structură (diametrul = 1,30 m; grosimea podinei = 0,08 –
0,10 m): dispunerea circulară a unui strat de pietre tăiate, strat
care conţine şi foarte multă arsură, fragmente de
olărie provenind de la recipiente mari, fragmente osteologice provenind de
la animale cu talie înaltă şi foarte puţini pigmenţi de
chirpic. După primele observaţii, acest complex se află situat
la partea superioară a ceea ce noi am considerat a fi „miezul movilei”,
strat care conţine cele mai numeroase artefacte. Dintre acestea,
remarcăm prezenţa olăriei, în special a celei grosiere precum
şi a unor fragmente din cadrul olăriei fine. Tipologic, olăria
grosieră este reprezentată de următoarele forme: vas-sac,
vas-borcan, vas de dimensiuni mijlocii, vas de dimensiuni mari; olăria
fină este reprezentată de câteva fragmente provenind de la o
ceaşcă cu pereţii subţiri, culoare cafeniu închis cu pete
cărămizii.
Analiza artefactelor descoperite în campaniile
anilor 1998-1999 impune, credem noi, o reconsiderare a datei de început a
structurii fortificate de la „Sărăţica/La Movilă”, în
sensul plasării acesteia la o dată mai timpurie din prima vârstă
a fierului de la răsărit de Carpaţi.
Continuarea cercetărilor este
justificată de necesitatea precizării sigure a datei de început
şi de sfârşit a aşezării fortificate, a movilei antropice,
a precizării raportului dintre valul de apărare şi movila
antropică şi a precizării raportului dintre artefactele
descoperite în interiorul aşezării (de exemplu, o ceaşcă cu
două torţi supraînălţate de tip Noua) şi sistemul de
fortificare propriu-zis.
(Pl. 12)
Cod
sit: 109782.06
Gheorghe I. Cantacuzino (IAB), Ion Stângă (MRPF
Turnu Severin), Anişoara Sion (CPPCN)
Zona
de vest a castrului Drobeta
Săpăturile arheologice efectuate în
zona de V a castrului Drobeta, în legătură cu proiectul de restaurare
a vestigiilor podului roman de peste Dunăre, au urmărit probleme
legate de modul de acces dinspre pod spre poarta de vest a castrului (porta
principalis dextra) precum şi precizarea vechilor niveluri de
călcare.
Observaţiile asupra fundaţiilor
existente ale zidului de incintă al castrului arată că, în zona
de S şi în cea de N a laturii de V, poziţia acestora corespunde
primei etape de construcţie, de la începutul secolului II. În zona de
lângă poarta principală situaţia este mai puţin clară.
Zidăria părţii exterioare a turnului este integral
reconstituită, porţiunea de zid păstrată la S fiind la
rândul ei afectată de restaurare. Din depunerile corespunzătoare
primei faze de existenţă a castrului se păstrează mult prea
puţin. Vechile săpături din diferite perioade precum şi
lucrările de restaurare au degajat construcţiile castrului şi au
înlăturat depunerile pe suprafeţe mari (cu excepţia unui sector
rezervat în partea de NE), nivelul terenului fiind în prezent coborât până
aproape de cota nivelului de construcţie din prima sa fază. La V de zidul
de incintă pământul a fost răvăşit de numeroase
intervenţii moderne, ceea ce împiedică observaţiile asupra
amenajărilor antice care vor fi existat în această zonă.
Materialele arheologice descoperite la Drobeta
în 1999 prezintă interes, chiar dacă sunt rupte din contextul
arheologic originar, fiind antrenate în straturile de umplutură. Ele
marchează principalele etape de folosire a castrului, din secolele II –
III, IV şi VI, precum şi vieţuirea medievală. Destul de numeroase
sunt resturile de materiale de construcţie, unele blocuri mici de
piatră sumar prelucrată şi numeroase fragmente de
cărămizi, ţigle şi olane romane, precum şi de
cărămizi medievale sau moderne. De menţionat un fragment de
cărămidă ştampilată cu inscripţia COH I SAG. Ceramica a fost descoperită în proporţie
mai mică. Sunt mai numeroase fragmentele de vase din perioada romană,
din pastă roşie – cărămizie sau cenuşie, provenind de
la străchini, ulcioare cu toartă, amfore, capace etc. Dintre
fragmentele ceramice medievale, unele au profiluri caracteristice secolului al
XIII-lea; câteva fragmente smălţuite pot data din secolul al XIV-lea
sau mai târziu. Destul de numeroase sunt obiectele de metal. Au fost
descoperite mici fragmente de podoabe sau piese vestimentare de bronz din
perioada romană, în special din secolele III şi IV: fragmente de
aplică, de cataramă, un fragment de cheie cu ansă şi un
fragment de piesă sculpturală. Li se adaugă două
greutăţi de plumb perforate precum şi 25 de bile de plumb.
Materialul numismatic este reprezentat de 29 monede, majoritatea romane, din
secolele III şi IV, cinci medievale, din secolele XIII şi XIII-XIV
şi patru moderne.
Cod
sit: 153678.01
Ecaterina Ţânţăreanu, Veronica Predoi
(MJ Teleorman)
Campania de cercetări arheologice
1999 la mănăstirea Plăviceni a avut drept obiective încadrarea
cronologică a etapelor de construcţie a corpurilor de clădiri
evidenţiate şi stabilirea relaţiilor dintre ele pentru a
răspunde necesităţilor de proiectare în vederea restaurării
monumentului.
Au fost proiectate patru casete
şi patru secţiuni, care permit câteva concluzii:
1.
Stăreţia, amplasată pe latura vestică a ansamblului şi
în exteriorul incintei poate fi cea mai veche construcţie a ansamblului,
zidurile de N şi V (cu turnul clopotniţă) – care se suprapun ei
la nivelul decroşului de mortar, de unde începe elevaţia, fiind
posterioare ca şi etape de construcţie.
2.
Pereţii construcţiilor din interior (corpul de chilii şi
clădirea de pe latura sudică), perpendiculare pe zidul de
incintă, sunt adosaţi acestuia, uneori având între ei un spaţiu
umplut cu mortar amestecat cu mici fragmente de cărămidă.
3.
S-a stabilit un prim nivel de călcare, pavat cu fragmente de
cărămidă prinse în mortar, şi în afara incintei, în
faţa turnului clopotniţă, aflat în continuarea pavajului din
tunelul turnului.
4.
S-a putut constata extinderea cimitirului modern şi în afara zidurilor,
cel puţin pe latura de S.
Cod
sit: 161197.08
Sergiu Iosipescu (MMN), Raluca Iosipescu (CPPCN)
Necesităţile proiectului de
restaurare şi de punere în valoare a cetăţii au impus
redecopertarea sau uneori cercetarea din nou a incintei exterioare cu turnurile
aferente. Cu această ocazie au fost precizate mai în detaliu contururile
turnurilor şi contraforţilor, precum şi modalităţile
de acces către acestea dinspre interiorul incintei. Fundaţiile turnului
1 exterior, foarte prost conservate, se reduc la una, cel mult două asize
de piatră, fundate direct pe stâncă. Constructorii cetăţii
au dovedit abilitate în specularea celor mai mici denivelări sau
asperităţi ale terenului, utilizându-le în scopul consolidării
masivelor de zidărie. Faţă de planul ridicat în 1966,
fundaţiile decopertate înfăţişează un traseu sensibil
diferit, ele constituind un patrulater cu laturile de V de 6,20 m, cea de E de
5,60 m, cea de N de 5 m, în vreme ce porţiunea zidului de incintă
care constituie latura sudică este de 5,30 m. Lăţimea
fundaţiilor păstrate variază între 0,50 m şi 1,90 m. De
mare interes este deschiderea de 0,90 m practicată în zidul curtinei
imediat la E de turn prevăzută cu un prag (care nu străbate
până la stâncă zidul curtinei, aşa cum figura în planurile
anterioare).
Curtina adiacentă este
compusă din blocuri mari de piatră, cu parament destul de regulat
şi din emplecton înecat în mortar. Grosimea ei variază între 1,60 m
şi 1,80 m. Aspectul mai îngrijit, prezenţa pragului foarte atent
lucrat, precum şi situaţia terenului, indică existenţa aici
a unei posibile porţi de intrare.
Turnul 1 al incintei exterioare
şi curtina aferentă au prilejuit descoperirea unui complex de
locuinţe din chirpici şi lemn, probabil cu temelii de piatră,
dată fiind cantitatea masivă de bolovani de mici dimensiuni, cu un
material arheologic aparţinând aceleiaşi etape de funcţionare a
cetăţii (secolul al XIV-lea - începutul secolul al XV-lea). În
porţiunea dinspre extremitatea sud-estică a incintei exterioare
grosimea zidului se situează în jur de 1 m. Tehnica de construcţie
este aceea obişnuită la întreaga fortificaţie, cu paramentul din
piatră având măcar faţa exterioară lucrată şi
emplectonul din pietre înecate în mortar. Dezvelirea în continuare a incintei
exterioare a pus în lumină succesiunea de curtine şi turnuri (unele
pline), armonice/simetrice celor ale castelului. Trebuie subliniat faptul
că faţă de contrafortul trapezoidal de la castel simetricul său
este un turn, probabil plin, pe plan triunghiular măcar în fundaţii.
Lângă ultimul turn păstrat spre NV al incintei exterioare s-a
descoperit o poternă asemănătoare celei din preajma turnului 1.
Evidenţierea a două poterne în zidul păstrat al incintei
exterioare face plauzibilă existenţa unor accese similare în
curtinele corespunzătoare ale castelului.
Din ansamblul materialului arheologic
descoperit, care după prelucrarea generală va face obiectul unei
publicaţii speciale, un rol deosebit în stabilirea fazelor de
existenţă/construcţie a fortificaţiei se
detaşează ceramica. În cadrul descoperirilor ceramice de la Enisala,
în rândul ceramicii smălţuite, o deosebită valoare pentru
interpretările istorice o are ceramica smălţuită cu
monograme. După descoperirile de până acum ele apar numai în
căuşul interior al cupelor sau bolurilor de mici dimensiuni.
Monogramele cele mai frecvente sunt DDHMMHC şi K a căror semnificaţie este
lesnicios de stabilit. Descoperiri de boluri similare cu monograma K s-au făcut în
săpăturile de la Cetatea Albă (Grigore Avachian, 1926) şi
cu D, DHM, MHC în acelea de la Caliacra
şi în investigaţiile submarine efectuate în jurul promontoriului
aceleiaşi cetăţi.
(Pl. 60)
Cod
sit: 42138.02
Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Sector
B
Campania s-a desfăşurat în
perioada mai - iunie 1999 şi a avut drept obiectiv principal
obţinerea informaţiilor tehnice necesare întocmirii expertizei.
Amplasarea sondajelor a fost stabilită de inginerul de
rezistenţă împreună cu şeful proiectului de restaurare a
monumentului.
În exteriorul bisericii s-au trasat 7
secţiuni amplasate după cum urmează: S 1 (2 x 2 m), în axul E -
V al bisericii, perpendicular pe peretele de vest al acesteia, cu scopul de a
determina structura fundaţiei construcţiei adosate turnului de V; S 2
(2 x 2 m), pe peretele de S al bisericii, la E de portic cu scopul de a
determina structura fundaţiilor colateralei sudice şi a porticului; S
3 (3 x 3 m), pe peretele de S al corului, la E de actuala capelă cu scopul
de a determina fundaţiile corului şi ale capelei; S 4 (2 x 2 m), pe
peretele de S al corului cu scopul de a determina fundaţiile corului
şi ale unuia dintre contraforţi; S 5 (2 x 2 m), în axul corului cu
scopul de a determina fundaţia zidului de sprijin apărut; S 6 (1,5 x
2 m), pe peretele de N al bisericii, la E de portic cu scopul de a determina
fundaţiile colateralei sudice şi ale porticului; S 10 (2 x 2 m), pe
latura de S a turnului de V, în dreptul intrării, cu scopul
determinării fundaţiei turnului. În interiorul bisericii au
fost prevăzute trei secţiuni, din care s-au executat doar două:
S 7 (1,5 x 3,1 m), în capătul de E al colateralei nordice cu scopul
determinării fundaţiilor laturilor de E şi N ale colateralei
şi identificării fundaţiilor stâlpilor dintre colaterală
şi nava centrală; S 8 (2 x 3,1 m), la E de intrarea actuală în
colaterala nordică cu scopul verificării fundaţiilor colateralei
şi stâlpilor dinspre nava centrală; S 9 (nu s-a executat) fusese
prevăzută în interiorul încăperii adosate pe latura de N a
turnului.
Reduse ca suprafaţă, aceste
săpături sunt departe de a ne oferi o imagine coerentă asupra
unui monument de o asemenea complexitate. În linii mari evoluţia
clădirii se conturează astfel: 1. bazilică romanică;
colaterala de S era prelungită cu o capelă rectangulară; 2. etapa gotică; demolarea
părţii de E a bazilicii şi construirea corului actual, concomitent
cu capela de pe latura de S; în colaterale s-au construit fundaţii adosate
pereţilor laterali pentru stâlpii cu colonete angajate care au
susţinut bolţile gotice; 3. construirea celor două porticuri, a
clădirii adosate turnului de V, realizarea zidului de sprijin în jurul
corului.
Materialele arheologice apărute
constau în fragmente ceramice romane şi medievale care nu ajută la
datarea fazelor de construcţie. S-au cercetate câteva morminte, dintre
care unul cu nişă pentru cap, toate fără inventar. În
stadiul actual al cercetării este greu să ne pronunţăm cu
privire la cronologia absolută a etapelor constructive ale monumentului.
Cod
sit: 157013.01
Florin Draşovean, Valentin Cedică, Dan
Leopold Ciubotaru (MB Timişoara), Florin Gogâltan (IAIA Cluj).
În primăvara anului 1999 a început o
nouă campanie de investigare arheologică a tell-ului de la Foeni
„Cimitirul ortodox”. Scopul acestei campanii a fost acela de a verifica limita
sudică a locuirii neolitice şi de a surprinde, eventual, elementele
fortificaţiei medievale timpurii. Săpăturile anterioare au
demonstrat că situl de epoca bronzului nu se întinde până în
această zonă, limitându-se la un areal mai mic, în jurul capelei
familiei Mocioni.
Pentru urmărirea acestor obiective a fost
trasată o casetă de 14 x 4 m, dispusă în apropierea ultimelor
morminte ale actualului cimitir ortodox. După săparea nivelului
aferent locuirii din secolele XVI - XVII, au fost conturate două fântâni
şi un şanţ, probabil de drenaj. Sub nivelul aşezării
medievale, a fost surprins un alt nivel în care s-au găsit amestecate
fragmente ceramice din mai multe epoci: secolele XII - XIII, epoca bronzului
şi epoca neolitică. Sterilul (lutul galben) a apărut la
adâncimea de circa 1 m, dar doar în colţul vestic al casetei noastre. În
restul suprafeţei a fost identificat un nivel care a coborât până la
adâncimea de 3,40 m. Acest nivel constă din lentile de lut galben
intercalate de pământ negru-cenuşiu. La adâncimea de 2,90 m a fost
conturată o vatră de foc, de pe care s-au cules fragmente
aparţinând epocii bronzului. Nu a fost conturat nici un alt complex. De la
adâncimea de 3,40 m apare pânza freatică, neputându-se săpa toate
carourile.
Din acest ultim nivel a rezultat un foarte bogat
material arheologic aparţinând etapei a II-a din evoluţia grupului
Gornea-Orleşti. Cronologic descoperirile se plasează la
sfârşitul bronzului timpuriu (Bronz timpuriu III b). Ca un element
deosebit de important pentru stabilirea unor relaţii interculturale în
bronzul timpuriu din Banat şi în acelaşi timp pentru conturarea
momentului care premerge debutul bronzului mijlociu, sunt apariţia unor
ornamente (cum ar fi diversele incizii lustruite), cu bune analogii în cultura
Mureş. Alături de acest material au apărut, în poziţie
secundară, numeroase fragmente ceramice aparţinând grupului Foeni
(eneolitic timpuriu).
Concluzia preliminară la care am ajuns este
că în săpătura noastră am surprins marginea locuirii
neolitice şi din epoca bronzului. Cel puţin în epoca bronzului,
limita sudică a tell-ului era marcată de către un curs de
apă. Din malul acestuia s-a scos lut pentru amenajarea podelelor şi
pereţilor locuinţelor. „Vălătucii” erau pregătiţi
la faţa locului, amestecându-se lutul cu nisip şi materiale vegetale,
totul frământându-se cu apa aflată în imediata vecinătate. În
acelaşi timp această zonă a funcţionat şi ca
„groapă de gunoi”, unde se aruncau resturile menajere (fragmente de vase,
oase, cenuşă etc.). În acest fel credem că se poate explica
formarea acestui nivel de aproape 2,50 m, din lentile de lut galben şi
pământ negru-cenuşiu.
Pentru lămurirea deplină a problemelor
ridicate de această săpătură, este necesară
continuarea cercetărilor în zonă. Preconizăm urmărirea
presupusului mal din care se exploata lutul în epoca bronzului, printr-o
nouă casetă aflată în continuarea celei deschise în 1999. În
acelaşi timp sperăm să ne completăm imaginea cu privire la
olăria comunităţilor care au dezvoltat orizontul cu
ceramică decorată cu impresiuni textile şi măturica de la
sfârşitul bronzului timpuriu.
Cod
sit: 89570.02
Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, Iosif Vasie Ferencz,
Virginia Rădean (MCDR Deva)
În lunile septembrie-octombrie 1999 s-au efectuat
săpături de salvare în vederea eliberării de sarcină
istorică a unui teren aflat pe teritoriul staţiunii balneoclimaterice
Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara, în imediata apropiere a ruinelor complexului
termal roman. Cu acest scop au fost trasate trei secţiuni, numite
convenţional S1, S2, respectiv S3.
S1 (10 x 1,5 m) este orientată aproximativ pe
direcţia E - V, în funcţie de conformaţia actuală a
terenului şi se află la N de mamelonul de calcar în care a fost
săpat complexul termal roman, la aproximativ 50 m de cota maximă. În
marginea estică a secţiunii, la aproximativ 0,20 m, sub glie a fost
surprinsă stânca nativă, pe profil putându-se observa mai multe
nivele de amenajare succesive, notate cu 1, 2 şi 3. 1 - este un strat de
ciment de culoare albă ce suprapune un nivel nisipos de culoare cafeniu
închis – 2 şi imediat dedesubt un altul de o culoare gălbui deschis –
3, în care pot fi remarcate urme de cărămidă. Toate cele trei
nivele corespund construcţiei sau unor amenajări ulterioare ale unor
clădiri moderne.
Inventarul arheologic găsit în zona primilor
trei metri este deosebit de sărac, constând exclusiv din materiale de
construcţie. Între metrii 3 şi 4,30, la numai câţiva centimetri
sub sol a fost surprinsă o amenajare medievală reprezentând un canal
de scurgere a apei termale. Acesta a fost realizat din plăci de gresie
aşezate pe cant, în tehnica foliajului. Pe plan, canalul este notat cu
litera C. Între pietrele care îl alcătuiesc a fost găsit material
ceramic precum şi un obiect din os.
În partea de V a lui C, la adâncimea de 0,90 m a
fost surprins un alt canal pentru drenarea apei termale, datat probabil în
epoca romană (pe plan CR), săpat în stâncă. Nivelul canalului
roman a fost suprapus la un moment dat de un strat de lavă calcaroasă
rezultată în urma unei erupţii scurse pe pantele mamelonului,
antrenând simultan o serie de materiale arheologice reprezentate în majoritate
de fragmente ceramice medievale.
Spre partea vestică a S1 stratigrafia a fost
deranjată de rădăcinile unui arbore. În acest spaţiu au
fost descoperite câteva piese arheologice între care se remarcă un inel de
bronz cu decor datând probabil din evul mediu, o monedă puternic
corodată şi o jumătate de mărgea din sticlă.
S2 (8 x 1,5 m) a fost trasată la N de
precedenta, fiind paralelă cu S1. Atât stratigrafia cât şi materialul
arheologic găsite aici sunt mult mai sărace decât în S1. Între nivelul gliei şi cel al
stâncii native, aflată la o adâncime de numai cca. 0,15m faţă de
aceasta, se succed două straturi de amenajare. Primul se datează în a
doua jumătate a secolului XX, din el recoltându-se printre altele o
monedă emisă în anul 1955, câteva bidoane de plastic şi un ceas
electronic! Cel de al doilea ne-a furnizat o monedă datată în anul
1895. Canalul medieval surprins în S1 se continuă şi în S2 între
metrii 2,20 şi 3,20, având desigur acelaşi aspect ca şi
porţiunea dezvelită anterior. În ansamblu, S2 confirmă
situaţia stratigrafică înregistrată de prima secţiune
şi concluzia că stratigrafia în această zonă a fost
puternic deranjată de intervenţiile moderne din timpul
lucrărilor de construire a staţiunii balneoclimaterice actuale
Geoagiu Băi sau de foraje geologice. Exemple în acest sens sunt groapa de
formă circulară (pe plan notată cu F) surprinsă în partea
de E a secţiunii şi o bordură de alee modernă ce apare pe
planul secţiunii aproximativ oblică faţă de peretele de
sud.
S3 (8 x
1,5 m) este orientată pe direcţia NV - SE, având ca limită la NV
aleea ce duce în prezent spre vila Vlad. Stratigrafia constatată în
această secţiune este asemănătoare cu cea din S2. Sub
nivelul vegetal se află un strat deosebit de sărac în materiale
arheologice, de culoare brun închis, afânat. Acesta suprapune un altul de
culoare gălbuie, nisipos şi deosebit de compact şi lipsit de
materiale arheologice. La numai 0,25 - 0,30 m am atins stânca nativă.
Singura structură găsită în secţiunea de faţă
este, aşa cum se poate observa şi pe plan, un canal-rigolă de
dată recentă, care o străbate pe lăţime.
(Pl. 13, 14)
Cod
sit: 133438.01
Oraşul medieval Gherghiţa, judeţul
Prahova, unul din cele mai importante aşezări urbane din Ţara
Românească, secolele XV- XVII,
atestat documentar în 20 ianuarie 1431 (centrul administrativ voievodal de unde
s-au emis acte de cancelarie), a intrat în atenţia cercetării
arheologice în toamna anului 1999 (septembrie-octombrie).
Lucrările arheologice cu caracter de sondaj
din anul 1999 s-au concretizat în secţiunea nr. 1, cu o lungime de 42 m
şi o lăţime de 1,5 m în grădina locuitorului Dumitrache
Gheorghe. Trebuie specificat faptul că zona în care s-au început
lucrările se situează pe terasa superioară a râului Prahova,
aproape de confluenţa acestuia cu Teleajenul, zonă aflată
astăzi în afara perimetrului locuibil al satului Gherghiţa.
Un prim rezultat obţinut în suprafaţa
cercetată se referă la cele dintâi vieţuiri din secolul al
XIV-lea. Nici un fel de vestigii materiale dintr-o perioadă mai veche nu
s-au descoperit până acum. Potrivit situaţiei stratigrafice, a
tipologiei fragmentelor ceramice, precum şi a componentelor de
cultură materială, primele aşezări aparţin unei comunităţi
de tip rural din secolul al XIV-lea, fără a putea preciza mai bine,
până în prezent, în care secvenţă a secolului amintit se
situează. Este vorba de trei locuinţe adâncite până la circa 1
m, având amenajate în interior cuptoare de utilitate casnică. Fragmentele
ceramice descoperite, potrivit tehnicii utilizate la elaborarea vaselor de lut,
indică nivelul rural al locuinţelor.
Secolele XV - XVII reprezintă etapa
matură a aşezării în evoluţia ei către stadiul urban.
Cele şase locuinţe descoperite şi cercetate demonstrează un
progres evident al aşezării faţă de prima etapă,
progres dovedit prin ieşirea la suprafaţă, în general, a
locuinţelor din secolele XV - XVII, printr-o amenajare superioară a interiorului
acestora, fiind vorba acum de instalaţii de încălzire de tipul
sobelor de cărămidă, prevăzute cu cahle (cu
reprezentări umane şi zoomorfe - leul) şi plăci
ornamentale. Totodată se
remarcă modul de utilizare a unei ceramici total superioare celei din
etapa anterioară din punctul de vedere tehnologic. Este vorba acum de o
ceramică lucrată la roata rapidă, în parte
smălţuită cu smalţ verde-oliv şi maroniu, multe dintre
aceste vase funcţionând ca piese ornamentale în cadrul locuinţei.
Inventarul locuinţelor accentuează şi el caracterul cultural
superior al locuitorilor aşezării, prin folosirea unor piese precum
cuţite, furculiţe, etc. lucrate din metal cu prăsele din os.
Potrivit documentelor scrise, etapa
ulterioară (sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului următor) reprezintă etapa de decădere urbană a
Gherghiţei, care revine la sfârşitul secolului al XVIII-lea la
stadiul de aşezare rurală. Locuinţa
cercetată din această perioadă nu mai prezintă fastul
şi confortul din etapa anterioară. De altfel, se constată
că suprafaţa locuibilă a aşezării se restrânge,
rămânând în limitele actuale ale satului prezent.
Aceste sumare rezultate reclamă continuarea
cercetării arheologice deoarece este posibil să se demonstreze
naşterea unei aşezări urbane dintr-o aşezare
sătească, ceea ce ar reprezenta o premieră în această
privinţă.
Cod
sit: 124910.02
Anca Păunescu, Silviu Oţa (MNIR)
Principalul obiectiv al campaniei din anul 1999 a
fost acela de a surprinde limitele locuinţei atelier nr. 3/98, care
anterior fusese cercetată doar parţial. Au fost trasate două
secţiuni (S I/99 – 1,5 x 5,00 m; S II/99 – 1,5 x 6,00 m) şi două
casete (C 1/99 – 3,00 x 4,00 m; C 2/99 – 4 x 3,6 m). S I/99 – orientată N
- S, a fost amplasată la 1,5 m E de C1 şi C 2/98. S II/99 –
orientată V - E, la distanţa de 1,00 m E de S I/99, în regiunea sa
sudică. C 1/99 – orientată N - S, la distanţa de 1,00 m S de S
I/99 şi martorul dintre S I/99 şi C 1-2/98. C 2/99 – orientată N
- S, la 1,00 m E de C 1/99. În urma analizei stratigrafice, s-a constatat
următoarea succesiune a complexelor, de jos în sus:
1. Nivelul de
steril a fost perforat de patru gropi menajere şi un cuptor. G 1/99 (S
I/99, C 1-2/99) avea forma literei L (4,40 x 3,00 m), a fost surprinsă
până la –1,30 m de la nivelul de călcare medieval. G 3/99 (C 1/99) a
fost cercetată parţial (diametrul - 1,5 m) şi avea o adâncime de
1,00 m de la nivelul de călcare medieval. G 5/99 (C 2/99) avea un diametru
de 0,90 m. şi o adâncime de 0,80 m. G 8/99 (C 2/99) avea un diametru de
1,40 m. şi o adâncime de 0,40 m. Cuptorul (S II/99), de formă
circulară, a fost orientat N - S; cercetat parţial; diametrul camerei
de ardere - 1,10 m. A fost amenajat prin săpare în steril. În faţa
sa, exista o groapă în care se putea coborî atât dinspre V cât şi
dinspre E pe câte o treaptă. Fundul cuptorului era la o adâncime de 1,45
m. Inventarul recuperat constă din ceramică şi un cercel.
2. Nivelul de
gropi din steril a fost suprapus de o amenajare cu pământ
maro-zgrunţuros de grosime variabilă, între 0,10 – 0,30 m Peste acest
strat au fost amenajate locuinţa atelier nr. 3/98 (7,70 x 9,00 m) şi
Loc. 1/99, cercetata parţial în C 2/99 şi S II/99. Din locuinţa
atelier au fost recuperate monede, resturi de tablă de bronz, nituri de
tablă de bronz şi ceramică. Loc. 1/99 a fost amenajată pe
un nivel subţire de resturi menajere provenite de la cuptorul 1/99; ea
consta dintr-o podea de lut în care au fost practicate o mică groapă
menajeră G 6/99 (diametrul – 0,45 m; adâncimea - 0,30 m) şi o
vatră (V.1/99) alveolată. Orientarea locuinţei este NV - SE.
Ambele locuinţe au fost distruse prin incendiere. În paralel au
funcţionat şi G 1/99 din care s-a recuperat o mare cantitate de
zgură de fier şi ceramică, G 2/99 faza 1 şi G 3/99, faza 2,
cu o lărgire spre E cu 1,65 m
3. Au succedat
apoi Loc. 4/98 cu anexa sa (cercetată în NV secţiunii I/99) precum
şi fazele următoare ale locuinţei 1/99 care constau în extinderea
sa spre NE şi reamenajarea vetrei 2/99. Groapa 6/99 a fost abandonată
şi căpăcuită cu un strat de lut, la fel ca şi vatra
1/99. Locuinţa 1/99 a fost din nou incendiată, apoi
refăcută; în final a fost abandonată. Gropile menajere contemporane sunt G 2/99 care a
fost extinsă spre NV şi G 7/99 care a suprapus G 1/99. Deşi se
constată prezenţa acestor gropi, regiunea dintre locuinţe a fost
şi ea folosită pentru aruncarea reziduurilor menajere.
4. A urmat o
nouă fază de refacere a zonei, când a fost ridicată Loc. 6/98
(orientată NE - SV; 7,00 x 8,90 m; surprinsă în C 1-2/98, C 1/99
şi S I/99) peste Loc. 4/98. Tot atunci avea sa fie ridicată Loc. 2/99
(în C 1-2/99), cercetată parţial, orientată NV - SE; la două
din colţurile sale s-au găsit gropile de par ale structurii din lemn,
iar pe latura de NE o vatră care după dimensiuni ar putea fi şi
baza unei sobe dezafectate; lângă ea exista un loc de depozitare a
cenuşii; latura de NV a locuinţei avea lungimea de 3,60 m; pereţii
complexului au fost ridicaţi din chirpic pe structura din lemn; a fost
incendiat. Tot în acea vreme groapa 2/99 a fost
abandonată, dar a fost amenajată groapa 4/99 (surprinsa în
colţul SV al C 1/99; cercetată parţial). În zona dintre cele
două locuinţe se aruncau reziduuri menajere.
5. Ultima
locuinţă este Loc. 3/99 (S I/99, C 1/98, C 1-2/99); avea forma
rectangulară neregulată (axele - 6,20 x 5,70 m.); orientată NV -
SE.
6. După
abandonarea sa, întreaga zona a fost folosita ca teren de depozitare a
reziduurilor menajere. Inventarul recuperat din
complexe este relativ sărac şi constă în ceramică
fragmentară de provenienţă locală, ceramică de Iznik,
monede, fragmente de pipe, cuţite, cercei, nituri din bronz, plachiuri,
încălţăminte, nasturi din plumb şi oase de animale.
Cod
sit: 100530.02
Emilian Alexandrescu (IAB), Traian Popa (MJ Giurgiu), Gabriel Popescu,
Adrian Doboş (FIB)
1.
Amplasamentul săpăturii. În cursul campaniei dintre 5 august şi 15
septembrie 1999 a fost săpată Suprafaţa V/ 1999, 10 x 8 m.
Această suprafaţă se află între SI/1992-1993 şi
SII/1994.
1.1. Scopul cercetării acestei
suprafeţe a fost obţinerea unui profil director paralel cu terasa,
alcătuit din profilele stratigrafice însumate ale pereţilor nordici
din SI/1992-1993 şi SII/1994, a cărui lungime
depăşeşte 40 m. Acest profil director, împreuna cu cel
perpendicular pe terasă, cu o lungime de 42 m, realizat din însumarea
profilelor stratigrafice ale pereţilor estici din Suprafeţele
II/1994, III/1995 şi IV/1998, asigură un control stratigrafic pentru
o suprafaţă de peste 1600 mp din aşezare .
2.
Stratigrafia
a fost stabilită în felul următor (de sus în jos):
2.1. Depozitul vegetal cu o grosime de
aproximativ 1m. Au fost găsite fragmente ceramice aparţinând culturii
Dridu, epocii Latčne şi culturii Gumelniţa. În zona careurilor A2
şi A3 a fost determinată începând cu adâncimea de 0,80m o groapă
cu material ceramic puţin numeros din epoca Latčne. De asemenea, în careul
E1 a fost găsit un frumos vas geto-dacic aflat într-o perfectă stare
de conservare.
2.2. Depozitul loessoid de
tranziţie între aproximativ 1 - 1,60 m adâncime. Între 1,35 - 1,50 m se
află stratul Aurignacian II. La acest nivel au fost găsite
puţine piese litice (aproximativ 90) dintre care câteva au fost
concentrate într-un mic atelier care se continua în peretele nordic, careurile
A7 şi A8. Limita superioară a acestui depozit este puternic
afectată de ganguri de rozătoare.
2.3. Depozit loessoid
galben-roşcat cu nuanţe şi granulaţii diferite având o
grosime are depăşeşte nivelul cel mai de jos al
săpăturii.
2.3.1. Depozit loessoid gălbui
alburiu, fin granulat, steril din punct de vedere arheologic aflat între 1,50 m
şi 1,95 m adâncime.
2.3.2. Depozit loessoid galben
roşcat, cu granulaţie mare. Între 1,95 m şi 2,95 m adâncime,
acest depozit conţine numeroase piese litice care au fost atribuite
nivelurilor Aurignacian Ic (1,95 - 2,20 m), Aurignacian Ib (2,20 - 2,40 m) şi
Aurignacian Ia (2,40 - 2,55 m).
3.
Corelarea datelor stratigrafice a confirmat ipoteza retragerii treptate a grupurilor
umane din epoca aurignaciană dinspre marginea terasei spre platou (mai
ales în perioada Aurignacian Ic - Aurignacian II). De asemenea s-a reliefat foarte
clar orizontalitatea straturilor atât geologice cât şi arheologice.
4.
Complexele arheologice. Am menţionat deja groapa geto-dacică din careurile A2 şi A3
care începe la adâncimea de aproximativ 0,80 m şi continuă până
la adâncimea de 2,20 m. Între 1,06 m şi 1,18 m, acoperind aproape întreaga
circumferinţă a gropii, s-a găsit un nivel de lutuială cu
marginea uşor supraînalţată. Sub lutuială s-au găsit
fragmente de cărbune, pământ ars, fragmente de chirpici şi
fragmente ceramice atipice.
4.1. Nivelurile aurignaciene se
prezintă sub forma unor concentraţii de piese litice care fac parte
din ateliere de prelucrare a silexului a căror suprafaţă
depăşeşte limitele SV/1999 şi au fost determinate în
campaniile trecute. Trebuie remarcat că la nivelul
Aurignacian Ic , între 2,05 şi 2,10 m, careul G2, s-au găsit, într-o
mică concentraţie de piese litice compusă din aşchii
atipice şi resturi de debitaj, 4 lame étranglées sugerând existenţa
unui mic atelier de producere a acestui tip de unealtă (o situaţie
asemănătoare am prezentat în anii trecuţi pentru lamelele Dufour
din SI/1992-1993, nivelul AIa, atelierul nr. 6).
4.2. Caracteristicile tipologice
rezultate din analiza primară a materialului litic sunt conforme cu mai vechile
noastre observaţii (domină resturile de prelucrare a silexului:
nuclee, tablete de ravivage, lame a crete, aşchii şi lame
atipice). Numărul de unelte raportat la întreaga cantitate de piese litice
este ceva mai ridicat.
5.
Concluzii.
Atât prin dimensiunea săpăturii, cât şi prin secvenţa
stratigrafică (cea mai completă din Câmpia Română) aşezarea
de la Giurgiu - Malu Roşu se impune ca un punct-cheie în cercetarea
tehnocomplexului aurignacian din Câmpia Română. Atribuim nivelurile
culturale de aici unei faze finale ale aurignacianului (22000-17000 ani BP) cu
bune analogii în zona Banatului (Româneşti-Dumbrăviţa) şi
în Europa Centrală (Moravia). De altfel în întreaga zonă
Europeană găsim, în intervalul cronologic dintre 25000 şi 15000
ani BP, aşezări cu niveluri atribuite aurignacianului final,
epiaurignacianului sau tardiaurignacianului
a căror tehnotipologie , foarte apropiata de cea de la Giurgiu -
Malu Roşu, atestă reînvierea unor tehnici aurignaciene în medii
culturale diferite (gravetiene, solutreene) sau conservarea acestora cum este
cazul în Moravia, Banat sau Câmpia Română.
Cod
sit: 142042.02
Ioan Bejinariu (MJIA Zalău), Dan Sana, student (Univ. Alba Iulia)
Situl arheologic de pe Coasta lui
Damian este amplasat pe un platou, la capătul unui promontoriu prelung ce
face parte organică din versantul nord-estic al masivului „Măgura
Şimleului”. Platoul are dimensiunile aproximative de 60 x 30 m. Pantele
dealului sunt abrupte şi practic inaccesibile pe două laturi. Pe
platou se putea ajunge fie urcând dinspre lunca râului Crasna, pe un traseu
lung ,în pantă, fie traversând şaua îngustă ce face
legătura cu restul promontoriului.
Staţiunea arheologică este
semnalată pentru prima dată de către M. Moga care face şi
un scurt sondaj cu ocazia descoperirii. Muzeul din Zalău începe
săpături arheologice în acest punct în anul 1998, săpături
reclamate mai ales de eroziunea naturală accentuată care a afectat
situl arheologic din acest punct.
În luna august 1999 pe parcursul a
două săptămâni (16-28 aug.) a fost extinsă secţiunea
S3/1998 şi a fost trasată o secţiune S1/1999 şi o
casetă C1/1999. Secţiunea S3 a fost trasată în 1998 în zona
şeii de legătură pentru a verifica potenţiale elemente de
fortificaţie în acest sector. În 1998 secţiunea a intersectat
resturile unei palisade precum şi un şanţ de apărare aflat
în faţa palisadei. În 1999 secţiunea S3 a fost prelungită atât
spre extremitatea şeii de legătură cât şi în direcţia
opusă spre zona centrală a platoului unde s-a intersectat cu
secţiunea S1/1998. Săpăturile au dus la descoperirea, în
faţa primului sistem de fortificaţie cercetat în 1998 a unui alt
sistem defensiv compus tot dintr-o palisadă şi şanţul
aferent. Se pare că palisada a fost realizată într-o manieră
asemănătoare celei cercetate în anul 1998, prin săparea unui
„pat” în stâncă. În faţa ei se află un şanţ cu fundul
albiat, cu o deschidere la gură aproximativă (nu a fost
cercetat din motive obiective umărul exterior al şanţului) de 5
m şi cu adâncimea de cca. 1,25 m. În ceea ce priveşte palisada aferentă acestui
şanţ nu avem alte dovezi ale existenţei sale decât acea amenajare
a stâncii pe o lungime de cca.0,80m şi un nivel închis la culoare,
cenuşos din zona superioară a umplerii şanţului. În
umplutura şanţului au apărut doar puţine materiale
(fragmente ceramice aparţinând culturii Wietenberg şi oase). Lipsesc
bucăţile de rocă utilizate drept emplecton dar şi pentru
realizarea unui „contrafort” în exterior cum s-a observat în cazul palisadei
cercetate în 1998. Credem că iniţial a fost construit şi
utilizat sistemul defensiv cercetat de noi în această campanie, iar
după distrugerea acestuia au fost realizate noi elemente de
fortificaţie (şanţul şi palisada cercetate în 1998) în
spatele celor distruse, utilizându-se probabil şi materiale rămase de
la vechea palisadă, dar utilizându-se şi avantajul diferenţei de
nivel faţă de restul promontoriului.
Secţiunea S3 a fost
prelungită cu 26 x 2 m spre centrul platoului. Lucrările specifice
viticulturii au afectat iremediabil complexele arheologice aflate la mică
adâncime precum şi stratigrafia. Am putut face observaţii doar spre
capătul secţiunii unde deasupra sterilului s-a păstrat pe cca. 7
m un nivel nederanjat gros de cca. 0,20 m din care pornea o groapă G4/1999
cu un inventar bogat (ceramică întregibilă, inclusiv vase cu decor
pictat, precum şi oase, un fragment de râşniţă, etc.). Acest
nivel aparţine neoliticului târziu. Tot în acest sector au fost surprinse
resturile unei construcţii (L2/1999) de dimensiuni apreciabile, cu un plan
greu de precizat datorită distrugerilor pricinuite de lucrările
agricole. Resturile acestei construcţii, probabil compartimentată,
suprapuneau nivelul neolitic târziu (chiar groapa G4 era tăiată de o
groapă de stâlp aparţinând acestei construcţii). Această
construcţie aparţine culturii Tiszapolgár. Atât resturile acestei
construcţii a culturii Tiszapolgár (L2) cât şi groapa neolitic-târzie
(G4) erau tăiate de o groapă, G2/1999 cu un inventar foarte bogat
constând din ceramică întregibilă, unelte din corn, amulete din
dinţi de animale, râşniţă şi zdrobitor, etc.
Această groapă aparţine culturii Coţofeni. O situaţie
asemănătoare apare şi în zona mediană a secţiunii S3
unde pe o anumită porţiune s-a păstrat un nivel neolitic târziu
cu o grosime de cca. 0,10 m unde am surprins urmele unei locuinţe
patrulatere uşor adâncită (L1/1999). Acest nivel neolitic este suprapus
direct de nivelul afectat de lucrările agricole, însă la un
capăt locuinţa neolitic-târzie L1 este tăiată de o
groapă a culturii Coţofeni (G1/1999) ce s-a conturat abia după
ce am depăşit nivelul deranjat. Nu au apărut complexe ale
culturii Wietenberg din Bronzul Mijlociu, ci doar fragmente ceramice de
factură Wietenberg în nivelul afectat de lucrările agricole.
Caseta C1/1999 (4 x 3 m) a fost
trasată lângă secţiunea S3, în zona palisadei cercetate în anul
1998 pentru a verifica modul de amenajare al acesteia precum şi anterior
presupusa existenţă a două faze de construire a palisadei. Am
constatat că în acest sector, datorită pantei terenului, emplectonul
palisadei a alunecat in cea mai mare parte în vale, însă există
şi aici amenajarea stâncii pentru construirea palisadei. Printre
puţinele fragmente ceramice descoperite în acest sector au apărut, în
afara cioburilor Coţofeni şi Wietenberg, şi fragmente de
factură dacică: o buză de fructieră lucrată cu mâna
şi un fragment de kantharos lucrat la roată din pastă
cenuşie.
Secţiunea S1/1999 (8 x 2 m) a
fost trasată în partea sud-vestică, pe buza platoului. Din
păcate în acest sector lucrările de genistică din ultimul
război au afectat într-o măsură însemnată situl. Secţiunea
a intersectat capătul unei locuinţe patrulatere (L3/1999) a culturii
Wietenberg cu un inventar modest, precum şi o groapă (G3/1999)
aparţinând aceleiaşi culturi.
În concluzie după cele două
campanii de săpături putem afirma următoarele:
-
cele mai vechi urme ale prezenţei umane pe dealul Coasta lui Damian
datează din neoliticul târziu. Nivelul de locuire aferent acestei perioade
a fost surprins şi în secţiunea S1/1998 fiind separat de cel
eneolitic printr-un strat cenuşos gros de cca. 0,10 m indiciu probabil al
unui incendiu puternic ce a mistuit aşezarea neolitic-târzie.
- în
perioada culturii Tiszapolgár o nouă aşezare este amplasată pe
platou, deşi acesta este expus în permanenţă vânturilor ce pot
extinde rapid un incendiu, iar sursa de apă se afla la poalele dealului.
Probabil aceste motive au determinat abandonarea aşezării de
către locuitorii din eneolitic. Locul unde s-au mutat este probabil terasa
înaltă de pe malul Crasnei numită astăzi „Dâmbul Radului” unde a
fost descoperit în secolul trecut un topor de aramă cu braţele în cruce.
Totuşi, locul fostei aşezări l-au folosit o perioadă pentru
înhumarea unor morţi (un mormânt al culturii Tiszapolgar a fost descoperit
în 1998).
-
purtătorii culturii Coţofeni s-au stabilit şi ei pe Coasta lui
Damian. Sus pe platou am găsit doar gropi ale acestei culturi. Un bordei
Coţofeni a fost cercetat însă într-o zonă ferită de vânt,
pe o terasă antropogenă
aflată mai jos de platou. Materialul ceramic indică o fază
târzie a culturii Coţofeni. Culturii Coţofeni îi succede pe dealul la
care ne referim, la un anumit interval de timp cultura Wietenberg. Materialele
Wietenberg descoperite prezintă elemente de decor specifice fazei
Wietenberg II.
- în
privinţa amenajărilor defensive putem face doar presupuneri.
Dacă în urma campaniei din 1998 înclinam să atribuim aceste
amenajări purtătorilor culturii Wietenberg, apariţia unor
materiale ceramice dacice (deşi foarte puţine) nu ne mai permit
să credem acest lucru. Pe platou am descoperit o serie de complexe ale
culturii Wietenberg: două locuinţe, o groapă şi amenajarea
unei terase pe care era amplasat se pare un „atelier” pentru prelucrarea
cornului. La poalele dealului, spre NE, la punctul „Tărbăcii” de pe o
zonă relativ plată, cu apă în imediata apropiere au fost adunate
materiale Wietenberg de aceeaşi factură cu cele de pe deal. Probabil
locuitorii acestei aşezări foloseau platoul dealului, excelent
fortificat natural pentru a se adăposti în caz de primejdie. Este greu de
afirmat dacă au realizat şi lucrări de fortificare a platoului.
Probabil dacii au fost cei ce au realizat elementele de fortificaţie de pe
şaua de legătură cu scopul de a bara accesul din această
zonă spre acropola din zona centrală a „Măgurii Şimleului”.
În fine trebuie luat în considerare şi un vârf de săgeată
descoperit pe Coasta lui Damian, vârf datat în secolul al X-lea. Situaţia
întâlnită pe dealul la care ne referim nu este una izolată. Numeroase
locuri, bine poziţionate strategic şi fortificate natural au atras
comunităţi umane diferite, în căutare de securitate. Ca atare de
multe ori amenajările defensive mai vechi amplasate de obicei cam în
acelaşi sector au fost distruse în totalitate de cele mai recente.
Cod
sit: 90937.01
Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj),
Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó
(MCDR Deva).
Cercetările au vizat trei puncte şi în
al patrulea s-a pregătit săpătura din anul 2000. Pe Platoul
cetăţii a continuat cercetarea tip covor printr-o secţiune de 12
x 2 m, paralelă cu ultima din anul anterior. Acolo s-a constatat
existenţa celor două umpluturi, una dacică, cealaltă
romană, absenţa construcţiilor din piatră, iar materialele
constau din ceramică dacică şi romană, cărămizi
şi ţigle fragmentare, cuie şi piroane provenite de la
barăci din lemn, o toartă de caserolă de bronz şi o monedă
de la Domitianus, cea din urmă găsită la baza stratului de
umplutură roman. Pe Terasa cu cercuri s-au descoperit două complexe
cu aspect de mantale de val din piatră, ambele cercetate parţial.
Stratigrafia (de sus în jos): 1. humus actual, 2. umplutura terasei, 3.
pământ steril sau stâncă. Sub una din mantale s-au descoperit cinci
cercuri de fier de roată (unul rupt) şi alături de manta o
groapă cu alte patru cercuri. Sub aceeaşi manta s-au mai găsit
două nicovale, un dorn, un tăietor de fier şi o seceră
ruptă în două. Pe Terasa de sub curmătură s-a descoperit o
groapă informă ce conţinea 17 lupe de fier întregi şi alte
9 jumătăţi de lupe, foarte probabil un „depozit” de fier brut.
În sfârşit, la Baia romană s-a
pregătit parţial terenul pentru reluarea săpăturilor.
Cod
sit: 93673.01
Marian Neagu, Valentin
Parnic (MDJ Călăraşi), Stănică Pandrea (Muzeul
Brăilei).
În campania 1999, săpăturile de la
Grădiştea Coslogeni au avut ca obiectiv continuarea cercetărilor
din campania precedentă, pentru a epuiza complexele arheologice din anul
anterior. Cercetările s-au efectuat în S w
şi S I în nivelul cultural Coslogeni (cenuşar) şi mantaua
tumulului din bronzul timpuriu.
1.
Cenuşarul Coslogeni
- săpăturile au pornit de la 0,90 m, din nivelul de construcţie
Coslogeni. Au fost observate 3 etape de construcţie ale podinei structurii
de suprafaţă SL. 1, atent făţuite, cu o grosime de 0,08 –
0,10 m fiecare, intercalate de două niveluri de amenajare, cu o grosime de
0,15 – 0,20 m.
2. Tumulul din
bronzul timpuriu - În S
w, St. A şi St. B, mantaua tumulului nu a fost identificată până
la adâncimea de 1,30 m. Aceasta a fost mai bine observată în S w, St. C
şi St. D, începând cu adâncimea - 0,80 m, până la adâncimea - 1,48 m.
3. Mormântul
M. 17 - a apărut la
h - 1,45 m, în mantaua tumulului. Groapa mormântului era ovală cu
diametrul de 1,79 x 0,70 m. şi cu o adâncime de 0,15 – 0,18 m. Scheletul
era aşezat chircit, pe stânga, orientat N - S. Mâinile strângeau sub
bărbie un femur de oaie.
4. Nu a fost
identificat un nivel propriu-zis de locuire neolitic, probabil distrus
parţial de intervenţiile ulterioare (M. 17 şi prima manta a
tumulului). Au fost descoperite mai multe fragmente de chirpic nearse, aflate
în poziţie secundară, fragmente ceramice şi două unelte de
silex, ceea ce confirmă cercetările anterioare, care fixau în
această zonă una din marginile aşezării neolitice.
(Pl. 61)
Cod
sit: 1115.02
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI)
În perioada 10-24 august 1999 s-a
desfăşurat cea de-a doua campanie de cercetări arheologice la
Hăpria – „Capu Dosului”. În acest an ne-am propus verificarea planimetriei
necropolei şi, deci, implicit a tipului acesteia, precum şi
realizarea unei mai strânse încadrări cronologice. În acest sens, am
efectuat o secţiune notată S II/1999 de 10 x 1 m, orientată V -
E, în continuarea celei de anul trecut. Pe toată suprafaţa acestei
secţiuni nu a fost surprins însă nici un mormânt. Stratigrafia este
identică cu cea din campania precedentă şi anume: 0,15 - 0,20 –
strat vegetal; urmează un nivel de pământ negru, ce merge până
la 0,40 m, pentru ca la adâncimea de 0,45 - 0,50 m să fie atins solul
steril argilos de culoare gălbuie. La fel ca şi în S I/1998, în
stratul de culoare neagră (0,20 - 0,40 m) au apărut sporadic
fragmente ceramice Coţofeni slab conservate, foarte friabile. În
continuare, am procedat la deschiderea unei casete notată C1/1999 cu
dimensiunile de 4 x 3 m, dispusă la S de cele două secţiuni, în
zona de joncţiune a acestora şi în imediata apropiere a
aglomerării de morminte din campania precedentă. În această
zonă, la adâncimea de 0,30 - 0,40 m, au fost descoperite 5 morminte de
inhumaţie (am efectuat numerotarea acestora începând cu M. 5, pentru a
ţine cont de cele de anul trecut) pe care le vom descrie în cele ce
urmează:
M. 5 – scheletul
unui copil, aşezat în poziţie chircită, pe partea dreaptă,
orientat SV - NE; s-au păstrat doar craniul şi oasele lungi.
M. 6 – este
scheletul dezmembrat al unui adult, din care s-a descoperit doar craniul
şi părţi din oasele lungi.
M. 7 – scheletul
unui adult, dezmembrat, aşezat „împachetat”, coastele şi vertebrele
fiind prinse sub craniu şi oasele picioarelor.
M. 8 – este un
mormânt dublu, format din scheletele a doi adulţi, dezmembraţi
şi aşezaţi „împachetaţi”.
M. 9 – mormânt ce
intră în profilul de SE, după câte se pare fiind vorba tot despre
scheletul dezmembrat al unui adult.
În jurul acestor morminte au fost descoperite, în
număr mic, fragmente ceramice Coţofeni, foarte slab conservate;
acestea nu pot fi considerate însă drept inventar al vreunui mormânt, ele
făcând parte din stratul subţire de locuire de pe acest platou
şi ajungând în preajma scheletelor odată cu îngroparea acestora.
În stadiul actual al cercetărilor,
considerăm că acest grup de înmormântări face parte din
categoria necropolelor plane de inhumaţie, datorită faptului că
nu se observă alte urme antropice. Oricum, credem că
înmormântările s-au făcut în aceeaşi perioadă
istorică, neobservându-se diferenţe de ritual. La fel, nu s-au putut
observa gropi individuale sau colective de morminte, acestea fiind depuse la
mică adâncime. Nu excludem totuşi
posibilitatea ca aceste morminte să facă parte dintr-un tumul de
pământ care, în timp, datorită erodării, să nu mai fie
vizibil.
Datorită faptului că până în
momentul de faţă nu a fost surprinsă - pe baza inventarului – o
datare directă a necropolei, nu putem
presupune decât fie o contemporaneitate între morminte şi aşezare,
fie mai probabil, o datare post Coţofeni III a necropolei, care prin
elementele de rit şi ritual funerar îşi găseşte perfecte
analogii în orizontul bronzului timpuriu I din Transilvania.
Cod
sit: 60810.02
Adrian Rădulescu, Constantin Nicolae, Gabriel
Talmaţchi (MINAC), Costel Chiriac (IA Iaşi).
Campania din vara anului 1999 de la Carsium a
avut ca obiectiv continuarea cercetării secţiunii magistrale S2, E -
V, tronsonul cuprins între carourile 63-81 (vezi - PL Planul general) unde se detaşează trei complexe
distincte:
1. o
locuinţă (construcţie) romano-bizantină;
2. nivelare
antică între locuinţa şi incintă;
3. zona
incintelor.
Locuinţa
romano-bizantină
Rezultatele cercetării preliminare a acesteia
au fost prezentate la Sesiunile din ultimii doi ani. Acum au fost refăcute
profilele spre S (depunerea din interiorul zidurilor). Cu acest prilej au fost
recoltate mai multe fragmente ceramice din epoci diferite, între care se
remarcă două, aparţinând aceluiaşi vas, pe suprafaţa
căruia au fost realizate prin sgrafitare, simboluri şi
inscripţii din care se păstrează câteva semne şi trei
litere „...KAN...” (ultimele două în ligatură). Din exteriorul
zidurilor s-au recoltat mai multe monede de secol IV.
Nivelarea
antică
Se încadrează între carourile 67 - 72, pe o
lungime de mai bine de 10 m. Conţine multe fragmente ceramice, monede
şi materiale de construcţie. De aici s-a recuperat un fragment de
altar votiv din calcar, pe suprafaţa căruia se disting două
rânduri: „DEO//INVICTO//...”. La -3,60 -4,00 m s-a ajuns la stânca vie. De pe
ultimul nivel s-a recuperat un fragment de cărămidă pe
suprafaţa căruia se afla cartuşul unei ştampile şterse
în totalitate.
Zona
incintelor
Aici s-a identificat traseul a două ziduri
ale incintelor antice şi turnurile aferente acestora. Zidurile prezintă
particularităţi diferite: primul este similar cu „turnul
comandantului” de pe latura nordica, putând reprezenta refacerea bizantină
din secolul al X-lea; cel de-al doilea este exterior şi a fost identificat
încă din 1943 de către Gr. Florescu. Nu se pot face încă alte
precizări.
Cod
sit: 60810.01
Dragomir Popovici (MNIR), Bernard Randoin, Yannick
Rialland (Ministerul Culturii din Franţa), Valentina Voinea (MINAC)
S-au continuat cercetările arheologice
pluridisciplinare din Suprafaţa B, începute în campaniile precedente. Colectivul şi-a propus în principal aducerea
întregii suprafeţe în conexiune stratigrafică astfel încât:
- să se
poată apoi cerceta în cât mai bune condiţii tipurile de relaţii
spaţiale existente între diferitele structuri de locuire evidenţiate
parţial încă din cursul anului trecut şi caracteristicile
constructive ale acestora;
- studierea
construcţiilor cu caracter secundar;
- evidenţierea
şi analizarea zonelor de pasaj;
Pentru aceasta cercetările s-au
desfăşurat cu precădere în sectoarele 2, 3, 4, 5, 8, 9,10, 12
şi 13. Rezultatele cele mai semnificative s-au
obţinut în cazul cercetării locuinţelor numerotate 48, 49
şi 50. Ultimele două au fost surprinse doar parţial în sectorul
13, fiind cercetate pe câte o suprafaţă de cca. 18 mp. Locuinţa
nr. 50 fusese incendiată, sub dărâmăturile pereţilor fiind
descoperite numeroase fragmente ceramice
provenind de la vase în principal de uz comun. Locuinţa nr. 48 este
până în prezent cea mai completă şi mai bine păstrată
dintre toate structurile de acest tip cercetate până în prezent la
Hârşova. A fost observată în sectoarele 5, 9, 10 şi 12, practic
sub Complexul nr. 521 cercetat în campaniile precedente, pe o
suprafaţă de cca. 70 mp. Era compartimentată în două
camere, inegale din punctul de vedere al dimensiunilor, în fiecare existând
câte o structură de combustie (cuptor). Trecerea dintre ele era
asigurată printr-un spaţiu cruţat în peretele despărţitor
fiind aici descoperit şi un prag de lemn ce de altfel a fost observat
şi în cazul intrării în locuinţă. Cercetarea acesteia a
permis descoperirea unor amenajări interioare de tipul laviţelor
şi existenţa a cel puţin două faze de reamenajare/refacere
a întregii construcţii. Camera mai mică era folosită în
acelaşi timp şi pentru depozitarea unor unelte sau recipiente de lemn
şi vegetale împletite conservate foarte bine. Cercetarea completă a sa va fi
continuată în campania acestui an.
Au fost continuate şi cercetările
pluridisciplinare.
Fauna de mamifere
Dragoş Moise (MNIR – CNCP)
Din cele 2465 resturi de mamifere descoperite în
campania 1999 în nivelurile gumelniţene, au putut fi determinate 927. Au
fost identificate 5 specii de mamifere domestice: Bos taurus (bou), Ovis
aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus
(porc), Canis familiaris (câine) şi 13 specii de mamifere
sălbatice: Equus caballus (cal), Bos primigenius (bour), Cervus
elaphus (cerb), Capreolus capreolus (căprior), Sus scrofa
attila (mistreţ), Canis lupus (lup), Vulpes vulpes
(vulpe), Meles meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Lynx
lynx (râs), Felis silvestris (pisică salbatică), Castor
fiber (castor), Lepus europaeus (iepure).
Raportul mamifere domestice/mamifere
sălbatice înclină în favoarea primei grupe ca NR (65,13% : 33,33%),
fiind mai echilibrat ca NMI (49,25% : 43,28%). În cadrul animalelor domestice
predomină grupul ovicaprinelor, atât ca NR (20,93%), cât şi ca NMI
(14,93%); în cadrul celor sălbatice mistreţul fiind cel mai bine
reprezentat (23,41% NR, 16,42% NMI).
Arheoihtiologie
Valentin Radu (CNCP–MNIR)
În campania de săpături arheologice 1999
de la Hârşova s–au continuat prelevările de material arheoihtiologic
din nivelele Gumelniţa A2. De asemenea s–a continuat achiziţionarea
de noi specii pentru colecţia de
referinţă a laboratorului: Chalchaburnus chalcoides mento, Alburnus
alburnus (două specii de obleţi) şi Aspro zingel.
Studiu sedimentologic
Constantin Haită (MNIR – CNCP)
În campania de săpături arheologice 1999
a fost continuată cercetarea nivelului Gumelniţa A2, o atenţie
deosebită fiind acordată locuinţei SL. 49, surprinsă
aproape în întregime. Din aceasta locuinţă neincendiată au fost
prelevate probe micromorfologice atât din pereţii conservaţi în
elevaţie, cât şi din podelele din chirpic nears cu lutuieli
succesive.
Studiul micromorfologic asupra pereţilor va
oferi date despre modul de construcţie şi amenajare a structurii, iar
studiul micromorfologic al succesiunilor de podele va fi integrat în analiza
spaţiilor amenajate din locuinţe, care permite identificarea
diferitelor zone de activitate.
Material litic
Geanina Haită
Materialul litic descoperit în campania 1999 este
puţin numeric.
Material litic
cioplit.
Tipologic au fost
identificate: produse de debitaj (lame brute şi aşchii) şi
unelte şi arme. Lamele brute au fost realizate din silex ocru–crem
neomogen (3) şi ocru –crem neomogen (8). Aşchiile (141) sunt
confecţionate mai ales din silex ocru–cenuşiu. Uneltele - lamele retuşate (6) prezintă
retuşe de tip ecaille, dispuse continuu pe una sau ambele muchii.
Gratoarele (5) sunt realizate pe fragmente de lamă retuşate (2) sau
brute. Forma părţii active este rotundă (3) sau dreaptă.
Gratoarul a fost realizat prin doua etaje de retuşe.
Străpungătorul este realizat prin retuşe de tip invadatoare. Au
fost descoperite doua vârfuri de săgeata realizate prin retuşe
invadatoare dispuse pe întreaga suprafaţă a lor. Sunt confecţionate
din silex ocru–crem şi ocru– cenuşiu.
Materialul
litic şlefuit se
compune din frecătoare (3) şi râşniţe (3).
Punct: Dâmbul iazului
Cod
sit: 141385.01
Ioan Stanciu (IAIA Cluj), Alexandru V. Matei, Sanda
şi Dan Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)
Săpături de salvare efectuate în
trei etape: decembrie 1998, martie şi iulie-august 1999. În iarna anului
1998 şi primăvara anului următor intervenţia s-a datorat
lucrărilor de modernizare a
şoselei Zalău - Şimleu Silvaniei/Satu Mare, care afectau
o aşezare cunoscută deja în urma cercetărilor de
suprafaţă (sectorul A), iar cele din vara anului 1999 au fost
efectuate după ce lucrările necesare construirii unei benzinării
au atins complexe arheologice (sectorul B).
„Dâmbul iazului” reprezintă o prelungire
relativ domoală, asemănătoare unui „promontoriu”, a dealurilor
de pe partea sud-vestică a văii Zalăului, în porţiunea în
care începe deja să se contureze bazinetul unde este situat Zalăul
(punctul se află la 7,5 km NV faţă de centrul oraşului
Zalău). Este de presupus că zona centrală a locuirii antice s-a
aflat în sectorul B, adică la SV de şoseaua menţionată,
unde există un platou cvasi-orizontal, delimitat spre V şi E de câte
un pârâiaş. În sectorul A (la NE de şosea) au fost săpate 4
secţiuni şi 6
casete/suprafeţe, iar în sectorul B a fost curăţată porţiunea
deja rasă de buldozer şi s-a deschis o altă suprafaţă,
deasupra unei locuinţe (nr. 5) sesizată în peretele porţiunii de
teren excavate.
Marea majoritate a vestigiilor identificate
aparţin epocii romane, câteva gropi, printre ele probabil şi un
mormânt de incineraţie, fiind databile în epoca neolitică târzie (prelucrarea
acestor complexe revine d-nei Sanda Băcueţ-Crişan). Nu
există un strat cultural continuu din epoca romană, iar cel neolitic
s-a conturat vag, doar în apropierea gropilor. Epocii romane imperiale îi pot
fi atribuite 5 complexe uşor adâncite în sol (nr. 1 - 5), două
construcţii de suprafaţă (nr. 1 şi 2) - acestea cu un
contur determinabil datorită gropilor de stâlpi -, două gropi
rectangulare, cu pereţii arşi şi câteva gropi puţin adânci,
acestea foarte probabil destinate resturilor menajere. Unele dintre complexele
din epoca romană au formă circulară (nr. 2 şi 4), altele au
formă dreptunghiular-alungită (nr. 3), neregulată (nr. 1) sau
cvasi-pătrată (nr. 5). Cel din urmă poate fi sigur determinat ca
locuinţă, cu gropi de stâlpi în colţuri şi de-a lungul
laturilor, mai ales că în interiorul său au fost descoperite şi
resturile unei vetre. S-ar putea presupune că restul complexelor,
identificate în sectorul A, aşadar la periferia aşezării, au
fost construcţii cu o altă destinaţie. În cele două
complexe cvasi-circulare (nr. 2 şi 4) au fost descoperite multe
greutăţi din lut ars, astfel că am putea avea de-a face cu
resturile unor ateliere pentru ţesut. Construcţiile de
suprafaţă, de dimensiuni mari şi cu foarte puţin material
arheologic, nu este exclus să fi fost îngrădituri/ţarcuri pentru
animale. Locuinţele şi anexele au încetat să existe în urma unui
incendiu puternic, cum sugerează mai ales situaţia înregistrată
în cazul complexelor nr. 1, 2 şi 4.
Este extrem de interesant materialul ceramic
recoltat, reprezentat în proporţie de aproape 90% de vase lucrate cu mâna.
O parte au fost modelate dintr-o pastă semifină sau grosieră,
altele din pastă fină (culoare neagră după ardere), uneori,
în acest caz, suprafaţa fiind lustruită cu grafit. Forma cea mai frecventă
o reprezintă vasul cu profil accentuat bitronconic şi linia
diametrului maxim situată în jumătatea superioară.
Fără îndoială, această olărie are analogii în ceramica
complexului cultural Przeworsk. Doar câteva fragmente ar putea fi puse în
legătură cu ceramica dacică. Printre cioburile aparţinând
vaselor ce au fost modelate la roată pot fi remarcate şi câteva
importuri romane certe. În complexul nr. 4 a fost găsită o
fibulă de fier „în formă de arbaletă” (variantă larg
încadrabilă tipului Almgren VI. 162), databilă în a doua
jumătate a secolului II p.Chr. (orizontul C1a) şi care indică
acelaşi mediu cultural.
Este foarte probabil că avem de-a face cu un
grup de populaţie germanică, stabilit în faţa limes-ului Daciei
Porolissensis în împrejurările create de războaiele marcomanice,
situaţie indicată în termeni relativ clari şi de sursele
literare. În imediată apropiere, ocupând de asemenea un loc mai înalt, o
aşezare de acest fel se cunoaşte de la Panic-Uroikért.
(Pl. 15, 16)
Cod
sit: 137853.01
Daniela Marcu (Home Trade SRL), Szőcs Péter Levente (MJ Satu Mare)
Biserica reformată de la Hodod este un
monument în stil gotic, căpătând forma actuală în secolul al
XV-lea. Începând cu anii 1990-1991 structura de rezistenţă a
clădirii manifestă degradări accentuate care au făcut
necesară derularea unor intervenţii de consolidare. În lunile octombrie-noiembrie
1999 au fost executate două sondaje arheologice, la solicitarea episcopiei
reformate din Oradea, pentru efectuarea studiului de rezistenţă.
Sondajele au fost amplasate după cum urmează: sondajul nr. 1 (2 x
1,60 m): în exterior, la intersecţia zidului de V al navei cu latura
sudică a turnului; sondajul nr. 2 (2 x 2 m): în interior, perpendicular pe
peretele de V al navei, amplasat în axul bisericii.
Efectuarea sondajelor a avut drept scop
clarificarea etapelor de construcţie şi identificarea unor repere
cronologice pentru zona cea mai afectată a bisericii. S-a constatat
că toate fundaţiile vizibile în săpătură sunt adâncite
în sol viu şi nu sunt construcţii sau alte amenajări anterioare
care să influenţeze starea actuală a clădirii. S-a stabilit
natura zidirii fundaţiilor şi calitatea lor (constatându-se faptul
că este prezent efectul distractiv al rădăcinilor din
apropiere). În sondajul nr. 2 a fost identificat un zid – ruină, amplasat
paralel cu zidul vestic al navei, la o distanţă de 1,80 m E. Acest
zid este realizat din piatră (bolovani mari în şanţul de
fundare) şi cărămidă refolosită (având dimensiunile de
26 x 12 x 6/7,5 cm). În afara faptului că zidul se află sub nivelele
de călcare identificate, nu am putut stabili raportul său cu zidurile
bisericii actuale şi nici funcţionalitatea lui.
În concluzie, putem să afirmăm
că fundaţiile se află într-o stare generală bună, iar
problemele aparţinând structurii de rezistenţă pot fi puse cel
mai probabil pe seama mişcărilor de teren. Pentru stabilirea
evoluţiei cronologice a etapelor de construcţie şi a punctelor
de suprapunere a clădirii actuale cu structuri anterioare este
necesară derularea unei cercetări arheologice generale. Acest fapt
este esenţial nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi pentru cunoaşterea
uneia dintre cele mai importante monumente gotice din zonă
Cod
sit: 31039.01
Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea)
Pe malul stâng al Barcăului la intrarea în
localitatea Hodoş se află aşezarea investigată de
colectivul de arheologi al Muzeului Ţării Crişurilor.
Afectată de lucrările de îndiguire efectuate de R. A. Apele Romane
dar şi de exploatările de nisip care există în zonă aşezarea sus menţionată
necesita o urgentă intervenţie arheologică. Lucrările s-au
desfăşurat în perioada 21 septembrie - 15 octombrie.
Cu scopul de a salva o cît mai mare parte a
patrimoniului arheologic au fost trasate 4 secţiuni şi o casetă
cu dimensiunile următoare: Sl - 13 x 3 m; S 2 - 15 x 2 m; S3 - 20 x 2 m;
S4 - 5 x 1 m; şi caseta A - 7 x 5 m.
S l - În partea
sud-vestică a acestei secţiuni între metri 0 - 3 sub nivelul arabil a fost surprins un nivel
aparţinând culturii Baden, din acest nivel se adâncea o alveolare ce a
furnizat un bogat material ceramic; la metrul 10- 11,30 s-a conturat în
pământul galben o groapă cu mai multe niveluri de umplere, aceasta se adâncea până la –1,30 m şi
aparţine secolelor I a.Chr. - I p.Chr.
S 2 - A furnizat
unele dintre cele mai interesante
şi importante descoperiri din zonă. A fost identificat un nivel cu
materiale amestecate aparţinând secolelor I a.Chr. - I p.Chr., sub acesta
se afla nivelul aparţinând epocii bronzului târziu. În ultimul nivel - cel
preistoric - au fost descoperite două morminte.
S 3 - A fost trasată
lângă caseta A, complexele descoperite sunt în general alveolări
şi nu au furnizat un material arheologic mai deosebit.
S 4 - Pentru a avea o imagine cît mai clară
asupra nivelului de cultură eneolitic a fost trasată S4,
observaţiile care s-au făcut cu această ocazie au fost doar de
natură stratigrafică neputând fi identificat nici un complex.
Caseta A - Are
dimensiunile de 7 x 5 m; au fost descoperite cu această ocazie o serie de
complexe, dar şi o interesantă succesiune stratigrafică.
Cercetările
arheologice de la Hodoş au furnizat date de o deosebită valoare
arheologico-istorică. Coloana stratigrafică înregistrează o
evoluţie de la sfârşitul epocii neolitice până în perioada
daco-romană. Desigur nu trebuie subliniată importanţa unei
astfel de cercetări, într-o zonă necunoscută din punct de vedere
arheologic.
Cod
sit: 5545.02
Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)
Cercetările arheologice efectuate
pe latura de N a Bisericii reformate din Huedin, jud. Cluj, s-au
desfăşurat în perioada 24 august -10 septembrie 1999, ca parte
componentă a programului de restaurare a monumentului. Principalele
obiective urmărite au fost: găsirea unor explicaţii privind fizionomia
monumentului şi problemele de rezistenţă ridicate de latura sa
nordică. Investigaţiile au fost reprezentate de 5 secţiuni,
executate în exteriorul monumentului conform planului general de
săpătură.
Latura de N a Bisericii reformate din
Huedin, jud. Cluj, a fost cercetată în toate punctele în care aceasta se
intersectează cu contraforturile sale laterale. A ieşit astfel în
evidenţă existenţa a două structuri de zidărie
cronologic distincte: o zidărie mai veche în jumătatea estică a
navei (peste care actualul monument se sprijină parţial) şi
zidăria bisericii actuale. Zona de adosare a celor două zidării
se află în porţiunea mascată de contrafortul central, care
sprijină latura de N a navei. Zidăria veche este reprezentată de ruina unei
construcţii anterioare, foarte probabil tot o biserică, peste care
latura de N a monumentului se sprijină între cor şi contrafortul
central. De la demolarea zidului vechi şi până la construcţia
bisericii actuale s-a scurs o imprecizabilă perioadă de timp, motiv
pentru care între cele două zidării există o „zonă
intermediară” (cuprinsă între 0,30 - 0,60 m) în care se găsesc
pietre amestecate cu pământ. Deşi reprezintă cea mai veche
fază sesizabilă a monumentului, această zidărie a fost
clădită într-un strat mai vechi de cultură, care în stadiul
actual al cercetărilor nu poate fi datat. Zidăria nouă
aparţine bisericii actuale, reprezintă o singură fază de
construcţie şi are o fundaţie proprie în jumătatea de V a
navei, între contrafortul central şi turn. Contraforturile de pe latura de
nord a bisericii cercetate au fost şi ele construite în etape diferite.
Zidul vechi nu a avut contraforturi; contrafortul central a fost construit în
aceiaşi etapă cu zidul nou iar, ulterior, a fost ridicat contrafortul
central şi cel de E - la care parţial se adosează şi un
contrafort al corului.
Datorită numeroaselor
intervenţii făcute lângă monument şi în vecinătatea
acestuia stratigrafia solului nu mai prezintă aspecte semnificative, în
stadiul actual al cercetărilor fiind imposibil de precizat mai vechile niveluri de călcare
şi de construcţie. Este însă sigur că în apropierea
bisericii au fost practicate înmormântări, dovadă fiind cele patru
morminte şi relativ numeroasele fragmente de oase umane descoperite în săpătură.
Având în vedere orientarea lor (V - E), este posibil ca acestea să dateze
dinainte de Reformă.
Cod
sit: 86829.01
Adrian Sabin Luca (ULB Sibiu), Cristian Roman,
Nicolae Cerişer, Anda Spânu, Silviu Purice (studenţi ULB Sibiu)
Campania de cercetare sistematică a sitului
arheologic situat în Grădina castelului Corvineştilor din Hunedoara a
avut drept scop, în al patrulea an de desfăşurare, cercetarea
suprafeţelor II şi III, dispuse către valul de pământ din
faţa şanţului de apărare al castelului. Suprafeţele au
avut dimensiunile de câte 20 x 4 m, fiind trasate paralel, între ele
lăsându-se un martor de 0,50 m. Condiţiile de cercetare au făcut
să nu putem finaliza săpăturile. Cercetarea va continua şi
în anul 2000 de la adâncimea medie de 1,80 m.
Acum s-au descoperit urmele unui val realizat
din piatră spartă şi pământ, pe coama căruia era
dispusă o palisadă realizată din trunchiuri masive de copac.
Epoca de construcţie a acestui sistem de fortificaţie este încă
neelucidată. Anul 2000 va aduce mai multe amănunte în
legătură cu acest obiectiv arheologic.
Cod
sit: 53407.01
Adrian Ardeţ (MJERG Caransebeş), Lucia
Carmen Ardeţ (Liceul „Traian Doda” Caransebeş)
Cercetările arheologice de la Tibiscum -
„Troian”
Cercetările arheologice de la Tibiscum,
punctul „Troian”, situat pe raza satului Iaz, comuna Obreja, judeţul
Caraş-Severin, au debutat pe data de 12 iulie 1999 şi s-au
desfăşurat până în data de 30 iulie 1999. Colectivul de cercetare a fost format din dr.
Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului
de Graniţă din Caransebeş, prof. Lucia Carmen Ardeţ de la
Liceul „Traian Doda” din Caransebeş şi un colectiv de elevi din
cadrul cercului de arheologie „Constantin Daicoviciu” de la acelaşi liceu.
În vederea efectuării cercetărilor
arheologice, a fost defrişată o suprafaţă de 70 mp,
aflată în partea de NV a Clădirii II, cercetată în perioada
anilor 1990-1995. Săpătura propriu-zisă s-a desfăşurat
în cadrul unei suprafeţe de 5 x 10 m, în prelungirea Clădirii II. A
fost descoperit colţul zidului de incintă al clădirii ce are o
lungime de 7,20 m şi o lăţime de 0,80 m. În interiorul
clădirii a mai apărut un zid compartimental cu o lungime de 2,70 m
şi o lăţime de 0,70 m. Fundaţiile zidului de incintă
au fost construite din piatră de râu legată cu mortar. Aceste
fundaţii ajung la o adâncime de 1,80 – 2,00 m. Cele două casete
cercetate în această campanie arheologică au avut dimensiunile de
3,50 x 2,70 m, atingând adâncimea de 2,00 – 2,20 m.
Din punct de vedere stratigrafic au fost
descoperite patru nivele de călcare datate pe parcursul secolelor II – III p.Chr. Primul nivel se află situat
la cca. 1,80 – 2,00 m adâncime şi constă dintr-un strat foarte
îngust, de cca. 0,5 – 0,10 m din lut brun, ce este acoperit la rândul său
de o peliculă foarte fină de arsură şi cenuşă.
Acest nivel acoperă stratul de pământ viu compus din nisip şi
pietriş. Cel de-al doilea nivel de călcare se află situat la
adâncimea de 1,40 – 1,60 m şi se compune dintr-un strat de cca. 0,25 m de
arsură, fragmente de pereţi din chirpic şi cenuşă.
toate aceste elemente provin de la clădirile construite din bârne de lemn
cu pereţi din chirpic. Mare parte din ceramica descoperită la
Tibiscum aparţine acestui nivel, distrus în urma unui puternic şi
violent incendiu. Nivelul al treilea de
călcare se află amplasat la cca. 0,80-1,00 m adâncime, este
materializat prin existenţa unei podele de cca. 0,25 m de lut gălbui
bine tasat. Această podea este acoperită cu un strat destul de gros
de mortar şi nisip. Ultimul
nivel descoperit se află la o adâncime de cca. 0,30 – 0,50 m şi
reprezintă urmele celor două podele din lut refăcute la mijlocul
secolului al III-lea.
Descoperirile arheologice efectuate în vara anului
1999 la Tibiscum au scos la suprafaţă un impresionant şi bogat
material arheologic. În primul rând pot fi menţionate fragmentele ceramice
descoperite în nivelul al doilea care în bună măsură pot fi
restaurate în totalitate. Din marea gamă de forme pot fi amintite:
farfuriile, castroanele, străchinile sau oalele de diferite forme şi
dimensiuni. Dintre piesele mai deosebite putem aminti monedele din argint
şi bronz, o cataramă din bronz, o insignă militară din
bronz, două jetoane din lut folosite pentru jocuri, şi un foarte
frumos vas terra sigillata de tip Westerndorf. Descoperirea vasului terra
sigillata în nivelul al II-lea confirmă ipotezele noastre privind
datarea acestui nivel în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea
p.Chr. Tot în campania arheologică 1999 a
fost descoperit şi primul fragment de altar votiv din calcar, textul
acestuia este destul de greu de citit.
Din punct de vedere cronologic, nivelul I poate fi
datat la începutul secolului al II-lea p.Chr., o dată cu stabilirea
coloniştilor romani la Tibiscum. Cel de-al doilea nivel se datează la
începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al II-lea, când
aşezarea noastră este distrusă violent de invaziile marcomanice. Pentru nivelul al III-lea informaţiile sunt
mai numeroase şi mult mai bine păstrate, acest nivel fiind
contemporan cu ridicarea în piatră a construcţiei cercetate de
către noi, moment datat la sfârşitul secolului al II-lea şi
începutul secolului al III-lea. Ultimul nivel reprezintă o refacere a
construcţiei atât în ce priveşte zidăria interioară cât
şi refacerea podelelor din lut. Acest nivel poate fi datat la mijlocul
secolului al III-lea.
Cod
sit: 53407.02
Doina Benea, C.
Timoc, M. Crânguş, S. Regep (Univ. de Vest Timişoara)
Cercetările arheologice de la Tibiscum -
„Cetate”
Castru. Principia.
Cercetările arheologice au continuat în anul 1999 prin dezvelirea unei
suprafeţe. Întrucât edificiul a fost dezvelit până la adâncimea de
0,60 m. Cercetările efectuate încă din anul 1996 au identificat
urmele unei fortificaţii de pământ (III). Această
fortificaţie construită concomitent cu castrul mic de piatră
(II) a fost ridicată la S de fortificaţie.
Cercetările din 1999 au identificat
urmele unei construcţii din pământ cu pereţii tencuiţi,
delimitată spre NE de o stradelă. Materialul arheologic puţin
permite o datare cuprinsă între epoca Hadrian - Marcus Aurelius.
Castrul Mare. Edificiul IV. Construcţia cercetată anterior parţial de către M.
Moga este amplasată pe direcţia N - S imediat lângă Porta
Praetoria a castrului mare.
Cercetările au constat dintr-o
secţiune SI (7,80 x 1,50 m) prelungită ulterior până la zidul de
incintă al castrului mare. Secţiunea era amplasată la 35m de Porta
Praetoria. Primele observaţii sunt importante pentru etapele de
locuire ale castrului mare – sub zidul nordic al edificiului IV a fost
descoperit un zid al unui turn de curtină 3,75 x 4,75 m construit
în tehnica opus quadratum.
Construcţia datează din prima
fază de existenţă a castrului mare (secolele II - III).
Materialul arheologic descoperit la acest nivel este puţin atipic (câteva
vârfuri de săgeţi, un fragment de plăcuţă votivă
din lut).
După desfăşurarea acestui turn
prin demantelare a fost ridicat edificiul IV, prin nivelarea stratului de
dărâmături; noua construcţie avea o
lăţime de 4,50 m. Săpăturile reduse ca suprafaţă
nu au permis alte observaţii.
Vicus-ul militar În 1999
cercetările arheologice au vizat continuarea cercetărilor la
Clădirea III, care a fost dezvelită anterior de către M. Moga.
Întrucât materialul arheologic descoperit şi nici destinaţia
clădirii nu au fost identificate săpăturile au fost reluate în
anul 1996. Totodată la V de Clădirea III a fost trasată o
secţiune, care a permis identificarea unei trame stradale pe direcţia
N - S şi care datează din prima jumătate a secolului.
Cercetările efectuate în anul 1999, la
Clădirea III şi-au propus realizarea unei secţiuni de control în
încăperea 2, prilej cu care s-au descoperit mai multe nivele de locuire
aparţinând unor clădiri din lemn (3) şi două din
piatră.
Concluziile preliminare în acest sector
evidenţiază un material extrem de interesant databil mai ales în
prima jumătate a secolului II, care aparţinea primei trame stradale a
vicus-ului militar (aflată cu cca. 20 m spre vest de strada pavată
cu dale, corespunzătoare secolului III).
Asupra
destinaţiei edificiului III nu se pot face în acest moment presupuneri,
pare a avea un caracter public.
În
continuarea Secţiunii I/96 a fost trasată o prelungire de 20 x 2 m
şi care a avut avantajul de a identifica (în această zonă
neatinsă de săpături anterioare) mai multe nivele de locuire din
lemn (V), aparţinând unor barăci, ce delimitau spre V stradela din
piatră observată în anul 1996. După abandonarea acestei stradele
parţial deasupra ei a fost ridicat un atelier de sticlă specializat
pentru producţia de mărgele. La V de acesta în Prelungirea SI/1996 un
atelier de prelucrarea bronzului.
Materialul arheologic constă din
ceramică romană, TS, monede şi fibule din bronz asigurând
datarea complexelor în secolele II - III.
(Pl. 58)
Cod
sit: 159696.05
Gheorghe Mănucu-Adameşteanu (MMB)
Cercetările din Cetate s-au concentrat în
Secţiunea I – magistrală – perpendiculară pe zidul de
incintă; lungimea totală a secţiunii I este de 32 m. În vecinătatea zidului de incintă
(carourile 6 – 7) săpătura a coborât până la -2,40 –2,60 m
faţă de nivelul actual de călcare, adâncime la care au început
să apară fragmente ceramice aparţinând ultimului nivel romano -
bizantin. Materialul bizantin, databil în prima jumătate a secolului al
XI-lea, este reprezentat prin fragmente ceramice de vase borcan, izolate, şi
un follis anonim de la împăratul Mihail IV (1034 - 1041).
În campania din anul 1997, în caroul 8, la –0,10 m
faţă de nivelul de călcare actual, au fost surprinse câteva
tronsoane de zid din piatră legată cu mortar, ce aparţineau unui
edificiu, pentru a cărui dezvelire a fost necesară, în anul 1999,
trasarea unei casete (caseta 1); în suprafaţa deschisă a apărut
o altă construcţie, din pietre legate cu pământ, adosată
parţial la edificiul construit cu mortar. Clădirea realizată din
zidărie de piatră legată cu pământ poate fi datată în
prima jumătate a secolului al XIII-lea, perioadă în care se pare
că primul edificiu a fost demantelat parţial. Deocamdată, din
acesta, pe lângă zidurile deja amintite, au mai fost surprinse câteva
trepte amenajate din bucăţi de cărămidă şi
mortar, având dimensiunile: L = 2,04 m; l = 0,35 – 0,40 m; h = 0,30 – 0,35 m.
Un alt complex a fost surprins în carourile 10 –
11, unde, între - 0,40m – 1 m, în umplutura unei locuinţe cercetată
parţial, au fost găsite mai multe obiecte din os – câteva mânere, un
împungător – care, prin numărul lor destul de mare, sugerează
existenţa unui atelier de prelucrare a osului. Datarea complexului în
secolul al XIII-lea este asigurată de fragmente de ceramică
smălţuită şi comună. În caroul 12 a fost dezvelit
parţial un cuptor din piatră, databil tot în secolul al XIII-lea,
instalaţie de foc întâlnită frecvent în locuinţele de la
Isaccea. O ultimă menţiune se cuvine a fi făcută despre
locuinţa din caroul 13, a cărei podea din lut bătătorit a
fost identificată la -0,89 m faţă de nivelul actual de
călcare; pe latura de S, într-un strat de cenuşă gros, de 0,20 –
030 m, a fost găsit un ulcior amforoidal spart pe loc în timpul
incendiului care a distrus locuinţa. Pentru dezvelirea acestui complex a
fost trasată o casetă (caseta 2) cu dimensiunile de 3 x 4 m. De la
adâncimea de -0,50 m a fost surprinsă umplutura ei, cu multă
cenuşă, cărbune şi bucăţi de chirpic;
locuinţa, cu laturile de 2 x 3,50 m, a fost cercetată aproape în
întregime, cu excepţia colţului de SE; nu a fost identificată
nici o instalaţie de foc. În jumătatea estică, pe o
platformă - după cum par să indice două scânduri incendiate
- s-au găsit patru vase culcate: două amfore şi două
ulcioare amforoidale. Pe baza materialului numismatic şi ceramic se poate
aprecia că locuinţa a fost distrusă cu ocazia atacului
tătarilor din intervalul 1241/1242.
Dintre celelalte
descoperiri putem semnala o ramă de hârleţ, aversul unei cruci
relicvar purtând imaginea lui Hristos, realizată prin incizie, ambele
datate în secolul al XIII-lea, precum şi un sigiliu foarte bine
păstrat, din secolul al XI-lea.
Cod
sit: 62039.01
responsabil ştiinţific: Alexandru Suceveanu
(IAB)
Sector
incinta arhaică (S.B)
Mircea Angelescu (IAB), studenţi (UAIM Bucureşti)
Reluarea săpăturii din zona
secţiunii SB, începută de Maria Coja şi reluată în 1998 a
avut drept obiectiv clarificarea situaţiei stratigrafice din acest
important punct de pe latura de sud a platoului histrian.
A fost curăţat profilul N-S
rămas în picioare şi zona adiacentă. La E de profil a
apărut dărâmătură de chirpic, dar nici o urmă a
zidului datat în epoca arhaică care se află la o distanţă
de cca. 3 m. datorită unei săpături mai vechi care a coborât până
la stratul de nisip.
Pe latura de E se observă
şanţul de demantelare al zidului („negativul”) pe direcţia
fragmentului de zid păstrat, apoi spre S dărâmătura de chirpic.
Totul este apoi distrus de o intervenţie care instalează o stradă
şi imediat la S de ea un şanţ cu nisip, mult mai lat şi mai
puţin adânc decât cel observat la SG.
La V de profil a apărut mai întâi o
dărâmătură de şist verde dar cu bucăţi mult mai
mici decât cele care se mai păstrează din presupusele turnuri. Sub
dărâmătura de şist verde au apărut fragmente de calcar
alb-gălbui care coboară spre linia zidului.
În paralel am secţionat
dărâmătura masivă de chirpici de lângă profil care a pus în
evidenţă un strat compact de chirpici arşi şi, pe alocuri,
fragmente ce par a fi de lemn ars. În masivul de chirpic, puţin deasupra
nivelului liniei pietrelor de şist (soclul zidului) a apărut o
ştampilă thassiană databilă în ultima treime a secolului IV
a.Chr. Sub stratul de arsură a apărut o podea galbenă de lut
care probabil marchează limita dintre cele două dărâmături
(elenistică şi arhaică) conţinând foarte puţine
fragmente ceramice. Imediat sub podea a apărut o altă
dărâmătură de chirpici şi fragmente ceramice arhaice - East
Greek şi Klein Meister, care stau pe nisip.
În stratul de dărâmătură au
apărut două amfore elenistice,
într-una dintre ele aflându-se scheletul unui copil. Modul în care au
fost depuse amforele, zona fiind delimitată prin şiruri de fragmente
de calcar, poate avea o semnificaţie rituală, situaţia fiind
similară cu cea înregistrată în S. IV, sector Domus, de asemenea
într-o zonă în care presupunem existenţa unui tronson al zidului de
incintă elenistic. Ipoteza depunerii rituale este întărită de
descoperirea a altor două amfore în care au fost depuşi copii, la
mică distanţă spre E.
În zona de S a săpăturii printre
fragmentele de calcar a fost descoperit scheletul unui cal şi de asemenea
un schelet uman. Poziţia în care au fost găsite ne fac să
presupunem că zidul arhaic s-a prăbuşit peste ei, ceea ce ar
putea constitui un argument în favoarea teoriei distrugerii acestui zid ca
urmare a unui seism.
Imaginea care se conturează este deci
următoarea: zidul arhaic a fost construit din chirpici şi, cel
puţin în această zonă, a avut un placaj din piatră de
calcar. După distrugerea acestui zid, pe terenul nivelat printr-o
lutuială, s-a construit în epoca elenistică un alt zid de chirpic
aşezat pe un soclu de piatră de şist. În această zonă
traseele celor două ziduri par să fi fost identice, fapt explicabil
prin conformaţia terenului. Structurile din zona de V a
săpăturii par să reflecte, de asemenea, această succesiune
cronologică şi a tehnicii constructive dar numai continuarea
săpăturii va putea confirma, sau nu, această impresie.
Sector
X
Catrinel Domăneanţu (IAB), Diana Gherasimiuc,
Alexandra Târlea (FIB), studenţi
(UAIM Bucureşti)
În anul 1999, în
sectorul X, aflat pe platoul de V al cetăţii, în vederea
finalizării cercetării din această zonă, s-au demontat
două profiluri, cel dintre secţiunea S.D. (1966 - 1968) şi
casetele K, L şi cel dintre casetele K, L şi M, S.
De asemenea, s-a
continuat săpătura în Z şi s-a trasat o nouă casetă,
Y, pentru a verifica relaţia dintre nivelul străzii identificate
aici, din prima jumătate a sec. II a.Chr., şi canalul atât de frumos
construit, pavat cu dale de şist verde.
Rezultatele au fost
următoarele:
1. În
Z3 şi Y canalul nu a mai apărut, fiind probabil distrus în momentul
construirii străzii; nu se mai poate vorbi de o singură stradă,
ci de o intersecţie între două străzi, una orientată N - S
şi alta E - V.
2. În
U s-a demontat nivelul unei locuinţe descoperite în 1998, pe care s-a
descoperit un vas indigen, lucrat cu mâna şi decorat cu şnur, de
foarte mari dimensiuni. Locuinţa pare să fi fost compusă din
două camere, ale căror ziduri sunt aproape complet distruse de o
nivelare ulterioară.
3. În
U1 şi K4-S.D. 9e s-a identificat partea superioară a două
temelii olbiene orientate NS.
4. În
caseta L, în ultima zi a săpăturii a apărut un pavaj (?) din
pietre de calcar cretos, pe care l-am curăţat doar parţial, ce
pare să aparţină construcţiei care închidea bothrosul
descoperit în 1995. Atât pavajul, cât şi cele două temelii olbiene se
pot data spre mijlocul sec. II a.Chr., ţinând cont că pe ele s-au
găsit fragmente de boluri cu decor în relief din această
perioadă.
Sectorul
central - Bazilica episcopală
Alexandru Suceveanu (IAB), Adela Bâltâc (MNIR),
Costin Băjenaru (MINAC), studenţi (UAIM Bucureşti)
În campania din anul 1999 s-au obţinut, prin
eliminarea profilelor dintre casetele J - K 11 - 13, noi date privind atât
monumentele anterioare marii bazilici episcopale (strada din vestul acesteia, a
cărei fază iniţială datează din sec. II - III p.Chr.,
pentru a fi apoi reparată în câteva rânduri, ultima oară într-un
moment contemporan cu marea bazilică; canalul în diagonală care
deversa în canalul principal al străzii anterior menţionate; bazilica
mică din sec. IV-V p.Chr., unele din zidurile acesteia fiind încorporate
în cele ale marii bazilici), cât şi marea bazilică însăşi,
fie din momentul de construcţie al acesteia (prima jumătate a sec. VI
p.Chr.: pragul dintre coridorul de la intrare şi atrium, de 3,40 m, cu
fragmentul de arhitravă purtând semnul crucii, căzut chiar pe acel
prag; contraforţii de la colţurile de NV şi SV ale porticului
din atrium; fântâna din centrul porticului), fie din cel al reparaţiei
acesteia (a doua jumătate a sec. VI p.Chr.: zidurile de pe laturile de
nord şi de vest ale porticului, cele de la vest îngustând intrarea în
acesta de la circa 7 m la 2,50 m), fie, în fine, din momentul
reamenajărilor ulterioare dezafectării marii bazilici (sfârşitul
sec. VI - începutul sec. VII p.Chr.; zidurile legate cu pământ dintre
colţurile porticului şi contraforţii zidului de V al
atrium-ului; reparaţiile zidului de V al anexei din N), moment extrem de
interesant în măsura în care investigaţii ulterioare vor trebui
să decidă caracterul încă religios sau deja laic al acestuia.
Sector
Piaţa Mare
Mircea Angelescu (IAB), studenţi (UAIM Bucureşti)
Datorită reluării lucrărilor de
consolidare şi restaurare la Histria, proiectantul (CPPCN) a solicitat
executarea unor noi săpături în zona Pieţei Mari.
Secţiunile numerotate de la S 1 la S 5 au fost amplasate în
următoarele locaţii:
S 1 - de la latura de est a turnului interior de sud al Porţii Mari
până la intersecţia străzii E - V cu cea N - S. Obiectivul
principal urmărit a fost cel al identificării cu exactitate a
traseului bordurii de sud a străzii care străbate de la E la V
Piaţa Mare.
S 2 - perpendiculară pe strada care lonjează edificiul construit
în opus graecum şi pe strada N - S de acces către Terme I.
Obiectivul urmărit a fost corelarea stratigrafică dintre cele
două străzi orientate nord-sud.
S 3 - paralelă cu zidul de est al basilicii civile din Piaţa
Mare. Obiectivul a fost identificării limitei de sud a străzii
est-vest al cărei traseu este modificat în momentul construirii primei
faze a basilicii civile.
S 4 - între colţul de sud-vest al basilicii civile şi strada
nord-sud de acces către Terme I. Obiectivul a fost acela al punerii în evidenţă
a modului în care implantarea basilicii civile a afectat traseul vechii
străzi identificat în S 3.
S. 5 - între S. 6 şi strada nord-sud de acces către Terme I.
Obiectivul a fost identificarea traseului străzii est-vest care
străbate Piaţa Mare şi a modului în care aceasta se
corelează stratigrafic şi constructiv cu basilica civilă precum
şi cu presupusa stradă anterioară.
Secţiunea numărul 1 (S. 1)
şi-a propus delimitarea cât mai exactă a limitei sudice a
străzii care corespunde porţii pentru vehicule a incintei post-gotice
în zona cuprinsă între bastionul interior (de est) al turnului de sud al
porţii şi intersecţia cu strada orientată nord-sud care
conduce către Terme I. În această secţiune a apărut continuarea
spre nord a străzii (cu canal subteran) databile în momentul constructiv
anterior şi care lonjează marele edificiu public construit în tehnica
opus graecum şi care este tăiat de noua incintă
construită după distrugerea de către goţi a Histriei. Spre
capătul de est al S 1 au putut fi identificate trei blocuri ce fac parte
din dalajul original al străzii şi care fiind conservate in situ
fac posibilă identificarea traseului străzii. Din păcate în
această zonă situaţia arheologică a fost deranjată de
o intervenţie modernă care nu a mai permis decât identificarea în
apropierea intersecţiei a colţului unui alt edificiu construit de
asemenea în tehnica opus graecum, contemporan cu cel de care este
despărţit de strada orientată nord-sud apărută în S 1.
Din păcate, dimensiunile reduse ale secţiunii nu ne permit
precizări cronologice privind fragmentul de pavaj de calcar apărut la
est de strada nord-sud.
Secţiunea numărul 2 (S 2)
a fost amplasată în zona ce practic era susceptibilă de a oferi noii
informaţii privind datarea implantării străzii nord-sud ce duce
către Terme I. Din păcate şi în această zonă
săpătura, deşi a ajuns la o adâncime destul de mare, nu a putut
surprinde decât parţial situaţii stratigrafice. In extremitatea de
vest a S 2 a fost pusă în evidenţă bordura străzii nord-sud
ante distrugerea gotică ce a fost identificată şi în S 1.
Urmează către vest o mare porţiune în care o altă
intervenţie modernă a distrus stratul arheologic. Un singur zid
(şi el parţial afectat) şi un mic fragment dintr-un pavaj
corespunzător acestuia a fost surprins la vest de el. Extremitatea
vestică a S 2 o constituie traseul străzii nord-sud (e) din care a
fost pusă în evidenţă o dală aflată în poziţia ei
iniţială. Pe o distanţă de cca. 1 m spre vest de
capătul estic al S 2 s-a păstrat intactă o situaţie
stratigrafică care a surprins două niveluri de distrugere (fiecare
dintre ele cu arsură şi dărâmătură de ţigle) care
reprezintă cele două momente de distrugere ale Histriei de către
goţi şi respectiv costoboci. Deasupra acestora vine şi se
aşează noua stradă care va face de acum înainte legătura
urbanistică dintre zona pieţei mari şi cea a edificiului Terme I
(strada e).
Secţiunea numărul 3 (S 3)
şi-a propus înlăturarea unei mari cantităţi de pământ
depus de vechile săpături pe colţul de sud-est al basilicii
civile ce limitează spre sud Piaţa Mare. După această
operaţiune a putut fi pusă în evidenţă bordura de sud a
vechiului traseu de stradă (b) la care a trebuit să se renunţe
în momentul construirii primei faze a basilicii. Bordura descoperită este
construită din blocuri de calcar dispuse vertical şi care sunt destul
de afectate de către condiţiile de mediu (exfoliere).
Descoperirile din S 1, dar mai ales
cele din S2 şi S 3 au impus efectuarea a două noi secţiuni care
să aducă precizări privind relaţiile stratigrafice şi
constructive dintre acestea.
Secţiunea numărul 4 (S 4)
a fost trasată în zona dintre colţul de SV al basilicii civile ce
limitează spre S Piaţa Mare şi traseul străzii
orientate nord-sud (e), având acelaşi
ax ca S 2. Si aici s-a constatat că stratul arheologic din imediata
vecinătate a colţului basilicii a fost afectat de o intervenţie
modernă, foarte probabil în momentul executării lucrărilor de
consolidare a zidurilor basilicii. Cu toate acestea, după o extindere de
1,5 m către sud a acestei săpături, am putut surprinde traseul
vechii străzi a cărei bordură de sud am surprins-o în S 3.
Strada este construită din dale mari de calcar şi are pe ambele
laturi o bordură construită din blocuri de calcar dispuse vertical.
Deşi bordura de nord a fost afectată de intervenţia modernă
mai sus menţionată traseul ei este clar vizibil. Pe mijlocul
străzii a fost constatată prezenţa unui canal de evacuare peste
care se păstra in situ o dală de calcar în timp ce o alta s-a
spart sub presiunea straturilor superioare şi a fost găsită, în
stare fragmentară, prăbuşită în interiorul canalului. In
plan, situaţia surprinsă ne arată foarte clar modul în care
implantarea primei faze a basilicii civile (în momentul I C) a afectat traseul
acestei străzi.
Secţiunea nr. 5 (S 5) constituie practic o extindere a S 6
către V. Principalul ei scop a fost să ofere confirmarea
existenţei străzii descoperită în 1994 şi care a înlocuit
ca axă de circulaţie vechiul traseu al străzii b, acum
(după momentul I C) dezafectată ca urmare a implantării
basilicii civile. Cu excepţia unei mici zone din extremitatea sa
vestică – unde a fost constatată o altă intervenţie
modernă – pe toată lungimea acestei secţiuni a fost surprins
traseul acestei noi străzi. Strada este construită din dale groase de
calcar îmbinate perfect şi care permit trasarea cu exactitate a
direcţiei străzii construite odată cu basilica civilă (I
C).
Cele cinci secţiuni prezentate
până acum aduc importante precizări privitoare la cronologia şi
stratigrafia acestei zone centrale a oraşului roman.
Cercetări geofizice
Ing. Florin Scurtu (GEI-PROSECO, Bucureşti).
Cercetările au fost efectuate în cadrul
unui grant acordat de Agenţia Naţională pentru
Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare (ANŞTI) şi au
avut, în anul 1999, un caracter predominant experimental. Scopul principal al
lucrării a fost de a verifica posibilitatea de a pune în
evidenţă eventuale construcţii antice îngropate ce s-ar
găsi în interiorul ariei cuprinse între zidul de incintă elenistic
şi cel roman timpuriu (nu există o reţetă generală de
utilizare a cercetării geofizice în cadrul siturilor arheologice, fiecare
sit având personalitatea sa, care trebuie descifrată într-o primă
etapă a acestor cercetări).
Lucrările au
început din zona bazilicii extramuros, cu măsurători
magnetometrice într-o reţea foarte deasă de puncte de
măsură, care au confirmat eficienţa metodei şi a
metodologiei alese de noi: harta magnetometrică filtrată a zonei
respective reproduce exact traseul zidului bazilicii, iar un profil
magnetometric realizat la sud de bazilică a arătat că structuri
îngropate necunoscute generează mai multe anomalii locale cu
lăţimea aparentă de 2 – 12 m, deci în subsol există surse
ale căror poziţie în spaţiu şi contrast de susceptibilitate generează anomalii magnetometrice cu
amplitudini măsurabile.
În etapa următoare scopul lucrării
noastre a fost de a încerca să punem în evidenţă alte zone,
situate în largul spaţiu necercetat arheologic cuprins între zidul de
incintă elenistic la est şi zidul de incintă roman timpuriu la
vest, în care ziduri îngropate sau resturi ale unor construcţii
prăbuşite să fie evidenţiate cu ajutorul magnetometriei. Am
adoptat o reţea de măsurători mult mai rară, deci mai
productivă, axată pe o magistrală orientată aproximativ V -
E lungă de 240 m. De o parte şi de alta a acestei magistrale am
realizat măsurători magnetometrice pe panouri de 20 x 20 m atât la
sud şi vest de bazilica extra muros cât şi la nord de complexul Terme
II pus în evidenţă de săpăturile arheologice.
În zona bazilicii
extramuros rezultatele geofizice indică în mod cert existenţa altor
construcţii îngropate, dintre care cea mai bine conturată este o
clădire dreptunghiulară de circa 20 m lungime (pe direcţia E –
V) şi 8 – 10 m lăţime (pe direcţia N – S), la circa 50 m SE
de bazilică.
În zona Terme II situaţia este mai puţin clară, dar
rezultă totuşi o aglomerare de şisturi verzi
(dărâmătură sau relief îngropat) şi o spectaculoasă
anomalie care indică o construcţie inelară (pereţii unui
bazin?) cu diametrul de circa 4 m, la NV de terme.
Cercetările geofizice vor continua în
anul 2000 cu detalieri ale zonelor anomale detectate în anul trecut şi cu
cercetări de recunoaştere pe o zonă mai extinsă, mai ales
spre S şi V faţă de zonele deja cercetate în 1999.
Cod
sit: 140734.04
Alexandru V. Matei, Dan Crişan Băcueţ
(MJIA Zalău)
În acest an, 1999 cercetarea arheologică a
fost realizată în zona de SSE a oraşului roman Porolissum (sec.
II-III p.Chr.). Obiectivul urmărit în zona de S a oraşului (la SV în
apropierea castrului roman de pe dealul Pomet) şi în apropierea
amfiteatrului roman, a fost identificarea fazelor de amenajare a ceea ce ar fi
putut fi recunoscut ca fiind zidul oraşului roman. S-a urmărit de
asemenea relaţia acestuia cu fortificaţiile ce aparţin
limes-ului provinciei Dacia pentru fazele de început, sau chiar ale vicus-ului
militar şi ale oraşului roman - municipium-ul de mai târziu (sec. III
p.Chr.).
Cele trei secţiuni de verificare realizate
aici au surprins două etape principale în amenajarea “zidului”
oraşului, a elementelor sale de apărare. În urma
săpăturilor realizate au fost identificate elementele de apărare
din faza de pământ, perioada lui Traian - Hadrian (şanţ şi
val de pământ). În aceste secţiuni a fost identificată şi
baza (structura) de piatră, ce avea cca. 5 - 7 m. lăţime
păstrată, lucrată din roca locală bine bătută -
amenajată, ce reprezintă în fapt faza de piatră a zidului
oraşului roman. Surprins la V de latura sinistra a castrului mare
de pe Pomet, în imediata sa apropiere, zidul oraşului, prin traseul
său spre NE surprins aici, pare să se sprijine pe această
latură a castrului din care porneşte, sau latura - sinistra -
a castrului a tăiat (suprapus) zidul oraşului (cercetările
viitoare ce trebuie realizate direct în acest punct de intersectare, vor aduce
sperăm lămuririle necesare). În această zonă se pare
că zidul oraşului (a vicus-ului ?) a fost distrus (scos) chiar de
către romani când probabil că limita spre N şi V a oraşului
a fost mult lărgită. Faza de piatră nu are şanţ în
faţă, cel puţin pe aceste laturi; cercetările nu au
surprins acest lucru. Traseul identificat al incintei fortificate a
oraşului roman este realizat în aşa fel încât în colţul ei de SV
a fost înglobat amfiteatrul oraşului (cel puţin pentru faza de
pământ a incintei).
În zona de S a oraşului roman Porolissum, la
cca. 80 - 100 m. E de latura - dextra - a castrului de pe Pomet au fost
trasate 5 secţiuni de control care îşi au traseul aproximativ
nord-est - sud-est. În secţiunile acestea au fost surprinse ziduri cu
grosimea de 0,70 m. - 0,90 m. grosime, fundaţiile lor având până la
1,10 m. grosime. Aceste ziduri au aparţinut unor clădiri publice de
mari dimensiuni, clădiri ce se află construite în acea parte a ceea
ce noi azi numim zona centrală a oraşului roman a - municipium-ul
Septimium Porolissense. În aceste secţiuni de control au fost sesizate
existenţa a două faze principale de construcţie în piatră a
clădirilor descoperite. Tot în aceste secţiuni au apărut urmele
unei prime faze principale de amenajare a clădirilor lucrate din lemn -
argument pentru existenţa aici a unor faze iniţiale de lemn.
Partea de NE a zonei centrale a oraşului
propriu-zis a fost sondată prin trei secţiuni de control, care au
surprins aceleaşi faze principale de amenajare a clădirilor (lemn
şi piatră). Prin toate aceste secţiuni de control - atât cele
executate în zona de S precum şi cele din zona de NE a oraşului a
fost sesizată aceeaşi orientare a tuturor clădirilor
oraşului. Rezultă că oraşul s-a dezvoltat după un plan
bine stabilit, clădirile şi trama stradală având aceeaşi
orientare pe întreaga zonă în care s-a edificat oraşul, s-a lucrat
deci după un plan rectangular regulat.
Stratigrafic toate fazele de construcţie
sesizate în secţiuni (lemn şi piatră), se pot urmări
relativ uşor prin grosimea nivelelor de locuire ce le corespund (total
peste 1,20 m. grosime). În secţiunile realizate în zona de NE a
oraşului au apărut în straturile superioare urmele unui nivel târziu
de locuire ce aparţine sec. X - XII. În partea sudică a zonei
centrale în secţiunea nr. 3, în nivelele târzii de
dărâmătură a fost surprins un cuptor pentru ars ceramică.
Prin situaţia sa stratigrafică şi a poziţiei sale din zona
centrală a oraşului unde a fost amenajat, acest cuptor aparţine
sigur perioadei postromane (275 p.Chr.) de locuire a oraşului roman
Porolissum, probabil se datează în sec. IV p.Chr.
Cercetările arheologice ce vor fi realizate
în această zonă a oraşului roman Porolissum în anii
următori, vor decoperta zona centrală a oraşului cu
clădirile sale principale – curia, forum-ul, capitolium-ul, sesizate prin
măsurătorile geomagnetice şi de rezistivitate a solului realizate
aici şi identificate prin secţiunile de control prezentate mai sus ce
au fost efectuate în acest an, 1999.
Cod
sit: 83366.05
Viorica Crişan, Gabriela Gheorghiu (MNIT)
La S de oraş, pe malul drept al Oltului,
deasupra Băilor Jigodin se ridică un pinten muntos, („Câmpul Morii”,
cota 709 m, reprezentând extremitatea estică a ramurii munţilor
Harghita ce închide partea de jos a depresiunii Ciucului de Mijloc), cu pantele
vestice şi nordice abrupte, iar cele estice şi sudice domoale.
Platoul de
formă alungită (65 x 45 m) este legat spre S de înălţimile
din jur cu o şa. Drumul de acces pătrundea în cetate dinspre S,
după ce ocolea poalele nordice şi estice ale dealului.
Montarea la începutul anului 1998 a unei antene
GSM a dus la distrugerea parţială a platoului şi a
fortificaţiei de pe latura sud-vestică.
În campania din vara anului 1998 a fost
deschisă o secţiune de 4 x 20 m pe latura sudică a
fortificaţiei. Cercetările au dovedit că latura de S (precum
şi cele de V şi N cercetate anterior) a fost fortificată cu un
zid de piatră realizat din stânca locală, spartă. La baza
zidului stânca a fost sfărâmată pentru a forma o platformă
dreaptă peste care s-au aşezat, în straturi, bucăţi de
piatră locală legată cu pământ umed. Lăţimea
zidului a fost de 2,50 m, iar înălţimea, la vremea respectivă, de
circa 6 m. Astăzi dinspre interior înălţimea este de 0,40 m, iar
dinspre exterior de 2,40 m. Înălţimea propriu-zisă, în profil,
de la baza zonei amenajată în stâncă până la humusul actual,
este de 1,50 m. Zidul s-a prăbuşit spre exterior dându-i momentan
aspectul de val. La aceasta au contribuit ulterior şi cei care, de-a lungul
secolelor, au curăţat platoul de piatră pentru lucrările
agricole. Stratigrafic nu s-a putut sesiza decât nivelul locuirii dacice (sec.
I a.Chr. – I p.Chr.), dar, în poziţie secundară sau în albieri, s-au
descoperit şi materiale aparţinând paleoliticului superior şi
primei vârste a fierului (cultura Gava).
Descoperiri
arheologice:
Complexe
1. Lângă
zidul din marginea sudică a platoului (legată practic cu un perete de
zid), a fost descoperită parţial o locuinţă - atelier cu
vatră de foc în interior. Aceasta din urmă era de formă
ovală, cu pietre de râu în jur, uşor înălţată
faţă de nivelul de călcare. În apropierea vetrei au fost
descoperite creuzete, zgură de fier şi numeroase vase ceramice
întregi sau fragmentare.
2. Materiale
descoperite
2.1. Vase
modelate cu mâna: borcane, ceşti-opaiţe cu o toartă şi
străchini, ornamentate majoritatea cu brâie alveolate sau crestate,
butoni, linii în val, motivul „brăduleţului” etc.;
2.2. Vase lucrate
cu roata, de culoare cenuşie: fructiere, căni cu o toartă, strecurători, străchini, vase de
provizii, ornamentate, unele, cu linii drepte sau în val, lustruite sau
incizate.
2.3. Piese de
podoabă: mărgele de
sticlă, un cercel şi un pandantiv de bronz, o fibulă de fier.
2.4. Unelte de
piatră şi lut: fusaiole, cute de piatră, fragmente de
râşniţă.
Concluzii: Cetatea dacică Jigodin I
făcea parte integrantă din sistemul fortificaţiilor dacice
(Jigodin II şi III, Ciceu, Racu I şi II, Sîndominic, Mihăileni,
Leliceni etc.) ridicate în ţinuturile Carpaţilor Răsăriteni
încă din perioada domniei lui Burebista. Cetatea dacică de la Jigodin
I – „Câmpul Morii”, asemănătoare din multe privinţe celorlalte
cetăţi din zonă, a avut doar rol militar. De dimensiuni reduse
ea nu putea asigura refugiul populaţiei pe timp de război.
Materialele descoperite dovedesc strânsele
legături ale cetăţii şi ale zonei în general cu teritoriile
dacice extra şi intracarpatice, dar şi cu cele greceşti şi
romane. Se remarcă în acest sens vasele de factură grecească sau
romană precum şi piesele de podoabă (mărgele, cercei etc.).
În timpul sau imediat după ultimul
război daco-roman (105-106) cetatea a fost distrusă.
Cercetările arheologice viitoare vor fi
continuate pe partea estică şi sud-estică a platoului, (pentru
clarificarea modului de fortificare a acestor laturi), pe pantele şi pe
terasa nord-estică, unde au fost depistate urmele unor locuinţe.
Cod
sit: 160653.02
Mihaela Mănucu–Adameşteanu, responsabil;
Monica Mărgineanu–Cârstoiu, Liana Loredana Oţa (nu a participat la
campania 1999), Cristina Alexandrescu
(nu a participat la campania 1999) (IAB), Florin Topoleanu, Vasilica Lungu,
Mihaela Iacob (nu a participat la campania 1999), Iulian Vizauer, rest. Vera Tudorache
(ICEM Tulcea), Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII), Cristina
Gendăuanu, Iulia Râmniceanu, Cecilia Stoian, Iulia Ungureanu
(studenţi FII), Titus Brustur, Sorin Anghel, Marian Malagean (GEOECOMAR),
arh. Gabriela Sarvaş (ICEM Tulcea), ing. Teofil Sarvaş (CONEXIF), studenţi (UAIM Bucureşti)
Sectorul
SIG (Incintă greacă)
Mihaela Mănucu-Adameşteanu, arh. Monica
Mărgineanu-Cârstoiu (IAB), Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII),
Ştefan Bâlici, Dora Morcov (studenţi UAIM Bucureşti), Thomas
Welsford (St. John College, Oxford, Anglia), Lia
Mănucu-Adameşteanu (elevă, Colegiul Naţional „Mihai
Viteazu”, Bucureşti).
Conform proiectului, scopul
cercetărilor din acest sector este verificarea traseului incintei
greceşti (secolele IV – III a.Chr., potrivit observaţiilor Mariei
Coja, care a investigat un tronson al acesteia, situat de-a lungul falezei
şi având orientarea NE - SE, în anii 1975-1976. Cu acelaşi prilej au
fost observate indicii privind schimbarea direcţiei incintei spre V,
însă chiar în punctul respectiv monumentul este aproape complet demolat
din cauza implantării ulterioare a unui cuptor de ars
cărămizi/ţigle din epoca romano-bizantină). Cercetarea a
fost iniţiată în anul 1998 printr-o secţiune (SIG = 37 x 2 m)
orientată perpendicular pe incinta romano-bizantină şi
tăind panta destul de accentuată dinafara laturii de S a
fortificaţiei de epocă romană târzie, fiind situată la cca.
30 m vest de tronsonul pus în evidenţă de Maria Coja. SIG se
află în relaţie de contiguitate organică cu sectorul F.E., unde
cercetarea dintre anii 1981–1997, este continuată, în prezent, în
colaborare cu lect. univ. Lucreţiu Mihăilescu Bârliba (Univ. „Al. I.
Cuza”, Iaşi).
Întrucât în 1998 nu a fost
posibilă epuizarea stratigrafiei secţiunii SIG/98, am reluat
cercetarea sa în 1999 (SIG/99), prelungind-o spre S şi ataşându-i
spre E două casete. Astfel, în 1999 lungimea totală a SIG a fost de
46 m (lăţime. - 2 m), cele două casete de pe latura de est
având, fiecare, dimensiunile de 7 x 4 m (Cas 1 E; Cas 2 E). Datorită
îngustimii tranşeei şi apariţiei unor structuri construite,
stratigrafia nu a putut fi epuizată pe toată lungimea sa nici în anul 1999, cu
excepţia a 22 m. Aceştia au putut fi cercetaţi (până la
roca subiacentă) în extremitatea de N a secţiunii, al cărei
capăt se sprijină pe paramentul exterior al incintei romano-bizantine.
Aici au putut fi identificate straturi aparţinând epocii finale a
bronzului, primei epoci a fierului, epocii greceşti arhaice şi
clasice precum şi epocii romano-bizantine; în extremitatea sudică a
SIG/99, în imediat sub vegetalul actual, au fost găsite câteva fragmente
de vase datând din intervalul de la sfârşitul secolului X – începutul
secolului XI, iar din stratul vegetal din Cas 2 E au fost recuperate monede
otomane târzii. Grosimea straturilor este inegală, cu integritatea
alterată (excavaţii, gropi, umpluturi, tronsoane de zidărie,
morminte etc.), ca urmare a ocupării zonei, sub forme diverse, de-a lungul
mai multor epoci istorice. Faţă de nivelul actual de călcare,
stânca nativă se află la o adâncime variind între (3,20 m – 0,70 m),
ca urmare, pe de o parte, a schimbărilor recente ale reliefului
(pământ adăugat în urma săpăturilor lui P. Nicorescu), pe
de alta datorită pantei naturale, uşor orizontalizată prin
excavări antice în vederea implantării unor construcţii. La S de
m. 22 panta cunoaşte o cădere accentuată, consecinţă a
amenajării, în antichitate, a cel puţin două terase succesive
prin excavarea rocii naturale (până la 2 m diferenţă de nivel).
În această parte a SIG/99 nu s-a atins solul viu (sau roca), deşi s-a
săpat până la o adâncime de 2,70 m, fără a se identifica
structuri construite, cu excepţia temeliei de piatră legată cu
pământ a unui edificiu de mari dimensiuni aparţinând, după toate
probabilităţile, secolului VI p.Chr. Inventarul mobil recoltat în
această parte a SIG/99 este în mod clar dominat de ceramica greacă
(secolele V – IV a.Chr.), cu precădere din repertoriul formelor uzuale.
Caseta Cas 1 E a oferit prilejul
observării modului de amenajare a stâncii
în vederea realizării teraselor de către greci. Nu este imposibil
- însă ipoteza are nevoie de verificări – ca excavaţia
antică degajată în caseta Cas 1 E să reprezinte amplasamentul în
negativ (amprenta) incintei greceşti, întrucât traseul său corespunde
direcţiei sugerate de vestigiile cercetate anterior de Maria Coja. Latura
nordică a Cas 1 E este ocupată, în întregime, de continuarea
fundaţiei laturii septentrionale (?) a edificiului romano-bizantin
identificat în SIG/98 – SIG/99.
În caseta Cas 2 E săpătura
s-a oprit la adâncimea medie de 0,80 m. Au fost identificate resturile unei
pardoseli cu cărămidă romană (secolul VI ? p.Chr.),
lipsită de orice relaţie directă cu alte elemente de structuri
construite (ziduri).
În partea de nord a Cas 1 E, au
apărut două morminte de inhumaţie, orientate V - E, protejate
prin casete construite din plăci de piatră sumar fasonate.
Amplasamentul lor în vecinătatea relativă a incintei romano-bizantine
şi la mică adâncime (0,60 m) este surprinzătoare şi
ridică mai multe semne de întrebare, cu atât mai mult cu cât ele sunt
total lipsite de inventar, iar unul din ele, prin dispunerea osemintelor,
trădează o posibilă reinhumare, deci reutilizarea mormântului
şi, prin extensie, o durată mai lungă de utilizare a zonei în
scop funerar. Asupra acestui aspect sperăm să obţinem date mai
clare în cercetările viitoare din sector.
Sector
Faleză est
Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII)
Săpăturile desfăşurate în
sectorul Faleză Est (abreviat FE) din cetatea Argamum au debutat în 1999
prin deschiderea unui şir de 4 casete pe direcţia N - S, numerotate
provizoriu cu siglele α, β, γ, şi δ (o numerotare
definitivă urmând a fi făcută după deschiderea
completă a sectorului). În acelaşi timp, a mai fost deschisă o
casetă înspre V, în prelungirea secţiunii S1 (vezi raportul
1997-1998), notată provizoriu cu ε.
În casetele α, β, γ s-a
descoperit zidul care închide pe direcţia N - S marele edificiu publicat
de P. Nicorescu. În caseta β apare un fragment de zid care
compartimentează zidul menţionat anterior, fiind ţesut cu acesta;
mortarul este de acelaşi tip cu al zidului care delimitează marele
edificiu Tot în caseta β, pe latura dinspre E, s-a descoperit un pat de
mortar, cu grosimea cuprinsă între 3 şi 9 cm, mortar folosit probabil
în momentul ridicării zidului. În caseta α, săpătura a
atins nivelul stâncii. În interiorul edificiului, stratigrafia este
deranjată de vechea săpătură a lui P. Nicorescu, profilul
casetei oferind foarte multă dărâmătură şi doar câteva
lentile de pământ galben tare, care apar însă cu totul sporadic. În
exteriorul edificiului, avem 4 straturi de pământ galben tare alternând cu
straturi de arsură. Ultimele două niveluri conţin material
preponderent grecesc. De altfel, a fost descoperit un fragment ceramic, la
adâncimea de 1,45 m faţă de nivelul zidului, aparţinând stilului
numit „al caprelor sălbatice”, şi care a fost datat în jur de 640
a.Chr. Descoperirea acestui fragment oferă o informaţie în plus cu
privire la data de întemeiere a cetăţii (cu siguranţă în
prima jumătate a secolului al VII-lea), dar poate genera şi noi
discuţii referitoare la statutul cetăţii greceşti şi
la raportul ei cu celelalte colonii de la Pontul Euxin (în special cu Histria).
În casetele β şi γ, avem documentat foarte bine un nivel de
arsură aparţinând epocii romano-bizantine (după o estimare
preliminară a materialului ceramic găsit la acest nivel), în caseta
γ această arsură fiind observabilă pe toată
suprafaţa ei. Caseta δ, situată în exteriorul marelui edificiu,
a avut o suprafaţă mai mare decât celelalte casete (4 x 6,5 m),
întrucât s-a urmărit degajarea unei porţiuni din zidul de
incintă de epocă romană târzie, ca în campaniile anterioare
(vezi raportul din campaniile 1997-1998). Din nefericire, săpătura
anterioară a lui P. Nicorescu împiedică stabilirea unui context
stratigrafic clar, singurul fapt notabil fiind descoperirea unui număr
considerabil (18) de ştampile de amforă (marea majoritate de Sinope).
În jumătatea de nord a casetei ne-am oprit la nivelul stâncii, unde au
apărut două amenajări circulare săpate în stâncă, cu
diametrele de 0,90 m, respectiv 1 m, care sunt cu siguranţă
anterioare zidului de incintă (măsurătorile au confirmat acest
lucru). Destinaţia acestor amenajări? Este greu de presupus,
avându-se în vedere faptul că nu s-a descoperit material ceramic în acest
context; este posibil să fi fost rezervoare de colectat apa. În caseta
ε, în jumătatea estică a casetei, a apărut un dalaj
asemănător dalajului din secţiunea S1 (vezi raportul din
1997-1998), aflat la acelaşi nivel. Concluzia: este vorba despre
acelaşi dalaj, datat cu aproximaţie înainte de ultima fază a
marelui edificiu (secolele IV - V p.Chr.). Totodată, a fost descoperit
zidul care închide înspre V marele edificiu. În jumătatea de vest a
casetei, spart de zidul cu mortar, am scos la iveală un pavaj identic cu cel
descoperit în caseta numerotată provizoriu cu C21 (vezi raportul din
1997-1998) (tip fals coccio pesto, cu pietricele colorate, fragmente
ceramice şi bucăţi mici de cărbune). În exteriorul zidului
cu mortar, se observă urme de aplică pentru vopsea şi urme de
vopsea.
Am continuat săpătura şi în
caseta C18 (vezi raportul din 1997-1998). În partea de S a casetei, apare un
zid întrerupt, legat cu un mortar diferit de zidul marelui edificiu, fiind
anterior acestuia. În locul în care zidul este întrerupt, se observă un
dalaj din pietre mari, care se continuă şi în caseta e.
Cercetările ulterioare vor stabili destinaţia acestui dalaj.
Mai semnalăm descoperirea în caseta
α, în exteriorul marelui edificiu, la adâncimea de 1,40 m faţă
de nivelul zidului, a unui fragment de chiup cu inscripţie. Dimensiunile
fragmentului sunt de 20 x 20 x 4 cm. Literele sunt slab incizate şi
conservate. Înălţimea lor variază între 3,8 şi 6,1 cm.
Litera Ε are partea de mijloc ascuţită. Inscripţia este compusă
din 4 litere: AEPC, fiind, evident, fragmentară.
Cod
sit: 133928.01
Marin Cîrciumaru, Mircea Anghelinu (Univ.
Târgovişte), Ovidiu Cîrstina (CNMD Târgovişte), studenţii
facultăţii de Istorie Arheologie şi Istorie Geografie de la
Univ. Târgovişte.
În luna iulie 1999 au fost continuate
cercetările (reluate în 1993) în aşezarea atelier atribuită
paleoliticului superior târziu de la Lapoş - „Poiana Roman”.
Lucrările s-au concentrat în sectorul D (nord - estic) al poienii unde,
începând din 1993, au fost exploatate parţial resturile mai multor
ateliere de cioplire, in situ, aparţinând nivelului I, precum
şi în partea de SV a poienii, mai exact, la liziera pădurii şi
imediat în dreapta drumului ce duce la Valea Unghiului.
Obiectivele campaniei 1999 au fost: decaparea
exhaustivă a complexelor de cioplire din zona adiacentă SXIX/ 1998,
în vederea precizării caracteristicilor tipo-tehnologice; prelevarea de
noi eşantioane pentru analizele pluridisciplinare complexe; obţinerea
de eventuale date stratigrafice suplimentare privind etapele ocupării
sitului.
Au fost efectuate trei secţiuni de 3 x 3 m,
notate S XXI, S XXII, S XXIII. S-au confirmat astfel numai parţial
observaţiile stratigrafice din anii anteriori. Din punct de vedere
stratigrafic, s-a constatat că la nivelul atelierelor atribuite de
cercetările anterioare unui facies de tip Aurignacian, existenţa unor
utilaje de mici dimensiuni în care excelează lamelele „a dos abattu”,
vârfurile „La Gravette” şi „a cran”. Observaţiile din această
campanie, cât şi din 1998, pun serios în discuţie existenţa
Aurignacianului la Lapoş. Din păcate nici în acest an, nu am
reuşit să identificăm un profil nederanjat în partea
superioară de lucrările agricole. Chiar şi aşa stând
lucrurile, ca o ipoteză preliminară, la Lapoş s-ar putea vorbi
în faza actuală mai mult de un Epigravetian decât de Aurignacianul
menţionat aici cu mulţi ani în urmă.
Pentru plasarea celor trei secţiuni au fost
luate în calcul observaţiile făcute începând din 1993, S XXII fiind
amplasată pe colina D, în imediata apropiere a S XIX, unde se află concentrarea maximă
de locuire, S XXIII pe aceeaşi colină, în partea de SV, pe panta colinei,
urmărindu-se existenţa sau nonexistenţa extinderii maximului de
locuire spre zonele de la baza acesteia; pentru S XXI ţinându-se cont de
rezultatele obţinute în secţiunea XX unde au apărut o serie de
piese microlitice.
Observaţii preliminare asupra materialului
litic:
S-a recuperat un
lot de 1855 de piese litice diverse din opal (cca. 96,11% din total), silex de
mai multe varietăţi, gresie silicioasă şi nisipoasă,
cuarţit şi calcedonie. În fiecare suprafaţă s-au surprins
aglomerări de material specifice complexelor de debitaj, aparţinând
nivelurilor I şi II. Din numărul total de piese 75,25% sunt
aşchii; 16,06% lame, 3,07% lamele, 0,37% gratoare, 0,32% percutoare, 3,23%
nuclee, 0,37% retuşoare; 0,64% burine, 0,16% galeţi, vârfuri „La
Gravette”, „a cran”, percoire, 0,48%.
În S XXI, densitatea materialului este cea mai
mare (1218 piese), din care se detaşează aşchiile (887), lamele
(226), lamelele (37) şi nucleele (38). După cum s-a putut observa, în
S XXI apar în număr ridicat o serie de piese microlitice (microgratoare,
lamele „a dos”, vârfuri „La Gravette”). Ca şi în celelalte secţiuni
din 1999, cât şi în cele din anii anteriori, lamele şi lamelele sunt
fragmentate. Nucleele sunt în general din opal, dar apar în număr ridicat
şi nuclee din gresie. Considerăm remarcabilă frecvenţa
deosebită a pieselor „a dos” şi „a bord abattu”, atestând probabil o
locuire epigravetiană. Morfologia nucleelor pentru lamele şi a
lamelor sugerează existenţa debitajului cu ajutorul unei „chasse
lame” şi nu a percuţiei dure directe. Lamele prezintă o
retuşă abruptă sau semiabruptă cu afinităţi
epigravetiene. În această secţiune au apărut resturi de debitaj
din calcedonie, care nu are aceleaşi proprietăţi (mecanice) ca
opalul şi jaspul, predominante în procesul de cioplire.
Secţiunea
XXI a fost trasată paralel cu S XX, lăsându-se un martor de 0,25 m.
Din cele 188 de piese descoperite în S XXII (cele mai puţine), ponderea
cea mai ridicată o au, cum şi era de aşteptat, aşchiile
(144), urmate de lame (27), lamele (7) şi nuclee (7). După cum se
poate observa, produsele de debitaj predomină cantitativ, aşchiile
corticale sunt reprezentate, dar nu în proporţia pe care ar
presupune-o în general decorticarea
nucleelor pe loc, sugerând astfel posibilitatea ca acestea să fi suferit
un prim proces de îndepărtare a cortexului pe locul de procurare a materiei
prime. Lamele sunt realizate din opal, materie primă ce se
găseşte din abundenţă în sud-estul Poienii Roman, şi
sunt în cea mai mare parte fragmentate şi abandonate. Uneltele tipice
(gratoare 1, burine 1) sunt reprezentate printr-un procentaj scăzut,
aceeaşi situaţie fiind evidentă şi pentru S XXIII (gratoare
4; burine 3), ceea ce denotă purtarea lor în afara sitului, probabil
pentru export/schimb, trăsătură inerentă a siturilor
atelier, sau pentru folosinţă proprie.
Numărul ridicat al aşchiilor se menţine şi
pentru S XXIII (365 dintr-un total de 449 de piese). Urmează lamele (45),
nucleele (15) şi lamelele (13). Este de reţinut că uneltele
finite descoperite în cele trei secţiuni sunt în general din jasp (materie primă mai
puţin folosită în procesul de debitaj – 2,31%) şi silex care nu
apare în procesul de debitaj. În general, uneltele finite se regăsesc la
adâncimi cuprinse între –0,40 –0,60 cm.
Existenţa în număr elocvent în S XXI
a pieselor microlitice, a lamelelor „a dos”, a vârfurilor „La Gravette”,
coroborate cu rezultatele din 1998, ar putea conduce la concluzia
existenţei unui epigravetian la Lapoş şi nicidecum a unui strat Aurignacian. De asemenea,
considerăm că nu există suficiente argumente de ordin tipologic care să ne îndemne să acceptăm cu
certitudine un presupus Tardenoisian la Lapoş. De altfel, şi Fl.
Mogoşanu, aminteşte existenţa unor lamele „a dos” şi a
vârfurilor „La Gravette”, punându-le în legătură cu Kostenkianul
(Gravettian oriental). Referitor la aspectul microlitic al pieselor, trebuie
realizat un studiu tipologic/tehnologic care să permită o încadrare
exactă a sitului de la Lapoş. Şi în acest an s-au realizat o
serie de sondaje, pentru o cât mai bună acoperire a suprafeţei
Poienii Roman.
Cod
sit: 153525.01
Echipa engleză: coordonator Douglass Bailey,
Steve Mills, Steve Trick, Josephine Seely (Universitatea din Cardiff). Echipa
română: coordonator Radian Andreescu, Constantin Haită, Mihai Tomescu
(MNIR), Pavel Mirea, Zaharia Pompilia (MJ Teleorman).
Campania din anul 1999 a avut în principal
două obiective: continuarea cercetărilor de teren şi efectuarea
unor sondaje arheologice în siturile descoperite în campania anterioară.
Cercetările de teren au vizat zonele aflate la N şi E de
suprafaţa cercetată anul trecut. Au fost identificate două noi
situri: unul la circa 400 m SE de TEL. 010, iar al doilea la aproape 2 km spre
E, pe valea râului Claniţa. Pentru coerenţa înregistrărilor
siturile descoperite pe valea Teleormanului au primit sigla TEL, iar cele de pe
Valea Claniţei CLA, urmate de un număr primit în ordinea
descoperirii. Astfel noile situri au primit siglele TEL. 012 şi CLA 002
(tell-ul de la Măgura-Bran are sigla CLA 1).
Pentru atingerea celui de-al doilea obiectiv au
fost deschise sondaje cu dimensiunile de 2 x 1 m, extinse acolo unde a fost
cazul. Scopul lor a fost acela de a preciza palierul temporal al acestor
situri, precum şi cunoaşterea particularităţilor locuirii
neolitice în această zonă. Au fost practicate 37 de sondaje în
siturile TEL. 008, TEL. 009, TEL. 010, iar în TEL. 001 au continuat
lucrările de taluzare ale canalului de desecare ce străbate
aşezarea. În situl descoperit pe râul Claniţa, CLA 2, a fost
curăţat un profil de 4 m în malul sudic al unui braţ al râului.
Cercetările au dus la descoperirea unor
aspecte deosebit de interesante în legătură cu specificul locuirii
neolitice în zonă. Astfel, în TEL. 010 nu
există practic nivel cultural şi nici urme ale unor structuri de
locuire, materialul arheologic apărând sporadic în diverse sondaje. În
sondajul nr. 6, cel mai extins de altfel, din TEL. 009, am constatat că
urmele de locuire formează un strat subţire, aflat la câţiva cm
de suprafaţa solului, fiind plasate pe un nivel compact de nisip. Au fost
descoperite mici bucăţi de chirpic ars, precum şi fragmente din
ceea ce pare a fi fost o structură de chirpic nears, toate acestea într-o
zona relativ restrânsă. În
situl TEL. 008 situaţia este mai complexă, în sensul că aici au
fost descoperite doua zone de locuire: prima aflată imediat sub
suprafaţa solului, cuprinde resturile puternic deranjate ale unei
locuinţe (inclusiv un rest de vatră); a doua, aflată în
apropiere, este plasată la o adâncime mai mare şi în afara materialului
arheologic mai bogat nu conţine urmele unor structuri de locuire. În situl
TEL. 001, s-a continuat taluzarea peretelui vestic al canalului de desecare.
Curăţarea întregului profil, a dus la identificarea unei
locuinţe din chirpic nears, lângă ea aflându-se o amenajare, poate o
vatră sau un cuptor. O
situaţie interesanta a fost înregistrată şi în situl aflat pe
malul Claniţei, CLA 002. Aici au fost identificate în profil două
niveluri de locuire, din care primul este plasat imediat sub suprafaţa
solului, cu urme ale unei posibile locuinţe din chirpic nears.
Urmează o depunere naturală, de circa 0,20 m, apoi un alt nivel de
locuire marcat prin câteva fragmente ceramice şi resturi osteologice.
Cercetările din anul 1999 au relevat câteva
aspecte inedite legate de tipul locuiri neo-eneolitice din această
zonă. Astfel să remarcăm faptul că nu toate siturile
descoperite sunt aşezări propriu-zise, cuprinzând locuinţe
şi un nivel cultural individualizat. În situl TEL. 010, unde nu avem nici
măcar un nivel cultural, credem că se poate vorbi mai degrabă de
o locuire sezonieră, legată de o anumită activitate
economică spre exemplu. În TEL. 009, unde există resturile unei
posibile locuinţe, dar nivelul cultural este destul de subţire
şi restrâns ca suprafaţă, ar putea fi vorba despre o locuire
temporară (deci o locuire cu o durată de timp mai mare decât cea
sezonieră, dat fiind faptul că aici există un nivel cultural),
legată probabil tot de o activitate economică, (poate în legătură
cu apa, având în vedere plasarea ei direct pe nisip). În sfârşit, în TEL. 001 şi TEL. 008, am
putea vorbi de o locuire permanentă sau cvasipermanentă, dat fiind
nivelul cultural mai consistent şi resturile unor locuinţe. Evident
acestea sunt ipoteze care vor fi verificate prin extinderea cercetărilor.
Alte observaţii interesante au fost
făcute cu privire la încadrarea cronologică a acestor situri. În urma
campaniei din anul 1998 le încadrasem în faza Giuleşti a culturii Boian,
încadrare făcută şi pe baza unor cercetări de teren mai
vechi. Materialul rezultat în urma sondajelor a relevat o situaţie
diferită. Astfel, în toate cele cinci situri predomină un material
specific sfârşitului culturii Boian (palier cronologic desemnat prin faza
Boian-Spanţov, Boian IV-V sau faza de tranziţie), dar cu deosebiri
sesizabile la nivel tehnologic: compoziţia şi omogenitatea pastei,
temperatura de ardere. O situaţie
interesanta o întâlnim în TEL. 008 unde una din zonele de locuire aparţine
fazei Giuleşti a culturii Boian, cealaltă încadrându-se în orizontul
final al aceleaşi culturi. O situaţie asemănătoare este
posibil să existe şi în TEL. 001, unde materialul din sondaje
aparţine fazei finale a culturii Boian, dar materiale provenite din
cercetări de teren mai vechi aparţin fazei Giuleşti.
În concluzie dinamica locuirii neo-eneolitice este
complexă, iar o încadrare cronologică mai precisă va trebui sa
ţină cont de particularităţile regionale ale culturilor
neo-eneolitice din această zonă.
(Pl. 17)
Studiu sedimentologic
Constantin Haită (MNIR – CNCP)
În cadrul programului de cercetare a locuirii
neolitice din Valea Teleormanului au fost studiate două profile
stratigrafice şi 37 de sondaje sedimentologice. În cadrul profilelor stratigrafice, ce corespund
la două aşezări neolitice ale culturii Boian, au fost identificate
podele din chirpic nears ale unor locuinţe, ca şi pereţii
conservaţi în elevaţie ai unei structuri ce poate reprezenta o
vatră.
Studiul profilelor din sondajele sedimentologice
va permite identificarea diferitelor zone de sedimentare din lunca
Teleormanului, în care au fost evidenţiate câteva zone de concentrare a
materialului arheologic, în scopul reconstituirii paleomediului şi
înţelegerii locuirii neolitice.
Punct: Casa doamnei (Asszonyház)
Cod
sit: 84601.01
Florin Gogâltan (IAIA Cluj), Molnár Kovács Zsolt (UBB
Cluj), Emödi Támas (Facultatea de Arhitectură Cluj-Napoca).
În
perioada 5-30 august, în curtea castelului feudal de la Lăzarea, au fost
efectuate mai multe sondaje arheologice cu scopul de a clarifica etapele de
construcţie şi configuraţiile planimetrice ale corpurilor de
clădiri existente în partea sa nord-estică. Construcţia
aflată astăzi în picioare aici este cunoscută sub numele de „Casa
doamnei” sau „Casa doamnelor” („Asszonyház”), dintr-o interpretare - dealtfel
eronată – a datelor oferite de documentele din secolele XVII - XVIII.
Colectivul ştiinţific, format din
specialişti de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei şi
Universitatea „Babeş-Bolyai” din
Cluj-Napoca, a avut ca obiectiv principal descărcarea terenului de
sarcină istorică, în vederea restaurării acestei
construcţii. Cel de-al doilea obiectiv a fost prelucrarea materialului
arheologic provenit din săpăturile efectuate în zona castelului de la
Lăzarea în perioada 1963-1974, depozitat la Muzeul din Gheorghieni şi
care a rămas în marea sa majoritate inedit. Cu toate că acest
important sit arheologic a fost cercetat sistematic pe durata mai multor
campanii, între 1963-1977 şi în 1982, au fost publicate doar două
articole referitoare la aceste cercetări.
În aceste condiţii, în vederea
clarificării planimetriei construcţiilor ce au precedat actuala
formă a „Casei doamnei” („Asszonyház”), respectiv pentru a oferi elemente
de sprijin pentru restaurarea acesteia, a devenit necesară efectuarea de
noi săpături de control. În campania din vara anului 1999 au fost
deschise în curtea castelului trei secţiuni şi o casetă (SA, SB,
SC şi SD) dezvelindu-se o suprafaţă de aproximativ 90 mp (Pl.
18). La poziţionarea secţiunilor şi a casetei s-au luat în
considerare sugestiile oferite de către Kovács András, Máthe Zoltán
şi Emödi Tamás, care au efectuat în prealabil cercetări de parament,
respectiv un studiu de arhitectură şi istoria artei.
Cercetările arheologice în zona
nord-vestică a curţii castelului feudal din Lăzarea, au
evidenţiat existenţa mai multor vestigii aparţinând unor etape
diferite, premergătoare, construcţiei actualei clădiri „Casa
doamnei” („Asszonyház”). S-au semnalat urme medievale – vetre şi urmele
unor construcţii din lemn – care au precedat edificiile din piatră.
Cercetările au stabilit de asemenea o serie de relaţii stratigrafice
între elementele planimetrice ale obiectivelor descoperite şi corpul de
clădire aflat în picioare (Pl. 19). În această fază a
cercetărilor s-au desprins următoarele concluzii:
1. Planul actual
al construcţiei este rezultatul modificărilor survenite probabil
după distrugerile în două rânduri (iarna lui 1706 şi vara lui
1707) ce au avut loc în timpul răscoalei curuţilor. Lucrările de
refacere încep abia pe la 1736, fiind gata înainte de 1742. Din acest an
datează un foarte important inventar, care probează existenţa
noului plan general al clădirii. De asemenea trebuie precizat, verificând
pe teren informaţiile cuprinse în acest inventar, că şi
după această dată, pe parcursul celei de-a doua
jumătăţi a veacului al XVIII-lea şi posibil şi în
secolul următor, clădirea a fost continuu modificată şi
renovată. S-a păstrat însă planul general aşa cum apare în
inventarul din 1742;
2. O etapă
mai veche de construcţie este reprezentată de zidurile Z 2, Z 3
şi Z 4. Această fază trebuie pusă în relaţie cu o
parte a construcţiei actuale a „Casei doamnei” („Asszonyház”). Zidurile Z
2 şi Z 3 reprezintă continuările zidurilor ce delimitează
dinspre N şi S încăperea boltită cilindric din colţul
sud-vestic al subsolului „Casei doamnei” (“Asszonyház”). Încăperea
constituia iniţial un spaţiu unitar ce se închidea dincolo de
capătul vestic al secţiunii noastre SC. Ulterior pivniţa a fost
separată în două prin construcţia zidului despărţitor
Z 1, accesul realizându-se printr-o uşă, care la rândul ei a fost
ulterior înzidită. După renunţarea la părţile de
clădire vestice şi demolarea acestora, odată cu configurarea
planimetriei actuale şi realizarea faţadei vestice noi, pivniţa
a fost închisă înspre V, în zidul de plombă practicându-se o
fereastră. Sub tencuială se distinge clar conturul bolţii
cilindrice – ne mai existente dealtfel în pivniţa păstrată –
secţionate. La marginea interioară a zidului Z 3 am mai surprins
cărămizile primei asize a bolţii. Din zidurile longitudinale
demantelate ale spaţiului aflat deasupra pivniţei s-au păstrat
doi martori în formă de contraforţi. La baza celui din colţul
sud-vestic, cercetările de parament au scos în evidenţă
existenţa unui luminator al pivniţei din această etapă
şi a penetraţiei bolţii deasupra golului. Cercetările
noastre nu au identificat deocamdată elemente pe baza cărora
construcţia acestei faze a „Casei Doamnei” („Asszonyház”) să
poată fi încadrată mai precis în limitele secolului al XVII-lea.
Stratul de arsură de pe podeaua de lut a pivniţei, semnalat în SC,
indică un incendiu, urmat de depunerea unui strat de
dărâmătură format din pământ cenuşiu cu pietre,
cărămizi, mortar, cărbune, peste care se suprapune stratul de
dărâmătură a zidurilor pivniţei. Atât imediat sub
dărâmătură cât şi deasupra ei – în SA, SB şi în SC -
am descoperit fragmente de cahle şi elementele acestora de coronament,
dintre care cel decorat cu arce de cerc şi motive vegetale stilizate, a
fost larg răspândit în Transilvania de către habani în cursul
secolului al XVII-lea. El este semnalat şi în secolul următor. Din
stratul aflat deasupra dărâmăturii am recoltat un fragment
aparţinând unui tip de cahlă decorat cu o cruce la mijloc. O
piesă asemănătoare a fost descoperită cu ocazia
cercetărilor mai vechi şi are inscripţionat anul 1737. Acestea
sunt şi elementele pe baza cărora demolarea pivniţei poate fi
pusă în legătură cu devastarea castelului în 1706 - 1707 sau cel
târziu odată cu incendiul din 1748. Rămâne problematică datarea
fundaţiei aflată sub zidăria actuală a „Casei doamnei”
(„Asszonyház”), remarcată în zona lărgită a secţiunii SB.
3. Din veacul al
XVI-lea se pare că datează cea mai veche construcţie de zid din
zona „Casei doamnei” („Asszonyház”). Planul ei nu poate fi precizat cu
exactitate. O prima etapă de construcţie a unei clădiri
medievale este reprezentată de zidurile notate de noi de la Z a la Z l. Pentru contemporaneitatea lor
pledează atât ţeserea fundaţiilor şi configuraţia
planimetrică, cât şi mortarul folosit. Singura excepţie face
fundaţia Z i, care însă în ciuda diferenţei compoziţiei
mortarului pare şi ea ca făcând parte din acelaşi ansamblu. În
cazul fundaţiilor Z k şi Z l, zidurile lor demantelate,
poziţiile şi adâncimile de fundare indică plasarea lor în
aceeaşi serie. Fundaţiile configurează un plan cu cinci
încăperi, trei înşirate de-a lungul axului N - S şi alte
două adosate de o parte şi alta a încăperii sudice,
delimitată de Z b, Z c, Z a şi Z i. Cu toate incertitudinile
rămase credem că în special continuarea zidurilor Z c şi Z i
înspre E şi V sugerează un plan compact rectangular cu trei tracturi.
Fundaţiile Z d, Z e, Z f şi Z g constituie baza unei pile de
zidărie cu dimensiunile de 2,00 x 3,30 m care susţinea probabil o
prispă de lemn sau o arcadă a unui foişor dispus pe faţada
sudică a clădirii. Prin
poziţia lor faţă de fundaţiile vecine, gropile de par G8 -
G13 ne-ar putea indica picioarele schelelor folosite la ridicarea zidurilor
respective. Adâncimile la care ele au fost însă ele sesizate par să
infirme această supoziţie. Singura zonă în care am surprins un
nivel de călcare aparţinător zidurilor amintite, este
suprafaţa închisă de fundaţiile Z h, Z i şi Z k cu podeaua
de lut a încăperii care a funcţionat ca şi pivniţă.
Atât în SA cât şi în SB s-au semnalat straturi de
dărâmătură ale acestor ziduri datate în prima perioadă.
Elementele de datare directă a acestei etape sunt destul de puţine.
Câteva fragmente de cahlă descoperite în straturi ale căror
relaţie cu respectivele fundaţii ne permite să le folosim ca
repere cronologice, vin să ne ajute în acest sens. Astfel, fragmentul cu
decorat în formă de plasă cu ochiuri romboidale, datat în secolul al
XV-lea sau eventual la începutul celui următor, descoperit în SA în
stratul de pământ brun-negricios ce se întinde şi sub talpa
fundaţiei zidului Z d, serveşte ca terminus post quem pentru
zidul în cauză. La limita dintre acelaşi strat – în care a fost
săpată fundaţia Z j - şi umplutura aflată deasupra
lui, în SB, s-au găsit două fragmente ale tipului de cahle cu cavaler
(Pl. 18), datate pe la începutul secolului al XVI-lea. Din aceeaşi
secţiune, de la o adâncime de –1,40 m – implicit în straturi mai vechi
decât fundaţiile primei faze – provine un fragment de cahlă decorat
cu şiruri de motive pătrate cu diagonala marcată. El se
datează în secolul al XV-lea. Contemporan este un fragment de cahlă
cu decor vegetal, găsit sub podeaua de lut de lângă zidul Zc la o
cotă egală cu cea a tălpii fundaţiei. Un alt fragment de
margine, cu ramă de prindere şi decor vegetal, descoperit în
aceeaşi loc, poate fi datat în secolul al XVI-lea. Cu rezervele de rigoare
trebuie să admitem deci, că zidurile din această etapă nu
sunt mai vechi de prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ele ar putea fi
contemporane cu construirea corpului de clădire central pe care este
inscripţionat anul 1532;
4. Cele mai vechi
amenajări descoperite în zona investigată de către noi sunt
anterioare construirii fazei vechi de piatră. Este vorba despre unele
construcţii patrulatere din lemn. O primă construcţie este
sugerată de gropile de par G8 din SC şi G9, G10, G11, G12 şi G13
din SB. Gropile de par G1, G2, G3, G4, G5, G6 şi G7 descoperite în SA
făceau parte probabil dintr-una sau două structuri din lemn. Ele
trebuie puse în legătură cu cele două vetre V1 şi V2
găsite în imediata apropiere. Puţinul material arheologic găsit
în acest strat sugerează dacă nu chiar veacul al XIV-lea, cu
siguranţă cel următor. Cu relativă siguranţă
putem spune ca ele nu se legau de prispa din lemn sau de baza scării de
acces pe faţada de S a „Casei doamnei”
(„Asszonyház”), aşa cum apare în inventarul din 1742.
Cod
sit: 1106.02
Iuliu Paul, responsabil; Marius Ciută, Paula
Mazăre, Cristian Florescu masteranzi şi Breazu Marius, Beatrice
Daisa, studenţi (Univ. Alba Iulia)
Desfăşurată în perioada 23
august - 16 septembrie 1999, cea de a patra campanie de cercetări
arheologice la Limba - „Bordane” a avut un caracter deosebit, date fiind atât
condiţiile deosebite de desfăşurare a săpăturilor cât
şi obiectivele urmărite. Ca urmare a fondurilor limitate alocate, în
acest an s-a procedat la executarea unei secţiuni-casete de mici
dimensiuni, având ca scop verificarea situaţiei stratigrafice
obţinute în campania precedentă (în S X/1998) precum şi
dezvelirea integrală a unor complexe (L2/1998 şi L3/1998) surprinse
în zona profilului nordic al secţiunii amintite. Totodată s-a
deschis, o secţiune (SXII/1999 = 6 x 3m), la N de SX/1998, paralelă
cu jumătatea estică a acesteia, orientată E -V, lăsându-se
un martor stratigrafic de 0,30 m între cele două secţiuni (Pl. 20).
Stratigrafia. Profilele obţinute au confirmat
interpretarea stratigrafică realizată în anul precedent, aceasta
prezentându-se astfel :
- 0 - 0,30 m, strat vegetal arat, de
culoare cenuşie-închisă, sfărâmicios (întors de plug),
cuprinzând un bogat material arheologic ce aparţine culturii Vinča
(fazele clasice) alături de fragmente ceramice hallstattiene;
- 0,30 - 0,70 m (0,80 m), strat de culoare
neagră-închisă (când se usucă bine capătă o culoare
cenuşie deschisă), omogen, conţinând materiale arheologice
aparţinând etapelor dezvoltate ale culturii Vinča (B);
- 0,80 - 1,10 m, strat de culoare
cenuşie, afânat, sfărâmicios (când se usucă devine
cenuşiu-alb), conţinând bogate materiale arheologice aparţinând
fazei (sau fazelor) timpurii ale culturii Vinča (A2-A3);
- 1,10-1,30 m (1,50 m), strat ce corespunde locuinţei Vinča timpurie
(descoperită anul trecut şi surprinsă în campania actuală
(SXII) pe o suprafaţă de 3 x 3 m, devenită astfel:
L2/1998-1999), de culoare cenuşie albă, caracterizată prin
prezenţa a numeroase pietre, fragmente ceramice, oase de animale, urme de
cenuşă (albe) şi arsură şi de fragmente de vatră
(chirpic?). De semnalat faptul că locuinţa vinčiană „cade”
dinspre V către E, probabil urmând configuraţia dată a terenului
din preistorie;
- 1,30 - 1.60 m (1,80 m), strat de culoare
galben-închisă, brună cu nuanţe kaki, conţinând materiale
ceramice şi osteologice aparţinând culturii Starčevo-Criş,
mai precis unei faze evoluate a acestei culturi (IIIB);
- 1,40 - 1,60 m (1,80 m), strat de culoare
galbenă mai închisă, corespunzând locuinţei de suprafaţă
Starčevo-Criş, surprinsă şi în campania precedentă
(L3/1998), mai precis zona periferică a acesteia, constând din fragmente
ceramice, osteologice şi pietre, însă nu atât de numeroase ca în
cazul celei vinčiene. Locuinţa evoluează de la E spre V („curge”),
similar cu situaţia surprinsă în anul precedent;
- 1,60 - 2,10 m (2,20 m), strat galben mai
deschis, corespunzând unor adâncituri anterioare locuinţei de
suprafaţă Starčevo-Criş, caracterizat prin prezenţa
unor materiale ceramice antrenate din locuinţă dar şi a unor
materiale mai timpurii (în campania anterioară în acest strat au fost
descoperite fragmente ceramice aparţinând culturii Precriş);
- 2,20 m, strat steril arheologic, de
culoare galbenă deschisă, nisipos (loessoid).
Situaţia stratigrafică surprinsă,
deosebit de clară, verificată şi confirmată şi de
situaţiile obţinute în campaniile precedente, face ca zona de sit
desemnată cu toponimul „Bordane” şi notată (în ridicarea topografică)
cu simbolul „T”, să nu mai prezinte nici o neclaritate în ceea ce
priveşte evoluţia, pe verticală, a locuirilor preistorice de
aici, inclusiv în ceea ce priveşte evoluţia şi specificul
configuraţiei terenului în perioadele preistorice.
În ceea ce priveşte situaţia în plan a
complexelor surprinse în SXII/1999 aceasta se prezintă astfel. Imediat
după îndepărtarea stratului arabil, la adâncimea de 0,60 m, în zona
centrală a secţiunii, s-a conturat groapa unui bordei (semibordei)
hallstattian (B1/1999), orientat VNV - ESE, de formă relativ
dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite şi prezentând o
alveolare (probabil ieşirea) spre E. Toate aceste caracteristici
sprijină ipoteza deja enunţată şi verificată şi
prin urmărirea stratigrafiei şi a evoluţiei sterilului
arheologic, conform căreia în acest perimetru terenul „cădea” dinspre
NV către SE. Materialele conţinute, în special ceramică
(tipică, neagră cu decor canelat şi roşie în interior;
forme de vase cu toarte etc.) şi oase, destul de puţine,
pledează pentru încadrarea complexului într-o fază timpurie a epocii
hallstattiene. După interpretarea
stratigrafică putem afirma că, cel puţin în sectorul de sit
Bordane nu există un nivel distinct aparţinând epocii Hallstatt,
acesta fiind, probabil, distrus (nivelat) de lucrările agricole intensive.
La adâncimea de 1,15 m (în zona de N) şi 1,40
(în apropierea profilului sudic) s-a profilat locuinţa de
suprafaţă Vinča timpurie (L2/1998-1999), în jumătatea
vestică a secţiunii (carourile 1-2-7-8), care se prezenta sub forma
unei mari aglomerări de materiale ceramice, osteologice, pietre,
cenuşă albă lutuită, fragmente de vatră, etc.
Locuinţa, ale cărei limite sudice au fost surprinse în campania
precedentă (în zona nordică a SX/1998) se continuă sub profilele
de N şi de V, doar limita ei estică fiind surprinsă. Aceasta
dovedeşte faptul că avem de a face cu un tip de locuinţă de
dimensiuni relativ mari, cu o suprastructură destul de fragilă,
construită probabil din lemn, fără lutuială (chirpic).
Locuinţa a furnizat un material ceramic deosebit de bogat şi
interesant (tipuri de vase, forme, ornamente şi tehnici de decor tipice
pentru această fază a neoliticului dezvoltat), plastică
antropomorfă (5 idoli fragmentari), utilaj litic cioplit (silex,
obsidian), oase aparţinând unor specii de animale de talie mare, scoici
etc. Reamintim faptul că locuinţa „cade” dinspre NV spre SE,
respectând configuraţia terenului.
La adâncimea de 1,10 m în colţul nord-estic
al secţiunii (carourile 4 şi, parţial, 3) s-a conturat,
parţial, groapa unui bordei vinčian timpuriu (B2/1999),
căpăcuit de nivelul locuinţei de suprafaţă. Materialul
ceramic, relativ sărac, confirmă apartenenţa acestui complex la
fazele timpurii ale complexului cultural Vinča (Vinča A2?).
Porţiunea surprinsă este posibil să fie ieşirea din bordei,
fiind surprinsă şi o treaptă intermediară (1,35 m) între
fundul acestuia (1,70 m) şi nivelul de conturare.
La adâncimea de 1,40 m în zona profilului sudic au
fost sesizate mai multe materiale ceramice şi de altă natură,
corespunzând nivelului locuinţei Starčevo-Criş surprinsă în
campania precedentă (L3/1998), la o adâncime similară, fără
însă a se contura o aglomeraţie distinctă de materiale care
să contureze de facto această locuinţă. Nivelul
corespondent ei a furnizat o serie de materiale deosebit de interesante:
ceramică pictată policromă, picioare de altare cu
proeminenţe, un cârlig de pescuit de mari dimensiuni, vase bitronconice cu
Lippenrand, întregibile.
La adâncimea de 1,90 m, direct în sterilul galben
loessoid s-a conturat la răzuire, în caroul 1, o groapă (B3/1999) ce
provenea din nivelul de sub locuinţa Criş, conţinând materiale
ceramice aparţinând fazei dezvoltate a acestei culturi.
O altă latură importantă şi
inedită în acelaşi timp în cadrul cercetărilor arheologice de la
Limba (şi nu numai din acest sit ) a fost aceea a aplicării unor
metode şi tehnici moderne - unele chiar de ultimă oră (!) - de
cercetare şi prospectare a siturilor precum şi de prelucrare a
materialelor arheologice obţinute în urma săpăturii. Astfel, în
colaborare cu Institutul de Paleobotanică, Palinologie şi Dendrocronologie
de la Köln (Hochheim - Germania), din straturile culturale şi din
complexele descoperite în acest an au fost prelevate probe de pământ (5
probe a 40 l/pământ), care au fost procesate în instalaţia de
flotare, seminţele carbonizate şi resturile paleobotanice
obţinute urmând a fi analizate de către specialista dipl. Barbara
Bach, în vederea realizării unei diagrame regionale a evoluţiei
vegetaţiei şi, pe această bază, de reconstituire a
paleomediului Văii Mijlocii a Mureşului în epoca neolitică. Tot
pe această linie, în colaborare cu specialişti de la Laboratoarele
Clark (MoLAS) de la British Museum din Londra, au fost realizate, în mai multe
rânduri, şi cu diferite aparate şi instalaţii speciale,
prospecţiuni geofizice în sectorul de sit Bordane. Astfel, dr. Bill
McCann, a folosit pentru prima dată
un prototip de magnetometru, special adaptat pentru situri cu
stratigrafii complexe, în prospectarea zonei secţiunii XII/1999 precum
şi a altor două carouri de 10 x 10 m. aflate în imediata apropiere a
secţiunii. În operaţiile realizate au fost implicaţi şi
studenţi de la universitatea din Alba Iulia, aceştia deprinzând
relativ rapid lucrul cu aparatele dar şi cu computerul adiacent care
procesa rezultatele. De asemenea au fost realizate prospecţiuni cu
ajutorul metodei rezistivităţii electrice a solului (aparatul
„Geopulse 300”). Şi în operaţiunile realizate în cadrul acestei
metode de prospectare fiind implicaţi şi studenţi. Rezultatele preliminare obţinute cu ajutorul
magnetometrului, cunoscute ca urmare a afişării lor pe ecranul
calculatorului, au fost pe deplin confirmate, metoda şi aparatul folosit
dovedindu-se a fi adecvate acestui tip de sit. Pe viitor colaborarea pe
această linie se va dezvolta şi extinde, într-o primă fază
urmărindu-se publicarea rezultatelor preliminare obţinute, în urma
confruntării acestora cu situaţiile, şi contextele arheologice
apărute în săpături. Tot în cadrul aplicării metodelor
moderne s-a înscris operaţia realizată de specialişti germani
şi englezi care au prelevat eşantioane din fragmentele arse ale
vetrei din L2/1998-1999, în vederea realizării unor datări pe baza
arheomagnetismului remanent.
Rezultatele
campaniei din anul curent s-au dovedit a fi pe cât de inedite pe atât de
importante, urmând ca în anii ce urmează să se extindă aria
cercetărilor, atât în ceea ce priveşte răspândirea în
spaţiu a locuirilor preistorice din situl de la Limba, cât şi în ceea
ce priveşte aprofundarea şi aplicarea metodelor, mijloacelor şi
tehnicilor moderne în cadrul cercetării arheologice.
Cod
sit: 3832.01
Gabriela Gheorghiu (MNIT), Ioan Glodariu, Liliana
Suciu (UBB Cluj), Vasile Moga (MNUAI), Bodó Cristina (MCDR Deva)
Datorită culturilor agricole existente, dar
şi a fondurilor reduse pe care le-am avut la dispoziţie, a fost
trasată doar o secţiune de 2 x 10 m paralelă, spre V, cu
celelalte două din anul precedent.
Această secţiune a surprins din nou cele
două nivele de locuire dacice deja cunoscute din cercetările
anterioare. În primul nivel, în dreptul metrului 1, la o adâncime de 1,65 m s-a
descoperit o platformă ce nu este
perfect orizontală şi este perforată neglijent. Aceste
perforaţii ar indica un cuptor de ars vase ceramice, dar faptul că
partea lui superioară este mai
puternic arsă decât cea inferioară ne determină să
prezentăm această ipoteză cu rezervele de rigoare până la
finalizarea cercetării acestui complex. Deocamdată nu au fost
descoperite nici urmele unui suport ce ar fi trebuit să susţină
placa; există totuşi posibilitatea ca el să fie descoperit,
deoarece platforma continuă şi în afara secţiunii trasată
anul acesta. Fragmentele ceramice găsite pe suprafaţa platformei se
datează în secolul III a.Chr. Pentru
al doilea nivel de locuire semnalăm prezenţa unui semibordei, între
metrii 7 – 10 (în profilul de E al secţiunii), ce conţine fragmente
ceramice databile în perioada cuprinsă între secolele I a.Chr. şi
secolul I p.Chr. În afara fragmentelor
ceramice au fost descoperite oase de la
porcine, precum şi doi colţi de mistreţ.
Cod
sit: 60856.01
Gheorghe Papuc (MINAC)
Valul de piatră. În curtea seminarului musulman din Medgidia,
aflat pe strada Poporului 48, au fost executate săpături arheologice
în anii 1997 - 1999. În cele şapte secţiuni practicate a fost
surprins valul de piatră, monument datat în veacul XI p.Chr. Cea mai
interesantă situaţie stratigrafică a apărut în S 4 98.
Lângă zidul valului am descoperit vatra unui cuptor peste care se
prăbuşise bolta acestuia. Obiectivul se afla la 2,50 m sub nivelul
actual şi era alcătuit dintr-un strat de pământ de culoare
roşie, care acoperea substrucţia vetrei realizată din pietre de
10 - 15 cm. Latura de N a cuptorului era zidul valului de piatră,
dovadă urmele de arsură de pe blocurile ce alcătuiau
fundaţia construcţiei. Vatra avea lungimea de 1,40 m, iar
lăţimea de 0,75 – 0,80 m.
Zidul valului are grosimea de 1,80 m şi s-a
păstrat pe înălţimea a două asize din blocuri de
piatră legată cu mortar. Din zona vetrei au fost recuperate numeroase
fragmente ceramice specifice culturii Dridu, de toate tipurile. Zidul era
construit în apropierea şanţului de val, iar pământul era
aruncat în spatele zidului, rolul acestuia fiind de a mări obstacolul
şi de a împiedica surparea pământului în şanţ.
Din observaţiile noastre rezultă clar
că valul de piatră nu a fost o frontieră ci un aliniament de
apărare, realizat de bizantini în perioada menţionată; de
asemenea, credem că trebuie revizuită cronologia relativă a
valurilor transdobrogene în sensul că valul mare de pământ este
construit după valul de piatră.
Cod
sit: 4437.01
Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)
Cercetările arheologice efectuate la Biserica
Cuvioasa Paraschiva din Mesentea, jud. Alba, s-au desfăşurat în perioada
8 - 25 septembrie 1999, ca parte componentă a programului de restaurare a
monumentului. Principalele obiective urmărite au fost: găsirea unor
explicaţii privind fizionomia şi problemele de rezistenţă
ale monumentului, stabilirea caracteristicilor tehnice (talpa fundaţiei,
structura zidăriei, etape de construcţie), evoluţia nivelului de
călcare în interior şi exterior. Investigaţiile au fost
reprezentate de 14 secţiuni, executate în exteriorul şi interiorul
monumentului conform planului general de săpătură.
Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Mesentea a fost
ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pe locul unei
mai vechi biserici din lemn, de la care, în partea de NV a altarului, a fost
vag surprinsă o parte din talpa de piatră. Naosul, pronaosul şi
turnul au fost ridicate în aceeaşi etapă, au fundaţii continue,
se ţes între ele şi se află la aceiaşi cotă de
adâncime. Altarul a fost adosat naosului, are o fundaţie mai puţin
adâncă, mai superficial realizată şi suprapune fragmente dintr-o
zidărie mai veche. În interior bolta naosului se sprijină pe patru
picioare, dintre care cele de SE şi SV sunt relativ bine sprijinite, în
timp ce pilastrul din NV are o fundaţie superficială iar cel de NE
este lipsit complet de fundaţie. Structura bolţii din altar a creat,
la fel ca şi în naos, serioase probleme în structura de
rezistenţă. Rezolvarea acestora a fost încercată în cursul
secolului nostru, prin consolidarea din exterior a fundaţiilor cu
contraforturi subterane din piatră înecată în beton, aşezate
simetric în punctele principale ale bisericii - obstrucţionând
considerabil investigaţia de specialitate. Cu mici variaţii aceste
contraforturi încep de la talpa fundaţiei şi se termină
puţin sub actualul nivel de călcare. În săpătură au
fost descoperite opt astfel de contraforturi, poziţionate pe
colţurile de NV ale turnului şi pronaosului, pe mijlocul laturii de N
(în dreptul pilastrului de NV al bolţii din naos), pe umărul de N al
altarului, pe cele două colţuri de NE ale absidei pentagonale, pe
umărul de S al altarului şi pe mijlocul laturii de S a navei (în
dreptul zidului intermediar pronaos-naos). Prin simetrie mai pot fi presupuse
alte patru contraforturi: pe colţurile de SE ale absidei pentagonale
şi pe cele de SV ale pronaosului şi turnului.
Datorită cimitirului aferent monumentului, în
exterior nu a putut fi clar stabilit un nivel de călcare. În interior a
fost sesizat un strat de incendiere ce corespunde unei construcţii
anterioare din lemn, suprapus de o lutuială gălbuie aparţinând
primului nivel de călcare a monumentului şi, apoi de actuala
pardoseală din piatră.
Cimitirul vechi a fost reprezentat în
săpătură de 34 de morminte, dintre care două treimi au fost
de maturi. Majoritatea decedaţilor au fost îngropaţi în sicrie, cu
mâinile încrucişate în unghi drept deasupra bazinului şi moneda de
obol. Dintre acestea au fost descoperite 14 bucăţi, datând din anii:
1653, 1689, 1701 (două bucăţi), 1795, 1800 (3 bucăţi),
1812, 1859, 1862, 18??, alte două fiind neidentificate.
Inventarul arheologic descoperit nu este numeros
dar prezintă interes din punct de vedere istoric. În principal acesta este
alcătuit din fragmente de ceramică dacică şi medievală
târzie, o aplică romană din bronz, un vârf de săgeată, 14
monede datate între 1653 - 1862, o bază de coloană şi un capitel
baroc din gresie.
Raportând cercetările arheologice la obiectivele iniţial urmărite,
în faza actuală de prelucrare a informaţiilor se desprind
următoarele concluzii: fizionomia monumentului se datorează unor
construcţii anterioare, fără elemente de datare şi
subliniate doar cu o relativă certitudine; o biserică din lemn
(ridicată într-un nivel de cultură dacică), distrusă
parţial sau integral de un incendiu, reprezintă un prim punct de
plecare; o primă fază din piatră alcătuită dintr-o
zidărie superficială, funcţională şi demolată ori
doar rămasă în stadiul de infrastructură (evidentă în zona
altarului), e posibil să fi reprezentat o formă preliminară a
edificiului contemporan; releveul actual înfăţişează un
efort constructiv unitar pentru turn, pronaos şi naos, la care ulterior a
fost adosată incinta altarului; anomaliile planimetrice sunt
consecinţa fazelor anterioare, în funcţie de care au fost armonizate
zidăriile actuale.
(Pl. 21)
Cod
sit: 1044.01
Iuliu Paul (Univ. Alba Iulia), Adrian Ursuţiu
(IAIA Cluj)
Situl este situat la circa 2 km NV de vatra
localităţii, la limita sudică a hotarului comunei
Bărăbanţ. Locuirile iniţial identificate prin
cercetări de suprafaţă, aparţin epocilor neolitice, de
tranziţie spre epoca bronzului, mai multor orizonturi culturale ale epocii
bronzului, primei şi celei de a doua vârste a fierului, precum şi secolelor VII - VIII p.Chr.
şi respectiv evului mediu. Suprafaţa mare a terasei (circa 20 ha), pe
care s-au descoperit materiale arheologice a
presupus într-o primă fază identificarea unei presupuse arii de
locuire mai intensă, demers relativ având în vedere faptul că zona
respectivă este din cele mai vechi timpuri una extrem de favorabilă
agriculturii. Abordarea
arheologică a sitului a fost condiţionată şi de acordul
proprietarilor diferitelor loturi agricole.
Prin urmare s-au practicat 12 sondaje de 5x1 m,
orientate pe direcţia NE - SV. Primele 10 sondaje (S I - S X) au fost
practicate la circa 20 m de buza de NV a terasei, în zona cea înaltă a
acesteia unde, dealtfel, s-a constatat şi o concentrare a materialelor
preistorice. Şanţurile au fost practicate la intervale de 20 m distanţă
unele de altele, orientate pe latura scurtă a sitului obţinându-se
astfel o imagine de ansamblu a stratigrafiei din această arie. Ultimele
două sondaje au fost practicate la circa 50 m SV de primele zece, paralel
cu acestea, în dreptul S VI respectiv S VII.
Stratigrafia:
- S I, S II – 0 - 0,30 m - nivel arabil de
gri-maroniu, afânat fără materiale arheologice, 0,30 - 0,50 m nivel
steril, galben nisipos;
- S III, S IV – 0 - 0,25 m - nivel arabil,
brun-maroniu, cu urme de pigment, 0,25 - 0,50 m - steril brun, lutos, extrem de
dur;
- S V, S VI – 0 - 0,30 m - nivel arabil de
culoare cenuşie, ce conţine sporadic şi materiale arheologice
amestecate, 0,30 - 0,55 m - nivel arheologic de culoare
cenuşiu-brună, ce conţine materiale arheologice aparţinând
bronzului timpuriu, 0,55 - 0,80 m - nivel steril, lut brun ce conţine
concreţiuni calcaroase;
- S VII – 0 - 0,20 m - nivel arabil de
culoare cenuşie, 0,20 - 0,40 m -
nivel arheologic, brun, relativ dur, ce conţine materiale amestecate
(bronz timpuriu, târziu şi hallstattiene timpurii), 0,55 - 0,80 m - nivel
steril, lut brun ce conţine concreţiuni calcaroase:
- S VIII – 0 - 0,25 m - nivel arabil
brun-cenuşiu, cu materiale arheologice, 0,25 - 0,55 m - nivel arheologic
cu materiale aparţinând Hallstatt-ului timpuriu local şi izolat
câteva fragmente ceramice din bronzul timpuriu, 0,55 - 0,80 m - steril
brun-maroniu, lutos, extrem de dur;
- S IX – 0 - 0,25 m - nivel arabil brun,
0,25 - 0,30 m - nivel arheologic cu fragmente ceramice atipice, 0,30 - 0,50 m -
steril brun-maroniu, lutos, extrem de dur;
- S X – 0 - 0,25 m - nivel arabil brun,
0,25 - 0,50 m - steril brun-maroniu, lutos, extrem de dur;
- S XI – 0 - 0,25 m - nivel cenuşiu
arabil, cu materiale arheologice, 0,25 - 0,35 m - nivel arheologic cenuşiu
maroniu cu materiale aparţinând etapei mijlocii a primei vârste a
fierului, 0,35 - 0,60 m - steril gălbui lutos;
- S XII – 0 - 0,25 m - nivel cenuşiu arabil, cu
materiale arheologice, 0,25 - 0,35 m - nivel arheologic cenuşiu maroniu cu
materiale aparţinând etapei mijlocii a primei vârste a fierului, 0,35 -
0,60 m - steril gălbui lutos.
Complexe:
a) Din S II, la m
1, pe latura de NV a sondajului, menţionăm un mormânt de
inhumaţie în poziţie chircită (M1/1999) având ca inventar o
ceaşcă fragmentară (epoca bronzului timpuriu ?). Resturile
defunctului, ce au fost depuse direct pe nivelul de steril, au fost deranjate
de plug.
b) În
aceeaşi secţiune, la m 3, a fost conturată în steril o
groapă cu diametrul de circa 1,30 m. Din conţinut menţionăm
ceramică aparţinând bronzului timpuriu.
c) Un ritual
extrem de interesant, a fost identificat în S IX, la m 4 şi conturat la
adâncimea de 0,30 m. Complexul este constituit din mai multe vase depuse ca
ofrandă şi aparţine locuirii din etapa timpurie a primei vârste
a fierului.
Alături de acestea au mai fost identificate
şi diferite gropi cu rosturi casnice sau menajere, atribuirea lor
certă unei anumite secvenţe culturale sau cronologice, fiind
imposibilă în lipsa unor date stratigrafice şi a absenţei
materialului arheologic.
(Pl. 22, 23)
Cod
sit: 144937.05
Nicolae Rodean (MN Brukenthal), Sabin Adrian Luca (ULB
Sibiu)
Cercetări arheologice de informare, asupra acestui punct, au fost
realizate între anii 1981 - 1984, de către o echipă a
Universităţii din Sibiu condusă de Nicolae Branga. Cu acest prilej
s-a pus în evidenţă existenţa unei aşezări rurale
romane de tip villa rustica. Punctul cercetat este situat la 2,5 km NE
de comuna Miercurea Sibiului, pe prima terasă a Secaşului, la
aproximativ 250 m de malul drept al râului. În anul 1993, în acest punct, s-a descoperit un
leu funerar şi o serie de piese din calcar provenind probabil de la un
mormânt.
Cercetările sistematice au început în anul
1999 fiind conduse de un colectiv alcătuit din cadre didactice ale
Universităţii „Lucian Blaga” şi cercetători de la Muzeul de
Istorie din Sibiu, într-o primă etapă efectuându-se un sondaj de
informare şi control stratigrafic.
Sondajul S 1 (15 x 1,5 m) a fost executat la
marginea primei terase a Secaşului, fiind orientat NV - SE. Cu acest
prilej s-a pus în evidenţă existenţa unor structuri de
construcţie alcătuite din ziduri, realizate în tehnica opus
incertum (piatră de râu legată cu mortar de var), orientate NE -
SV având o lăţime de 0,50 - 60 m, la o adâncime de -0,40 -0,60 m.
Materialul arheologic prelevat din cercetarea
efectuată constă din: material ceramic de factură romană
şi dacică, material tegular divers
şi material osteologic.
Din punct de vedere stratigrafic, stratul de
cultură este compact, neputându-se evidenţia până acum nivele
succesive de locuire. Cronologic această aşezare rurală, de tip villa
rustica, se încadrează în perioada secolelor II-III p.Chr. [Nicolae Rodean]
Secţiunea S
1/1999 a fost trasată la marginea câmpului cu resturi arheologice din
punctul La Mălăieşti.
Pe acest câmp se
află o mare aglomerare de fragmente ceramice din perioada dacică
clasică (sec. I a.Chr. - I p.Chr.) şi din perioada romană (sec.
II - III p.Chr.). Resturile de tegulae, mortar şi piatră spartă
indică prezenţa unei construcţii din perioada romană, poate
o villa rustica. În S 1/1999 nu s-au descoperit resturi certe în
legătură cu această construcţie. [Sabin Adrian Luca]
Cod
sit: 144937.06
Sabin Adrian Luca (ULB Sibiu), Adrian Georgescu (MN
Brukenthal)
A treia campanie de cercetare sistematică ce
vizează cunoaşterea sitului arheologic de la Miercurea Sibiului -
„Petriş” a avut drept scop conturarea laturii de N, prin secţiunea S
4/1999, a aşezării neolitice şi a necropolei de inhumaţie
de aici. În ceea ce priveşte aşezarea neolitică se constată
prelungirea spre N a locuinţelor cu podină de piatră de râu
aparţinând culturii Petreşti şi inexistenţa resturilor
aşezării Starčevo-Criş şi a celei vinčiene.
Mormintele de inhumaţie orientate E - V se
dovedesc a fi gepide pe baza inventarului unuia dintre mormintele descoperite
în această campanie.
Cercetările anului 2000 vor arăta,
cu certitudine, şi alte amănunte legate de această aşezare.
Cod
sit: 94009.01
Dana Mihai (MNIR)
Începute în anul 1998, investigaţiile
arheologice efectuate la 3 km. SV de situl medieval Oraşul de Floci, Piua
Petrii, jud. Ialomiţa aduceau date noi despre un lăcaş de cult
necunoscut, datat în secolul al XVI-lea, de plan dreptunghiular, căruia
i-a fost adăugat ulterior un pridvor. Reamintim că lungimea
edificiului este de 15 x 5, 80 m, cu fundaţii lucrate din bolovani de râu,
legate cu mortar, având o grosime de 0,80 x 1 m, plasate la o adâncime de 0,80
m. Probabil că elevaţia era din cărămidă, având în
vedere numărul mare de cărămizi descoperite la suprafaţa
solului. Lungimea pridvorului este de 5,80 m.
În luna august 1999 au fost continuate
investigaţiile în punctul amintit prin practicarea a 6 secţiuni cu
următoarele dimensiuni S VII - 10 x 3 m, S VIII - 2 x 7,50 m, S IX - 6,30
x 2 m, S X - 7,55 x 2 m, S XI - 7,55 x 2 m, S XII - 8 x 2 m. În secţiunile
amintite au fost cercetate total sau parţial 17 morminte aflate în
interiorul bisericii (7 morminte M. 15, 16, 17, 22, 23 aparţin primului
orizont de înmormântare) respectiv în pridvorul adăugat şi în
secţiunile din exteriorul bisericii. În anii 1998 - 1999 au fost cercetate
30 de morminte, 17 în anul 1999, morminte cu inventar bogat, cercei, inele
sigilare, dar fără nici o monedă. Singura monedă
descoperită este cea de pe fundul şanţului de fundaţie al
zidului nordic al bisericii, o monedă ungurească de la Vladislav I,
(1499 - 1516), care datează edificiul la începutul secolului al XVI-lea. O
interesantă tehnică de construcţie a fost sesizată sub
şi pe lângă fundaţia altarului, unde au fost surprinse rânduri
de piloţi de lemn bătuţi în pământ, pentru a compacta solul
impropriu ridicării unei construcţii, slăbit datorită
locuirii anterioare. În acest stadiu al cercetărilor este greu să ne
pronunţăm asupra ctitorului monumentului descoperit, dar
înclinăm sa-l atribuim schitului Ghidiliţi, amintit în documentele
sfârşitului de secol XVII referitoare la Oraşul de Floci.
O altă ipoteză de lucru ar fi că
acest edificiu să aparţină boierului Hranite Blagodescu, posesor
de moşii în Blagodeşti, moşie ce se învecina cu cea a
Oraşului de Floci. Mănăstirea era localizată în documentele
vremii în Oraşul de Floci sus, „la Cătun, peste gârlă”.
Surpriza campaniei 1999 a reprezentat-o
mormântul cu numărul 30, descoperit în S X, care apare la -1,80 / 2,00 m,
un mormânt sarmatic, cu groapă pătrată, cu treaptă.
Inventarul a fost compus dintr-o oglindă de argint găsită chiar
pe piept precum şi un şirag de mărgele colorate la picior.
Scheletul avea mâinile pe lângă corp, craniul uşor deformat, cu
privirea în sus, picioarele paralele.
Cod
sit: 146469.01
Paraschiva Victoria Batariuc, Bogdan Niculică
(MNB Suceava)
În luna martie 1999, în urma excavării unei
cantităţi importante de lut, cât şi a intemperiilor, o
porţiune însemnată din aşezarea pluristratificată de la
Mihoveni - Cahla Morii s-a prăbuşit, în ruptura unui mal
profilându-se conturul unei gropi.
Săpătura întreprinsă a avut un
caracter de salvare şi a constat din taluzarea peretelui malului
prăbuşit. S-a profilat astfel conturul unei gropi de formă
aproximativ ovală, cu lungimea de 1,95 m. Din umplutura gropii s-a
recoltat un bogat material arheologic, constând în fragmente de oase de animale
precum şi numeroase fragmente ceramice cucuteniene, aparţinând
speciilor fină (unele pictate), semifină şi grosieră, dar
şi speciei „C”. Se remarcă descoperirea a 6 statuete zoomorfe
reprezentând masculi de bovidee. Toate aceste materiale se încadrează în
faza B1 a culturii Cucuteni.
Cod
sit: 162247.02
Vasile Chirica (CNMM Iaşi)
Continuarea cercetărilor arheologice în marea
staţiune paleolitică de la Mitoc - Malu Galben (jud. Botoşani),
s-a impus cu necesitate datorită bogăţiei materialelor şi
informaţiilor arheologice identificate în campaniile anilor
precedenţi.
Staţiunea conţine resturi de locuire
aparţinând celor două mari perioade - culturi ale paleoliticului
superior: Aurignacianul şi Gravettianul. Cercetările din 1999 au avut
drept scop identificarea unui posibil nivel de locuire aurignaciană, mai
vechi decât acelea descoperite până în prezent. De asemenea, se impunea
descoperirea unor noi vetre de foc, aparţinând nivelelor aurignaciene. În
anii trecuţi, în perimetrul inferior al staţiunii, s-au descoperit
numeroase vetre şi ateliere de cioplire a silexului, cu un bogat inventar
litic. Cărbunii recoltaţi din vetre au permis stabilirea vârstei
celor mai vechi resturi de locuire aurignaciană, la 32.000 ani BP.
Totuşi, prin cercetări pluridisciplinare s-a ajuns la concluzia
că acestea ar putea fi datate la nivelul oscilaţiei climatice
Hengelo, deci la aproximativ 38.000 ani BP. Este, deci, necesară continuarea
investigaţiilor de teren pentru încercarea de punere de acord a acestor
elemente deosebit de importante în ceea ce priveşte cronologia
începuturilor paleoliticului superior pe teritoriul României. Nivelele de locuire gravettiană au oferit un
bogat material arheologic. Încă neelucidată rămâne problema
celui de-al V-lea nivel gravettian, cel mai recent, care ar putea fi datat
după Maximum Valdeni (după stadiul glaciar W 3), deci la începutul
postglaciarului.
Cercetările efectuate în campania anului
1999, în perimetrul locuirilor aurignaciene şi gravettiene au oferit noi
dovezi de locuire umană, reprezentate prin resturi faunistice, materiale
litice, o vatră şi un atelier de cioplire.
Cod
sit: 142159.02
Nicolae Gudea, Dan Tamba, Călin Cosma,
Călin Trif
Cercetările arheologice de la Porolissum -
sectorul LM; clădirea LM. 1-S (sanctuarul lui IOMD).
În vara anului 1999, între 12 iulie - 25
august au continuat săpăturile arheologice la clădirea LM. 1 - S
din sectorul LM. al oraşului roman (Municipium Septimium Porolissensium)
(Pl. 24). Săpăturile arheologice din acest an constituie cea de a
treia etapă în procesul de cercetare al clădirii.
Templul lui IOMD se află în aşezarea
civilă a castrului mare de pe dealul Pomet, aşezare devenită municipium
la începutul secolului III p.Chr. (Gudea 1989, p. 115-147). Este vorba de
partea situată la NE de castru, numită de noi sectorul LM. Din punct
de vedere topografic se află situată între dealul Ciucioaiei şi
Groapa Pipaşului. În aşezarea civilă templul este aşezat în
spatele cârciumii (taberna = clădirea LM. 1), cu care a fost
construită împreună şi în acelaşi timp. Locul se află
în hotarul satului Moigrad (com. Mârşid, jud. Sălaj) (Pl. 25).
Au fost executate următoarele lucrări:
fostele casete din anul 1998, respectiv C. 1 şi C. 3 au fost lărgite
şi prelungite spre NE, martorul lateral desfiinţat şi
transformate în caseta K1 (6,0 x 15,00 m); fostele casete C. 2 şi C. 4 au
fost lărgite, prelungite spre NE, martorul lateral desfiinţat şi
transformate în caseta K 2 (6,00 x 15,00 m). În caseta K 1 s-a lucrat numai pe
porţiunea 0,00 - 5,35 (respectiv până la zidul intermediar, unde s-a
coborât până la adâncimea de 1,30 m) (Pl. 26). În caseta K 2 s-a lucrat pe
toată lungimea, coborându-se în porţiunea 0,00 - 7,40 până la
adâncimea de 1,80 m (la zidul intermediar), iar în porţiunea de la acesta
din urmă până la zidul exterior de NE până la adâncimea de 1,25
m. Înălţimile au fost luate de la martorul central (încă
nedesfiinţat).
Clădirea LM. 1 - S nu a fost
identificată în întregime. Latura ei de SE precum şi o parte din cea
de NE cu colţul de E au ieşit din cadrul cercetat. În timp ce
secţiunile şi casetele au urmat o direcţie determinată de
laturile clădirii LM. 1, clădirea a doua (LM. 1 - S) este
deviată, zidurile au luat direcţii diferite de starea lor
iniţială. Această situaţie a determinat şi prelungirea
duratei cercetării.
Clădirea LM. 1 - S are plan patrulater.
Zidurile însă nu sunt rectilinii. Zidul de SV (comun cu al clădirii
LM. 1) este singurul rectiliniu. Zidul de NE (opus celui amintit mai sus) are
aspect rectiliniu, dar nu este paralel cu primul. Zidurile de NV, respectiv de
SE sunt fie şerpuinde, fie chiar frânte (cel de SE). Dimensiunile
clădirii nu pot fi precizate: 14,40/… x 10,40/... m. Grosimea zidurilor
este în medie de 0,85 m, dar ea nu este uniformă. În anumite porţiuni
zidul se îngroaşă, în altele se subţiază. Zidul exterior al
clădirii a fost construit într-o bucată cu zidul clădirii LM. 1.
Temelia nu se distinge de zidul propriu zis, grosimea ambelor părţi
fiind aceeaşi. Nu este un zid de prea bună calitate.
Săpăturile din acest an ne-au permis
să apreciem că templul a avut două faze de construcţie,
identificate numai la organizarea interiorului său. Cadrul exterior a
rămas (probabil) acelaşi. Într-o primă fază
construcţia a funcţionat ca o hală. În interiorul cadrului
format de zid au fost identificate două şiruri de stâlpi de lemn
(respectiv urmele lor în pământ). La 0,35 - 0,50 m de zidul de NV am
găsit un şir de patru stâlpi plasaţi astfel (dinspre LM. 1):
3,30 - 0,45 - 3,30 - 0,35 - 1,20 - 0,75 - 0,60 - 2,18; la 6,25 m spre SE,
respectiv la 1,50 m de zidul de SE au fost identificate alte patru urme de
stâlpi, aşezate în şir (dinspre zidul de NE): 1,25 - 0,70 - 2,40 -
0,80 - 1,75 - 1,00 - 6,30. Aceste
urme de stâlp prezintă un aranjament de două şiruri paralele
şi credem că constituiau coloanele care susţineau acoperişul
templului în această primă fază. Distanţa între zidurile
laterale pare prea mare pentru susţinerea unui acoperiş din
ţigle şi olane pe structură de lemn. La sfârşitul acestei
faze, stâlpii au fost tăiaţi de la bază. Resturile lor în
pământ au ars, atunci când templul a fost incendiat (la sfârşitul
existenţei sale), lăsând nişte urme interesante. În faza a doua, stâlpii de lemn au fost - aşa
cum am zis - îndepărtaţi. Hala a fost împărţită în
două construindu-se un zid intermediar. Acest zid nu mai este paralel cu
zidul de SV al clădirii; el apare oblic, fiind însă paralel cu zidul
exterior de NE. Zidul intermediar se află la 5,35 m de zidul de SV pe
latura de NV şi la 7,40 m de acelaşi zid pe latura de SE. Planul
încăperii formate astfel era trapezoidal. Dimensiunile sunt: 8,70 (SV) x
7,40 (SE) x 9,70 (NE) x 5,35 (NV). Calitatea zidului acesta intermediar este
şi mai slabă decât a zidurilor exterioare. Grosimea lui este de 0,60
m. Încăperea a doua (la NE de zidul intermediar) nu a fost determinată
în întregime (vezi mai sus), dar planul ei este de paralelogram. Laturile
cunoscute măsoară 7,20 (SV) x 9,00 (NV); probabil că cele care
nu sunt determinate au aceleaşi dimensiuni. Martorii spre clădirea LM. 1 (capetele
fostelor casete 7 umplute şi fosta secţiune 2 umplută) au
rămas în picioare. Ei vor fi înlăturaţi atunci când interiorul
clădirii LM. 1 - S va fi golit în întregime.
În încăperea A al cărei nivel de
călcare a fost amenajat mai sus decât nivelul din încăperea B (cam cu
0,70 m), prin umpluturi de epocă, am găsit numeroase straturi de
nivelare înţesate cu material arheologic. Pe nivelul inferior de lut a
apărut un aureus de la Domitianus. În încăperea B situaţia s-a prezentat altfel. Secţiunea S 2
(Gudea-Tamba 1996) a identificat un strat de ţigle (cărămizi)
care au alcătuit probabil o podea. Acest strat s-a păstrat pe o
porţiune mică. În centrul încăperii (pe această podea) a
fost găsită în anul 1996 inscripţia închinată lui IOMD,
căzută cu faţa în sus. Ea „zăcea între
dărâmăturile de piatră, ţiglele şi olanele
acoperişului şi un strat cenuşos”. În fosta casetă C 4,
actuala jumătate de NE a casetei K 2 a fost identificată o
situaţie interesantă. În timp ce în fosta casetă K 1 lutul
neumblat a apărut la adâncimea de 1,35 m sub un strat foarte gros de
dărâmături, în jumătatea de E a încăperii (fost caseta C 4)
situaţia se prezenta diferit. Începând de la fosta secţiune S 2
terenul coboară în pantă, iar spaţiul acesta până la zidul
de SE al clădirii a fost umplut cu pietre şi pământ, în care au
fost găsite şi fragmente arheologice mărunte (fragmente de vase,
oase etc.). Se pare că avem de a face cu o porţiune din vechiul
şanţ de apărare al aşezării, peste care a fost ridicat
templul. Construcţia a necesitat o acţiune de umplere şi
nivelare. În caseta K 2, porţiunea dintre zidul
de NE şi marginea de NE a casetei, între m 1,00 - 3,00 (deci aproximativ
vis a vis de locul unde în 1996 au fost găsite monumentele dolicheniene
şi un tezaur monetar (Gudea-Tamba 1996) au fost găsite numeroase
fragmente din monumente dolicheniene de marmură (statuete reprezentând pe
IOMD, statuetă a lui IOMD cu vulturul, statuetă fragmentară
reprezentând un taur, capete de statuetă reprezentând pe IOMD etc.). Modul
cum au ajuns aceste piese în afara clădirii sub şi între
dărâmături este dificil de explicat. De altfel, acest loc nici nu
prezintă importanţă prea mare, pentru că oricum au fost
mişcate de la locul lor.
Menţionam mai sus că atât zidul de NV al
clădirii, cât şi zidurile de SE şi NE sunt deviate de la linia
dreaptă şi încovoiate. Încovoierea urmează o direcţie bine
definită, spre NE. Zidul intermediar a fost găsit puternic aplecat
spre încăperea B. Această aplecare a fost vizibilă atât în
casete cât şi în profilul secţiunii S 2. Iniţial am crezut
că aplecarea zidului s-a putut datora diferenţei de
înălţime între cele două încăperi. Ulterior, asociind
datele de ansamblu ale săpăturii (Gudea-Tamba 1996; Gudea-Tamba 1998)
am putut intui că aplecarea şi încovoierea se datorează faptului
că întreaga clădire a fost construită peste vechiul
şanţ de apărare al aşezării, care a fost dezafectat
(Gudea 1989, p. 107-115). În faza în care s-a construit clădirea aceasta,
dar şi alte clădiri situate mai jos pe terasa cu sanctuare (inf. Al.
Matei) valul şi şanţul de apărare vechi nu mai erau funcţionale.
Apărarea aşezării era deja mutată spre exterior la zidul
care duce de la clădirea vămii la D. Ursoaiei - d. Goronişte şi la Citeră (Gudea
1989, p. 108).
Este foarte interesantă structura
materialului arheologic recoltat (pentru descoperirile mai vechi vezi
Gudea-Tamba 1996; Gudea-Tamba 1998). Aici nu vom lua în considerare decât
materialul recoltat în acest an, pentru că un studiu de ansamblu va urma
asupra întregului material recoltat în templu. Cunoaşterea structurii
materialului arheologic este foarte importantă pentru că ea permite
apoi să se presupună activităţile care se petreceau într-un
templu. Nu vom discuta aici nici diferenţele cantitative care au fost
sesizate între anumite părţi ale clădirii. Materialul arheologic
prezentat cuprinde numai o parte din totalul găsit. Vom exclude
materialele de construcţie din ceramică (cărămizi,
ţigle, olane), din piatră (coloane, baze) etc. Observaţia
principală este acum aceea că, din punct de vedere structural, acest
material cuprinde aproape tot ceea ce se găseşte într-o
locuinţă romană obişnuită (deci una în care se
gătea şi se consuma). Vasele ceramice obişnuite cuprind toate
categoriile de forme: oale, străchini (înalte, mijlocii, joase), farfurii,
căni, ulcioare, pahare, amfore, fructiere. Lor li se adaugă capacele,
strecurătoarele etc. Vasele
ceramice din import cuprind: câteva fragmente din boluri de terra sigillata,
amfore. Vasele ceramice locale de lux cuprind vase cu decor imprimat, vase cu
decor lipit, vase glazurate. Dintre piesele ceramice sunt de semnalat
opaiţele (de obicei puţine şi foarte fragmentare), discurile
pentru jocuri distractive, rotiţe de la cărucioare de cult.
Materialul din fier (din care am exclus piesele folosite la construcţii:
piroane, scoabe, cuie etc.) cuprinde: arme (vârfuri de săgeţi,
suliţe), unelte (cuţite), instrumente (de scris, medicale etc.),
piese diferite (verigi, verigi de lanţ, chei etc.), obiecte de
podoabă (fibule), clopoţei. Materialul din bronz cuprinde: piese de
podoabă (fibule, aplice, pandantive), instrumente (de scris, medicale),
piese de uz casnic (chei). Materialul
din sticlă cuprinde: plăci pentru geamuri, majoritatea de culoare
albă transparentă, fragmente din vase diferite (pahare, cupe,
recipiente mici) din pastă de culoare verde, albăstrie, albă
transparentă. Dintre vase se remarcă un fragment de fund (probabil de
tipul vas patrulater mare) cu decor în formă de rozetă şi
inscripţie în limba greacă (!?). Materialul din piatră cuprinde
(în afara celui folosit în construcţii): un fragment de râşniţă,
cute pentru ascuţit unelte. Materialul
din os cuprinde mai ales ace de păr, un ac de cusut şi o
linguriţă. Seria monetară nu depăşeşte anul 251
p.Chr. În concluzie, tot acest material (sau
aproape tot) dă o primă imagine mai completă în
legătură cu activităţile dintr-un templu. Colaţionarea
întregului material (incluzând şi pe cel obţinut în campaniile
anterioare: Tamba-Gudea 1996; Gudea-Tamba 1998) va permite pentru întâia
oară în arheologia noastră precizări în legătură cu
activităţile dintr-un templu de epocă romană.
Este acum sigur (Gudea-Tamba 1998) că ambele
construcţii (taberna LM. 1 şi templul LM. 1 - S) au fost construite
în perioada cuprinsă între 241 - 244 şi probabil
activităţile din cele două erau (aşa cum sugerează
unele inscripţii din alte părţi ale Imperiului) într-o oarecare
măsură complementare. Datorită descoperirilor importante de
monumente legate de activitatea de cult (reliefuri prezentând pe IOMD, statuete
din marmură, întregi sau fragmentare, statuete din bronz reprezentând pe
IOMD, statuetă din bronz reprezentând pe zeiţa Victoria, numeroasele
fragmente mai greu determinabile din monumente de piatră) este acum sigur
că avem de a face cu un templu al zeului IOMD, nu aşa cum presupuneam
anterior cu o situaţie de „transfer de materiale”.
Pe baza inscripţiei (Tamba-Gudea 1996), a
stratigrafiei, a planului clădirii, a materialului arheologic (componenta
numismatică constând din descoperiri izolate şi cele două
tezaure) viaţa templului a fost scurtă. Templul a fost construit între
241 - 244 şi a fost distrus la 253 - 255. Lungimea „vieţii” lui este
deci de cca. 15 ani (maximum). Întreg materialul va trebui deci încadrat în
această perioadă. În această scurtă perioadă templul a
„trecut” prin două faze de construcţie, ceea ce sugerează o
activitate intensă, dacă nu chiar o dezvoltare a lui. Prima fază
(planul cu stâlpi de lemn de tip hală) poate fi datată, desigur, în
perioada imediat următoare anilor 241 - 244 p.Chr. Ultima fază (cele
două încăperi cu stâlpi de piatră probabil) a fost
distrusă, se pare, intenţionat imediat după anul 253, aşa
cum au fost distruse intenţionat toate templele zeului din Imperiu.
Publicarea sistematică a materialului
arheologic din toate trei campaniile arheologice (chiar după elaborarea
unei prime părţi de monografie care va prezenta materialul din
piatră, inscripţii, reliefuri, statui, statuete etc.) va permite în
primul rând datarea mai „strânsă” a lui (241 - 255 p.Chr.) şi apoi
departajarea pe categorii care vor explica destinaţia lor în templu.
(Pl. 27, 28)
Bibliografie:
N. Gudea, Porolissum.
Un complex daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman. I,
Cercetări şi descoperiri arheologice până în anul 1977,
Zalău, 1989, ActaMP, 13, 1989)
D. Tamba, N.
Gudea, Porolissum. Oraşul roman, sectorul LM, clădirea LM. 1 - S
(sanctuarul lui IOMD). Raport preliminar de săpătură pe anul
1996, mss. predat la ActaMP 1998 (1999?)
N. Gudea, D.
Tamba, Porolissum. Oraşul roman, sectorul LM, clădirea LM. 1 - S
(sanctuarul lui IOMD). Raport preliminar de săpătură pe anul
1998, mss. predat la ActaMP 1999 (2000?)
Cod
sit: 142159.03
Istvan Bajusz (UBB Cluj- Napoca)
Scopul săpăturii la amfiteatru a fost
verificarea zonei exterioare, identificarea de obiective arheologice din
anturajul acestuia. Zona cercetată acum se află la SE de amfiteatru,
unde, la 50 m de acesta, am trasat o secţiune de 80 x 2 m, pe direcţia
NE - SV, paralelă cu axa scurtă a amfiteatrului; secţiune
notată de noi S. 1 SE. În această zonă, după ce dealul
urcă dinspre valea Jacului, se formează o terasă, apoi panta
continuă spre castru. Secţiunea a fost începută (m 0) la
marginea de SV a terasei, îndreptându-se spre NE. Ulterior am fost nevoiţi
să extindem secţiunea şi spre SV încă 10 m, această
zonă fiind marcată cu cifre minus.
În urma săpăturii s-au delimitat
două zone de interes arheologic: 1. Primii 30 - 35 m cu urmele unei construcţii; 2. Ultimii 30 m păstrând urme de
construcţie. Între cele două zone, la o adâncime de 0,20 - 0,30 m,
apare roca dealului, fără a se putea identifica urme arheologice.
Zona 1.
Între m 4 – m 7 s-a
identificat un colţ de încăpere. Zidăria este realizată în
tehnica opus incertum, lăţimea zidurilor fiind de 0,80 m. Unul
din ziduri străbate oblic secţiunea pe o lungime de 10 m, aproximativ
pe direcţia E-V, cealaltă este aproape perpendiculară pe
secţiune. Ele delimitează o încăpere ce se întindea spre NV.
Zona continuă cu o platformă formată din dărâmarea unor
pereţi de chirpici, unele amprente
ale elementelor de lemn au putut fi surprinse în săpătură.
Această zonă se extinde pe 8 m şi se opreşte într-o podea
de coccio pesto, aşezată pe lut curat, care coboară
brusc: diferenţa de nivel pe numai 4,5 m este de 2 m. Aici podeaua se
îndreaptă, continuând orizontal încă 4 m, unde probabil era oprit de
un perete de lemn. În coccio pesto se mai poate observa şi urma
unui alt perete de lemn la cca. 3 m de platforma de chirpic. Peste această
zonă este aşezat un strat gros de umplutură, nivelare, în care,
spre NE de podeaua coccio pesto a fost implantat un zid, ale cărui
urme le-am surprins în marginea sud-estică a secţiunii, pe o lungime
de cca. 5 m. Această zonă conţine multe elemente de hypocaust
(picioare hypocaust, tegula mammata, etc.) şi blocuri
fasonate de gresie, probabil dislocate din zidul amintit.
Zona 2. Începând de la m 50 se conturează un
strat de dărâmătură, care ascunde câteva amprente de elemente de
lemn (pereţi), ca apoi să se oprească într-un zid de piatră
de cca. 0,60 m lăţime, ce la m 70 - m 71 străbate secţiunea
şi unde (la m 70) în peretele nord-vestic al secţiunii se poate
observa o cotitură a acestuia spre SV. La NE de acest zid, lângă el,
s-a identificat o gură boltită pentru circulaţia aerului,
executată din cărămizi, ce făcea parte dintr-un sistem
hypocaust. Urme de coccio pesto se mai pot distinge spre NE pe
câţiva metri, totul acoperit de dărâmătură şi depunere
naturală.
Secţiunea S. 1 SE a identificat deci
două zone construite, de o parte şi de alta a prelungirii axei lungi
a amfiteatrului. Dintre acestea, clădirea aflată la SV pare a fi de
dimensiuni mari, cu cel puţin 2 faze de construire. Destinaţia
acestor clădiri încă nu a putut fi clarificată. După
încheierea săpăturilor din secţiunea S. 1 SE la amfiteatru s-au
executat şi lucrări de amenajare, respectiv la loja nord-estică
lucrări de reconstrucţie, ce au vizat refacerea lojei şi a
încăperii laterale.
Cod
sit: 145113.03
Daniela Marcu (Home Trade SRL), Cosmin C. Rusu (UBB
Cluj), Szöcs Péter (MJ Satu Mare), Iosefina Postăvaru, Adriana Câmpean
(studentă)
În anul 1999 s-au efectuat cercetări
arheologice la Biserica şi cetatea din Moşna, la solicitarea
proiectantului general (Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din
Bucureşti), în vederea stabilirii informaţiilor necesare pentru expertiza
de rezistenţă şi proiectul de fezabilitate. Lucrările au
fost finanţate de Direcţia Monumentelor Istorice. Prima etapă
s-a efectuat în luna martie, iar campania de cercetare propriu-zisă s-a
derulat în lunile august - noiembrie.
Cercetările s-au concentrat pe investigarea
incintei, aceasta fiind principala prioritate a proiectantului. Dată fiind
amploarea foarte mare a obiectivului şi necesitatea de a obţine în
această etapă cât mai multe informaţii de ordin tehnic,
săpătura s-a desfăşurat pe suprafeţe reduse, amplasate
în punctele de maxim interes. Datorită faptului că nu a fost
posibilă efectuarea unor secţiuni de dimensiuni mai mari nu avem în
momentul de faţă o imagine coerentă asupra cetăţii.
Ansamblul de la Moşna a avut o evoluţie
extrem de complicată, care din punct de vedere arheologic se reflectă
în numeroase intersecţii şi suprapuneri de ziduri, precum şi
într-o stratigrafie complexă, care a depăşit cu mult toate
previziunile noastre. Din această săpătură a rezultat o
cantitate imensă de material ceramic, precum şi numeroase obiecte de metal, între care un număr
destul de mare de monede. Aceste materiale nu au fost încă prelucrate; în
perspectivă întregul material urmează a fi cercetat în detaliu
şi analizat în contextul stratigrafic în care a fost descoperit - în
măsura în care se vor putea
găsi condiţiile materiale necesare unei astfel de operaţiuni.
Interpretarea săpăturii este, de asemenea, strâns legată de
studiul densului cimitir care a fost descoperit.
Cetatea a
fost construită în marginea unei mlaştini, foarte probabil pe
un platou uşor înălţat
faţă de nivelul acesteia; acest platou fusese dealtfel folosit
şi în alte epoci istorice: în jumătatea estică a terenului
delimitat de incinta actuală apar frecvent urmele unei locuiri preistorice
(foarte probabil de epoca fierului) caracterizată printr-o ceramică
grosieră şi prin urme consistente de arsură. Deşi stratul
datorat acestei locuiri este destul de consistent materialele sunt rare; pe
această bază putem presupune că nucleul comunităţii se
afla la o oarecare distanţă, poate pe promontoriul din spatele casei
parohiale. Au fost recuperate, de asemenea, materiale răzleţe din secolul al VI-lea. Mlaştina se identifică în partea de V a
incintei actuale (începând de lângă turnul de V, dar poate şi sub
fundaţiile acestuia), şi în partea de NV până la turnul de N;
limita dinspre S este
depărtată de biserică, probabil în dreptul actualului zid de
incintă. Asanarea mlaştinii s-a făcut în proporţie aproape
egală cu pământ şi nisip. Pământul a fost adus din zona
preistorică şi conţine adesea pigment de arsură şi
ceramică; mortarul este şi el destul de frecvent în această
umplutură, demonstrând derularea
concomitentă a unei activităţi constructive. Local nu a existat
o preocupare pentru uniformizarea straturilor: în unele zone predomină
nisipul (exteriorul laturii de V a incintei), în altele pământul cu
lentile de nisip. Se regăsesc adesea lentile compacte de lemn, rezultat
din deşeurile aruncate în mlaştină. De asemenea, este
frecventă ceramica medievală. În această umplutură au fost aşezaţi
(bătuţi?) piloţi: amprentele unor trunchiuri de copaci cu
diametrul de 0,40 - 0,50 m au fost identificate pe suprafeţele cercetate
atât lângă turnul de V al bisericii cât şi în exteriorul incintei;
deşi acestea sunt răzleţe, presupunem că densitatea
piloţilor a fost constantă pe întreaga suprafaţa. Această
operaţiune s-a desfăşurat cândva în secolele XIII - XIV. Între timp, datorită coborârii
nivelului apei, lemnul a dispărut în cea mai mare parte, astfel că în
pământ a rămas doar coaja acestuia şi golurile respective; sub
nivelul actual de călcare şi până la o cotă medie de -5 m
terenul se poate compara cu o strecurătoare rarefiată. Pe
această umplutură s-a desfăşurat activitatea constructorilor
din evul mediul târziu şi din perioada modernă, identificată
prin depunerea unor straturi cu conţinut mare de materiale de
construcţie, sau nivelări succesive pentru ridicarea cotei terenului sau amenajarea unui nivel de
călcare. Pe restul suprafeţei investigate săpătura a
ajuns la solul viu - un strat de lut galben nisipos, suprapus de un
strat castaniu străbătut de rădăcini; toate locuirile
menţionate mai sus (preistorică şi din epoca migraţilor)
s-au desfăşurat pe acest teren relativ stabil. Depunerile medievale
suprapun în general orizontul preistoric.
Despre evoluţia constructivă a
ansamblului putem formula în stadiul actual al cercetărilor puţine concluzii şi multe ipoteze.
În prima fază de locuire medievală presupunem că a fost
construită o biserică de dimensiuni mici, care trebuie să fi fost
amplasată în jumătatea de E a incintei, ulterior suprapusă de
aceasta. Pe latura de S a bisericii actuale au fost identificate morminte cu
nişă cefalică, ce aparţin în esenţă secolului al
XII-lea şi primei jumătăţi a veacului următor;
aceluiaşi orizont îi aparţin însă şi alte morminte ale
căror gropi nu au fost evidente, răspândite pe toată
suprafaţa, dar cu o densitate scăzută. Principala
caracteristică a acestui orizont este absenţa mortarului, ceea ce
permite două interpretări: fie erau distanţate de biserică,
fie aceasta era construită din lemn, eventual pe o talpă din
piatră. Următoarea
biserică poate fi localizată mai exact în partea de E a bisericii
actuale, fiind suprapusă de corul acesteia; o parte din zidurile actuale
ar putea să îi aparţină, dar în momentul de faţă nu
suntem siguri decât de umărul de SE al navei. Această construcţie
taie mormintele fără mortar amintite mai sus. Biserica actuală,
despre care ştim că a fost terminată la sfârşitul secolului
al XV-lea, ar putea fi etapa a treia sau a patra; este cert faptul că ea
nu este însă o clădire unitară ci s-a format prin extinderea
bisericii anterioare, pe care a refolosit-o parţial. Pereţii de N
şi de S aparţin unor etape diferite, corul este refăcut pe
fundaţii anterioare, umărul de SE este ţesut cu vechiul cor, se
înregistrează trei profile de soclu la cote diferite etc. Turnurile de N
şi S împreună cu scările acestora sunt adăugate. În
această evoluţie este destul de greu să găsim locul exact
pentru capela care se păstrează sub formă de ruină în
partea de NV; pietrăria profilată, păstrată in situ
sau descoperită în săpătură, asigură o datare în
secolul al XIV-lea. Acest lăcaş a fost conceput ca o parte a zidului
de incintă, cu care se ţese spre SE; fundaţiile au tăiat
straturi care atestă o locuire cu mortar anterioară, iar zidul de
incintă suprapune în imediata apropiere un zid mai vechi. Toate aceste
observaţii conduc la concluzia că nu este cea mai veche
biserică, ci a avut de la început rolul unei capele - situaţie
dealtfel destul de obişnuită pentru marile ansambluri de acest fel.
În ceea ce priveşte incinta, evoluţia
acesteia este încă mai complicată; din analiza efectuată la
nivelul fundaţiilor au rezultat nouă segmente care prezintă
caracteristici diferite, fără să putem stabili între ele o
relaţie cronologică clară: unele pot fi contemporane, altele pot
fi realizate la mare distanţă în timp. Pe lângă acestea trebuie
să luăm în consideraţie o incintă demolată, ale
cărei urme au apărut pe partea de N, şi încă o serie de
ziduri suprapuse de cele nouă segmente, pe care însă nu le putem
atribui cu siguranţă unei incinte sau unei clădiri. În ansamblu
putem spune că evoluţia incintei este caracterizată în primul
rând de mobilitate: ea a suferit numeroase
modificări, dublări, deplasări, într-un cadru cronologic
pe care nu îl putem defini decât foarte larg ca aparţinând secolelor XIV -
XVI. Presupunem că la sfârşitul secolului al XVI-lea incinta trebuie
să fi ajuns în linii mari la forma actuală. Este greu de spus
dacă drumul de strajă aparţine aceleiaşi perioade sau a
fost realizat mai târziu, în veacul al XVII-lea. Dintr-o încercare de
cronologie relativă rezultă că acesta este concomitent cu latura
de S actuală dar ulterior celei de N; pe latura de V pare să nu fi
existat, iar relaţia cu zidul estic nu o cunoaştem. Amenajarea
drumului a presupus o serie de intervenţii în zona de N a incintei, în
care includem refacerea turnului de N (cu modificarea uşoară a
traseului acestuia), refacerea cel puţin parţială a turnului de
NV şi paramentul exterior al zidului de legătură dintre cele
două turnuri, ale cărui contraforturi sunt abia acum realizate.
(Pl. 29)
Cod
sit: 60516.02
Silvia Marinescu-Bâlcu (IAB), Valentina Voinea
(MINAC), Stelian Dumitrescu (Lic. Năvodari)
Având în vedere caracterul restrâns al
cercetării arheologice, am început investigaţiile în zona unde aveam
siguranţa existenţei unor complexe închise. Cercetările de
suprafaţă, întreprinse în septembrie 1998, ne-au permis să
surprindem în malul de NV al insulei urmele unei locuinţe incendiate.
După îndreptarea malului şi curăţirea profilului nr. 1 s-a
delimitat nivelul de distrugere al locuinţei S.L. 1 pe o lungime de 7,60
m.
Secţiunea S. a a fost deschisă în
dreptul locuinţei S.L. 1 surprinse în profil, pe o suprafaţă de
64 mp (8 x 8 m), perpendiculară pe malul de NV, diagonalele fiind
orientate pe direcţia N - S, respectiv E - V. Suprafaţa
cercetată a fost delimitată de doi martori în cruce în patru
sectoare, fiecare sector având 4 carouri (2 x 2 m).
Complexul de
vase C. 1. Descoperit la
- 0,30 m, St. 3, carourile A 4, B 4 complexul de vase C. 1 aparţine
ultimului nivel de locuire eneolitică. Datorită caracterului restrâns
al cercetării noastre (sondaj stratigrafic), complexul nu a fost degajat
pe toată suprafaţa, urmând ca în campania 2000 să extindem
suprafaţa S. a în dreptul liniei A 4 - B 4 - C 4 - D 4. Complexul are o
structură eterogenă, alături de vase descoperindu-se piese de
silex, os, ceramică, cupru (în curs de prelucrare, întregi sau
fragmentare, cu puternice urme de uzură sau chiar arse). Cantitatea de
ceramică descoperită în acest complex de vase este impresionantă.
Predominante sunt vasele de dimensiuni mijlocii şi mari, lucrate îngrijit,
dintr-o pastă bine frământată, arsă cel mai adesea uniform,
cu suprafaţa exterioară acoperită cu un slip fin, bine lustruit.
Subliniem prezenţa unei categorii ceramice nemaiîntâlnite pe teritoriul
României, dar obişnuită în aşezările gumelniţene de pe
litoralul bulgăresc: aşa-numita ceramică cu pseudofirnis. Dintre
formele cele mai frecvente amintim străchinile şi platourile - unele
de dimensiuni foarte mari, vasele tronconice şi bitronconice de provizii,
vase piriforme si vase etajate, capace „căciulă” şi capace
discoidale. Decorul se rezumă cel mai adesea la butoni, simple incizii. Nu
lipseşte decorul pictat cu grafit. Formele şi decorul ceramicii sunt
specifice pentru a doua etapă a culturii Gumelniţa (A 2) prezentând
cele mai bune analogii cu aşezările Goljamo - Delcevo (orizonturile
5-17), Ezerovo I şi II, Arsenala, Strachimirovo 1, Morflotte, Povelianovo,
Hârşova, Căscioarele.
Cele mai multe piese de silex, descoperite în
campania 1999, sunt concentrate în complexul C. 1: 32 piese, 9 deşeuri
şi un nucleu. Pentru confecţionarea pieselor s-a folosit îndeosebi
silex din depozite locale de culoare bej-gălbuie. Nu lipseşte nici
silexul negru-cenuşiu specific regiunii Varna. Varietatea tipologică,
stadiul diferit de prelucrare şi de conservare sugerează
părăsirea în grabă a aşezării. Astfel, alături de
piese fragmentare, cu puternice urme de uzură (frecvente în zone de
depuneri menajere), au fost descoperite piese în curs de prelucrare
(deşeuri, nucleu), lame şi gratoare întregi lucrate îngrijit,
utilizabile. Dintre piesele cele mai elaborate amintim gratoarele simple
şi gratoarele pe lamă, vârfurile şi burinele. Categoria pieselor
de piatră este reprezentată de o herminetă întreagă cu urme
de uzură, două lame de şist, două fusaiole de şist
şi o mărgea. Datorită acidităţii solului piesele
confecţionate din material dur de origine animală s-au păstrat în stare fragmentară: o
fusaiolă, 3 împungătoare, două lustruitoare (astragale), o
dăltiţă şi o piesă cu totul specială: un idol
convex de tip „en viollon”. Figurina a fost tăiată îngrijit dintr-un
femur (perete diafizar) de bos / cervus (L = 10 cm, l = 3,9 cm.) şi
lustruită intens pe suprafaţa exterioară. Piese
asemănătoare s-au descoperit în întregul areal al complexului
cultural Kodjadermen - Gumelniţa - Karanovo VI, fazele A 2 şi B 1 (respectiv II si III
după cronologia bulgară), constituind un important element de datare. Tot în complexul C. 1 a fost descoperit un ac de
cupru (fragment).
Complexul C. 3
- mormântul M. 1 În
ultimul nivel de locuire, St. 1, carourile A 1, B 1, s-a descoperit un mormânt
de inhumaţie, la adâncimea de 0,49 - 0,55 m. Groapa mormântului, de
formă ovală, a fost săpată în nivelul de distrugere al
locuinţei SL. 1 şi căptuşită cu blocuri de şist.
Deplasarea falangelor de la membrele inferioare sugerează deranjarea
mormântului datorită unei inundaţii puternice care a afectat ultimul
nivel de locuire eneolitică. Scheletul orientat pe direcţia E - V (cu
capul spre E), este în poziţie chircit pe stânga cu membrele pliate
puternic (falangele de la membrele superioare dispuse în faţa mandibulei).
Mormântul a aparţinut probabil unui adolescent, analiza antropologică
urmând să confirme sau nu această ipoteză. Inventarul funerar se
rezumă la un toporaş „calapod”, dispus în partea de V a gropii
şi două vase sparte in situ (fragmentare, neîntregibile) în
faţa membrelor inferioare. Caracterul restrâns al cercetării noastre
arheologice nu ne permite să precizăm în ce condiţii a fost
înmormântat individul. Folosirea blocurilor de piatră pentru amenajarea
mormântului o întâlnim în necropola de la Durankulak, iar poziţia
decubitus ventral stânga predomină în necropola de la Goljamo Delcevo.
Contextul stratigrafic al mormântului, orientarea şi poziţia scheletului,
caracteristicile inventarului funerar sugerează încadrarea mormântului în
faza Gumelniţa A 2.
Locuinţa
L. 1 / C. 4 - vatra şi C. 5 - amenajare interioară. Observată în malul de NV al insulei,
puternic erodat, încă de la primele cercetări de teren, locuinţa
incendiată L. 1 a reprezentat obiectivul principal al campaniei de
săpături 1999, dar descoperirea complexului de vase C. 1, a
mormântului C. 3 / M. 1 precum şi timpul limitat (3 săptămâni)
nu ne-au permis studierea în întregime a
acesteia. Microstratigrafia locuinţei a putut fi studiată pe o
lungime de 7,60 m în malul îndreptat - profilul nr. 1. Orientată pe
direcţia N - S, locuinţa a apărut la o adâncime de 0,50 m.
Nivelul de distrugere, surprins aproape pe toată suprafaţa
cercetată are o grosime de aproximativ 0,40 m. În profilul magistral, sub
nivelul de distrugere, s-au observat
trei nivele de locuire corespunzând celor 3 faze constructive ale podelei cu o
grosime de 0,10 m, din chirpic de culoare cenuşie-gălbuie. Ultimul
nivel de locuire a fost puternic incendiat, peste podea păstrându-se urme
de arsură şi cenuşă. La partea superioară a
distrugerii s-au delimitat 2 complexe. Complexul C. 4 reprezintă o
vatră descoperită la adâncimea de 0,52 m în St. 1 carourile A 2, B 2
şi St. 3 caroul A 3. Orientată pe direcţia N - S, probabil
adosată peretelui de E al L. 1, vatra are forma aproape pătrată
(lungimea de 1,80 m). Gardina vetrei a fost realizată din blocuri de
şist înfipte vertical şi legate între ele cu lut.
Fauna de mamifere
Dragoş Moise (MNIR - CNCP)
În campania 1999, din tell-ul de la Taşaul au
fost exhumate 495 resturi osoase de mamifere, din care au fost determinate 320.
Au fost identificate cele 5 specii de mamifere domestice: Bos taurus
(bou), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus
domesticus (porc), Canis familiaris (câine) şi 9 specii de
mamifere sălbatice: Equus caballus (cal), Bos primigenius
(bour), Cervus elaphus (cerb), Capreolus capreolus
(căprior), Sus scrofa attila (mistreţ), Canis lupus
(lup), Vulpes vulpes (vulpe), Felis silvestris (pisică
sălbatică), Castor fiber (castor).
Se observă neta superioritate a mamiferelor
domestice asupra celor sălbatice, atât ca număr de resturi, cât
şi ca număr minim de indivizi (69,69% : 26,69% NR; 60,98% : 34,15%
NMI).
Studiu sedimentologic
Constantin Haită (MNIR - CNCP)
Studiul sedimentologic asupra aşezării
de pe insula „La Ostrov” din lacul Taşaul a avut în vedere stabilirea
modului de formare şi evoluţie a acestei insule. O situaţie
deosebită a fost reprezentată prin prezenţa unui nivel cu
matrice siltică de origine aluvială, care include elemente de
bolovăniş cu dimensiuni până la 30 - 40 cm, care acoperă
nivelul de locuire Gumelniţa A 2. Acest nivel, pus iniţial în
relaţie cu o posibilă fază de transgresiune marină a fost
interpretat ca un aport antropic, în baza faptului că nu prezintă
caracteristicile sedimentare ale unui nivel depus natural.
O altă situaţie interesantă a fost
identificată pe profilul stratigrafic, unde a fost observat un nivel
natural ce separă locuinţa cercetată în campania 1999 de un
nivel siltic ce include fragmente ceramice neolitice.
Cod
sit: 161062.09
Oana Damian (IAB), Corneliu Andonie (MMN), Mihai
Vasile (FIB)
În campania 1999 (25 iunie - 3 octombrie) au
continuat cercetările în cetatea bizantină situată pe teritoriul
intravilan al localităţii Nufăru, concentrându-se în zona
nordică a promontoriului stâncos ce coboară spre Dunăre, pe care
se desfăşoară aşezarea. Cu forţă de muncă
ostăşească şi finanţare asigurată de IAB şi
ICEM Tulcea, s-au desfăşurat săpături cu caracter de
salvare (în condiţiile afectării sitului de construirea de case cu
fundaţii profunde şi beciuri) în mai multe puncte: proprietatea Mihai
Pârvu, punctul Trecere bac, proprietatea Ioan Butuza, proprietatea Enache
Şinghi.
Obiectivele cercetate au constat din: elemente de
fortificaţie aparţinând epocii bizantine (proprietatea Pârvu, punctul
Trecere bac) şi romano-bizantine (proprietatea Butuza), vieţuirea din
secolele XI - XIII (complexe de locuire şi gropi menajere -
proprietăţile Pârvu, Şinghi şi Butuza, punctul Trecere
bac); necropolele aşezării (proprietatea Şinghi, str. Bisericii
/ Căminului cultural).
Complexele arheologice descoperite sunt
reprezentate de:
- un turn cu
front semicircular, descoperit pe proprietatea Butuza, cu latura de 4,50 m
şi lăţimea zidurilor de 1,30 m, extrem de demantelat; zidurile,
păstrate pe înălţimi variind între 0,45 şi 1,00 m, au
paramentele din blocuri de piatră legate cu mortar alb şi
făţuite cu pământ galben, cel puţin în cazul
fundaţiei, pentru că în elevaţie construcţia era probabil
tencuită cu mortar hidrofug roz; construcţia are frontul rotunjit
spre N, paramentul exterior fiind compus din blocuri neregulate de piatră,
mai mici spre partea superioară şi mai mari spre bază, legate cu
mortar alb, aşezate pe un pământ galben nisipos ce suprapune stânca
promontoriului; colţul sud-vestic al turnului, cel mai bine conturat, este
vizibil pe lungimea de 1,10 m spre N şi 2,25 m spre E,
înfăţişându-se ca o bază mare, compactă, de
piatră, înaltă de 0,25 - 0,30 m, aşezată la rândul său
pe un pat de pietre legate cu mortar, vizibil pe o înălţime de 0,80
m, dispus asimetric faţă de linia zidului, pe care o
depăşeşte cu circa 0,40 m spre V; se remarcă adaptarea
constructorilor la teren - în partea de N şi de E, unde stânca se
găseşte mai la suprafaţă, zidurile au fundaţia
aşezată şi în acelaşi timp lipită pe / de aceasta, iar
spre V şi S, unde stânca este la adâncime mai mare, s-au folosit socluri
mari de piatră; după fragmentele ceramice găsite în
încăperea turnului şi în pământul negru din jur şi în
funcţie de relaţiile stratigrafice dintre construcţie şi
complexele de locuire medievale din zonă, se poate aprecia că turnul
aparţine secolelor IV - VI;
- un zid de
incintă, descoperit pe proprietatea Mihai Pârvu, surprins prin sondaje pe
o lungime de circa 15 m, cu orientarea NV - SE, lat de 2 m, păstrat pe
înălţimea de 3,00 m, cu paramentul din blocuri de piatră
fasonată legată cu mortar alb-gălbui şi rosturile umplute cu mortar hidrofug întins gen
tencuială; fundaţia, vizibilă pe înălţimea de
1,70-2,00 m, este compusă dintr-o parte, înaltă de 1,10 m,
alcătuită din blocuri fasonate, legate cu mortar alb, o crepidă,
prezentă doar pe paramentul sudic, uşor înclinată, lată de
0,21 m şi la fel de înaltă, compusă din blocuri late de 0,21 /
0,21 / 0,60 m, legate între ele cu mortar hidrofug roz şi o parte din
pietre legate doar cu pământ; o
asiză de piatră, lată de 0,20-0,30 m şi înaltă de 0,15
- 0,28 m, marchează plinta, doar pe paramentul nordic; elevaţia,
păstrată pe înălţimea de 1,00 - 1,30 m, este
alcătuită din blocuri de piatră fasonată, cu dimensiunile
de 0,50 x 0,15 m, 0,22 x 0,15 m, 0,38 x 0,15 m şi prezintă doar pe
paramentul sudic o porţiune de 0,80 m avansată cu circa 0,10 m
faţă de verticala zidului; pe ambele paramente ale zidului se
observă orificiile circulare ale unor tiranţi din lemn; la S de zidul
de incintă, în partea vestică a secţiunii, se conturează pe
o porţiune de 1,40 m un masiv de zidărie din pietre înecate într-un
mortar foarte friabil, ce ar putea reprezenta zidul unui turn interior adosat
incintei, foarte demantelat; complex databil probabil la sfârşitul
secolului al X-lea, despre care presupunem în acest moment că ar putea
reprezenta o dublare spre interiorul cetăţii a fortificaţiei
nordice;
- un tronson,
vizibil pe o lungime de 12 m, din debarcaderul cetăţii, descoperit în
punctul Trecere bac, compus dintr-un zid lipit de stânca promontoriului, cu
parament doar pe faţa sa nordică, dinspre Dunăre, şi pe cea
vestică, unde se termină construcţia, şi un pavaj din
piatră măruntă, ce coboară din dreptul zidului spre
apă în pantă de circa 45 de grade; zidul dinspre apă al
debarcaderului este orientat V - E, are lăţimea de 2 m şi se
păstrează pe o înălţime de 1,80 m, fiind construit din
blocuri de piatră de dimensiuni mari legate cu mortar; limita vestică
a debarcaderului este reprezentată de un zid orientat N - S, lung de 2,50 m, şi înalt de 1,20 m, cu
paramentul compus din blocuri şi blochete de piatră legate cu mortar
alb, cu dimensiunile de 0,30 x 0,18 m, 0,40 x 0,15 m; complex databil probabil
la sfârşitul secolului al X-lea, fiind ridicat deci odată cu zidul de
incintă;
- locuinţe
şi gropi menajere aparţinând vieţuirii din secolele XI - XIII,
cercetate parţial în punctul Trecere bac şi pe
proprietăţile Pârvu şi Butuza. În secţiunile din curtea Pârvu, la N de zidul
de incintă, au fost descoperite: o locuinţă adâncită, cu
vatră, cu latura de 4,50 m, databilă în prima jumătate a
secolului al XIII-lea; două locuinţe suprapuse, ambele adosate
zidului, databile în secolul al XII-lea, una rectangulară, cu baza
compusă din mai multe asize de piatră, păstrată pe lungimea
de 2,75 m, înglobând o alta, cu front circular; la S de zid a fost
surprinsă o locuinţă adâncită, databilă probabil în
secolul al XI-lea. În punctul Trecere bac, în C. 4, a fost descoperită o locuinţă cu bază de
piatră, cu latura vizibilă pe lungimea de 3,80 m, databilă în
prima jumătate a secolul al XIII-lea, precum şi o locuinţă
cu podea de pământ galben tasat, cu o vatră circulară şi
groapă de par, în colţul nord-estic, aşezată direct pe stâncă, databilă probabil în secolul
al XI-lea. În C. 1, C. 2 şi C. 3 au fost cercetate 4 gropi menajere,
conţinând materiale ceramice din
secolele XII - XIII (amfore cu torţi supraînălţate,
ceramică smălţuită monocromă şi decorată în
tehnica sgraffito), care au perforat pavajul debarcaderului cetăţii. Pe
proprietatea Butuza, s-a descoperit în S. 1 o locuinţă adâncită,
a cărei groapă adâncă de 0,50 m se opreşte pe stâncă,
cu un cuptor rectangular din piatră, cu dimensiunile 0,70 x 0,60 m, în colţul ei nord-vestic, precum şi
groapă cu materiale ceramice, piese de plumb, fragmente de sticlă,
obiecte de bronz, ambele complexe aparţinând nivelului secolului al
XI-lea. În S. 2, la S de colţul vestic al turnului romano-bizantin, s-a cercetat o locuinţă
adâncită, cu latura de 4,70 m, a cărei groapă, adâncă de 0,60
m, conţinea fragmente de amfore sferoidale, materiale ceramice
smălţuite (policrom, cu decor în relief) şi o monedă de aur
emisă în perioada Constantin VII - Roman II; vatra locuinţei,
situată spre N, avea probabil formă circulară, cu diametrul de
1,50 m şi grosimea de 0,35 - 0,40 m, era înconjurată de pietre.
Locuinţa, databilă probabil la începutul secolului al XI-lea, este
amplasată la SV de turn, fiind instalată parţial pe soclul
acestuia, fără a afecta în vreun fel construcţia propriu
zisă, deja demantelată la data amenajării locuinţei
medievale. În S. 2 a mai fost cercetată o locuinţă
adâncită, tot la SV de turn, vizibilă spre S pe o lungime de 3,50 m,
iar spre nord pe o lungime de 1,40 m, databilă, după materialul
ceramic descoperit, în secolele XII - XIII, iar în colţul nord-vestic al
S. 2 a fost săpată o groapă conţinând un mic tezaur de
monede tăiate şi schifate, fragmente ceramice smălţuite
monocrom şi pictate din secolul al XII-lea; această groapă nu
perforează zidul, ci se opreşte pe nivelul demantelat al acestuia;
- 13 morminte de
inhumaţie creştine, aparţinând la două dintre necropolele
de inhumaţie creştine ale aşezării - una pe proprietatea
Şinghi, aflată în apropierea punctului „Piatră”, unde a fost
cercetată - şi publicată - o necropolă databilă în
secolele XI - XII, cealaltă pe Str. Bisericii / Căminului cultural,
cu morminte surprinse încă din anii '80, cărora se adaugă o
serie de morminte descoperite fortuit, săpate şi cu scheletele
recuperate doar parţial; un singur mormânt, de pe str. Bisericii, avea
inventar, compus din mărgele de sticlă.
Materialul arheologic este reprezentat de
ceramică (aparţinând atât categoriei comune, specia nisipoasă cu
decor incizat, cât şi celei de factură superioară - amfore,
sferoidale şi piriforme cu torţi supraînălţate, ulcioare cu
dungi lustruite, vase smălţuite), obiecte mărunte (din fier
şi bronz, fusaiole, vârfuri de săgeţi, podoabe de sticlă,
zgură de sticlă), monede (în majoritate bizantine, din bronz,
încadrabile în sec. XI - XIII; s-a descoperit şi o monedă de aur de
la Constantin VII - Roman II, 945-959).
Continuarea
cercetărilor. Se va
realiza în punctul Trecere bac, prin cercetarea debarcaderului descoperit în
1999 şi dezvelirea sa integrală până în dreptul DS 120 (circa 30
m), urmată de conservarea şi punerea în valoare a acestui monument de
importanţă cu totul specială pentru istoria aşezărilor
portuare de la Dunărea de Jos (menţionăm că până în
prezent singurul monument cercetat de
acest tip aparţinând epocii bizantine se află în cetatea insulară
de la Păcuiul lui Soare). Este absolut
necesară realizarea unei cercetări după criterii exclusiv
ştiinţifice a zidului de incintă, surprins pe proprietatea Mihai
Pârvu, actualmente distrus în mod deliberat de către proprietarul
terenului şi acoperit de o construcţie nouă, ceea ce, având în
vedere blocarea cercetării în această zonă şi în tot
perimetrul curţii, nu va mai fi
posibil deocamdată decât prin sondarea DS
96, precum şi stabilirea relaţiei dintre acest zid şi cel
cercetat în 1995 pe DS 67.
Cod
sit: 170391.01
Alexandru Vulpe (IAB), Alexandru Bădescu (MMN), Radu Băjenaru
(IAB), Cristinel Fântâneanu (MJ Vâlcea)
Cetatea
hallstattiană timpurie de la Grădiştea
Incinta fortificaţiei, de formă
ovoidală cu diametrul maxim de circa 80 de metri, se găseşte pe
un mic platou care domină zona şi se află la începutul unei
ramificaţii estice a „Dealului Muierii”.
Primele sondaje au fost făcute de D.
Berciu în perioada interbelică, după care au urmat cercetările
arheologice conduse de Floricel Marinescu (Muzeul Militar Naţional) în
vara anului 1983. În perioada 05 -12.07.1999, Muzeul Militar Naţional a
reluat cercetările pe acest şantier, principalul scop fiind
familiarizarea colectivului cu terenul şi obiectivul supus
investigării, astfel încât cercetările următoare să se
deruleze mai uşor şi cu rezultate mai bune.
Obiectivele vizate în campania anului 1999 au
fost următoarele: stabilirea clară a sistemului constructiv al
fortificaţiei; stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificaţie
şi nivelurile antropice din incinta cetăţii; depistarea şi
sondarea aşezării corespunzătoare fortificaţiei; datarea cu
exactitate a întregului obiectiv.
Datorită timpului foarte scurt, a fost
deschisă o singură secţiune, perpendiculară pe latura
sudică a fortificaţiei (36 m lungime, 2 m lăţime, 0,70 m
adâncime maximă). Zidul are o lăţime de peste 5 m, cu
paramenţi din blocuri de piatră prinse cu lut. Au fost făcute
sondaje la 100 - 150 m SE, în zona aşezării deschise, urmând ca în
campania următoare să insistăm în acea zonă.
Materialul arheologic descoperit nu este
numeros datorită faptului că fortificaţia de la
Grădiştea a fost una de refugiu, acest gen de fortificaţie
neremarcându-se niciodată prin descoperirea unei cantităţi mari
de urme de locuire. Lipsa acestora nu ne-a permis să încadrăm
cronologic fortificaţia altfel decât cea stabilită în urma vechilor cercetări
(în urma săpăturilor din anul 1983, Floricel Marinescu a surprins
două niveluri arheologice corespunzătoare secolelor XIII – XI
şi, respectiv, XI – VIII a.Chr.).
Cercetările viitoare de la
Grădiştea pot completa informaţiile despre sistemul de
fortificaţii folosit de uniunile tribale traco-getice din această
zonă.
Cod
sit: 26573.01
Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea),
Gruia Fazecaş, masterand (Univ. Alba Iulia).
În continuarea săpăturilor de salvare
din anul 1998, în septembrie - octombrie 1999, s-au trasat două
secţiuni perpendiculare S. 3 şi S. 4, măsurând 20 x 2 respectiv
10 x 2 m pentru a stabili situaţia stratigrafică a sitului, şi o
casetă C. 3, pentru a recupera pe cât posibil complexele şi
materialele arheologice afectate de excavarea pământului din zonă.
În secţiuni a rezultat următoarea
situaţie stratigrafică: sub pământul arabil complexe medievale
datate în secolele XIII - XIV- XVI - XVII. Între acestea se disting două
platforme de piatră, câte una în fiecare secţiune, mărginite de
structuri de lemn, gropi de par şi bârne, tălpici, ansamblul din S. 3
putând fi interpretat ca hambar pe baza bârnelor de lemn paralele. Gropile
aparţinând acestei epoci au diferite utilităţi, excluzându-le pe
cele de implantare a stâlpilor de lemn, deja pomenite. O groapă de mortar
rotundă, una de cenuşă etc. Urmează humusul medieval în
care se aflau amestecate materiale aparţinând secolelor I a.Chr. - I
p.Chr., dacice şi foarte puţine celtice, epocii bronzului, Otomani
târziu şi Igriţa. În S 4 acesta acoperea un complex, probabil
locuinţă, săpat parţial pentru că intra în profil. Un
ultim strat întrepătruns cu cel anterior conţinea doar materiale
arheologice aparţinând epocii bronzului, dar fără a putea fi
reperate deocamdată nivele sau straturi distincte pentru bronzul timpuriu
şi târziu, ci doar complexe distincte: gropi, două vetre. În S. 3 a
fost săpată o groapă conţinând un vas ceramic aproape
întreg şi alte câteva fragmente, toate depuse pe un strat cu
cenuşă şi bucăţi de chirpic. Descoperirea unei lespezi
de piatră alături de vasul sus amintit ajută la interpretarea
acestui complex ca fiind un mormânt de incineraţie cu urnă,
aparţinând epocii bronzului.
În caseta
3, au fost surprinse 6 morminte de inhumaţie medievale orientate E - V, ce
pot fi datate pe baza materialului arheologic în secolele XVI - XVII. Două
dintre acestea au păstrat lemnul sicrielor serios afectat de factorii
bacterieni din sol. Într-unul au fost găsite, în partea stângă a
capului, trei ace de păr cu bulb din argint (M. 3). În alt mormânt (M. 6)
aparţinând tot unei femei au fost găsite paiete de bronz în zona
umerilor şi închizători
„moş-babă“ din acelaşi metal. Alipit acestui complex se
afla un mormânt de copil cu vârsta de sub un an. Un complex, tot medieval de
formă aproximativ ovală a relevat două faze de refacere prin
lentile de cenuşă şi zgură metaliferă.
Celelalte complexe aparţin epocii bronzului
fiind cazul a două gropi probabil de par şi a uneia cu diametrul de
1,30 m conţinând ofrande constând într-un craniu de bovină şi
două maxilare aparţinând aceleiaşi specii. Toate cele trei
complexe amintite taie un perete căzut din care s-au păstrat
fragmente de chirpici, unele vitrifiate, altele cu urme de tencuială din
lut peste care s-a aplicat un strat de vopsea albă. Complexul căruia
aparţinea urmează a fi săpat în campania viitoare.
Cod
sit: 26573.03
Sorin Bulzan (MTC Oradea), Gruia Fazecaş,
masterand (Univ. Alba Iulia)
În perioada mai - iunie 1999 la construirea
depozitului zonal al „Centrum Transport România” pe partea stângă a
şoselei Oradea - Borş la aproximativ 1200 m de intrarea în
localitatea Sântion au fost reperate vestigii arheologice aparţinând
Hallstatt-ului A 2 - B 1 şi epocii romane, mai precis secolelor II - III
p.Chr. La începerea săpăturilor zona delimitată a fost
decopertată mecanic pe o suprafaţă de 20 - 30 m până la o
adâncime de 0,40 m, de către firma constructoare. În această
situaţie au fost trasate patru secţiuni S. 1, S. 2 cu suprafeţe
de 35 x 2 m, respectiv S. 3, S. 4 cu suprafeţe de 35 x 5 m. Toate cele
patru secţiuni au fost paralele.
Stratigrafia verticală este dificil de stabilit,
lipsind partea superioară a acesteia care a fost înlăturată cu buldozerul. Nu au putut fi observate niveluri
distincte, aparţinând cu certitudine celor două epoci mai sus
menţionate. Stratigrafia orizontală a relevat însă
existenţa unor numeroase complexe. Au fost identificate două vetre
aparţinând perioadei hallstattiene, ambele conţinând ceramică
şi chirpic arse până la vitrifiere. Forma acestora era rotundă,
ele fiind identificate în S. 1. În S. 1 a fost identificată şi
dezvelită o locuinţă de formă aproximativ ovală, iar
în S. 4 identificată şi săpată parţial o
locuinţă de aceeaşi formă, dar cu dimensiuni mai mari.
Complexele aparţinând perioadei romane, mult
mai numeroase, au oferit un bogat şi variat material arheologic - în
special ceramică. Au fost dezvelite două locuinţe semiadâncite
de formă rectangulară, una dintre ele având o vatră
alăturată - în S. 1 şi caseta aferentă; a doua a fost
identificată în S. 4 şi avea pe ambele laturi scurte câte o
groapă de stâlp. Alte trei complexe cu dimensiuni apropiate de cele ale
locuinţelor, foarte probabil anexe gospodăreşti, au fost
dezvelite în S. 2, în caseta 2 şi în S. 4. Acestea erau de formă
rotundă, cu diametre cuprinse între 1,82, 2,60 - respectiv 2,98 m. Primul
complex a relevat o succesiune de straturi între care unele se pot interpreta
ca faze de refacere, sau refolosire a acestuia. Al doilea, cel din caseta 2
avea probabil pereţi de chirpici.
Între aceste complexe se evidenţiază,
cel din S. 4 şi caseta aferentă, denumit convenţional G. 27, care
a furnizat 14 vase lucrate cu mâna şi la roată, descoperite în
poziţie in situ. Vasele au fost depuse direct pe solul steril cu
gura în jos, cu excepţia unui vas descoperit în poziţie normală,
în gura acestuia aflându-se depusă o afumătoare.
Gropile delimitate şi săpate totalizând
30 de complexe, au în marea lor majoritate formă de pâlnie orientată
cu gura în jos, tipică gropilor de provizii, fiind refolosite ca gropi
menajere. O mică parte, adică patru au formă tronconică,
orientate cu diametrul maxim în sus.
Între materialele arheologice preponderentă
este ceramica lucrată la roată, apoi cea cu mâna, cu foarte
puţine exemplare decorate cu brâu alveolar. Au fost descoperite şi
câteva fragmente de terra sigillata. Urmează piesele din fier
şi cele din bronz dintre care menţionăm o monedă puternic
corodată, probabil un antoninian şi o fibulă cu piciorul întors
pe dedesubt. Acestea înlesnesc atribuirea complexelor unei aşezări
aparţinând populaţiei sarmatice, cu eventuale influenţe
germanice, demonstrate mai ales de analogiile cunoscute pentru complexul G. 27.
Poziţia cronologică a aşezării, se situează mai mult
pe parcursul secolului III p.Chr.
Cod
sit: 87647.01
Zeno
Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic (ULB Sibiu)
În campania anului 1999 s-au continuat
cercetările arheologice în zona de NV a curţii cetăţii
şi s-a trasat o casetă pe colţul fostului Colegiu Kun,
actualmente spital. S 30/1999 - paralelă cu S 28/1998, lăsându-se un
martor de 0,50 m - cu dimensiunile de 10 x 2 m, a fost trasată pentru a
surprinde ductul zidului ce a fost descoperit în campania 1998, zid presupus a
face parte din clădirea primăriei medievale. S-a putut constata că
acest zid se închide în caroul 9 cu un altul, dar a cărui fundaţie
este mai puţin adâncă. Pe baza materialelor descoperite nu s-a putut
clarifica definitiv situaţia acestor ziduri, urmând ca cercetările
viitoare să elucideze problema.
C 1/1999 (2 x 3 m) a fost trasată pentru cercetarea
detaliată a monumentului funerar roman refolosit în fundaţia zidului
spitalului. În urma cercetărilor s-a putut constata că acest altar
este anepigraf, fiind aşezat direct pe fundaţia turnului de
poartă, refolosită şi ea la construirea colegiului Kun -
actualul spital. Totodată s-a surprins şi colţul de NE al
turnului de poartă, turn cercetat în campania 1998.
Gheorghe
Postică - responsabil, I. Hâncu, O. Munteanu, S. Musteaţă, T.
Bobrovskii, B. Riduş, I. Cândea (Muzeul Brăilei) etc.
Cercetările
arheologice de la Orheiul Vechi în anii 1998-1999
În anii 1998-1999 săpăturile
arheologice de la Orheiul Vechi s-au desfăşurat sub egida
Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi
Centrului de Cercetări Arheologice din Republica Moldova în colaborare cu
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă", Universitatea de Stat
din Moldova, Complexul Muzeistic „Orheiul Vechi", Institutul Român de
Tracologie, Muzeul Brăilei (România), Muzeul oraşului Kiev şi
Universitatea din Cernăuţi (Ucraina) (Gh. Postică - responsabil,
I. Hâncu, O. Munteanu, S. Musteaţă, T. Bobrovskii, B. Riduş, I.
Cândea etc.).
Cercetările
arheologice au fost concentrate în patru sectoare de bază: I. Sectorul
Lunca Răutului - partea de Vest, II. Sectorul Cetate - zidul de Vest, III.
Sectorul Cetate - Incintă şi IV. Sectorul Mănăstirile
rupestre. Suprafaţa totală cercetată a constituit 758 mp.
I. În Sectorul Lunca Răutului - partea
de Vest (252 mp), amplasat la marginea de V a complexului arheologic, au fost
descoperite urme ale aşezărilor din epoca fierului timpuriu (cultura
Chişinău - Corlăteni, secolele XII - X a.Chr.), din perioada
Latčne-ului tardiv (cultura Poieneşti - Lucaşevka, sec.II - I
a.Chr.), perioada medievală timpurie, secolele V - IX, secolele X - XIII,
perioada oraşului Hoardei de Aur (secolul al XIV-lea) şi perioada
oraşului medieval moldovenesc Orhei (secolele XV - XVI).
În sectorul dat cele mai reprezentative
erau vestigiile culturii Poieneşti-Lucaşevka - o locuinţă
adâncită, 5 gropi gospodăreşti, ceramică fină de
culoare neagră, grosieră cu suprafaţa netedă sau
barbotinată şi amfore greceşti. Urmează vestigiile
medievale din secolul al XIV-lea - 6 gropi gospodăreşti,
ceramică de tipul Hoardei de Aur, monede tătăreşti, etc.
Cultura medievală din secolele V - VII este reprezentată de o
locuinţă adâncită, 3 gropi şi ceramică lucrată
manual, iar orizontul cultural din secolele X - XI printr-un cuptor din lut.
Alte orizonturi culturale în sectorul dat erau reprezentate doar prin fragmente
de ceramică.
II. În Sectorul Cetate Zidul de Vest (226
mp) din preajma colţului de NV al cetăţii medievale din
piatră, au fost descoperite vestigii din perioada paleoliticului superior
(aşchii şi unelte din silex), vestigii autohtone din perioada
secolelor XII - XIV, vestigii din perioada dominaţiei mongole din secolul
al XIV-lea şi perioada moldovenească din secolele XV - XVI. A fost
cercetat şanţul de V al cetăţuii din pământ pe o lungime
de 21 m şi fundaţiile cetăţii de piatră.
III. În Sectorul Cetate - Incintă (280
mp), în colţul de SV al cetăţii de piatră, au fost
descoperite vestigii din perioada paleoliticului superior (unelte şi
aşchii din silex), fragmente sporadice de ceramică din perioada
secolelor XII - XIII, vestigii din perioada oraşului mongol
Şehr-al-Jedid din secolul al XIV-lea şi din perioada Orheiului
moldovenesc din secolele XV - XVI. Au fost descoperite vestigii din secolul al
XIV-lea: o locuinţă de suprafaţă cu cuptor din cărămidă,
o monedă a oraşului Şehr-al-Jedid şi circa două mii
fragmente de ceramică de tip oriental; vestigii din secolele XV - XVI:
două locuinţe de tip adâncit, două locuinţe de
suprafaţă cu cuptoare din cărămidă, o construcţie
de suprafaţă din piatră, patru încăperi din cadrul unei
construcţii adâncite cu fundaţii din piatră, stratul de demolare
al cetăţii de piatră, circa 15 mii fragmente de ceramică
cenuşie moldovenească din secolele XV - XVI, trei monede de la
Alexandru cel Bun, două monede de la Iliaş I, diferite piese de
inventar, inclusiv două tunuri din bronz păstrate în condiţii
excelente, provenite din cadrul complexului nr. 51, datat preliminar în
perioada secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea.
IV. În Sectorul Mănăstirile
rupestre au fost efectuate lucrări de cartografiere a complexelor rupestre
din malul Răutului şi săpături arheologice pe platforma de piatră din
prejma intrării în biserica rupestră a Mănăstirii lui
Bosie, unde au fost descoperite opt gropi de înmormântări, dintre care
numai una conţinea o inhumaţie umană din perioada secolelor XVII
- XVII, celelalte fiind goale.
În
urma cercetărilor efectuate în sectoarele Cetate a fost obţinută
o situaţie stratigrafică perfectă cu probe concludente, care
aduc o lumină nouă în problema datării celor două
cetăţi medievale de la Orheiul Vechi. Observaţiile arheologice
au arătat că soclul de fundaţie al cetăţii din
piatră şi stratul de construcţie al acestei fortificaţii
fac parte din orizontul cultural al Hoardei de Aur din secolul al XIV-lea. În
acelaşi timp, săpăturile arheologice au demonstrat, că
şanţul cetăţuii de pământ a fost astupat cu resturi de
construcţie (piatră, mortar, lut ars) şi ceramică din
perioada Hoardei de Aur.
Cercetările
arheologice din sectoarele menţionate infirmă opinia
tradiţională din istoriografie potrivit căreia cetatea din
pământ şi cetatea din piatră de la Orheiul Vechi ar reprezenta
opere ale domnitorilor moldoveni Alexandru cel Bun şi Ştefan cel
Mare. În baza datelor obţinute putem conchide că cetatea de
pământ aparţine de aşezarea autohtonă de la Orhei din
secolul al XII-lea - prima jumătate a secolului al XIV-lea, iar cetatea
din piatră a fost construită în perioada dominaţiei mongole, la
mijlocul secolului al XIV-lea şi utilizată mai târziu de către
autohtoni, în perioada secolelor XV - XVI.
Cod
sit: 62547.01
Paul Damian, Adela Bâltâc, Christina
Ştirbulescu, Rodica Marghitu (MNIR), Dan Elefterescu (MDJ
Călăraşi), Virgil Apostol, student (UAIM Bucureşti),
Decebal Vleja, student (FIB), studenţi de la universităţile din
Bucureşti (FIB, UAIM) şi Constanţa
Obiectivele urmărite au fost: continuarea
investigaţiei în secţiunea S I B, care a fost prelungită spre N,
având acum dimensiunile de 100 x 2,50 m; cercetarea celui mai important
obiectiv al campaniilor trecute - edificiul nr. 1, prin extinderea
cercetării la E de S I B, în zona carourilor 1 - 14, prin deschiderea a 5
casete de 8 x 4 m, orientate V - E; cercetarea edificiului nr. 2 din carourile
30 - 36 şi a unor complexe având aspectul unor amenajări cu caracter
temporar din carourile 20 - 27.
Edificiul nr. 1, cu o suprafaţă
surprinsă de aproximativ 200 mp, orientat SSE - NNV, este compartimentat,
deocamdată, în trei încăperi conturate. Edificiul se află într-o
stare avansată de distrugere, zidurile, în cea mai mare parte, fiind
demantelate până la ultima asiză din fundaţie, iar podeaua pe
care sunt aşezate pilae-le este spartă în mai multe locuri.
Acest edificiu este delimitat la V de zidul cercetat încă din campania din
1997, cu dimensiunile de L = 13 m şi l = 0,55 m, înălţimea
maximă fiind de 0,50 m (vezi Cronica Cercetărilor arheologice.
Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 54), iar la E de un zid,
cu o lungime de 16,5 m, lăţimea de 0,60 m, înălţimea de
0,45 m, construit, ca şi zidul de V, în tehnica opus mixtum, legat
cu mortar din nisip, pietricele şi cărămidă pisată.
Limitele de S şi N nu au fost, încă, surprinse. Zidurile ce
compartimentează edificiul sunt orientate E - V. Primul zid (L = 9,30 m, l
= 0,55 m, H = 0,60 m) este construit din pietre legate cu mortar de bună
calitate, iar cel de-al doilea (L = 9 m, l = 0,64 m) este construit din
cărămizi şi pietre legate cu mortar. Podeaua instalaţiei de
hipocaust este construită din cărămizi pisate şi pietricele
legate cu mortar peste care se întinde un strat de mortar consistent. Pe podea
se păstrează 72 de pilae din cărămizi (0,30 x 0,30
m) legate cu mortar, înălţimea acestora este cuprinsă între 0,12
- 0,27 m, distanţa dintre ele variind între 0,15 - 0,20 m. Doar în C 1
şi C 5, pe unele dintre aceste pilae, au fost surprinse fragmente
din tuburile de suspensie (diametrul = 0,18 m). În partea de N a edificiului a
fost cercetată o instalaţie de încălzire (praefurnium ?).
Aceasta are o formă semicirculară în plan (L = 3 m, l = 1,80 m), iar
pereţii sunt construiţi din calupuri de chirpic. Edificiul era
alimentat cu apă prin conducte confecţionate din tuburi de lut ars.
Astfel de conducte au fost surprinse în trei puncte: o conductă în C 3 -
formată dintr-un tub fragmentar (L = 0,35 m, ř = 0,15 m), pe care sunt
imprimate în cartuş două ştampile cu LEG XI CL, şi
două în C 4: o conductă formată dintr-un tub fragmentar (L =
0,54 m, ř = 0,15 m) şi o conductă (L = 2,40 m) compusă din cinci
tuburi (cu lungimi cuprinse între 0,30 - 0,70 m, ř = 0,15 m). Faptul că
într-una dintre încăperi se află amenajat un bazin (vezi Cronica
Cercetărilor arheologice. Campania 1997, Călăraşi,
1998, p. 54), iar celelalte sunt prevăzute cu instalaţie de hipocaust
ne face să credem că destinaţia edificiului este una
termală. Din zona edificiului au fost recoltate elemente de
construcţie (cărămizi, ţigle, olane, piroane şi
scoabe), de canalizare, foarte puţine materiale ceramice (opaiţe,
vase de uz comun) şi fragmente de recipiente de sticlă (în special unguentaria).
Din materialul numismatic recoltat din acest perimetru (8 monede de bronz) doar
3 au fost găsite într-o poziţie stratigrafică sigură, una
în S I B caroul 10, emisă la Augusta Traiana, pentru Geta Caesar
(198-209), iar două în C 4 caroul 8D, prima bătută la Nikopolis
ad Istrum în timpul domniei lui Septimus Severus (193-211), iar cea de-a doua,
având emitentul şi atelierul neprecizate, se datează la
sfârşitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea (cca.
196-222). În privinţa datării rămân valabile observaţiile
făcute în campania din 1998 (vezi Cronica Cercetărilor
arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999, p.79), edificiul funcţionând
în prima fază de locuire.
În zona edificiului nr. 2 a continuat cercetarea
începută în campania din 1998, punându-se în evidenţă cele
două nivele de locuire (vezi Cronica Cercetărilor arheologice.
Campania 1998, Vaslui, 1999, p. 79). În stadiul actual al cercetării
se poate constata că edificiul este compartimentat în cel puţin trei
încăperi. Prezenţa unor vase de provizii in situ în una dintre
aceste încăperi ne face să credem că aceasta a fost
utilizată ca un spaţiu de depozitare şi, probabil, comerţ.
Materialul arheologic recoltat din acest perimetru (elemente de
construcţie şi material ceramic) este foarte sărac.
Cercetarea a continuat şi în zona carourilor
20 - 27 unde presupunem existenţa unor amenajări cu caracter temporar
(vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui,
1999, p. 79), fără ca aceasta să fie finalizată. Din acest
perimetru s-a recoltat un foarte bogat material arheologic: fragmente ceramice
(vase de lux şi de uz comun), teracote, unelte de fier şi bronz, ace
de os, fragmente de sticlă şi trei monede de bronz. Două din ele
au putut fi identificate: prima este emisă la Roma în timpul domniei lui
Traian, fiind datată între 112-117, cealaltă este emisă de
atelierul de la Nikopolis ad Istrum în timpul domniei lui Septimius Severus
şi este datată între 193-211.
Studiu arheozoologic
Adrian Bălăşescu (MNIR - CNCP)
Lotul faunistic analizat depăşeşte
peste 1400 de piese osoase determinate. Materialul provine atât din complexe
arheologice (gropile G32, G33, G34, G40, G41, G42), cât şi din nivelul de
cultură. Fauna identificată este reprezentată de specii de
animale domestice: Equus caballus (cal), Bos taurus (vită
domestică), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus
domesticus (porc), Canis familiaris (câine) şi sălbatice: Meles
meles (bursuc), Sus scrofa attilla (mistreţ), Cervus elaphus
(cerb), Capreolus capreolus (căprior).
În cadrul economiei alimentare a
comunităţii de aici creşterea animalelor reprezintă
principala preocupare. Dintre animale, se detaşează net bovinele
(peste 75% ca număr de fragmente şi 35% ca număr minim de
indivizi), care sunt urmate de ovicaprine şi suine. Vânătoarea se
pare că avea un caracter accidental, lucru evidenţiat de faptul
că vânatul este slab reprezentat ca număr de specii, număr de
fragmente şi număr minim de indivizi.
Faţă de alte aşezări romane,
în care s-au făcut analize arheozoologice, şi în care se observă
o ameliorare rasială a speciilor de animale, la Ostrov acest lucru este
inexistent. Lotul faunistic avut la dispoziţie şi analizat biometric,
evidenţiază, mai degrabă, existenţa unor animale domestice
autohtone, care însă sunt mai mici chiar decât cele din perioada
geto-dacică (este cazul bovinelor, ovicaprinelor şi suinelor).
Singura specie care prezintă o rasă nouă, pare a fi câinele, un
individ de talie mică, de 30 cm.
În ceea ce priveşte calul, care în material
este prezent printr-un individ cu o talie de 142 cm (un cal de elită),
este greu de spus dacă el a fost ameliorat rasial de către romani,
având în vedere că astfel de indivizi erau deja crescuţi în
comunităţile geto - dacice.
Studiu numismatic
Mihai Dima (cIMeC)
În timpul campaniilor din 1998 şi 1999 au
fost descoperite, în condiţii stratigrafice clare sau întâmplător, 17
monede romane de bronz (9 în 1998 şi 8 în 1999). Cea mai timpurie
piesă a fost emisă între anii 112-117, iar cea mai recentă între
364-367. Monedele se pot repartiza din punct de
vedere cronologic în trei categorii. Două emisiuni din prima jumătate
a secolului al II-lea p.Chr., un dupondius din timpul domniei lui Traian,
respectiv un sestert ce poartă efigia lui Antoninus Pius, constituie prima
categorie. A doua, cea mai bine reprezentată, reuneşte monedele emise
între domniile lui Septimius Severus şi Gordian III. Cele 12 exemplare
care se încadrează aici sunt emisiuni provinciale, bătute în
atelierele de la Nikopolis ad Istrum 4, Marcianopolis 2, Adrianopolis 2,
Augusta Traiana 1, Nicaea 1. Pentru două monede nu s-a putut preciza nici
atelierul de provenienţă, nici emitentul. Ultima categorie este
constituită din piesele romane târzii, două la număr, emise de
Constantius II şi Valens. Nu au fost descoperite până acum emisiuni
datate între anii 143-193/211 şi nici din intervalul 238/244-342/348.
O ultimă monedă, ilizibilă, nu
a fost încadrată în nici o categorie.
Cod
sit: 161115.01
Alexandru Barnea, coordonator ştiinţific
(IAB), Ioan Vasiliu, Mihaela Iacob, Dorel Paraschiv (ICEM Tulcea), Sorin
Ailincăi, student (FIB)
În anul 1998, s-au reluat
cercetările pe promontoriul de pe malul Dunării*. S-a trasat o
secţiune magistrală, orientată S - N, lungă de 54 m şi
lată de 2 m, caroiată din 2 în 2 m, la 4 - 5 m V de una realizată
în anii 1971-1973 [1]. Cercetările s-au desfăşurat doar în
carourile 1 - 12 (S I a) şi 20 - 27 (S I b), deci pe 40 m. Deşi în
capătul sudic al secţiunii (carourile 1 - 3) am ajuns la solul viu,
iar în cel nordic (carourile 26 - 27) săpătura s-a efectuat până
la adâncimea de 2 m de la nivelul actual de călcare, nu au fost detectate
urme de zid de incintă. În S I a au fost surprinse şi cercetate parţial
patru locuinţe semiîngropate (complexele 3, 4, 5 şi 6), având
formă rectangulară; în fiecare dintre acestea am descoperit câte un
pietrar. În S I b a fost descoperită o locuinţă de
suprafaţă ( complexul 1) şi una semiadâncită (complexul 2).
În anul 1999 am continuat cercetarea
doar în carourile 20 - 27 (S I b). Pe primii 7 m (carourile 20 - 22 şi
prima jumătate a caroului 23), am lărgit secţiunea cu 2 m spre
E, pentru a surprinde în totalitate complexul 2. Acesta avea formă
rectangulară (cu dimensiuni de 4,5 x 4 m), fiind orientat aproximativ S -
N. Pe marginile locuinţei am descoperit gropile de pari, iar în
colţul sud-estic resturile unui pietrar. În carourile 22 - 23, în
partea de E, am surprins (la doar 30 cm de nivelul actual de călcare)
şi cercetat parţial o locuinţă de suprafaţă
(complexul 7). În carourile 22 - 24 am descoperit o altă
locuinţă de suprafaţă (complexul 9), suprapusă în
partea estică de complexul 7. Pe podeaua locuinţei s-a găsit o
râşniţă, iar în colţul de SE un pietrar. În capătul
nordic al S I b, pe ultimii 6 m (carourile 25-27), am lărgit
secţiunea spre E cu 1,5 m. Aici am surprins aproape în totalitate o
locuinţă rectangulară semiîngropată (complexul 8), ce avea
pietrarul în colţul de SE. În carourile 26-27 am continuat
săpătura, sub podeaua complexului 8, dând de un strat de pământ
negru, bătătorit, gros de 40-45 cm, probabil prima nivelare medievală.
Sub această nivelare am ajuns la un strat de dărâmătură din
piatră, în care ne-am adâncit circa
50 cm. În dărâmătură am descoperit mai multe fragmente
ceramice romano-bizantine. După materialul arheologic şi cel
numismatic descoperit putem data locuinţele în secolele XI - XII.
Pe lângă materialul medieval, în
stratul vegetal şi în umplutura locuinţelor s-au găsit mai multe
fragmente ceramice şi monede de epocă romană, datate între
mijlocul secolului II şi începutul secolului VII ( una dintre monede a
fost emisă de Focas), un picior de amforă de Thassos (sec. IV - III
a.Chr.) şi câteva buze de străchini aparţinând culturii Babadag,
faza I.
În ultima campanie, în partea
sudică a promontoriului, am trasat alte patru secţiuni (S II - V),
paralele cu S I (situate la V de aceasta), pentru a cerceta un obiectiv
considerat de Eugen Comşa „zid de cetate” [2], iar de Aurelian Petre,
„turn de epocă romano-bizantină” [3]. În această zonă,
stratul arheologic este foarte subţire (cca. 50 cm). În urma cercetării totale
a obiectivului menţionat am constat că este vorba de un bazin de
epocă romană. Acesta era orientat E - V, având lungimea de 6,5 m. Cum
partea sudică a bazinului este distrusă, nu cunoaştem
lăţimea totală a acestuia. Am surprins fundaţia din
piatră şi mortar, realizată în solul viu, pe o adâncime de 1 -
1,05 m şi o porţiune (spre N) a elevaţiei, pe o
înălţime maximă de 65 cm. Pe interiorul bazinului se
observă mai multe straturi de mortar.
În secţiunile amintite am
mai surprins un cuptor medieval (săpat în pământul steril), care avea
deasupra un vas întregibil ce se datează în secolul al XI-lea, o
groapă din aceeaşi perioadă (în care am găsit însă
şi fragmente de la un castron caracteristic culturii Sântana de Mureş
- Cerneahov şi un fragment de la un bol terra sigillata) şi
patru gropi cu materiale ce pot fi încadrate la sfârşitul epocii bronzului
sau la începutul primei epoci a fierului.
(Pl.
30, 31)
Note:
*
Considerăm necesară descrierea pe scurt a săpăturii din
anul 1998, deoarece raportul a fost întocmit şi prezentat doar de Gh.
Mănucu-Adameşteanu, care a efectuat „două vizite” pe
şantierul Piatra Frecăţei. Fiind redactat fără
documentaţia necesară (cu excepţia monedelor bizantine) şi
fără consultarea şi acordul nostru, raportul respectiv
conţine o serie de inexactităţi, autorul necunoscând nici
măcar lungimea secţiunii şi afirmând că aceasta
„acroşează incinta” (!) şi că „au fost cercetate cinci
locuinţe” (Gh. Mănucu-Adameşteanu, Dorel Paraschiv, Cronica
cercetărilor arheologice. Campania 1998, a XXXIII-a sesiune
naţională de rapoarte arheologice, Vaslui 1999, p. 78 - 79 / nr. 98).
1. D.
Vâlceanu, Al. Barnea, SCIVA 26, 2, 1975, p. 209-210.
2. E.
Comşa, Materiale V, p. 761.
3. A.
Petre, A. Apostol, SCIV 21, 1, 1970, p. 177, 179, fig. 9 .
Cod
sit: 60696.01
Mihai Bucovală, Gheorghe Papuc, Cecilia
Paşca (MINAC) şi studenţi de la Univ. Constanţa.
Cercetările arheologice au urmărit
obţinerea de date suplimentare despre construcţiile extramuros din
zona de E a fortăreţei. Carourile D 1 si D 2, deschise lângă
turnul dreptunghiular A, având dimensiunile iniţiale de 4 x 3 m, au fost
lărgite până la 7,50 x 4,50 m. Aici au fost descoperite zidurile a
două construcţii, ale căror dimensiuni şi utilitate
finală, în actualul stadiu al cercetărilor, nu le putem preciza.
Primul zid, orientat pe direcţia E - V, având
lungimea de 6,90 m, lăţimea de 0,60 m şi înălţimea
(păstrată) de aproximativ 0,80 m, este lucrat din blochete şi
pietre de dimensiuni medii, lipite cu pământ. Aproximativ la
jumătatea acestui zid, apare o intrare cu lungimea de 1,80 m şi
lăţimea de 0,90 m, sesizabilă prin câteva blocuri şi o
dală din piatră, ruptă în două bucăţi; de
capătul său dinspre E, se leagă un alt zid, lung de 7,00 m
şi lat de 0,55 m, păstrat pe înălţimea de 0,30 m; este
lucrat din pietre mici şi mijlocii, precum şi din fragmente de
cărămizi, lipite cu pământ.
În zona drumului de acces în
fortăreaţă, au fost scoase la lumina zidurile de sud şi de
E ale unei construcţii de epocă romană târzie, lucrate din
pietre şi cărămizi fragmentare recuperate. Peretele de S are
lungimea de 6,50 m, iar la 4,50 m face colţ către N, prefigurând cel
puţin două încăperi, una adosată incintei, cealaltă
chiar pe marginea apei, despre care sperăm să obţinem noi date
în campania arheologică din anul 2000. Materialul
arheologic recuperat este format din fragmente ceramice provenind de la amfore
globulare ornamentate cu striuri şi coaste, fragmente de
cărămizi şi olane, o plintă din marmură, o aplică
din bronz, trei suporturi pentru lumânări, unul întreg şi două
fragmentare, precum şi fragmente ceramice provenind de la vase
neîntregibile, toate datând din secolele IV - VI p.Chr. De asemenea, au mai
fost descoperite patru monede din bronz: două monede tip GLORIA ROMANORVM
- emisiuni din anii 402-408; o monedă de la Antoninus Pius (138-161)
şi ultima de la Traianus Decius (249-251).
Cod
sit: 142293.01
Horea Pop, Dan Băcueţ Crişan, Sanda
Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)
Localitatea Pericei este situată în
depresiunea Şimleului, pe cursul inferior al râului Crasna, aşezarea
cercetată fiind pe a doua terasă a acestui râu. Cercetările au
avut atât un caracter de salvare, existând pe teritoriul aşezării o
carieră de nisip, cât şi unul sistematic în vederea stabilirii stratigrafiei. Am realizat o
îndreptare a malului carierei, identificându-se mai multe complexe arheologice
- 6 gropi şi două locuinţe. Din motive obiective (existenţa
în zonă a unui drum de acces la terenurile agricole) au putut fi cercetate
sistematic numai 4 gropi şi o locuinţă pe aceste complexe
deschizându-se casetele C 1, C 2, C 3. L. 1 - surprinsă şi în C 3,
locuinţă de suprafaţă probabil părăsită. Au
fost descoperite foarte puţine fragmente ceramice aparţinând
neoliticului, culturii Coţofeni şi epocii bronzului. Deşi din
zona centrală a complexului unde au fost observate şi urmele unei
vetre dezafectate, s-au recoltat fragmente ceramice Coţofeni atribuirea locuinţei
unei anumite perioade este dificilă. Celelalte complexe (gropi) cercetate
au aparţinut bronzului târziu şi epocii romane.
Pentru urmărirea stratigrafiei pe platou au
fost deschise secţiunile S 1, S 2, S 3, cu orientarea SE. În S 1 nu s-au
identificat complexe, materialul ceramic fiind extrem de sărac. S 2,
deschisă în prelungirea S 1, a prezentat următoarea situaţie:
strat arat, nivel de cultură din bronzul târziu - negru măzăros,
nivel de cultură neolitic - maroniu cu pigment gălbui, steril galben.
Au fost preparate trei complexe, 2 gropi şi o parte a unei locuinţe
neolitice. Din G 13 s-au recoltat
materiale ceramice aparţinând epocii bronzului şi două ace din
bronz, unul întreg şi unul fragmentar. G 14 conţinea foarte
puţine materiale ceramice neolitice şi o râşniţă
preistorică. Deşi surprinsă în mică parte în secţiune,
locuinţa neolitică a dat numeroase materiale ceramice. A fost
surprinsă la -0,75 adâncindu-se până la -1,47 m. S 3, amplasată
în continuarea S 2, prezintă aceeaşi situaţie stratigrafică.
Au fost surprinse patru gropi, o parte dintr-o locuinţă
neolitică şi una medievală. Gropile aparţineau neoliticului
târziu şi epocii bronzului. Locuinţa neolitică a fost
surprinsă la -0,47 m şi se adâncea până la -1,40 m. Pentru că în secţiune a fost
surprins un colţ dintr-o locuinţă medievală în continuarea
secţiunii s-a deschis C 4. A fost preparată astfel o mare parte a
unei locuinţe adâncite
rectangulare cu un cuptor de tip pietrar. Materialul ceramic a atribuit
complexul secolului al VII-lea.
Materialul neolitic, în special ceramica
pictată descoperită în complexe, îşi găseşte analogii
între materialele nivelului I de la Suplacu de Barcău „Corău”. Astfel
această aşezare ar putea să aparţină grupului cultural Suplacu de Barcău sau unui
grup înrudit cu acesta.
Cod
sit: 137719.01
Németi Janos, Lazin Gheorghe, Gindele Robert şi Marta Liviu (MJ Satu
Mare)
Cu ocazia reamenajări punctului de trecere
a frontierei româno-ungare, Petea - Csengersima au fost deranjate
aşezări din epoca romană. În acest context au fost executate
săpături de salvare atât în România cât şi în Ungaria.
Cercetările de salvare au început în luna
octombrie 1998, moment în care lucrările de pe şantierul ce avea ca
scop extinderea punctului vamal se aflau într-un stadiu avansat de
execuţie. După o prealabilă sondare a sitului prin săparea
unor secţiuni - sondaje, în lunile martie, aprilie, mai şi respectiv
august, septembrie şi octombrie ale anului 1999 s-a trecut la dezvelirea
unor suprafeţe prin care s-a urmărit salvarea zonelor ce urmau
să fie afectate de lucrările de construcţie.
Săpăturile arheologice au fost efectuate de către Muzeul
Judeţean Satu Mare, colectivul de cercetare fiind format din dr. Németi
Janos, Lazin Gheorghe, Gindele Robert şi Marta Liviu. Lucrările au
fost finanţate de Direcţia Generală a Vămilor şi de
către investitorii particulari.
Săpăturile s-au concentrat asupra a
trei sectoare, în care a fost cercetată o suprafaţă de 4500 mp,
în care au fost surprinse un număr de 200 obiective arheologice de la
sfârşitul epocii bronzului şi din epoca romană.
În zona dintre vechiul drum ce făcea
legătura între România şi Ungaria şi noul drum de ieşire
din ţară (Sectorul I) au fost descoperite doar complexe de la
sfârşitul epocii bronzului. În Sectorul II (zona în care se construiesc
obiectivele comerciale), alături de complexele de la sfârşitul epocii
bronzului, au apărut şi obiective din epoca romană.
Cercetările din Sectorul III - zona aflată imediat la N de vechiul
curs al pârâului Erge - au avut un caracter de sondare, urmărindu-se
surprinderea întinderii zonei locuite. În acest sector au fost descoperite doar
obiective din epoca romană.
Majoritatea complexelor cercetate aparţin
perioadei finale a epocii bronzului. Ele sunt reprezentate prin:
dărâmăturile unor locuinţe de suprafaţă incendiate,
vetre, vase mari îngropate, precum şi gropi cu diferite destinaţii.
Materialul ceramic din aceste obiective aparţine culturii Suciu de Sus
(faza Culciu Mare), precum şi orizontului ceramicii canelate. Asocierea
materialelor celor două aspecte culturale în cadrul aceloraşi
complexe arheologice, precum şi continuitatea unor tipuri de vase din
primul orizont al aşezării în cel de-al doilea, ne face să
credem că aşezarea de la Petea a avut o continuitate de locuire la
sfârşitul epocii bronzului.
Materialele de bronz descoperite în
aşezare – un depozit format din patru ace mari cu disc şi
protuberanţe pe gât şi un cuţit cu verigă la capătul
mânerului – piese ale căror analogii se întâlnesc în orizonturile de
depozite Uriu – Domăneşti şi Cincu – Suseni, asigură o
datare a aşezării în fazele Reinecke Bz. D şi respectiv Müller–Karpe
Ha A 1.
Complexele cercetate din epoca romană
sunt mai puţine la număr. În Sectorul II au fost descoperite: o
locuinţă şi două ateliere adâncite în pământ, datate
în secolul al II-lea cu o fibulă puternic profilată.
În Sectorul III, în urma sondajelor a fost
descoperită marginea aşezării din epoca romană. A fost
cercetată o locuinţă adâncită în pământ, două
fântâni, o groapă cu pereţii arşi, mai multe gropi menajere. Pe
baza facturii ceramicii, complexele din acest sector datează din secolul
al II-lea.
Cod
sit: 6226.01
Horia Ciugudean (MNUAI), B. Cauuet, Ch. Rico
(U.T.A.H. - Université de Toulouse “Le Mirail”), G. Lehrberger, V. Ruttner (Universitatea
din München), C. Tămaş, A. Bedelean (UBB Cluj)
Zăcămintele aurifere de pe valea
Pianului constituie una dintre zonele de interes major pentru studiul
mineritului în depozitele aurifere aluvionare din Dacia preromană şi
romană. Ele au format unul dintre obiectivele Programului „Minele de aur
antice din Dacia", lansat în 1999 prin semnarea unui acord de colaborare
ştiinţifică şi formarea unei echipe de cercetare
pluridisciplinare româno-franco-germane.
Campania din 1999 de pe valea Pianului a relevat
existenţa unor vaste lucrări miniere de suprafaţă,
acoperind peste 320 kmp, care se întind între Sălişte la V şi
Răchita la E. Toate lucrările miniere sunt lucrări de
suprafaţă, care pot fi grupate în două tipuri principale:
- excavaţii
vaste şi lungi, care se aliniază regulat în sensul pantei,
- gropi mici,
deschise una lângă alta şi însoţite de movile de debleuri, care
acoperă suprafeţe întinse pe terasa inferioară de pe partea
dreaptă a văii Pianului.
Zona aleasă în locul numit de localnici „La
Margini" se remarcă prin complexitatea lucrărilor sale, o
reţea de canale străbătând versanţii pe o lungime de peste
1 km în amonte de şantiere. Aceste canale alimentau cu apă bazinele
săpate în sol şi întărite în josul pantei prin diguri. Rezervoarele
distribuiau apa spre şantiere printr-o serie de canale care sunt încă
vizibile şi pot fi urmărite pe teren.
În afara marilor şantiere miniere care
utilizau forţa hidraulică, au fost efectuate şi câteva sondaje
în micile exploatări de tipul gropilor individuale, dintre cele trei
sondaje, doar S 3 permiţând identificarea unei depuneri conţinând
resturi de cărbune. Acestea au fost analizate de laboratorul Beta Analytic
Radiocarbon Dating din Miami (SUA), fiind datate în secolul al XIX-lea, ceea ce
corespunde cu informaţiile orale sau documentare privind lucrările
recente (secolele XIX - XX), care se diferenţiază de cele legate de
un sistem hidraulic (bazine şi canale), similare celor cunoscute în
antichitate.
Pentru campania din anul 2000 se va continua
cartografierea şantierelor miniere din zonele centrale şi se vor
căuta aşezările din apropierea şantierelor, în care se vor
efectua sondaje pentru obţinerea unor elemente de datare.
Cod
sit: 138583.01
János Németi, Robert Gindele, Speranţa Pop (MJ
Satu Mare)
Scopul cercetărilor de la Pişcolţ
„Lutărie“ din 1999 a fost de a clarifica situaţia stratigrafică
şi extinderea celor trei situri aflate pe un grind imens din valea
pârâului Téglás: aşezarea neolitică, aşezarea din epoca Latčne,
perioada celtică şi cea din epoca romană extraprovincială,
situri care sunt distruse sistematic în urma transporturilor de lut efectuate
de către cetăţeni şi de funcţionarea în zonă a
unei cărămidării de aproape 30 de ani. Pentru a realiza acest
scop am cuprins în vizorul nostru de cercetare o suprafaţă de circa
4000 mp, din care au fost cercetaţi exhaustiv 2500 mp în perioada 26
august - 30 octombrie.
În urma cercetărilor au fost dezvelite cinci
complexe din epoca neolitică, cu material foarte bogat, din cele trei faze
ale aşezării datând din neoliticul mijlociu, grupul
Pişcolţ. Au fost descoperite multe unelte din obsidian, topoare din
piatră şlefuite, vase întregi sau fragmentare, frumos pictate sau
ornamentate cu decor plastic.
Aşezarea din epoca Latčne se întinde la
marginea grindului, într-o zonă mai apropiată de apă. Au fost
dezvelite două locuinţe uşor adâncite în pământ, două
gropi menajere şi o fântână, chiar la marginea grindului. Printre
obiectele găsite se disting: un brăzdar din fier masiv, mai multe
fibule din bronz şi fier, obiecte din fier şi o cantitate
importantă de ceramică lucrată cu mâna şi la roată.
Aşezarea este contemporană cu cimitirul cercetat între anii
1970-1977, în punctul numit „Nisipărie”.
Din epoca romană au fost cercetate patru
locuinţe adâncite în pământ, două fântâni, opt gropi menajere,
mai multe şanţuri pentru drenarea apei. Aşezarea se
datează, pe baza ceramicii, în secolul al IV-lea p.Chr., putând fi
atribuită sarmaţilor.
Punct: necropola birituală medieval
timpurie
Cod
sit: 94410.01
Gheorghe
Matei, Radu Coman (MJ Ialomiţa)
Cercetările arheologice de la Platoneşti
au început din anul 1990, odată cu descoperirea fortuită, în partea
de E a satului Platoneşti, a necropolei medieval timpurie -
birituală. În campania din anul 1999, suprafaţa cercetată a fost
de 168 mp, în cuprinsul a trei secţiuni (XXXIX, XL, XIL). Au fost descoperite
80 de morminte care au fost grupate astfel:
A. Morminte de
inhumaţie: 13 din care 7 morminte cu inventar (M. 354, M. 356, M. 357,
M. 362, M. 363,M. 374, M. 377), 5 morminte fără inventar (M. 355, M.
365, M. 378, M. 390, M. 421).
B. Mormânt
cenotaf (M. 371).
C. Morminte de
incineraţie: 67 din care 31 morminte în urnă (M. 361, M. 364, M.
373, M. 376, M. 380, M. 382, M. 388, M. 394, M. 396, M. 399, M. 400, M. 404, M.
405, M. 406, M. 407, M. 408, M. 409, M. 410, M. 413, M. 414, M. 415, M. 416, M.
419, M. 420, M. 424, M. 425, M. 427, M. 428, M. 230, M. 431), 35 morminte în
groapă, (M. 353, M. 358, M. 359, M. 360, M. 366, M. 367, M. 368, M. 369,
M. 370, M. 372, M. 375, M. 379, M. 381, M. 383, M. 384, M. 385, M. 386, M. 387,
M. 398, M. 391, M. 392, M. 395, M. 397, M. 398, M. 401, M. 402, M. 403, M. 411,
M. 412, M. 417, M. 418, M. 422, M. 423, M. 426, M. 429), un mormânt în
cistă (M. 432).
A. Pentru
mormintele de inhumaţie cu inventar se disting următoarele
orientări : N - S (M. 354, M. 356, M. 357, M. 362), E - V (M. 363, M. 374,
M. 377), iar pentru mormintele de inhumaţie fără inventar, se
disting două orientări: N - S (M. 355, M. 365, M. 378, M. 421),
şi S - N (M. 390). Inventarul descoperit ca ofrandă este aşezat
în zona capului, a bazinului, a mâinilor, a picioarelor, şi se compune
din: un vas (tip Dridu) la M. 357, M. 362, M. 363, două vase la M. 354, M.
356, o sabie (L = 80 cm) la M. 374 şi chiar oase de diferite animale la M.
374 (vacă) şi la M. 362 şi M. 377 (oaie).
B. Mormântul
cenotaf M. 371 - groapa sa are orientarea N - S iar în partea de S s-a depus un
animal (berbec) şi un vas lustruit de culoare cenuşie, cu două
torţi.
C. Pentru
mormintele de incineraţie în urnă se disting două tipuri de
urnă: urna borcan din pastă grosieră (de uz casnic) şi urna
borcan din pastă fină. Urna
borcan din pastă grosieră are înălţimea de 20 - 26 cm având
ca decor linii incizate în val şi paralele şi chiar diferite
mărci ca: cerc cu 6 raze (M. 382),cerc cu 4 raze (M. 396, M. 424), trei
linii care se întretaie (M. 381) şi chiar stilizarea fiinţei umane
(M. 407). Urnele borcan din pastă fină sunt vase de dimensiuni mari,
lustruite, de culoare cenuşie, neagră-roşiatică şi cu
decorul lustruit oblic sau rombic, iar ca marcă întâlnim dreptunghiul în
cerc (M. 380), clepsidra (M. 419). În
interiorul urnelor pe lângă oasele calcinate s-au mai găsit şi
diferite obiecte: toc de ace decorat, cataramă din bronz (M. 379), cercel
cu bobiţă, colier din bronz (M. 430), catarame şi cuţite
din fier. Pentru mormintele de incineraţie în groapă diametrul
gropilor este de 0,30 - 0,70 m, gropile conţin oase calcinate, iar ca
inventar găsim, vase mici întregi (M. 353, M. 366) sau sparte (M. 369, M.
391, M. 403), o seceră (M. 395), trei cercuri de fier de la un vas de lemn
(M. 403), un pistornic cu decor (M. 412), catarame şi cuţite din fier
şi un pandantiv din bronz (M. 423). S-a găsit un singur mormânt de
incineraţie în cistă (M. 432), cista (caseta) este compusă din
patru cărămizi (43 - 41 cm) laterale, una jos şi una sus;
printre oasele calcinate s-a găsit
un vas din pastă grosieră, având ca decor linii incizate în vas
şi paralele.
Prin materialul ceramic descoperit cât şi
prin decor, mărci de olar şi obiectele descoperite necropola
birituală medieval timpurie de la Platoneşti se poate data în secolele
VIII - IX p.Chr.
Cod
sit: 104644.01
Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Campania arheologică s-a desfăşurat
în perioada iunie - iulie 1999, planul de săpătură fiind
stabilit împreună cu proiectantul general al lucrării, SC LUMS SRL
Bucureşti. Au fost cercetate următoarele obiective: 1. casa domnească
situată pe latura de N a incintei; 2. vechea clopotniţă
situată pe latura de V a incintei identificată în cursul
săpăturilor; 3. corpurile de clădiri de pe laturile de S, E
şi N.
S-au urmărit surprinderea evoluţiei
clădirilor, structura şi adâncimile de fundare, evoluţia
nivelului de călcare, precum şi relaţiile între corpurile de
chilii. În acest scop au fost executate următoarele secţiuni: S 1
(1,9 x 2,4 m), amplasată perpendicular pe latura de N a casei, la V de
intrarea în beci; S 2 (1,7 x 2,55 m), amplasată perpendicular pe latura de
N a casei domneşti, la E de intrarea în beci; S 3 (1,5 x 5 + 1,7 x 1 m),
amplasată perpendicular pe partea de N a casei domneşti; S 4 (2 x 2,4
+ 1,25 x 1,25 m), amplasată perpendicular pe latura de N la îmbinarea
casei domneşti cu chiliile; S 5 (2,3 x 1,10 + 1,2 x 1,2 m), amplasată
perpendicular pe partea de S a casei domneşti la îmbinarea acesteia cu
chiliile; S 5 bis (1,2 x 1,75 m), amplasată perpendicular pe latura de S a
chiliilor (sectorul nordic); S 6 (4,8 x 1,45 + 1,2 x 0,95 m), amplasată perpendicular
pe partea de S a casei domneşti; S 7 (2 x 4 m), amplasată
longitudinal pe faţada construcţiei adosată casei domneşti;
S 8 (2 x 8 m), amplasată perpendicular pe stâlpul porţii în
interiorul curţii; S 8 exterior (1,5 x 4 m), amplasată perpendicular
pe stâlpul porţii eventual a unei construcţii iniţiale; S 9a
(2,4 x 3,5 m), amplasată perpendicular pe latura de N a actualei
clopotniţe; S 9b (1,5 x 6 m), amplasată perpendicular pe unul din
stâlpii porţii în afara curţii; S 10 (2 x 2 m), amplasată la
îmbinarea zidului de ciment cu colţul sud-vestic al actualei
clopotniţe; S 11 (1,5 x 10 m), amplasată perpendicular în interiorul
curţii pe chiliile de S; S 12 (2 x 2 m), amplasată în colţul de
SE al curţii la îmbinarea chiliilor sudice cu cele de E.
În stadiul actual al cercetării avem
următoarea succesiune a fazelor: 1. casa domnească; 2.
clopotniţa iniţială, zidul de incintă şi cel
puţin un corp de clădiri pe latura de V a incintei; 3. chiliile de N
şi S (cel puţin parţial); 4. reconstrucţia chiliilor de N
şi S; 5. zona intrării în incintă, clopotniţa actuală,
chiliile de pe latura de E. Primele trei etape s-au derulat într-un interval de
timp destul de scurt, greu de departajat doar din perspectivă
arheologică; cronologic acest interval se încadrează foarte probabil
în a doua parte a secolului al XVII-lea şi la începutul veacului
următor. Reconstrucţiile masive de pe laturile de N şi S ale
incintei aparţin secolului trecut, iar clopotniţa actuală
şi chiliile de pe latura de E trebuie să fie foarte recente.
Materialele arheologice, constând în fragmente
ceramice, aparţin cu precădere secolelor XVII - XIX, un singur
fragment încadrându-se epocii fierului (Latčne).
(Pl. 32)
Cod
sit: 70931.02
Ion Motzoi-Chicideanu (IAB), Monica Chicideanu (FIB),
Florin Ridiche (MO Craiova)
Necropola de incineraţie din epoca bronzului
Cercetările arheologice din anul 1999 au fost
finanţate de către Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ şi
Muzeul Olteniei din Craiova. Săpăturile au fost efectuate de
către un colectiv alcătuit din absolvenţi şi studenţi
ai Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.
Între 5 August şi 4 Septembrie 1999, prin
săpături de salvare, s-a cercetat un cimitir de incineraţie din
epoca bronzului, cultura Gârla Mare, aflat în raza localităţii, în
punctul „Cabana de metal", pe malul de S al lacului Bistreţ.
Necropola, situată chiar pe marginea lacului, a fost afectată de-a
lungul timpului de apă, care a dus la prăbuşirea malului
şi, prin aceasta, la distrugerea unor morminte. Între 1968-1971, cu ocazia
lucrărilor de amenajare a lacului, terenul a fost răzuit pentru
împrumut de pământ necesar ridicării unui dig, ceea ce a dus la
distrugerea altor complexe arheologice. În anii 1991 şi 1996, în urma unor
cercetări de suprafaţă fuseseră salvate inventarele a
două morminte de incineraţie descoperite în malul prăbuşit.
În campania din 1999 au fost deschise 6 secţiuni, paralele între ele
şi perpendiculare pe malul lacului, rezultând o suprafaţă de
cercetare totală de circa 175 mp. Sub un strat de pământ
negru-cenuşiu, cu material amestecat, Latčne, Basarabi, hallstattian
timpuriu, Gârla Mare şi, cu totul sporadic, Coţofeni, se găseşte
un sol nisipos, cafeniu-gălbui, în care au fost descoperite mormintele.
Prin cercetarea din acest an au mai fost
descoperite încă 32 de morminte de incineraţie, rezultând un total de
35 complexe funerare aparţinând culturii Gârla Mare. Câteva dintre
morminte erau duble, iar un altul (M. 16) cvadruplu, numărul total al
înmormântărilor fiind de 41, cimitirul nefiind epuizat încă. Unele
dintre morminte, cele situate chiar lângă mal, sau cele din partea
vestică a suprafeţelor de cercetare, unde terenul a fost drastic
răzuit în 1968-1971, au fost parţial deranjate, de eroziunea
naturală sau de utilaje. Toate mormintele erau de incineraţie în
urnă, obicei funerar caracteristic culturii Gârla Mare. În general
structura mormintelor este cea obişnuită, adică un vas cu
funcţia de urnă, acoperit cu un altul drept capac şi având
alături sau şi în interior, unul sau mai multe vase adiacente. Drept
urne au fost folosite cel mai des amforele, simple sau etajate, apoi vasele de
tip kantharos, mai rar ceşti şi, într-un singur caz, o jumătate
de Zwillingsgefäß (aşa numitul „vas solniţă").
Pentru capace în mod obişnuit au fost folosite străchinile, mai rar
ceşti sau alte vase. Vasele adiacente erau reprezentate prin ceştile
tipice culturii Gârla Mare, pixide cu sau fără capace, kantharoi. La
câteva morminte au fost descoperite şi figurine antropomorfe, în cazul M.
31 (dublu), fiind vorba de trei exemplare, din care unul, spart, avea partea
inferioară la una dintre înmormântări, iar cealaltă la a doua.
La trei dintre morminte s-au găsit şi fragmente de piese de port din
bronz (buton, inel de buclă, saltaleone), trecute prin foc. Inventarele
sunt relativ bogate, cu o medie de 4 - 5 vase la un mormânt. Spre deosebire de
alte situaţii, în cimitirul de la Plosca sunt numeroase vasele
miniaturale, care repetă la scară redusă principalele forme ale
repertoriului ceramic al culturii. La o primă examinare, după formele
ceramice şi după decor, mormintele de la Plosca - “Cabana de metal”, se pot încadra într-o etapă de mijloc a culturii
Gârla Mare, parţial contemporane cu cimitirul de la Cârna - Ostrovogania,
cercetat în anii 1985-1993 şi cu cel de la Cârna - Grindu Tomii, cercetat
în anii 1942, 1955-1956.
Necropola din punctul “Cabana de metal” se
află, în linie dreaptă, la circa 2,7 km V de cea de la Ostrovogania
şi la circa 5,5 km V de cea binecunoscută de pe Grindu Tomii. În anii
1994-1996, tot pe malul de S, în chiar dreptul cimitirului de pe insula
Ostrovogania, a mai fost cercetată sistematic şi o aşezare a
culturii Gârla Mare. Prin cercetări de suprafaţă, în jurul lacului
Bistreţ au mai fost identificate, în anii 1983-1999, alte puncte cu
material Gârla Mare. Se conturează astfel, în zona complexului de lacuri
Bistreţ, cel mai important complex de locuire Gârla Mare cunoscut
până acum. Importanţa acestui complex este sporită şi prin
numeroasele vestigii descoperite în aceiaşi zonă unele deja
cercetate, aparţinând grupului Bistreţ - Işalniţa sau
grupului hallstattian timpuriu Vârtop prin care se poate pune în evidenţă
procesul transformărilor culturale din bronzul mijlociu şi până
la începutul epocii fierului.
(Pl. 33)
Cod
sit: 165345.01
Mircea Babeş, responsabil, Daniel Spânu, Despina
Gugiu (IAB), Corina Ursachi (MJ Vaslui), Dragoş Măndescu (MJ
Argeş)
Situl „Măgură" de la Poieneşti
cuprinde opt ansambluri arheologice, din care patru sunt aşezări -
neolitică (Cucuteni A 3), epoca bronzului (Noua), carpică (secolul al
III-lea) şi Cerneahov (secolul al IV-lea), iar patru sunt necropole -
getică timpurie (secolele V - IV a.Chr.), Poieneşti - Lukaşevka
(bastarnă, secolele II - I a.Chr.) şi Poieneşti -
Vârtişcoiu (carpică, secolul al III-lea p.Chr.) şi
medievală (secolele XIV - XVI). În campania din acest an s-a urmărit
continuarea cercetării nivelelor de locuire pre şi protoistorice de
pe laturile de E şi de S ale platoului „Măgură" şi, pe
cât posibil, epuizarea zonei de E a necropolei Poieneşti-Lukaşevka.
După cum era de aşteptat, suprafaţa săpată în 1999 se
află în afara zonelor ocupate de necropolele getică timpurie şi
carpică (Poieneşti - Vârtişcoiu), care se situează
către N şi V şi care nu au mai furnizat nici un mormânt în
această campanie.
În campania 1999 a fost terminat şanţul
S. 98 (37,5 mp) şi au fost trasate trei şanţuri paralele
orientate E - V: S. 99 (121,5 mp), S. 100 (81 mp), S. 101 (45 mp),
suprafeţe care însumează un total de 285 mp. Astfel, totalul
suprafeţei cercetate în situl de la Poieneşti până în prezent,
este de 9660 mp. În suprafeţele cercetate în acest an au fost identificate
59 de noi complexe (nr. 1754 - 1812) şi au fost recoltate şi
inventariate 130 de obiecte şi grupuri de obiecte noi (inv. nr. 4056 -
4185). Din totalul de 59 de complexe cercetate în campania 1999, patru
aparţin cu certitudine aşezării Cucuteni A 3, două
aparţin aşezării Noua, nouă sunt morminte Poieneşti -
Lukaşevka, iar 29 de complexe aparţin nivelelor de locuire
carpică şi Cerneahov. În 15 cazuri, nici materialele şi nici
relaţiile stratigrafice nu au permis o încadrare culturală
sigură complexelor. În S. 98 nu au fost identificate decât două
complexe, iar în profilele aceluiaşi şanţ nu s-au mai observat
straturile de cultură, stratul vegetal - arabil suprapunând direct solul
viu. Astfel, se poate conchide că în acest an a fost identificată
limita de E a sitului, dincolo de care nu se mai întâlnesc nici complexe,
şi nici straturi de cultură.
Dintre cele patru complexe Cucuteni descoperite în
campania 1999, trei s-au dovedit a fi aglomerări de cca. 10 până la
cca. 30 fragmente ceramice şi chirpic pe nivel, iar al patrulea este o
groapă de dimensiuni medii, cu cioburi din pastă roşie şi
cochilii de melci în inventar. Complexele neolitice au apărut la adâncimi
cuprinse între –0,40 şi –0,80 m, indicând nivelul de călcare
neolitic. Trebuie precizat că stratul de cultură neolitic, cercetat
în şanţurile trasate în acest an, a apărut mai sus şi s-a
dovedit a fi cu mult mai puţin consistent decât în zona centrală a
sitului. Alături de complexele Cucuteni, amintim şi descoperirea a
două aglomerări de materiale aparţinând culturii Noua, aşa
cum sugerează fragmentele ceramice decorate cu brâie şi impresiuni.
După cum am menţionat deja, în campania
1999 au fost descoperite 9 morminte bastarne de incineraţie în urnă;
în şapte cazuri urna era acoperită de capac. Cu acestea, numărul
total al mormintelor bastarne de la Poieneşti a atins cifra de 259 (Pl.
34). În general mormintele se aflau la mică adâncime faţă de
nivelul actual de călcare (între -0,30 şi -0,80 m). În majoritatea
cazurilor gropile mormintelor nu au putut fi observate înainte de identificarea
fragmentelor provenind de la capace sau urne. Dintre cele 9 morminte cercetate,
7 conţin inventar metalic, un mormânt conţine o gresie (cute?), iar
alt mormânt este lipsit de inventar. În general piesele din inventar erau
depuse deasupra pachetului de oase (Pl. 35/1-2), dar s-a înregistrat şi o
abatere, fibula din M. 1810 fiind depusă pe fundul urnei, sub oasele
incinerate. În inventare predomină fibulele (câte una în cinci morminte, o
pereche în M. 1760 şi trei în M. 1793), cărora li se adaugă fie
o brăţară (în M. 1780, fig. 2/2), fie o pafta şi alte
garnituri metalice de la centură (în M. 1793).
În campania 1999 s-au identificat 29 complexe
aparţinând epocii romane, respectiv aşezării
Poieneşti-Vârtişcoiu (carpice) şi celei Cerneahov. Din
păcate, doar în puţine cazuri, materialul este suficient de expresiv
pentru a permite o încadrare culturală sigură, carpică sau
Cerneahov. Majoritatea complexelor sunt gropi, de formă cilindrică,
rotunde sau ovale în grund şi de dimensiuni mici şi medii, în general
cu puţin material. Dintre complexele de epocă romană mai bogate
în materiale trebuie amintite complexul 1759 (aparţinând
aşezării carpice) şi locuinţa-bordei 1807 aparţinând
aşezării Cerneahov. Complexul 1759 este alcătuit din mai multe
grupări de materiale (ceramică la mână şi la roată,
oase de animale, un cuţit de fier etc.) depuse pe nivel sau în
alveolări slab adâncite, dintre care se remarcă gruparea 1759a,
formată din cinci căniţe carpice, trei din pastă
roşie, iar două din pastă cenuşie. În colţul de N al
bordeiului 1807, pe fundul acestuia, a fost dezvelită o vatră de
formă rectangulară, iar în partea de E a fost identificată panta
de coborâre în groapa bordeiului. În umplutura gropii bordeiului a fost
identificat într-un strat de pământ negru-brun cu particule de
cărbune rezultate probabil în urma prăbuşirii suprastructurii de
lemn, scheletul unui erbivor tânăr (cal sau viţel?). Din acest strat
în poziţie secundară provine şi un fragment ceramic decorat cu
protomă umană aplicată în relief, similar unui alt ciob
descoperit în vecinătatea bordeiului.
Cod
sit: 142168.01
Dan Băcueţ Crişan, Sanda
Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)
Localitatea Popeni este situată pe traseul
culoarului ce face legătura între valea râului Someş şi
porţiunea superioară a văii Zalăului. Punctul „Pe pogor”
este plasat pe un teren plan, în partea stângă a şoselei
Jibou-Zalău, vis-a vis de Halta CFR Cuceu. În punctul „Pe pogor” au mai
fost efectuate cercetări arheologice în anul 1978 (Al. V. Matei),
rezultatele fiind publicate în 1994 (I. Stanciu, Al. V. Matei).
Situaţia stratigrafică: strat negru arat în care apar materiale
arheologice, suprapus peste sterilul gălbui în care se adâncesc
complexele.
În acest punct au fost trasate un număr de
şapte secţiuni în care au fost surprinse patru complexe. Toate
complexele se adâncesc în steril, unul este de formă aproximativ
dreptunghiulară, al doilea având o formă ovală uşor
alungită. Alături de aceste complexe au mai fost cercetate alte
două complexe notate cu A şi B. Complexul A este adâncit în steril,
prezentând o formă ovală foarte alungită, având o lungime de 6
m. Complexul B este de asemenea adâncit în steril, având tot o formă
ovală însă foarte alungită, spre cele două
extremităţi îngustându-se, având o lungime totală de 12 m. Cele
două complexe A şi B sunt dispuse paralel unul faţă de
celălalt la o distanţă de 1,5 m.
Materialul arheologic recoltat din acest sit
constă în ceramică (oale fără toartă, tăviţe
şi ţesturi) şi piese de fier (cuţite şi o
cataramă). Încadrarea cronologică a sitului: secolele VIII - IX
p.Chr.
Cod
sit: 41710.03
Florea Costea (MJ Braşov), Costin-Daniel
Ţuţuianu (MCDR Deva)
În cadrul colaborării cu Muzeul Judeţean
Braşov, pentru o cunoaştere mai amănunţită a zonei din
punct de vedere arheologic, au fost întreprinse săpături arheologice
în punctul numit „Mihályvára”. Cercetările
arheologice din campania anului 1999 (19 iulie - 20 august), au avut drept scop
cunoaşterea stratigrafiei precum şi elucidarea planului acestei
fortificaţii medievale.
Această cetate are dimensiuni reduse, în
jurul cotei maxime a înălţimii, pantele coborând accentuat în toate
direcţiile, lăsând mici spaţii prielnice amenajărilor
interioare proprii unei fortificaţii. În funcţie de natura terenului
au fost trasate două secţiuni, ţinându-se cont şi de faptul
că înălţimea este împădurită.
Secţiunea I. S I iniţial a măsurat
9 x 2 m pentru ca apoi să fie prelungită cu încă 3 m încât în
final să măsoare 12 x 2 m, fiind trasată perpendicular din
interiorul turnului. Săpăturile au scos la iveală o serie de
detalii de construcţie: zidurile au fost realizate în tehnica opus
incertum, din piatră nefasonată legată cu mortar, fiind
aşezate direct pe stânca nativă posibil cu o sumară amenajare a
acesteia. Turnul, prin poziţia pe care o ocupă, forma şi
dimensiunile sale, îl putem considera ca fiind un donjon, dar cercetările
viitoare vor confirma sau infirma această părere. În jurul acestei
construcţii au fost ridicate ziduri care urmând configuraţia
terenului închid accesul spre acesta.
Secţiunea II. S II a măsurat
iniţial 7 x 2 m pentru ca apoi să fie redusă la 5,50 x 2 m,
datorită copacilor, şi a fost trasată pe un mic platou de
aproximativ 15 x 10 m, singurul loc unde s-ar fi putut amenaja o locuire. Aici
s-a putut surprinde mai clar stratigrafia cetăţii: între 0-0,15 m
stratul vegetal şi imediat sub el stratul medieval aflat într-un
pământ gri - grăunţos pe alocuri maroniu-gălbui, cuprins
între 0,15 - 0,35 m, în funcţie de panta terenului.
Materialul arheologic descoperit aici este format
în cea mai mare parte de ceramică, destul de fragmentară, piese de
fier, oase de animale. Sub stratul medieval s-a
constatat că în această zonă s-a realizat o umplutură de
piatră cu pământ care merge până la stâncă, ceea ce ne-a
făcut să considerăm că s-a procedat la o nivelare pentru a
putea fi propice locuirii. Materialul medieval cuprinde ceramică
caracteristică perioadei secolelor XIII - XIV, repertoriul de ornamente
cuprinzând caneluri orizontale, linii în val (3 fragmente), precum şi
câteva fragmente de funduri de vase cu mărci de olar. Piesele de metal
sunt şi ele extrem de variate: cuie, zăbală, pinten, vârf de
suliţă, potcoavă şi alte piese de metal neidentificate.
Poziţia destul de retrasă a
fortificaţiei, pe o vale laterală, dar cu o bună vizibilitate a
defileului Oltului, ne face să considerăm această
construcţie drept o cetate de refugiu, bineînţeles cu rezervele pe
care le impune cercetarea făcută până în prezent. Relaţiile
sale cu restul fortificaţiilor medievale din zonă urmează a fi
stabilite în campaniile de cercetare viitoare.
Cod
sit: 41710.02
Florea Costea, Dan Dana (MJ Braşov), Angelica
Bălos (MCDR Deva)
Incinta cetăţii dacice. Secţiunea I. A fost trasată
aproape pe diametrul construcţiei exterioare a edificiului zis din faza I,
considerat iniţial sanctuar complex, scopul ei a fost acela de a verifica
dacă sub acesta nu mai există alte construcţii. Apariţia a
două şiruri de bolovani mari (parţial fasonaţi) orientate
aproximativ NV - SE, confirmă presupunerea, întărită de urmele a
trei stâlpi de lemn carbonizaţi, precum şi de lipitura de perete
arsă aflată pe linia acestor stâlpi. În porţiunile în care s-au
amplasat fundaţiile viitoarei construcţii, lipitura a fost
înlăturată şi s-a amenajat un pat de pietre de calcar,
amestecate cu pământ. Rezultă astfel că în capătul de NNV
al cetăţii avem de-a face cu trei (şi nu două)
construcţii succesive. După materialul ceramic aflat în pavajul celei
mai vechi (chiupuri cu butoni mari, alveolaţi şi brâuri în
ghirlandă, chiupuri barbotinate, fructiere negre, toate modelate cu mâna),
este posibil ca ea să dateze din secolele III - II a.Chr. Se impune continuarea cercetărilor pentru
conturarea cât mai exactă a planului, dar şi pentru a i se
cunoaşte destinaţia şi a fi datată mai strâns.
Secţiunea II. Traversează sanctuarul cu
plinte din tuf vulcanic pe direcţia N - S. Scopul ei a fost de a se
încerca o posibilă relaţionare între construcţiile din
Secţiunea I şi sanctuar. În
pavajul de piatră locală de calcar şi rulată, ca şi la
suprafaţa lui, se află o cantitate apreciabilă de lipitură
de perete înroşită de foc, care provine de la amintitele
construcţii. Sub nivelul de călcare al pavajului există straturi
succesive de bolovani şi pământ, aşezate în aşa fel încât
să se obţină o suprafaţă plană, care se întinde
până la marginea exterioară a incintei, lăsând impresia că
zidul lipseşte şi pentru apărare a fost suficientă
diferenţa de nivel dintre incintă şi terasa I. Foarte
importantă a fost constatarea că în acest capăt al
cetăţii stânca nu a fost nivelată pentru a se crea talpa
orizontală a zidului, acesta aşezându-se direct pe nivelul de locuire
hallstattian, ca de altfel întreaga nivelare din jumătatea sudică a
cetăţii, care acoperă locuinţe şi numeroase vestigii
din prima epocă a fierului aflate in situ. În ceea ce priveşte
sanctuarul, s-a observat foarte clar că şi el are două faze. În
afara grămezilor de plinte sparte pe loc şi a uneia
nedeteriorată, vizibile acum pe suprafaţa podelei, în pavaj s-a
găsit un număr de gropi egal acestora, în apropierea lor, aliniate.
Diametrele lor sunt diferite de cele ale plintelor in situ, diferite
fiind aceleaşi dimensiuni şi în cazul plintelor descoperite în
grohotişurile de pe cele două pante ale dealului. Este clar că
avem de-a face cu o distrugere şi o refacere a edificiului, fără
a putea preciza cauza şi data acestora. Nu este exclus ca prima să se
fi petrecut în primul război dacic al lui Traian, iar secunda în
intervalul dintre acesta şi campania din 105-106. Se cuvine menţionat
că-n două treimi din lăţimea sanctuarului, pe laturile
lungi, erau acoperite cu o cantitate apreciabilă de lipitură de
perete, cu urme de loazbe. Cum în cetate nu există alte construcţii,
am presupus că ea putea să provină de la una din afară.
Pentru aceasta însă era nevoie ca respectivul edificiu să fi avut
peste 15 m înălţime, ceea ce ni se pare puţin probabil.
Coroborată cu aflarea lipiturii pe laturile lungi ale sanctuarului,
afirmaţia abia făcută conduce spre următoarele
posibilităţi: 1. Sanctuarul funcţiona într-o incintă
perimetrală ce urmărea cu exactitate, la exterior, planul acestuia;
2. Respectiva incintă era element participativ la alcătuirea
edificiului de cult. Înclinăm spre prima supoziţie, mai ales pentru
că, în cazul acceptării celei de-a doua, pe toată suprafaţa
sanctuarului ar fi trebuit să se găsească resturile carbonizate
ale construcţiei, ceea ce nu s-a întâmplat, peste plintele sparte pe loc
aflându-se doar o depunere superficială de humus de pădure,
constituită natural în aproape două milenii. Pentru lămurirea
problemei se impune dezvelirea integrală a colţului vestic al
cetăţii.
Secţiunea a VIII-a. A fost trasată în
jumătatea sudică a incintei, între sanctuar şi intrarea în
cetate. Ea a revenit ulterior, prin dublarea lăţimii, Caseta 3 cu o
suprafaţă de 28 m. După înlăturarea stratului de humus a
rezultat un pavaj perfect orizontal, din piatră locală de calcar, în
amestec cu ofiolit, gresie şi pietre rulate. Exact la jumătatea
lăţimii pavajului (3,50 m de la zidul de incintă) au
apărut, aliniate paralel cu zidul, casete rectangulare de bolovani şi
lespezi plate, deasupra cărora se află cărbune, existent altfel
şi pe pavaj, dar în cantitate mai redusă. Săgeata şi
pintenul de fier de pe pavaj, împreună cu inventarul specific militarilor
descoperit în cealaltă jumătate a cetăţii, duc spre
concluzia că ne aflăm în faţa barăcilor garnizoanei
permanente de pe Tipia Racoşului. Cercetarea întregii suprafeţe
nesăpate din această parte va ajuta la delimitarea zonelor sacru –
profan din cetate, observabile altfel şi acum.
Cercetări extra muros. Pe prima terasă, spre capătul
de E - SE al cetăţii, au fost deschise 5 secţiuni (S III - S VII)
şi două casete (C 1 şi „Caseta Ionuţ”). Una dintre ele (SV)
începe de la zidul de incintă, celelalte de lângă zid. „Caseta
Ionuţ” este amplasată în capătul aval al S III - V. De la zidul
cetăţii spre aval (cca. 12 m) există un pavaj din piatră
locală, lat de aproape 7 m, pe care s-au ridicat construcţii din
lemn, cu pereţii paraleli cu zidul. Urmează, tot în aval, un alt
pavaj, din piatră mai măruntă, şi el aliniat zidului de
incintă, care lasă impresia unei străzi. Amănuntul este
deosebit de interesant, existenţa acestuia fiind clară pe o lungime
de peste 10 m (lăţimea secţiunilor şi a martorilor de
profil dintre ele). Pe cel de al doilea pavaj, pe care l-am numit „drum”
conform înfăţişării, vestigiile sunt practic inexistente.
Între acesta şi zidul de incintă, în schimb, ele sunt foarte
numeroase şi databile în preajma războaielor daco-romane. „Drumul” este marcat, spre vale, de o coborâre de
nivel între 0,25 şi 0,35 m, căreia îi urmează o terasă pe
care s-a deschis „Caseta Ionuţ”. Ea suprapune parţial o casetă
deschisă de noi în campania 1998, neterminată atunci dar
răvăşită ulterior de o echipă de copii din
Măieruş, „conduşi” de un adolescent cu acest nume. Extinzând
caseta din 1998 s-a dezvelit aproximativ jumătate dintr-o
locuinţă deosebit de interesantă, compartimentată şi
cu un inventar extrem de bogat: peste 100 de vase, de ambele categorii, obiecte
de metal, lut ars, piatră. În repertoriul ceramic există şi vase
„celtice”, ca şi o figurină de lut ars reprezentând un mistreţ.
Fiecare categorie de vase, în funcţie de dimensiuni şi
întrebuinţare, se află într-o încăpere clar delimitată.
Facem precizarea că în această campanie s-a dezvelit aproximativ
jumătate de locuinţă. Adăugăm că în toate
secţiunile din partea nordică a casetei (III, V, VII) există, în
pavaj, un ring din bolovani mari de calcar, parţial fasonaţi, care
dau impresia că înconjoară construcţia. Dacă vor
apărea şi în cealaltă parte a locuinţei, ei nu pot fi decât
delimitarea proprietăţii familiei respective (este evident că
fiind în pavaj ei pot avea şi alt rost). Deşi în locuinţă există
şi o fructieră roşie de dimensiuni apreciabile (diametru 45 cm,
înălţimea 48 cm) şi un capac cu guler, celelalte vase nu par a
depăşi jumătatea secolului I a.Chr. Credem că distrugerea
ei s-a petrecut în vremea lui Burebista, pavajul şi „drumul” despre care
s-a făcut menţiune fiind ulterioare. Se conturează astfel
două nivele de locuire dacică, sub care se află numeroase
locuinţe (cu vetre) hallstattiene.
În afara cetăţii, pe terasele
sud-vestice şi nord-estice, ce înconjoară dealul, s-au făcut mai
multe gropi de sondaj. Toate terasele au fost locuite în Latčne aşa cum demonstrează
ceramica descoperită din abundenţă, inclusiv vase întregi dar de
dimensiuni mici (borcane). În felul acesta suprafaţa extra muros
locuită în ultimele două secole ce au premers cuceririi romane poate
fi estimată la 15 - 20 ha. Nu s-au continuat cercetările în
fortificaţia de pe Piatra Detunată.
Cod
sit: 90672.01
Angelica Bălos, Costin Daniel Ţuţuianu (MCDR Deva)
Pe platoul numit „La vie” s-au descoperit
întâmplător fragmente ceramice de epocă romană. În toamna anului
1999 a fost făcut un sondaj de 2 x 2 m aproape de buza terasei. Între 0,28
- 0,40 m adâncime s-au descoperit fragmente de terra sigillata şi
de la alte vase de epocă romană încadrate cronologic la mijlocul
secolului II. Pe lângă vase au apărut şi fragmente de
ţiglă, olane, cărămidă, oase de animale (bos taurus),
un fragment de sticlă colorată şi un vârf de ac de fier, precum
şi câteva fragmente ceramice medievale. În apropiere de locul unde s-a
făcut sondajul a fost descoperit un zid care urmează a fi verificat.
Cod
sit: 90887.01
Zeno Karl Pinter, Marian Ţiplic (ULB Sibiu),
Mihai Căstăian (MCDR Deva)
În continuarea cercetării sistematice de pe
parcursul campaniilor din anii 1997-1998, săpătura arheologică
din vara anului 1999 a fost de mai mică întindere, constând din realizarea
unei secţiuni (S 8) şi a unui număr de şase casete de
dimensiuni diferite, plasate în special în pivniţele conacului. Au fost
urmărite în primul rând adâncimile de fundaţie la zidurile
edificiului şi relaţiile de juxtapunere între paramente, pentru a
putea fi trase concluzii privitoare la evoluţia constructivă a
monumentului.
Secţiunea S 8 (5,5 x 2 m) a fost
realizată pe colţul sudic a corpului de clădire paralel cu râul
fiind evidenţiat faptul că zidul care face legătura între
capelă şi clădire este adosat, corespunzându-i o adâncime de
fundare mai mică. Casetele C 9 (2 x 2 m) şi C 10 (1,5 x 1,5 m) au
investigat pivniţa mică iar C 11 (3 x 3 m) a urmărit
identificarea unor posibile substrucţii din curtea conacului în apropierea
intrării în pivniţa mică. Caseta C 12 (1,5 x 1,5 m) a fost plasată în colţul sudic al
pivniţei mari iar C13 (1,5 x 1,5 m) şi C14 (2,5 x 2m) au fost realizate
în demisolul corpului de clădire perpendicular pe râu. Materialul
arheologic prelevat constă din pietre profilate şi tegulae romane,
reutilizate în cadrul amenajărilor din pivniţe, precum şi
ceramică medievală şi modernă aflată în poziţie
primară.
(Pl. 36)
Cod
sit: 120879.02
Vasile Ursachi (CMJ Neamţ)
În ultima
vreme semnalăm un bogat program de restaurare în cadrul Eparhiei
Romanului. Printre cele mai importante obiective ale acestui se
numără Casa Veniamin Costachi, unul din cele mai vechi şi
valoroase edificii laice păstrate până acum în oraşul nostru
şi printre puţinele din Moldova care, în urma restaurării,
îşi va recăpăta adevărata faţă a unei
construcţii din secolul al XVIII-lea, şi Catedrala Episcopală.
În acest context, pentru prima dată în istoria restaurărilor din zona
Romanului, intervine cercetarea arheologică, absolut necesară
oricărei intervenţii, atât pentru obţinerea nivelului de
construcţie cât şi a celui de călcare a monumentului precum
şi pentru obţinerea unor date legate de stratigrafia locului sau
gradul de rezistenţă ori de sistemul de construcţii a
fundaţiilor, la care s-a angajat Muzeul de Istorie din Roman.
Este bine cunoscut faptul că înainte de
monumentul construit de Petru Rareş, la Roman a existat o altă
biserică, făcută probabil de Roman I Muşat sau un alt
înaintaş, care a devenit necropolă domnească prin înmormântarea
în ea a soţiei acestuia, respectiv mama domnitorului Alexandru cel Bun -
Anastasia Doamna. Nici unul din documentele vremii nu consemnează locul
unde se află această biserică şi nici dacă Petru
Rareş construia biserica pe fundaţiile celei vechi, pe acelaşi
loc sau în altă zonă. Toate acestea numai arheologia le mai poate
descifra, prin sondaje efectuate în diverse locuri, sondaje cu atât mai
necesare cu cât aflarea locului vechii biserici ]nsemna şi
cunoaşterea primului sediu al Episcopiei, înfiinţată de
Alexandru cel Bun.
Primul sondaj a fost efectuat de noi în anul 1998
perpendicular pe clădirea cunoscută sub numele de Casa Veniamin
Costachi, care aparţine secolului al XVIII-lea, fiind atribuită
acestui episcop, care a păstorit la Roman între anii 1796-1802. Inscripţia
în limba slavonă de pe peretele nordic al construcţiei, în versuri, a
fost, de asemenea, atribuită lui Veniamin Costachi. Cel mai de jos nivel
arheologic aparţine secolului al XIV-lea şi conţine destul de
puţine urme arheologice. Din acest strat încep gropile a trei morminte de
inhumaţie descoperite în acest sondaj. Doar unul din ele a avut ca
inventar un inel şi doi nasturi din bronz. Descoperirea celor trei
morminte ne demonstrează că
acest loc a fost folosit în secolele XIV - XV ca necropolă a populaţiei
oraşului, aflată în jurul unei biserici, după cum era obiceiul
în această epocă.
Următorul nivel arheologic aparţine
secolelor XV - XVI, care conţine mai multe urme de construcţii
şi diverse materiale, în special ceramică. Acestui nivel îi
aparţin urmele unei locuinţe de suprafaţă cu pavaj de
piatră şi mult lemn ars. Din ea nu s-a păstrat decât o mică
parte, fiind distrusă prin foc, după care, în secolul al XVIII-lea a
fost amenajată temelia beciului şi a clădirii amintite. Acest
lucru dovedeşte că în această perioadă au încetat - cel
puţin pentru această zonă, înmormântările în jurul
bisericii, care probabil ar mai fi existat până la începutul anului 1542,
când au început lucrările la construcţia bisericii actuale.
Pentru nivelul următor - respectiv secolul al
XVII-lea, s-a descoperit o altă
temelie din piatră, a unei locuinţe, surprinsă parţial,
fiind distrusă de lucrările noului edificiu păstrat până
azi - beciul şi Casa Veniamin Costachi, constituind nivelul de
construcţie al acestuia. Aceasta dovedeşte, de asemenea, că zona
respectivă nu mai era folosită ca necropolă nici în perioada mai
târzie, după construirea noii biserici.
Dimensiunile mici ale sondajului din 1998 nu au
permis obţinerea unor date concludente referitoare la întrebările pe
care ni le puneam noi, ceea ce a făcut ca în 1999 să realizăm un
nou sondaj, de data aceasta mai mare, care să ne dea posibilitatea
obţinerii unei situaţii stratigrafice complete între Casa Veniamin
Costachi şi Catedrala Episcopală. Necesitatea acestui nou sondaj era
dată şi de faptul că nici până în prezent, după atâtea
etape de restaurări, principalul monument al oraşului nu avea o
situaţie clară privind fundaţiile, nivelul de călcare
şi nivelul de construcţie, lucruri absolut necesare în cazul unor
intervenţii majore la zidurile edificiului. Cele câteva sonde practicate
în apropiere de fundaţii au arătat o situaţie absolut
contrară celei aflate acum prin
sondaj. Astfel, se credea că fundaţia se află într-un
pământ răscolit, aşa cum arătau rezultatele acelor sonde,
iar noi am descoperit o fundaţie excelent executată, care intra în
pământ peste 3 m, din care aproape 2 m se află în pământ
sănătos. Faptul că rezultatele sondajelor arătau un
pământ răscolit era o realitate care nu avea ca suport decât faptul,
demonstrat de noi, că la mică distanţă de temelie s-au
făcut înmormântări în mai multe perioade - mai ales în secolele XVIII
- XIX, care pot pune în pericol, e adevărat, prin umiditatea excesivă
pe care o provoacă acest pământ afânat al mormintelor, dar în condiţiile
în care astfel de morminte vor apărea pe toată lungimea temeliei sau
chiar în partea nordică a edificiului. Acest al doilea sondaj practicat de
noi în anul 1999 a adus elemente noi cu privire la zona dintre cele două
edificii. Mai întâi, prin cele peste 30 de morminte de inhumaţie
descoperite, s-a putut demonstra că, într-adevăr o mare parte din
acest spaţiu a fost folosit ca necropolă, dar numai în secolele XIV -
XV. După această perioadă, pe acest loc nu au mai existat decât
urmele unor straturi, care aparţin secolelor XVI - XVII, pigmentate cu
multă tencuială fragmentată şi cărămizi, care
provin de la refacerile în timp ale bisericii. În apropierea edificiului au
continuat să se practice înhumări, mai ales de prelaţi, care nu
au putut fi încadraţi cronologic decât stratigrafic, fiind destul de
săraci în inventar. La un singur mormânt s-a găsit o
cărămidă cu numele Gheorghe scris cu litere slavone.
Rezultatele sondajului din acest an vin să
confirme faptul că în spaţiul dintre cele două construcţii
nu a existat acea presupusă şi căutată biserică din
secolul al XIV-lea. Ea trebuie căutată în continuare în alte zone,
atât în interiorul bisericii actuale, în partea de N a ei sau spre V. Un sondaj
în partea de N este cu atât mai necesar cu cât el ne-ar putea oferi date
importante privitoare la temeliatoare la temelia oare la temelia oare la
temelia oare la temelia Catedralei şi la rezistenţa ei. S-a putut
dovedi, de asemenea, că cimitirul din jurul bisericii episcopale vechi nu
cuprinde toată zona dintre cele două edificii, după cum uneii
civile aparţinând secolelor XVI - XVIII erau făcute la o oarecare
distanţă - de circa 20 m - de actuala biserică.
Cel mai important câştig al cercetărilor
întreprinse de noi până acum se referă la datele pe care le avem
despre nivelurile de călcare şi de construcţie ale celor
două edificii, acum în restaurare, precum şi starea fundaţiei
şi puterea de rezistenţă a principalului monument - Catedrala
Episcopală. Aceste date vor fi
îmbogăţite cu ceea ce vom obţine de la noile sondaje practicate
mai întâi în partea de N a Catedralei, după care, dacă va fi nevoie,
şi altele, în interiorul bisericii sau în alte zone din incinta
Episcopiei.
(Pl. 37)
Marius Ciută (Univ. Alba Iulia)
Cercetările
de suprafaţă de la Roşia de Secaş
Cercetările
s-au desfăşurat în perioada 12 - 22 iulie 1999, de către un
colectiv de 10 studenţi practicanţi aflaţi sub coordonarea
lector univ. Marius Ciută. Scopul acestor investigaţii a fost, în
primul rând, acela de a semnala o serie de puncte noi, reprezentând locuiri
şi/sau urme preistorice inedite, fiind vizată însă şi
realizarea altor descoperiri aparţinând altor epoci. Ca obiectiv secundar
s-a urmărit identificarea în teren a unor obiective arheologice deja
semnalate şi/sau cercetate în prealabil. De asemenea, s-a urmărit
familiarizarea studenţilor cu metodologia de realizare a unei periegheze,
cu instrumentele necesare, cu completarea fişelor de periegheză
şi, nu în ultimul rând, cu anumite informaţii legate de habitatul
uman în preistorie, de principalii factori determinanţi ai acestuia.
Într-o
fază preliminară s-a realizat o documentare bibliografică
şi cartografică asupra arealului supus atenţiei, în acest demers
fiind folosite, ca instrumente principale, Repertoriul arheologic al
judeţului Alba (Alba Iulia 1995), şi hărţile
cadastrale, la scară cât mai mare (1:10.000) obţinute de la OCOT,
Alba Iulia. S-a urmărit astfel o familiarizare cu configuraţia
geo-morfologică a arealului, cu toponimele, hidronimele, cu gradul de
antropizare, şi chiar cu unele specificităţi de relief prezente
în această arie. S-a stabilit ca punct de bază localitatea Roşia
de Secaş (mai precis Şcoala Generală), aflată în zona central-nordică
a acestei unităţi fizico-geografice.
Cadrul
geografic-natural. Străbătut de paralela 46,10 latitudine
nordică şi de meridianul 23,80 longitudine estică, Podişul
Secaşelor face parte din punct de vedere geografic din Podişul
Transilvaniei, mai precis din sectorul sud-vestic al acestei unităţi.
Este un areal de tranziţie spre ţinuturile colinare, muntoase, cu
relief deluros. Sectorul abordat prin periegheze a fost cel al bazinului
Secaşului Mic, mai precis segmentul cuprins între localităţile
Broşteni (la E) şi Tău (la V), fiind explorate văile
afluenţilor de stânga ai acestuia (dinspre S), care prezentau o expunere
ideală locuirii (versanţii cu expunere sud-sud-estică). Astfel, au fost parcurse, cu
predilecţie, văile Păucii, Găvanului, Ungureiului, Sinului
şi Tăului (afluenţi ai Secaşului Mic), fiind avute în
vedere atât zonele joase de luncă cât şi terasele (a I-a şi a
II-a) sau chiar locurile aflate pe înălţimi (cumpăna apelor). Au
fost realizate ridicări topografice expeditive (de mână) pentru
localizarea respectiv regăsirea cu uşurinţă, în cadrul
zonelor parcurse, a posibilelor descoperiri.
În
demersurile concrete ale perieghezelor au fost căutaţi şi
posibili „informatori“, care să furnizeze informaţii utile în
legătură cu găsirea unor locuri cu semnalări de materiale
arheologice. În acest sens, putem afirma, în perspectiva unor cercetări
ulterioare, că potenţialul în ceea ce priveşte aceşti
„informatori" în zonă este foarte redus, locuitorii manifestând în
cele mai multe cazuri indiferenţă, lipsă de cunoştinţe
în ceea ce priveşte hotarul şi toponimicele şi/sau chiar
agresivitate! Singurele excepţii vin din partea păturii, tot mai
reduse numeric, a intelectualilor satelor, în acest sens, unele informaţii
(puţine!) primite de la prof. I. Popa (Roşia de Secaş), prof. I.
Lupean (Tău) şi preotul Bogdan Ştefan (Ungurei), dovedindu-se a
fi eficiente. O
altă piedică ce a stat în calea cercetărilor a fost legată
de perioada aleasă pentru desfăşurarea acestora (iulie), aproape
în totalitate hotarul localităţilor fiind acoperit de o
pătură vegetală compactă (culturi de cereale sau loturi
necultivate).
În
urma a 10 zile de periegheze (care au însumat peste 100 km liniari
parcurşi) au fost descoperite 7 puncte inedite cu semnalări de
materiale aparţinând epocilor preistorice, fiind identificate şi alte
obiective arheologice cercetate anterior. Au
fost cercetate următoarele sectoare:
Sectorul
Roşia de Secaş - Tău; urmând talvegul Secaşului Mic, pe
partea sudică (stângă) realizându-se intrări şi pe valea Tăului
şi a Sinului. A fost identificat în această zonă un punct „La
Cruce“ (Calea Crucii) în care s-a semnalat o locuire Coţofeni. Acesta se
află în imediata apropiere a localităţii Roşia de
Secaş, pe partea stângă a drumului (de ţară) ce duce spre
Tău, pe un loc înalt, deasupra Luncii de Jos şi a SMA Roşia,
practic la extremitatea de N a cumpenei apelor dintre Valea Ungureiului şi
valea Secaşului Mic. Fragmentele ceramice descoperite (în jur de 100) pe o
suprafaţă relativ redusă (500 mp), dovedesc o locuire
aparţinând epocii de tranziţie spre epoca bronzului, respectiv
culturii Coţofeni.
În
sectorul văii Sinului (Valea lui Sin, Valea lui Sim), menţionăm
faptul că nu am reuşit să identificăm punctul numit
„Lăcuţ“ (Lăcuţ-Puşcărie, aparţinător de
Tău) semnalat de dl. I. Al. Aldea în anul 1967, la 2,5 km SV de sat (Rep.
Alba 1995, 187), unde a descoperit urme de locuinţe petreştene. În
zona desemnată (cunoscută) de localnici cu toponimicul
menţionat, prospecţiunile repetate nu au detectat nici o urmă materială,
pe nici unul din versanţii văii amintite. Mergând în sus pe vale, la
aproximativ 4 - 5 km spre S există locul numit „La Fabrică”,
unde se află ruinele unei fabrici de spirt din perioada interbelică.
În apropierea drumului de ţară mai sus menţionat, în punctul „La
Cărări“ (“La lunca din Jos”) au fost identificate, în
arătură, sporadice materiale ceramice atipice, fără
posibilitatea încadrării lor (epoca bronzului, epocă dacică,
postroman ?).
Sectorul
Roşia de Secaş - Păuca; urmând Calea Păucii, valea
Păucii şi valea Gârdanului. A
fost identificată aşezarea eneolitică petreşteană din
punctul Homm, aflată la intrarea în localitatea Păuca (venind dinspre
Roşia). Într-o zonă proaspăt arată a fost identificat un
deosebit de bogat material arheologic (ceramică, unelte din piatră
cioplită şi şlefuită, chirpic, fusaiole, etc.),
aparţinând fazei A - B a culturii Petreşti precum şi câteva
fragmente ceramice aparţinând fazei a II-a a culturii Coţofeni. Pe
valea Gârdanului, pe versantul cu expunere sud-estică, în zona mai
înaltă (Măgură) au fost semnalate, sporadic, materiale ceramice
Coţofeni.
Sectorul
Roşia de Secaş - Ungurei; urmând valea Ungureiului, la E cu Dealul
Crucii iar la V cu Dealul Drăgăneasa. În punctul numit „La Moldă“, aflat la
o distanţă de 2 km spre N de satul Ungurei, în imediata apropiere a
şoselei ce leagă Roşia de Secaş de această localitate
(la V de aceasta), pe o pantă lină cu expunere sud-estică au
fost semnalate numeroase fragmente ceramice aparţinând epocii
hallstattiene (cultura Gava?). Configuraţia terenului (un promontoriu
înalt care domină valea Ungureiului, prezenţa unor valuri de
pământ de origine incertă şi intrândul pe care-l face un afluent
de stânga), suprafaţa mare de recoltare a materialelor arheologice, precum
şi bogăţia acestora, fac posibilă existenţa aici
(deocamdată cu titlul de ipoteză neverificată !) a unei
aşezări fortificate de tipul celei de la Teleac. Pe drumul de acces a
fost descoperit şi un fragment ceramic aparţinând culturii Basarabi.
118. Saschiz, com. Saschiz, jud. Mureş
Punct: Biserica evanghelică
Cod sit: 119215.02
Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Sondajele
arheologice la Biserica evanghelică din Saschiz au fost efectuate în
perioada 10 mai - 1 iunie 1999, la solicitarea proiectantului general (SC
Atelier M SRL Sfântu Gheorghe); scopul acestor sondaje a fost acela de a
furniza informaţiile necesare pentru întocmirea expertizei de
rezistenţă şi a proiectului de restaurare. Lucrările au
fost finanţate de Direcţia Monumentelor Istorice.
Biserica
actuală (nava, corul şi sacristia) a fost construită într-o
singură etapă: în toate punctele investigate fundaţiile sunt
ţesute. Nava şi corul au fost prevăzute din construcţie cu
contraforturi. Sondajele arheologice nu au furnizat elemente certe pentru
datarea acestei etape, dar în orice caz ea trebuie să fi aparţinut
sfârşitului secolului al XV-lea şi începutului veacului următor
- conform informaţiilor documentare. Într-o etapă ulterioară au
fost adăugate porticurile de V, S şi N, toate construite în
prelungirea unor contraforturi. Pe latura de N sacristia a fost prelungită
spre V cu o clădire având lăţimea de 2,60/2,70 m În apropierea
bisericii au fost identificate urmele mai multor locuinţe de tip
semi-îngropat, cu vetre deschise; materialul ceramic recoltat din interiorul
acestora permite o datare în secolul al XIII-lea. Deşi nu am avut
posibilitatea să cercetăm integral nici unul dintre aceste complexe,
iar inventarul este destul de modest, în stadiul actual al cercetărilor se
poate afirma că acestea aparţin coloniştilor saşi, fiind
foarte probabil primele locuinţe construite după instalarea acestora
la Saschiz. În perimetrul extrem de restrâns al săpăturilor executate
nu au apărut urme ale unui lăcaş de cult anterior; identificarea
acestuia, în cazul în care a funcţionat pe acelaşi amplasament,
rămâne o sarcină a cercetărilor viitoare, ca dealtfel şi
identificarea traseului incintei
fortificate care se presupune că exista în jurul bisericii. În
spaţiul din interiorul incintei actuale s-a dezvoltat un cimitir destul de
dens, din care au fost cercetate 26 morminte. Nu sunt morminte tăiate de
fundaţiile bisericii.
Fundaţiile
bisericii sunt realizate din bolovani de piatră de dimensiuni mari şi
medii, înecaţi într-un mortar nisipos extrem de friabil; foarte rar apar şi
fragmente de cărămidă. Terenul de fundare este pe cea mai mare
parte a suprafeţei un lut galben aparent foarte dur, în care toate
şanţurile se adâncesc oblic, drept care profilul fundaţiilor
este neregulat. În momentul construirii bisericii înclinaţia terenului
trebuie să fi fost destul de apropiată de cea actuală,
creşterea medie a nivelului de călcare fiind până în prezent de
0,15 - 0,20 m, uniform repartizată pe suprafaţă.
Şanţul de fundare s-a adâncit faţă de acest nivel cu
1,30/1,40 m, limita sa inferioară urmând însă linia pantei, de unde
rezultă o fundaţie cu adâncimi variabile.
Turnul
aflat pe partea de N a bisericii a fost cercetat prin două casete;
zidăria este regulată, din
piatră plată legată cu mortar de var destul de dur. Talpa fundaţiei se află la -3,95 m
(-2,70 m faţă de nivelul contemporan de călcare), adâncită
aproximativ 1,70 m în solul viu; nu a fost stabilit nivelul de
construcţie, dar presupunem că acesta se afla puţin mai sus
decât terenul actual. În apropierea intrării actuale, pe partea de E a
acesteia, a fost descoperită o zidărie superficială, în parte
demolată; aceasta este adosată turnului, iar din punct de vedere al
funcţiunii trebuie pusă în legătură cu o amenajare ce
deservea accesul.
(Pl. 38)
119.
Saschiz, com. Saschiz, jud. Mureş
Punct: Cetatea
ţărănească
Cod sit: 119215.03
Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Sondajele
arheologice la turnul de NE al cetăţii din Saschiz au fost efectuate
în perioada 1 - 15 iunie 1999, la solicitarea proiectantului general (SC
Atelier ’90 SRL Braşov); scopul acestor sondaje a fost acela de a furniza
informaţiile necesare pentru întocmirea expertizei de rezistenţă
şi a proiectului de intervenţie urgentă la obiectivul
sus-menţionat. Lucrările au fost finanţate de Direcţia
Monumentelor Istorice.
Cetatea
ţărănească din Saschiz, jud. Mureş, a fost
construită în secolul al XIV-lea de comunitatea germană din
localitate, pe o înălţime situată la V de sat. Este una dintre
puţinele fortificaţii amplasate în afara perimetrului locuit,
ştiut fiind faptul că în general cetăţile săseşti
se dezvoltau în jurul bisericilor, în interiorul localităţii. Cetatea
are o formă aproximativ ovală, în zidul de incintă fiind prinse
patru turnuri de colţ şi două turnuri de poartă, toate cu
funcţie de supraveghere şi apărare; clădiri de locuit par să fi fost construite în lungul
zidului, cel puţin pe latura de V. În centrul incintei se afla o
capelă. Pe latura de E fortificaţia era dublată de un zwinger
larg, prevăzut la rândul lui cu un turn de supraveghere. În prezent acest
ansamblu este în ruină, iar turnul de NE în stare de colaps - ceea ce a
determinat dealtfel şi includerea lui în programul naţional de
restaurare. Turnul are un plan neregulat, determinat foarte probabil de
configuraţia terenului pe care constructorii l-au avut la dispoziţie,
respectiv botul unui platou foarte abrupt; din punct de vedere tehnic este o
construcţie superficială, ale cărei fundaţii sunt extrem
de inegale, bazându-se în general pe
refolosirea unor structuri mai vechi. Faţă de nivelul de călcare
contemporan construcţiei, fundaţiile acesteia s-au adâncit în medie
0,20/0,30 m, iar faţă de nivelul actual se află la -0,90 m medie, de unde rezultă o
creştere a nivelului de 0,60/0,70 m.
Sondajele arheologice indică o singură
etapă de construcţie, pe care în stadiul actual al cercetărilor
nu o putem data decât foarte larg, în secolele XV - XVI - ţinând cont
şi de cronologia generală a acestui ansamblu. La data respectivă
zidul de incintă al cetăţii era deja în funcţiune,
colţul său de NE fiind demolat pentru a face loc turnului.
Pereţii de N, S şi E ai celui din urmă suprapun şi
refolosesc parţial fundaţiile incintei. Iniţial peretele de S a
fost plin la nivelul parterului, accesul din exterior fiind probabil rezolvat
abia la nivelul al treilea, unde se putea ajunge cu ajutorul drumului de
strajă. Nu este însă exclus ca deschiderea de la primul nivel al
peretelui sudic să fi avut o aceeaşi destinaţie, accesul din
exterior fiind în acest caz rezolvat cu ajutorul unei scări din lemn.
Fundaţia peretelui sudic este deci continuă, iar în dreptul
intrării actuale zidăria a fost găsită demolată
neregulat până aproape de talpă, respectiv la -0,60/0,70 m.
Nivelul
de călcare a evoluat astfel: 1. Construirea turnului pare să fi fost
precedată de o răzuire a suprafeţei: în exteriorul acestuia
nivelul de călcare se afla în medie la -0,50 m, iar în interior a fost
coborât până la -1,00 şi -1,20 m, cu o pantă pe direcţia SE
- NV; 2. Suprafaţa astfel obţinută a fost nivelată cu un
strat de pământ afânat ce conţine moloz (rezultat în mare parte din
demolarea incintei) şi ceramică medievală, prin care nivelul a
fost ridicat la -0,80 m; 3. Primul nivel de călcare amenajat s-a ridicat
la -0,60 m, menţinându-se la această cotă o perioadă destul
de lungă; amenajarea s-a făcut iniţial cu ajutorul unui strat de
lut galben amestecat cu moloz; după realizarea intrării de la nivelul
parterului, pe suprafaţă s-a răspândit un nou strat de moloz
rezultat din desfacerea zidăriei laturii de S, peste care s-a operat o
nouă nivelare, cu lut galben amestecat cu nisip. Nivelul de călcare
s-a menţinut la aceeaşi cotă, uşor mai ridicat în dreptul
pragului (-0,50 m); în această etapă nivelul interior a fost egalizat
cu cel exterior; 4. Cea mai recentă nivelare a suprafeţei s-a
realizat tot printr-o lutuire, care a ridicat nivelul interior la -0,30 m. Din sondaje au fost recuperate numeroase
fragmente ceramice databile în secolele XV - XVII.
(Pl. 38)
120.
Satu Nou, com. Oltina, jud. Constanţa
Punct: Valea lui Voicu
Cod sit: 62333.02
Niculae Conovici
(IAB), Mihai Irimia (Univ. Constanţa), Lucian Arsenie (MINAC)
În
1999, săpăturile arheologice de la Satu Nou - „Valea lui Voicu"
s-au desfăşurat între 26 iulie - 20 august. Ele au avut în vedere
continuarea cercetării nivelurilor de locuire de pe platoul principal, din
prelungirea spre N a secţiunii magistrale şi a extinderii ei spre
râpa din partea de V a platoului. Finanţarea săpăturilor a fost
asigurată exclusiv de MINAC.
Cercetarea
platoului nordic s-a făcut în campaniile precedente prin secţiunea
magistrală S I, cu orientarea aproximativ N - S, pe direcţia râpii ce
mărgineşte spre V platoul, pentru obţinerea unor profile stratigrafice pe axa amintită. În
prelungirea S I, pe platoul de S a fost trasată secţiunea
magistrală S II, care intercepta întregul platou împreuna cu valul şi
şanţul de apărare din această zonă. S III a fost
executată în partea de E a platoului de N şi era orientată
perpendicular pe valul şi zidul de apărare al acestuia.
În
1995, S I a fost prelungită cu 25 m spre N, fiind caroiată în
continuare începând cu c. 11 N până la c. 26 N. Extinderea spre râpă
a secţiunii s-a făcut prin conservarea temporară a unui martor
de 0,50 m pentru observarea profilului, iar pe direcţia S - N prin
caroierea secţiunilor late de 2 m, marcate cu siglele b, c, d etc. În
acest fel s-a obţinut o suprafaţă de cercetare, a cărei
lăţime se extinde treptat pe măsura avansării
săpăturilor. În 1999 au fost continuate cercetările această
zonă prin investigarea nivelurilor 6 - 8.
Complexe de locuire. Din N 6 a fost epuizată
cercetarea la nivelul clădirii cu altar apărute în 1998 în S I b,
c.15 - 17 N. Din nivelurile 7 şi 8 au apărut puţine complexe
arheologice, deoarece săpătura a acoperit o zonă marginală
a aşezării getice. Au apărut patru gropi (Gr. 70, 72 - 74). Alte
două gropi aparţin nivelurilor anterioare (Gr. 71, 75). Groapa 75
străpungea vatra unui cuptor dezafectat din N 7 în S I b - c, c. 15 N. Primul nivel de locuire getică din
această parte a aşezării (N 8) era marcat în partea de S prin
platforme de formă neregulată din pietre, deasupra cărora au
apărut materiale datate în al doilea sfert al secolului al III-lea. Gr. 72
din S I b - c, c. 13 N, de formă tronconică, se adâncea cu cca. 0,70
m într-un strat aproape steril, cu depuneri aluvionare, de unde provine o
toartă de amforă sinopeană purtând ştampila astynomului
Demetrios 3 Heroxenou (sfârşitul grupei IV), cel mai vechi atestat la Satu
Nou. N.9 nu a mai fost interceptat în această parte a săpăturii. În jumătatea nordică a
săpăturii au apărut câteva cuptoare menajere şi două
gropi. Cuptorul descoperit în S I b, c. 20 N a prilejuit unele observaţii
interesante privind construcţia lui: mai întâi a fost amenajată
vatra, lipită pe o substrucţie din pietre de râu şi cioburi de
amforă, iar apoi a fost ridicată bolta din lut ars,
întărită cu ajutorul unui „cofraj” din nuiele înfipte vertical în
jurul vetrei. Este pentru prima dată la Satu Nou când a fost observat
acest detaliu.
Materialul
arheologic recoltat nu este foarte bogat faţă de campaniile
precedente. Totuşi reţin atenţia alături de ceramica
getică (cu mai multe vase întregibile), ceramica elenistică
(opaiţ, fish-plate, boluri, askoi, lagynoi şi mai ales amfore),
câteva obiecte de metal, o ancoră de barcă din piatră,
greutăţi de la războiul de ţesut şi fusaiole etc. Au
fost adunate 38 ştampile amforice, după cum urmează: Heraclea
Pontica 11, Rhodos 3, Sinope 23, centru necunoscut 1. De asemenea, pe toata
suprafaţa cercetată au apărut fragmente ceramice hallstattiene,
oseminte umane izolate, fragmente din două topoare şlefuite din
bazalt negru şi o lamă de silex. Acestea provin desigur din
nivelurile anterioare şi au fost în parte antrenate de animalele
subterane, în parte aduse prin deranjarea acelor niveluri de către
geţii înşişi, dar nu în zona cercetată de noi care nu pare
a fi deranjată în profunzime. [Niculae Conovici]
În
anul 1999 săpăturile au fost concentrate pe platoul de N al
aşezării, în prelungirea secţiunilor S I a - d, carourile 11 N -
26 N. Cercetările au fost mai restrânse, datorită
dificultăţilor ivite la angajarea muncitorilor zilieri.
Săpăturile au cuprins parţial nivelul VI, dar mai ales
nivelurile VII şi VIII, corespunzătoare secolului al III-lea a.Chr.
Dintre
complexele investigate amintim gropile nr. 70 - 73, al căror conţinut
este similar, în general, complexelor de acelaşi tip cercetate în anii
trecuţi. În Gr. 70 (S I, caroul 18 N - 19 N, -2,67 - 3,10 m), care
pătrunde din nivelul IV, s-au descoperit relativ puţine fragmente
ceramice (de amfore şi de vase autohtone), un fragment de opaiţ
elenistic, un fragment de creuzet şi un schelet de animal (către
marginea de E a gropii). Gr. nr. 71 (S 1 c, carourile 13 N - 14 N),
corespunzătoare nivelului VII, avea, între altele, la partea
superioară, mult cărbune şi o arsură roşcată. Gr.
nr. 72 (S I b - c, caroul 13 N), în formă de clopot, conţinea - între
altele - multă ceramică (fragmente de amforă de Rhodos), resturi
de obiecte de fier, foarte multe oase de animale, inclusiv oase de peşte
de talie mare.
În
această campanie au fost cercetate, de asemenea, mai multe cuptoare.
Dealtfel, cuptoarele sunt cele mai frecvente instalaţii de foc de la Satu
Nou, cu mult mai numeroase decât vetrele simple. În cele mai multe cazuri ele
sunt amenajate pe un pat de lut galben, dens, special adus, care cuprindea
adesea paie sau nuiele. Uneori patul de lut lipsea, cuptorul cu
substrucţia sa fiind construite direct pe stratul de pământ
cenuşos. Substrucţia vetrei, groasă de 5 - 8 cm, era
realizată din pietre (lespezi de gresie sau de calcar cochilifer din
zonă, ori pietre de râu). Cel mai adesea, printre pietre erau aşezate
şi fragmente relativ mari de vase (mai ales de amfore şi de
vase-borcan). Nu lipsesc nici cazurile în care substrucţia vetrei se
realiza exclusiv din pietre sau din fragmente ceramice. În câteva rânduri s-a
constatat că fragmentele de vase erau dispuse numai spre margine, în timp
ce zona centrală era rezervată exclusiv pietrelor. Deasupra patului de pietre şi de
fragmente ceramice se aplica lipitura propriu-zisă, cu grosimea variabilă,
cuprinsă între 1,5 - 4 cm. S-a constatat existenţa a două sau
trei refaceri succesive ale lipiturii vetrei. Bolta cuptorului, probabil de 20
- 25 cm (nu s-a descoperit niciodată intactă) era realizată din
lut cu paie, fiind vizibile, în toate cazurile, amprentele acestora; grosimea
bolţii variază între 2,5 - 5 cm.
O
situaţie relativ inedită s-a observat în campania din anul 1999 la
cuptorul descoperit în S I b, carourile 20
N - 21 N. În marginea exterioară a vetrei se păstrau urmele nuielelor
utilizate ca „armătură" şi pe care s-a clădit bolta.
Urmele erau dispuse regulat, la distanţe de circa 5 - 8 cm una de
cealaltă. Probabil că acest tip de armătură de nuiele,
înfipte la marginea vetrei şi pe care se ridică bolta, exista şi
la alte cuptoare, dovada reprezentând-o urmele de nuiele din fragmentele de
boltă descoperite. Bolta era lutuită şi făţuită
la interior; cel mai adesea s-au constatat refaceri atât ale bolţii, cât
şi ale vetrei cuptoarelor. Într-un caz (în S I c, caroul 21 N), vatra
cuptorului a fost amenajată direct pe stratul cenuşiu, fără
pietre sau fragmente de vase în infrastructură.
Au
fost cercetate, de asemenea, complexele de locuire cărora le aparţin
altarul decorat şi cel nedecorat descoperite în anul 1998, operaţiune
care va continua în campania viitoare, după înlăturarea martorului
pentru profil rezervat între secţiunile S 1 a - S 1 b. În S I a, carourile
19 N - 20 N, -2,70 m, au apărut resturile unei bârne carbonizate.
Materialul arheologic recoltat este relativ bogat şi constă mai ales
din ceramică getică şi elenistică, la care se adaugă
şi câteva obiecte de metal (mai ales cuţitaşe), zgură de
fier, fusaiole etc. Amintim descoperirea a 38 de ştampile de amfore, între
care şi o toartă de tipul Sinope, din grupa a IV-a, aparţinând astynomului
Demetrios asociat cu producătorul Agaton. Este a doua stampilă din
această grupă apărută până acum la Satu Nou.
Menţionăm
şi descoperirea în anul 1998 a mai multor oase umane izolate, între care o
calotă craniană, un
femur, oase ale bazinului, un maxilar etc., în diferite sectoare ale
săpăturii. [Mihai Irimia]
121.
Săcueni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa
Cod
sit: 67639.01
Petru Diaconescu, Gheorghe Olteanu (CNMCD Târgovişte)
La solicitarea Direcţiei Monumentelor
Istorice în perioada 7 - 10 iulie 1999, au fost executate cinci sondaje de
informare (vezi planul general) la monumentul sus amintit ridicat conform
pisaniei de către jupanul Neagoe Săcuianu la anul 1655, situat în sat
Săcueni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa.
Lucrările au fost executate la cererea
Direcţiei Monumentelor Istorice ca parte din proiectul nr. 10 / R / 1997:
„Lucrări de restaurare, conservare şi punere în valoare - etapa I -
Faza C / 1999, lucrări de cercetare preliminarii”.
Tip de plan dreptunghiular, cu turlă -
clopotniţă pe latura de N a pronaosului şi o a doua pe naos,
monumentul se încadrează în categoria bisericilor specifice epocii lui
Matei Basarab, deşi este construită după moartea domnitorului.
Modelul este cel al bisericii „Sf.
Împăraţi” din Târgovişte ridicată de voievod între
1650-1651, iar contraforţii şi ancadramentele amintesc de
Mănăstirea Stelea, ctitorie a lui Vasile Lupu ridicată la 1645
în Târgovişte.
În sec. XIX, biserica suferă modificări
importante ce afectează silueta monumentului (demolarea
turnului-clopotniţă), schimbarea sistemului de boltire,
adăugarea turlei pe naos, iar mai târziu a tindei actuale. Se mai
păstrează parţial până la naşterea bolţilor, un
frumos ansamblu de pictură realizat în 1657. Starea de degradare a
monumentului, tot mai avansată, datorată în special cutremurelor ce
s-au succedat între 1940-1990, pictura de o valoare deosebită au impus
proiectul de conservare-restaurare din care face parte şi studiul de
faţă.
Problematica cercetării a fost
următoarea:
·
Confirmarea
sau nu a anului construcţiei. N. Ghika–Budeşti avansează ca an
de începere a lucrărilor 1606 (Evoluţia arhitecturii, III, 1933, p.
41) iar pentru pictură 1651.
·Planul
general. Acelaşi autor sus menţionat consideră că lungimea
mare 23 m, faţă de lăţimea de 8,5 m a bisericii presupune
adăugarea pronaosului într-o etapă ulterioară, deci în 1655 (ibidem,
p. 40-41).
·Modificări
interioare sau exterioare propuse (contraforţii laterali, zid, naos -
pronaos, catapeteazma din cărămidă, uşa laterală de
acces în altar, etc.).
·
Nivelele de
călcare şi pardoselile de la interior şi din exteriorul
monumentului.
·
Inhumări
în interiorul lăcaşului, mă refer cu precădere la pronaos
unde se presupune că există morminte ale ctitorilor.
Timpul foarte scurt afectat săpăturilor
propriu-zise, în special la interior (lăcaşul fiind în cult nu ni
s-au permis decât două zile de lucru efectiv) a dat cercetării mai
mult un caracter de informare, o serie de aspecte rămânând neclarificate
în acest stadiu al lucrărilor.
S-au practicat trei secţiuni şi
două casete după cum urmează (vezi planul general):
secţiunea I / N, între contrafortul unghiular şi turnul scării;
secţiunea II / N, pe contrafortul median şi la îmbinarea zidului naos
- pronaos cu zidul exterior N; secţiunea III / S, în axul altarului;
caseta I în colţul de SE al naosului, la îmbinarea dintre zidul perimetral
cu catapeteazma; caseta II de o parte şi de alta a zidului naos - pronaos,
pe jumătatea sa de N, (astăzi dispărut).
Stratigrafia:
A. Exterior. Fundaţia bisericii (talpa)
stă aşezată pe un strat de nisip fin a cărui grosime
variază de la V la E între 0,80 - 0,20 m ce este amestecat la bază cu
pietriş. Urmează un lut vineţiu sau galben gros de 0,30 - 0,50
m; humusul medieval, nivelul de construcţie marcat cu pigmenţi de
var; un nivel de cca. 0,10 - 0,30 m de pietriş sau lut provenit din groapa
de fundare a monumentului; nivelarea resturilor rezultate în urma cutremurului
de la 1802 groasă de 0,20 m; un strat de lut şi cărbune cu
aceeaşi grosime, (în S III ), nivelul de refacere presupus de noi la 1809
urmat de alte două nivelări cu cărămidă, mortar,
pietre, tencuială rezultante a ultimelor două refaceri respectiv 1876
şi 1909 şi în sfârşit o potecă din bolovani de râu
suprapusă de aleea de beton ce se observă şi astăzi.
B. Interior. Menţionăm că
săpăturile nu au fost duse până la talpa fundaţiei, din
cauza răstimpului acordat, ci au coborât cu numai 0,20 m de la soclu în
adâncime. Lutul galben-vineţiu ce constituie şi humusul este suprapus
de nivelul de construcţie observat ca o dungă de mortar de var;
urmează o nivelare din lut vineţiu cu rare fragmente de
cărămidă, pământ păstrat special pentru a ridica
nivelul de călcare în interior cu o grosime în medie de 0,40 m (Pl. 40);
urmează patul pardoselii originale alcătuit din mortar amestecat cu
lut pus pe umplutura din argilă, direct, în pronaos (Pl. 40) sau peste un
strat subţire de pietriş, naos (Pl. 40); un nou strat de argilă,
patul din lut şi o a doua pardoseală tot din cărămidă
(Pl. 40). O nouă nivelare de 0,90 m (în C 2 / V s-a descoperit un arc de
cărămidă prăbuşit între pardoselile II şi III
şi ochiuri de ferestre din sticlă mat-verzuie) este urmată de
cea de-a treia pardoseală, sesizată numai în C 2 pe pronaos, un strat
de nisip şi ultima pardoseală, acum din lespezi de piatră
pătrate cu latura de 0,60 - 0,70 m.
Arhitectura monumentului:
Se prezintă sub forma unei
construcţii masive şi unitare aşezată pe o fundaţie
puternică adâncă de 1,20 m şi cu o lăţime
excepţională cuprinsă între 1,80 - 2m , fundaţie ce este cu
0,20 - 0,40 m , spre exterior faţă de linia elevaţiei şi
are în componenţa ei bolovani de râu amestecaţi cu mortar de var
şi cărămidă sfărâmată. La bază prezintă
o structură de grinzi din lemn petrecute la colţuri, dreptunghiulare
în secţiune (0,18 x 0,12 m), structură menită să asigure
echilibrarea şi ridigizarea construcţiei. Elevaţia este
construită exclusiv din cărămidă cu laturile de 26 x 14 x 4
cm şi prezintă două socluri succesive la exterior (unul de 2 - 3
cărămizi şi celălalt de 6 cărămizi), iar la
interior numai pe primul amintit.
S-a putut observa clar că turnul
scării şi contraforţii sunt cei iniţiali, zidurile şi
fundaţiile ţesându-se perfect (Pl. 41) ;itor era plin, deci
fără accese laterale (Pl. 39). În colţul de NE al pronaosului
s-a descoperit masivul de zidărie pe care erau construite arcele
bolţii (Pl. 40). Masivul ce se păstrează în pronaos
prezintă o elevaţie rămasă de 0,40 m şi se află
pe o fundaţie ce depăşeşte spre exterior cu 0,26 m, linia
zidăriei.
În caseta I s-a dezvelit fundaţia
adăugită a catapetesmei, păstrată în elevaţie pe 0,30
m înălţime. Am observat că nivelul de construcţie
corespunde cu cel al pardoselii nr. 3 de la începutul secolului al XIX-lea,
noua catapeteazmă tot din zid stând pe un strat de mortar gros de 0,10 m
aşezată pe vechea elevaţie sus amintită.
Pardoselile:
Primele trei, din cărămidă sunt
aşezate pe paturi din lut bătut, amestecat cu mortar, iar ultima, cea
actuală din dale de piatră pe un strat de nisip. Pentru primele
două nu posedăm decât câteva fragmente găsite in situ
(Pl. 40), a treia este din cărămidă recuperată de la
zidăria prăbuşită în timpul cutremurului de la 1802.
De remarcat că intrarea între naos şi
pronaos era cu 0,40 m mai sus decât nivelul pardoselii originale (Pl. 40).
Dealtfel, între nivelul de construcţie şi cel de călcare se
adaugă atât la interior cât şi la exterior un strat de argilă ce
avea un rol dublu: de a înălţa nivelul de călcare, a uşura
accesul şi pentru a limita accesul apei subterane având în vedere situarea
bisericii pe terasa minoră a Ialomiţei, la 300 m E de râu, fapt ce
duce, ca pânza freatică să se afle la 2 - 3 m faţă de cota
actuală a terenului.
Cronologia şi etapele de construcţie ale
monumentului:
Dat fiind extinderea cercetării şi
elementele materiale descoperite (nici o monedă), fragmente ceramice
comune fără relevanţă pentru datare, mici bucăţi
de frescă, cuie, scoabe, o balama de uşă, discuri de geam cu
diametrul de 10 cm, ancadramente de ferestre şi uşi cuprinse în
pardoseală a trebuit să facem apel la literatura de specialitate
existentă pentru o încadrare cronologică cel puţin preliminară.
Bibliografia se rezumă la observaţiile făcute de I. Mihail
şi C. Petrescu - Dragoe cu prilejul restaurării picturii monumentului
în 1926 (B.C.M.I., XIX, fasc. 50, 1926, p. 152-169), a documentelor publicate
de Virgil Drăghiceanu (Mitropolia Târgoviştei, Bucureşti, 1933,
p. 17-20, B.C.M.I., fasc. 75, 1933, p. 38) N. Ghika Budeşti, mai sus
amintit şi a monografiei localităţii alcătuită de
preotul Gh. I. Popescu (A.S.M.B.I., dos. 562 / 1924).
Nu s-au verificat aserţiunile privind
vechimea mai mare a monumentului, el prezentându-se ca un tot unitar, singurele
modificări sunt cele din secolul al XIX-lea.
Modificările mai sus amintite sunt pricinuite
de marele cutremur din 1802 ce a distrus lăcaşurile de cult din
zonă. Argumentul istoric este un document emis în 1809 şi în care se
arată că arendaşii moşiei Mitropoliei cheltuiau 500 de
taleri pentru repararea ansamblului curţii, argument dublat de
descoperirea de către I. Mihail a unui strat de pictură atribuit lui
Pârvu Zugravu ce picta biserica din satul învecinat, Adânca la 1813; cel
arheologic este stratul gros de dărâmătură de la exterior dublat
cu fragmentul de arc descoperit sub pardoseala 3, ce demonstrează că
bolţile se prăbuşiseră deja la această dată
şi nu la cutremurul din 1938 (nu am observat elemente materiale ce să
ne dea posibilitatea argumentării şi acestui seism). Tot la
această dată se reface şi pardoseala din cărămidă
din demolări, se ridică noua catapeteasmă, se repară zidul
de incintă al bisericii existent şi astăzi. Celelalte
lucrări sau modificări amintite în documente nu se pot sesiza
arheologic.
În anul 1876 Tănase Popescu înlocuieşte
cărămida din pardoseală cu lespezi rectangulare din piatră
păstrate parţial până astăzi. Cea mai importantă
modificare aparţine secolului nostru, când la 1909 este desfiinţat
zidul dintre naos şi pronaos iar pe jumătatea lui dinspre V sunt
dispuşi actualii stâlpi cu baza pătrată şi latura de 0,80
m. Pentru datarea lor atât de târzie pledează şi faptul că ei
sunt zidiţi direct peste dalele de piatră puse la 1876; probabil în
această perioadă este ridicată şi actuala tindă din
zid.
Modificări şi adăugiri nu mai sunt
sesizate, ci numai anumite plombări cu beton şi
cărămidă modernă pe latura de N necesare în urma
cutremurului de la 1940.
Concluzii:
Cercetarea, dat fiind caracterul restrâns, nu
a permis în totalitate atingerea scopurilor propuse. Menţionăm
că la interior nu s-au putut duce sondajele până la pământul viu
şi totodată absenţa monedelor nu a permis o încadrare
cronologică mai sigură.
Se poate afirma cu certitudine, că anul
construcţiei este cel oficial recunoscut neexistând motive pentru o datare
mai timpurie. Cum am amintit, planul urmăreşte pe cel al bisericii
Sf. Împăraţi din Târgovişte şi chiar dimensiunile
cărămizilor sunt identice. Tipul şi probabil chiar şi
constructorii şi zugravii au fost preluaţi de Radu Creţulescu la
biserica din Bărbuleţ (1662) şi de Stoica Ludescu la cea din
Ludeşti (1660) ce ridică tot capele de curte. De fapt majoritatea
bisericilor de acest tip sunt construite pentru uzul curţilor feudale din
imediata vecinătate.
În ceea ce priveşte planul general,
monumentul este unitar, nu există nici un element, deocamdată, ce
să-l infirme (desigur o secţiune longitudinală completă ar
soluţiona problema).
Nu există elemente pe care să le aducem
în ipoteza existenţei a două faze de construcţie (pe exterior în
special).
Modificări. Există, dar au fost practicate numai la
interior. Contraforţii mediani fac parte componentă cu restul
ansamblului. Catapeteazma actuală este reconstruită peste cea veche
corespunzând fazei de construcţie de la 1809. La ultima refacere, la 1909
se desfiinţează zidul dintre naos şi pronaos, înlocuindu-se cu 4
stâlpi din cărămidă, fiind răzuite şi masivele de
zidărie ce-l flancau şi pe care se sprijineau bazele arcelor
alăturate spre pronaos.
Nivelele de călcare. La exterior au fost
sesizate, afară de cel actual, două nivele de călcare,
corespunzătoare monumentului iniţial, reparaţiile de la
începutul secolului al XIX-lea, şi următoarele. Cel rezultat în urma
cutremurului de la 1802 este marcat peste un strat gros de umplutură, iar
primul peste o nivelare cu argilă scoasă din fundaţie şi
pusă pentru impermeabilizare, în sfârşit pavajul de bolovani din râu
de la începutul secolului nostru. La interior sub actuala pardoseală din
piatră existentă din 1876 se află alte trei anterioare, toate
din cărămidă aşezate pe un pat de lut amestecat cu mortar
de var, iar ultima pe nisip. Cu privire la a doua pardoseală, cărămidă
folosită la construcţiile brâncoveneşti şi post
brâncoveneşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de
aceleaşi dimensiuni cu probele, chiar şi fragmentare, recoltate de
noi pun problema unei refaceri a interiorului în această perioadă.
Înmormântările. Cele trei morminte sesizate la exterior
(două în S 1 şi al treilea în S 3) aparţin celei de-a doua
jumătăţi a secolului nostru. Din păcate cercetarea
pronaosului nu a fost posibilă, speranţele noastre în privirea
descoperirii mormintelor ctitorilor sau a urmaşilor lor rămânând la
acest stadiu. Dacă osemintele întemeietorului, marele ban Neagoe
Săcuianu, potrivit testamentului acestuia şi redactat la 30 iulie
1673 (cel mai probabil decedează în 1681) ar trebui să se afle la
Mănăstirea Cetăţuia ce la acea dată era în
construcţie şi, potrivit datei redactate de cel sus menţionat,
la Hotin, era continuată de soţia sa Zamfira (Schitul
Cetăţuia, sat Cucuteni se află la 10 km NV de oraşul
Pucioasa, fiind complet distrus. Investigaţiile din urmă cu 20 de ani
nu au găsit decât urma fundaţiilor. Acolo se pot găsi mormintele
urmaşilor direcţi: Zamfira, respectiv fiica sa Bălaşa, cel
puţin cei inhumaţi până la 1702 când moşia
Săcuienilor, biserica şi curtea sunt donate Mitropoliei.
Dacă pentru proiectul de consolidare -
restaurare există datele necesare oferite de cercetarea arheologică,
pentru cea istorică sunt incomplete, fiind imperios necesar să se
folosească cel puţin momentul lucrărilor propriu-zise de
restaurare pentru completarea acestora.
Punct: Madaraszkert
Cod
sit: 31020.03
Doru Marta, Călin Ghemiş (MTC Oradea)
Lucrările de reamenajare a digurilor râului
Barcău au scos la iveală pe malul stâng al acestuia, la cca. 300 m. V
de comuna Sălard, câteva schelete umane. Presupunând că în zonă
ar exista şi alte inhumări a fost deschis un şantier arheologic
de salvare, fiind trasate următoarele secţiuni: S 1 - 10 x 2 m, S 2 -
30 x 2 m, S 3 - 30 x 2 m, S 5 - 12,5 x 2,5 m - toate trei orientate pe
direcţia E - V, S 4 - 6 x 2 m, S 6 - 12,5 x 2 m - orientate N - S, precum
şi caseta C 1 - 8,5 x 5,5 m orientată, de asemenea, N - S. A fost
astfel delimitat relativ precis cimitirul precum şi o construcţie
care a apărut în caseta C.
1. Cimitirul, sesizat arheologic exclusiv în
secţiunile S 1 şi S 2, cuprinde 77 de schelete, majoritatea
păstrate întregi. Cele fragmentare sunt în această stare de dată
recentă, în urma răscolirii pământului de către buldozere.
Orientarea scheletelor este E - V, majoritatea fiind inhumate cu mâinile pe
abdomen sau piept. Scheletele aparţin atât persoanelor adulte cât şi
copiilor. În două cazuri avem de-a face cu inhumări suprapuse, iar
într-unul cu un mormânt comun - mamă - copil. În multe cazuri s-au
păstrat urmele de lemn de la sicrie, uneori şi cuiele. La scheletele
unde nu au fost identificate astfel de obiecte putem opina că ele au fost
înmormântate în giulgiu. Deşi este foarte dificil de stabilit adâncimea de
inhumare „originală“ datorită construcţiei digului, gropi
propriu-zise de îngropare au fost delimitate doar în câteva cazuri.
În caseta C 1 şi în secţiunea S 5 a fost
cercetat un zid a cărui utilitate o putem doar presupune. Alcătuit
din cărămidă legată cu mortar de bună calitate, se
păstrează pe o lungime de aproximativ 7 m. Ductul exact al zidului
este greu de depistat datorită demolării lui de către localnici
pentru revalorificarea cărămizii de foarte bună calitate şi
masivelor distrugeri suferite de-a lungul timpului datorită inundaţiilor.
Presupunerea cea mai apropiată de realitate credem a fi existenţa
unei biserici, poate parohiale, datorită înmormântărilor aflate în
imediata apropiere. Planul său, chiar cu aproximaţie, este imposibil
de refăcut.
Materialul arheologic recoltat a fost bogat,
cuprinzând şi câteva piese remarcabile. Evidenţiem în primul rând
două monede din argint, una datată cu precizie în timpul domniei
regelui Ludovic cel Mare, mai precis în primii săi ani (1342 - 1350).
Ambele monede au fost descoperite în cimitir, în preajma scheletelor, obicei cu
veche tradiţie păgână (obolul trecerii Styxului). Tot în
cimitir, lângă schelete a fost descoperit un inel din bronz cu
montură pentru piatră, precum şi o decoraţie pentru
cingătoare, lucrată în os. Cuiele provenite de la sicrie sunt foarte
numeroase. Materialul ceramic cuprinde în special piese de uz comun, îndeosebi
oale - borcan, străchini şi ulcioare cu toartă. Puţine
fragmente sunt smălţuite.
Datarea descoperirilor o putem face pe baza
cronologiei absolute oferite de monedele găsite: prima jumătate a
secolului al XIV-lea. Cu siguranţă descoperirile de lângă
Sălard aparţin unui cimitir şi probabil unei biserici,
ruinată în urma interminabilelor războaie din secolul al XVI-lea, sau
a unei inundaţii catastrofale.
Cod sit: 42361.01
Raluca Iosipescu (CPPCN), Sergiu Iosipescu (MMN)
1. 1. Date generale asupra campaniei.
Campania de săpături arheologice din
luna iunie 1999 a fost mărginită datorită nivelului aprobat al
finanţării numai la cercetarea situaţiei, eventualelor
amenajări, de la intrarea actuală a castelului.
Cercetarea minimală obligatorie a
sitului, şi în primul rând a ruinei acoperite de vegetaţie, -
cercetare singură capabilă să ofere datele necesare pentru
cronologia sitului şi fazele istorice de implantare ale unor
construcţii - a trebuit să fie amânată pentru o fază
ulterioară a proiectului. Şi anume proiectul de sistematizare
verticală şi amenajare peisagistică pentru care datele acestei
cercetări sunt, desigur, indispensabile.
1. 2. Proiectul săpăturii
arheologice.
Deoarece, plecând de la premiza
identificării în castelul existent de la Sâmbăta de Sus a însuşi
conacului lui Constantin vodă Brâncoveanu de pe la 1700 se avea în vedere
dezvoltarea pe această latură, a unui foişor, s-a proiectat o
secţiune lungă de 8 m, lată de 1,5 m (S I) paralelă cu
această faţadă vestică, secţiune situată la o
depărtare de 1 m. de clădire spre a surprinde fundaţiile
oricăror construcţii ce ar fi ieşit din aliniamentul
edificiului. Depărtarea la 1 m de clădire a secţiunii permitea
descoperirea chiar şi a urmelor unui simplu peron în faţa acestei
intrări, iar lungimea de 8 m - 4 m de o parte şi de alta a axului
intrării era acoperitoare pentru dezvoltarea planimetrică a
foişoarelor obişnuite în secolele XVII - XVIII. În funcţie de
rezultatele obţinute prin această primă secţiune urmau
să se extindă cercetările.
2.1. Secţiunea S I a dezvelit la circa
0,20 - 0,30 m sub nivelul solului actual ruinele a două ziduri paralele,
la o depărtare de 4 m unul de altul, perpendiculare pe faţadă.
Zidurile au lăţimea de 0,97 - 1,02 m şi până la talpa
fundaţiei lor se păstrează pe o înălţime de circa 1,20
m. Zidurile au paramentul ambelor feţe din cărămidă,
folosind la interior şi piatră în blocuri neregulate. La partea
superioară a zidului sudic se pot observa, în interior, două
lăcaşuri longitudinale, late de 15 - 20 cm. Lăcaşurile se
află imediat în spatele paramentului din cărămizi dispuse pe
lat. Între cele două lăcaşuri zidăria este preponderent din
piatră. Între cele două ziduri paralele la -0,20 m sub solul actual
se află un strat gros de cca. 0,30 m, din mortar cu fragmente din
cărămizi, dintre care unele, întregi, sunt aproape vitrificate
şi chiar torsionate prin ardere.
2. 2. Pentru a vedea extinderea şi planul
construcţiei cărora le aparţineau cele două ziduri
paralele, la 1,5 m distanţă de partea sudică a lui S I s-a
trasat şi săpat caseta I (C I) care a surprins colţul sud-vestic
al fundaţiilor. Zidul prezintă aceeaşi manieră
constructivă, cu un parament, în general din cărămidă
pusă pe lat şi blocuri de piatră la interior.
2. 3. Spre a putea observa relaţia dintre
construcţia ale cărei fundaţii fuseseră descoperite şi
clădirea palatului, o micro casetă - C II (dimensiuni de 1 x 1 m) - a
legat capătul nordic al lui S I cu faţada aceluia. Au fost dezvelite
astfel până la fundaţii zidul perpendicular descoperit şi o
parte din faţadă. S-a putut astfel constata că talpa
fundaţiei castelului se află aici la -2,87 m WR iar aceea a
construcţiei cu zidul perpendicular se află la -2,77 m WR. Zidul
perpendicular este îngrijit adosat zidăriei de fundaţie a
faţadei fără să fie ţesut cu aceasta.
3.1. Stratigrafia materialului arheologic.
În secţiune şi casete s-au putut
face observaţii stratigrafice, stabilindu-se că nivelul de
călcare al constructorilor castelului se află la cca. 0,30 m - 0,40 m
sub solul actual. (vezi profil A - B în microcaseta C II). Nivelul de
călcare al constructorilor castelului este identic şi pentru cei ce
au înălţat fundaţiile descoperite în S I şi C I. Sub acest
nivel la cca. -1,20 m sub solul actual se află solul viu, un strat foarte
subţire peste conglomeratul de prundiş. Atât în interiorul construcţiei
descoperite în S I şi C I cât şi la exteriorul ei este uşor
sesizabilă o nivelare cu ceva mortar peste stratul de dărâmături
cu cărămizi vitrificate deja menţionat. Nivelarea a acoperit cu
un strat subţire şi partea superioară a fundaţiilor
descoperite. În ceea ce priveşte materialul arheologic, alături de
mici fragmente ceramice şi de feronerie atipice, s-au descoperit două
frânturi de piatră sculptată. Primul este dintr-o gresie
cenuşie, mai dură şi pare să fi aparţinut unui portal.
Cel de-al doilea, din calcar de culoarea nisipului, este o parte din
ancadramentul unui blazon. Comparaţia lesnicioasă se poate face cu
blazoanele ce decorează poarta de la anul 1800 a parcului castelului.
Materialul şi lucrătura sunt identice.
4. 1. Interpretarea istorică.
Fundaţiile descoperite aparţin unei
construcţii de plan patrulater ce ieşea din aliniamentul faţadei
cu 5 m şi se dezvolta pe o lăţime de 6 m. Atât adâncimea de
fundaţie cu doar 10 cm mai mică decât a castelului, cât şi
lăţimea zidurilor ei, în jur de 1 m, indica o construcţie a
cărui elevaţie ar fi putut concura cu a edificiului căreia i se
adosa. Mai mult, în lăcaşurile descoperite la partea superioară
a zidului sudic fuseseră desigur bârne, cu secţiune patrulateră,
cu latura de măcar de 15 - 20 cm, menite să confere construcţiei
o şi mai mare stabilitate.
4. 2. În vederea explicării rostului
construcţiei ale cărei fundaţii au fost descoperite s-a procedat
la câteva reduse decapări ale tencuielii faţadei castelului în zona
de adosare a zidurilor sudic şi nordic. A fost scos astfel la lumină
golul original al intrării în castel lat de 3,65 m, terminat în partea de
sus cu un arc ce pare a fi în toartă de paner cu înălţimea
maximă de cca. 3,65 m deasupra solului actual. Umplutura cu zidărie a
acestui gol spre a-l reduce la meschina uşă actuală s-a
făcut în grabă, fără ca măcar să se
îndepărteze tencuiala glafurilor originare, descoperită cu ocazia
decapării. Marginea interioară a zidului nordic al fundaţiei
clădirii adosate „filează“ perfect cu marginea nordică a golului
intrării. Marginea interioară a zidului sudic al fundaţiei nu
„filează” exact cu marginea sudică a golului intrării,
rămânând la cca. 40 cm mai la S. Din fericire s-a păstrat pe
faţada castelului o parte a tencuielii vechi - corespunzătoare
golului originar al intrării - pe care s-a putut observa la 1,65 m
deasupra solului actual o ridicătură, „întoarcerea” acestei tencuieli
pe elevaţia zidului construcţiei adosate.
4. 3. Faţă de descoperirile arheologice
şi de parament se poate conchide că vechea intrare a castelului se
făcea printr-o construcţie patrulateră de dimensiuni apreciabile
(6 x 5 m la exterior). După caracteristicile sale, această
construcţie, susţinută la colţuri pe picioare de
zidărie permitea accesul pe sub arcele de la sud şi nord al
trăsurilor şi intrarea adăpostită a persoanelor sosite
astfel în castel. Parametrii tehnici ai caleştilor şi trăsurilor
de după mijlocul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a
celui de-al XIX-lea permiteau accesul şi staţionarea întregului
vehicul, sub parterul acoperit, mai puţin atelajul. În principatul
Transilvaniei celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea o
analogie se poate face cu binecunoscutul castel baroc al familiei conţilor
Teleki de la Satulung din ţinutul Chioarului (comitatul Solnoc -
Dăbâca, azi judeţul Maramureş). Analogia împinsă până
la ultimele sale consecinţe ar presupune existenţa unei încăperi
la etajul construcţiei. Alte analogii la fel de tentante se pot căuta
peste Carpaţi, de pildă în Moldova, exemplul tipic fiind aşa
numita Universitate Veche din Iaşi. De fapt locuinţa din
capitală a cunoscutului mare vistiernic Ioan Cantacuzino şi, între
1795-1799, palatul principelui Alexandru Callimachi, edificiul se remarcă
prin înlocuirea tradiţionalului foişor cu o intrare acoperită -
portic cu parter şi etaj alipit faţadei principale şi dispus în
ax.
4. 4. Relevarea la începutul celor câteva trepte
de intrare în casa administratorului castelului a două blocuri de
piatră cu blazoanele brâncoveneşti refolosite aici, întru totul
asemănătoare celor de la poarta de la 1800 completează imaginea
intrării acoperite dinaintea palatului. Provenienţa elementelor
sculpturale tocmai de la acest portic este plauzibilă şi descoperirea
în săpăturile noastre a rămăşiţelor unei piese asemănătoare,
din acelaşi material nu fac decât să întărească
posibilitatea. Mai mult, deja menţionatul castel de la Satulung
indică o amenajare peisagistică apropriată utilizării
intrării acoperite printr-o alee în jurul unui rond situat înaintea
acesteia. Or dispunerea arborilor seculari ai aleei de acces spre palat,
deschiderea lor către un rond păstrată doar în amintirea unora
dintre bătrânii satului, conferă o şi mai mare greutate
consideraţiilor precedente.
5.1. Cercetările arheologice şi de
parament din campania 1999, deşi reduse independent de voinţa
noastră, modifică substanţial viziunea asupra restaurării
faţadei principale a castelului. Intrarea originală şi porticul
ce o preceda conferă edificiului o nobleţe pe care uşa
actuală - rezultat, de bună seamă al prefacerii clădirii în
ultimele decenii ale secolului trecut - ca şi balconul de deasupra i-o
răpeau. Totodată lămurirea înfăţişării
originale a faţadei principale subliniază chestiunile nelămurite
ale evoluţiei edificiului şi necesitatea unui nou program de
cercetare.
Cod
sit: 30461.01
Ioan Crişan (MTC Oradea)
Având în vedere că depresiunea
Beiuşului este o microzonă mai puţin cunoscută şi
cercetată din punct de vedere arheologic, în lunile februarie - martie
1999 au fost efectuate recunoaşteri de teren pe valea Crişului Negru.
A fost descoperit amplasamentul medieval al aşezării Sânmartin de
Beiuş. Prin periegheze repetate au fost localizate în partea de hotar
numit „La Piatră” vatra de locuire a satului, cimitirul şi punctul
unde se afla biserica. În luna mai a fost trasată în vatra
aşezării medievale o secţiune de control cu dimensiunile de 50 x
2 m. A fost scos la lumină material arheologic care probează că
a fost locuită în evul mediu între secolele X / XI - XVI. A fost
dezvelită totodată o gospodărie ţărănească
alcătuită dintr-o locuinţă şi o anexă, probabil
grajd de vite datate pe baza materialului ceramic în secolele XI - XIII. În
vederea dezvelirii ei a fost deschisă C 2, cu dimensiunile de 6 x 6 m. A
mai fost dezvelit un complex arheologic, respectiv o groapă menajeră,
conţinând un bogat material ceramic datând din secolul al XVI-lea. A fost
întregit un vas ceramic, piesa având alături de valoare
ştiinţifică şi valoare muzeală.
Cercetările de la Sânmartin de
Beiuş au scos la lumină primele materiale arheologice medievale
timpurii din depresiunea Beiuşului. Gospodăria
ţărănească din secolele XI - XIII este una din
puţinele complexe de acest fel. Materialele rezultate din
săpătură pot fi expuse la muzeul din Beiuş.
Cercetările din locul „La Piatră” merită a fi continuate prin
dezvelirea vestigiilor cimitirului, a bisericii, deci o cercetare complexă
a acestei aşezări medievale.
Cod sit 155537.01
Adrian Bejan, Marius Grec
A. Pornind de la stratigrafia secţiunilor
S 1 - S 2 / 1995 şi de la topografia terenului, în anul 1995 s-au stabilit
două etape de cercetare:
Prima etapă a urmărit
delimitarea perioadelor de locuire în în punctul arheologic „Selişte”, precum şi fixarea pentru
fiecare din aşezările suprapuse a limitelor, ariei aproximative de amplasare
pe teren şi a punctului de maximă intensitate de locuire. Concomitent
s-au degajat complexele arheologice descoperite, recuperându-se material
semnificativ, îndeosebi ceramică şi oase de animale.
Luându-se ca bază de cercetare
pătratul cu laturile de 100 m, stabilit din punctul “0” al
şantierului (a se vedea planul general de cercetare arheologică), pe
parcursul anilor 1995-1999 s-au efectuat săpături arheologice în zone
apropiate celor patru colţuri: NV, NE, SE, SV, secţiunile din anii 1999 încheind această
etapă de cercetare.
A doua etapă vizează
degajarea integrală a unui perimetru de 50 x 50 m, pentru a constata
relaţia spaţială dintre complexele arheologice integrate acestui
spaţiu precum şi aspectele de sistematizare ale fiecărui nivel
de locuire (aşezare). Această etapă începe în anul 2000,
continuând până la epuizarea obiectivului.
B. Campania arheologică din anul 1999 s-a
desfăşurat pe latura estică, spre colţul sud-estic al
perimetrului supus cercetării. Ea a început prin trasarea a două
secţiuni S 1/1999 (S 12 - numerotare de la începutul cercetării
arheologice - 1995) şi S 2/1999 (S 13) cu dimensiunile de 20 x 1,5 m,
ambele prelungindu-se ulterior la 23 m lungime. Orientate N - S, cele două
secţiuni au între ele distanţa de 3 m. Amplasarea lor în planul
general al şantierului: Mo/S 12 este la distanţă de 100
m E faţă de punctul “0”
al şantierului şi la 60 m S faţă de drumul de
ţară care taie platoul de la V spre E. Pentru degajarea complexelor
arheologice apărute s-au mai efectuat: S 3/1999 (S 14) la E de S 12 (lipită de
aceasta) cu dimensiunile S 14 = 15 x 2 m şi S 15 (S 4/1999) la V de S 13,
cu dimensiunile de 12 x 1,5 m, lipită de S 13, dar pornind de M 3 / S 13.
De asemenea, casetele: C 1 = 6 x 3 m, între M 3 şi M 9 / S
12; C 2 = 2 x 1 m, între M 1 - 3 / S 12; C 3=2 x 1 m, la V de S 15, între M 9 - 11 / S 15; C 4 = 2 x 1 m, la E de S 13, între M 19 -21 / S 13.
În urma efectuării secţiunilor
şi casetelor menţionate, au rezultat în anul 1999 următoarele
complexe arheologice:
I. Aşezarea
din epoca feudalismului dezvoltat
Ia. Locuinţă dreptunghiulară,
orientată N - S, cu dimensiunile de 4,70 x 2,30 m (S 12 - 14, M 9,20 -
13,90). Nivelul de locuire feudală începe sub solul modern, la adâncimea
de aproximativ 0,35 - 0,40 m şi coboară până la 0,60 m. Probabil
a fost o locuinţă de suprafaţă, ea putând fi
localizată după fragmentele ceramice apărute în zonă
şi după culoarea mai închisă a solului în perimetrul
locuinţei. Pe latura estică şi în colţul sud-estic
pământul este puternic ars (vatră distrusă?) până la
adâncimea de 0,50 m, deci 10 cm deasupra fundului locuinţei. Din
interiorul locuinţei s-au recuperat multe fragmente de
cărămidă feudală. Ceramica datează locuinţa în
secolele XVII-XVIII.
Ib. Groapă de provizii aproximativ
circulară, cu diametrul de 1,60 m (S 12 - 14, M 2,20 - 3,80). Pornind din
stratul de cultură feudal (a -0,40 m) coboară până la adâncimea
de 0,90 m. Pe fundul gropii, alături de câteva fragmente ceramice, s-au
găsit aruncate multe fragmente de cărămidă feudală,
identice cu cele din locuinţă, fapt ce ne determină să
presupunem abandonarea concomitentă atât a locuinţei cât şi a
gropii.
II. Aşezarea feudal timpurie
(sec. X/XI-XII)
Nivelul
de locuire se detaşează sub nivelul aşezării feudale,
uneori separat de pelicule de pământ groase de 5 - 10 cm. Locuinţele
se găsesc între 1,05 - 1,15 (1,20) m adâncime şi sunt datate cu
fragmente ceramice provenind de la oale-borcan mijlocii şi numeroase buze
de cazan. În zonele fără locuinţă nivelul este mai ridicat,
stabilindu-se între 0,80 - 0,90 m.
IIa. Locuinţă patrulateră.
Bordei dreptunghiular orientat E - V, cu laturile de 2,20 x 1,50 m. A
apărut după înlăturarea locuinţei feudale sub care se
află aproape integral, vizibil în peretele estic al S 12, M 9,50 - 11. În
colţul sud-vestic, la 0,80 m adâncime, s-au degajat resturile extrem de
prost păstrate (ardere incompletă) ale unei vetre circulare scobite
în colţul locuinţei, vatră având diametrul de aproximativ 1,20
m.
IIb. Bordei aproape pătrat, cu
colţuri rotunjite, cu dimensiunile 3,50 x 3,20 m (S 13 - 15, C 1, M 3,80 -
7,30). Coboară până la 1,15 m adâncime. În colţul sud-vestic se
află vatra distrusă, cu diametrele 1,30 x 1 (0,80) m,
supraînălţată faţă de fundul locuinţei cu 10 cm
(adâncime 1,05 m).
IIc. Vatră ovală, orientată
N - S, cu axele 1,25 x 1 m (S 15 - C 3, M 12,50 - 13,75). Relativ bine
păstrată, pe faţa sa, aflată la 0,80 m adâncime s-au
păstrat fragmente ceramice din secolele XI - XII, oase de animale, iar
spre V, un fragment din gardina vetrei.
IId. Groapă aproape circulară, de
mici dimensiuni, cu diametrul aproximativ de 1,20 m (S 12 - C 2, M 1 - 2,20).
Adâncime de până la 1,10 m. În partea estică deranjează o
groapă de provizii mai veche.
IIe. Groapă menajeră ovală, de
mici dimensiuni (1,20 x 1 m), cu fund albiat (S 13 - C 4), orientată N -
S, adâncime maximă - 1,20 m. Nu s-au găsit fragmente ceramice sau
alte elemente de datare, dar aparţine nivelului feudal-timpuriu.
IIf. Aparţinând aceluiaşi nivel
şi grupate compact, în cadrul S 12, M 18 - 23 s-au degajat trei gropi mici
menajere, de formă ovală, puţin adâncite (0,90 - 0,98 m - una
singură de 1,13 m adâncime) şi cinci gropi circulare, de pari /
stâlpi, cu diametre de 10 - 15 m.
III. Aşezarea postromană din
secolele III - IV
Nivelul
de locuire postroman se află la adâncimea de până la 1 m în zonele
aflate în afara perimetrului maxim al aşezărilor feudale, până
la 1,50 - 2 m, când aşezarea postromană este suprapusă de cele
feudale. Pentru prima oară în anul 1999 a apărut o
locuinţă, în ceilalţi ani degajându-se doar gropi de provizii
şi şanţuri din care s-au excavat segmentele aflate în
secţiuni.
IIIa. Bordei patrulater, cu
colţuri rotunjite. Orientat aproximativ E - V, abătându-se însă
de la axă pe direcţia NE - SV. Dimensiuni: 3,50 x 3,10 m (S 12 - 14, C 1, M 4,80 - 8,20). Pe latura estică se
îngustează uşor cu 0,40 - 0,50 m. Fundul bordeiului este la 1,45 m
adâncime, dar aproximativ 40% din interiorul locuinţei (latura
estică, până spre mijlocul său) este mai înaltă (-1,30 m),
formându-se o treaptă ce desparte locuinţa în două pe axa NE -
SV. În colţul de NV, la adâncimea de 1,20 m, supraînălţată
faţă de fund, sunt resturile unei vetre distruse din vechime
(dimensiuni 1,45 / 1,50 / 1,05 m). Din inventar, fragmente ceramice
cenuşii, postromane, din secolele III-IV, lucrate la roată
rapidă.
IIIb. Groapă de provizii aproximativ
circulară, puţin ovală, orientată NV - SE, cu dimensiunile
de 1,80 x 1,60 m (S 12 - 14, M 0,40 - 2,20). Spre S se află sub groapa
feudală Ib., iar spre V, în partea superioară este deranjată de
groapa IId. (feudalismul timpuriu). Pereţii cilindrici, nearşi,
groapa neavând probabil o lungă utilizare. Adâncimea gropii este de 1,45
m. Din umplutură, fragmente ceramice postromane, cenuşii, lucrate la
roată rapidă.
IIIc. Groapă circulară cu diametrul
de aproximativ 1,30 m (S 13 - 15, M 9,20 - 11,50). Pereţii şi fundul
gropii au urme de ardere superficială. Fundul gropii se află la
adâncimea de 1,40 m. Spre NE se află o platformă înaltă de
aproximativ 10 cm, mai puternic arsă decât restul fundului.
IV. În anul 1999 nu au apărut urme de
locuire din a doua jumătate a mileniului I p.Chr. şi nici nivelul
preistoric nu a fost sesizat în secţiuni.
(Pl. 59)
Cod
sit: 98925.01
Cornelia Magda Mantu (IA Iaşi),
Senica Ţurcanu (CNMM Iaşi).
Săpăturile arheologice din campania 1999
de la Scânteia au avut ca prim obiectiv cercetarea în adâncime a unei
părţi din Suprafaţa III (carourile 9 - 16 A - E), iar apoi
trasarea unei alte suprafeţe, lipită de aceasta, cu carourile 9 - 16
α - ß, pentru precizarea laturii de vest a locuinţei 9. În
suprafaţa adâncită la începutul campaniei de săpături din
1999, au fost identificate 21 de gropi, în general, de mici dimensiuni şi
fără un inventar foarte bogat. Nici una dintre ele nu conţinea
ceramică de tip „Cucuteni C”, aşa cum ne aşteptam. Cercetarea
noii suprafeţe deschise, cca. 108 mp, a dus la concluzia că latura de
V a locuinţei 9 a fost în timp destul de deranjată, poate şi de
lucrările agricole. Locuinţa a fost descoperită pe latura de S
la cca. -0,50 m, iar pe cea nordică la -0,78 m. Bucăţile de
platformă erau amestecate cu fragmente de chirpici mărunte mai ales
pe margine, atât pe laturile nordică şi sudică, cât şi pe
cea vestică. În imediata apropiere a marginii de N a platformei (-0,78 -
0,83 m) au apărut mai multe pietre (18) şi bucăţi de
chirpic amestecate cu cioburi. Aceste pietre au fost probabil folosite drept
nicovale pentru prelucrarea silexului, concluzie firească ce se impune,
dacă avem în vedere şi numărul ridicat de piese din silex
descoperite în preajma acestei zone. Din aceeaşi arie mai provin şi
câteva statuete antropomorfe, fragmente de lipituri de vatră, mai multe
fragmente de hematit şi un fragment dintr-o bară de cupru. Două
vase întregibile au apărut în dreptul carourilor 12 - 13, printre
dărâmăturile platformei locuinţei 9. În zona exterioară
platformei au fost descoperite, de asemenea, numeroase materiale ceramice.
După demontarea locuinţei şi a zonei cu material arheologic din
jurul ei, am descoperit în partea de N alte două aglomerări distincte
de materiale arheologice. Cea din carourile 11 - 12 (denumită
convenţional „Complexul de pietre I”), ce era legată de malul de V al
secţiunii, zăcea la cca. -0,97 - 1,06 m, iar cea de-a doua grupare,
din carourile 10 - 11 („Complexul de pietre II”), zăcea ceva mai jos, la
cca. -1,10 - 1,20 m. Aceste două grupări constau mai ales dintr-un
număr mare de pietre, dintre care unele de dimensiuni destul de mari,
alături de care au mai apărut oase de animale şi ceramică.
În „Complexul de pietre I”, de exemplu, alături de pietre au apărut
foarte multe lipituri de cuptor de ars ceramica, cu perforaţii, în timp ce
în „Complexul de pietre II” unele pietre par să provină de la
râşniţe şi din acest punct de vedere merită amintită o
jumătate dintr-o piatră de râşniţă, de formă
alungită, perforată circular în zona centrală. În ambele
complexe, dar mai ales în cel de-al doilea, au apărut mai multe percutoare
- frecătoare.
La curăţarea acestor complexe, dar
şi în momentul demontării lor, au fost descoperite numeroase piese
din silex (mai ales aşchii şi în număr mai redus piese finite
propriu-zise), una din cupru, idoli antropomorfi şi mai multe fragmente de
hematit. Ceramica descoperită în această zonă este atât din
categoria semifină, pictată (mai ales fragmente de castroane şi
mai puţine cupe sau suporturi), cât şi din categoria grosieră
(fragmente de pithos decorate cu barbotină şi butoni
ornamentali). Numărul pieselor din silex descoperite în această
zonă, alături de celelalte provenind din preajma L. 9 (campania
1998), concentraţia mare de pietre, dintre care apreciem că unele au
fost folosite drept nicovale (există câteva pietre cu mici perforaţii
circulare la suprafaţă (albieri) care conduc la concluzia că au
fost folosite în procesul de cioplire a nucleelor), arată faptul că
locuinţa 9 şi zona adiacentă ei au fost folosite pentru
prelucrarea silexului. Acest lucru se poate afirma şi dacă avem în
vedere numărul extrem de mare al pieselor din silex din această
zonă a Suprafeţei III, comparativ cu altele din partea
aşezării studiată până acum.
În capătul de S al suprafeţei
cercetate în campania 1999, în carourile 15 - 16 α - ß, la nivelul de
-0,70 m, a fost identificată o aglomerare de cca. 2 x 4 m ce consta din
mai multe bucăţi de lipitură de cuptor (20 din care 11 erau
netede pe o parte, aveau o margine relativ dreaptă şi chiar
perforaţii circulare), oase de animale, fragmente ceramice şi pietre,
pe care am denumit-o „Anexa locuinţei 9”. Această anexă se
leagă, conform planului complexelor studiate, de o zonă
cercetată deja în suprafaţa II. Legată de această
anexă, cca. 13 cm mai jos, de-a lungul malului de V, în carourile amintite,
pe o suprafaţă de cca. 6 x 3 m, a fost identificată o altă
grupare de materiale arheologice. Pe latura de S a acestui complex (-0,83 m),
numită convenţional Anexa I - L. 9, au apărut şi acum
lipituri de cuptor, netede pe o parte sau pe ambele şi prevăzute cu
perforaţii circulare; în schimb partea dinspre nord (-1,03 m) constă
mai ales din pietre de mici dimensiuni, oase de animale şi fragmente
ceramice. Ceea ce a atras în mod deosebit atenţia noastră în momentul
descoperirii acestui complex, a fost apariţia aici a unei mandibule
şi a unui fragment de humerus, ambele umane. Analiza antropologică,
efectuată de către Dan Botezatu de la Centrul de Cercetări
Biologice Iaşi, a confirmat supoziţiile noastre. Mandibula poate fi
atribuită unui bărbat matur, de circa 40 de ani, cu evidente
caractere nordoide, iar diafiza de humerus drept, provine de la o femeie
adultă, care practica îndeletniciri manuale intense („V” deltonian este
bine dezvoltat şi permite o atare concluzie).
După demontarea complexelor prezentate, s-a
trecut la săparea în adâncime a întregii noi suprafeţe trasate în
1999. Astfel au fost identificate 15 gropi de dimensiuni diferite dintre care
atrag atenţia în mod deosebit câteva: 172, 174, 175, 176, 183 şi, mai
ales, groapa 173. Ultima groapă menţionată,
de dimensiuni foarte mari, cca. 4 x 3 m lăţime, a apărut la
-1,20 m şi avea fundul la -2,90 m. Având formă de sac în profil,
groapa prezenta unele lărgiri şi retrageri ale diametrului. Aici a
fost descoperită, în primul rând, o mare cantitate de ceramică,
alături de numeroase alte artefacte: 5 idoli antropomorfi, 7 idoli
zoomorfi, 2 pandantive din scoică, perforate (unul fragmentar), 4 idoli
conici, 4 sule de os, 1 phallus din lut ars, 2 bile pentru praştie şi
334 piese din silex (din care unelte propriu-zise 10). Umplutura gropii, extrem
de densă, de culoare brun închisă în partea de sus, după -1,67 m
era amestecată cu o mare cantitate de cenuşă, de culoare
negricioasă sau albicioasă. În aceeaşi groapă, au fost
descoperite foarte multe pietre, unele de la râşniţă,
frecătoare, percutoare ca şi bucăţi de lipitură de
vatră sau fragmente de placă de cuptor perforate. La nivelul -1,40 m
a fost identificată o mandibulă de la o femeie matură (cca. 40
de ani), iar în cel următor, mai mulţi dinţi de animale.
Începând cu nivelul -1,83 m şi-a făcut apariţia şi o
ceramică de culoare neagră, lucioasă, pictată în anumite
porţiuni cu culoare roşie intensă (pictură probabil
ulterioară arderii). Începând cu -2,10 m au fost identificate mai multe
grupări de vase. Astfel, menţionăm un picior de la un vas tip
fructieră sub care am găsit 89 de aşchii şi 6 lame de
silex. Acest picior era aşezat peste o altă grupare de vase sparte in
situ ce erau situate pe latura de NE a gropii. În nivelul -2,70 - 2,90 m,
aproape de fund, alături de alte materiale descoperite atrage atenţia
şi o mică strachină, spartă in situ, ce era
aşezată cu fundul în sus. În momentul în care am întors-o cu
faţa în sus, am observat că era acoperită cu un strat gros de
culoare roşie, probabil hematit pulverizat (analize în curs de efectuare
de către M. Geba şi A. M. Vlad de la Laboratorul Zonal de Restaurare
Conservare Iaşi).
Din acest scurt raport reiese, credem,
încă o dată, bogăţia materialului arheologic descoperit la
Scânteia în cursul campaniei de săpături din 1999. În cursul acestei
campanii, din zona apropiată L. 9 au fost descoperiţi 19 idoli
zoomorfi, 60 fragmente de idoli antropomorfi dintre care unii extrem de
interesanţi ca formă şi decor, cu totul deosebiţi
faţă de descoperirile anterioare. Nu putem omite nici alte materiale
printre care 32 de unelte din silex (gratoare, străpungătoare,
vârfuri de săgeţi), 4 piese din cupru (1 mărgică, 1 ac, 2
fragmente de bară din cupru), obiecte de podoabă din scoică
şi os (între care o mărgică tubulară) sau unelte deosebit
prelucrate. Izolat, pe latura sudică a suprafeţei III au apărut
mai multe fragmente ceramice din categoria „Cucuteni C”. Alături de resturile umane deja menţionate în acest
raport, mai atrag atenţia alte două fragmente de cranii umane (unul
sigur feminin, de vârstă adultă sau matur tânăr) şi un
dinte incisiv superior provenind de la un adult. Aceste materiale constituie o
nouă dovadă cu privire la practicarea canibalismului în cadrul
comunităţilor cucuteniene, aşa cum se ştie deja pe baza
descoperirilor din mai multe aşezări printre care şi cea de la
Scânteia. Rezultatele campaniei de săpături arheologice din anul
1999, ca şi expoziţia „Scânteia. Cercetare arheologică şi
restaurare” ce s-a bucurat de interesul publicului şi specialiştilor
în intervalul 18 mai - 15 septembrie 1999, arată, credem în mod clar,
necesitatea continuării cercetărilor în situl Cucuteni A 3.
Cod sit: 1883.03
Nicolae Marcel Simina (MO Sebeş)
În primăvara anului 1999, efectuarea unor
lucrări de construcţie a unui imobil în Sebeş, str. Mihai
Viteazu nr. 37 („Casa Holeanca”)[1], au prilejuit, după săparea
mecanică a suprafeţei de fundare (14 x 7 m), efectuarea unor
observaţii arheologice. Situată în exteriorul cetăţii, la
18 m de latura de E, zona nu face parte din categoria celor care implicau în
prealabil eliberarea de sarcină istorică [2] (Pl. 42). Demersul
arheologic s-a rezumat în cazul de faţă la recuperarea unor materiale
arheologice şi la desenarea stratigrafiei verticale, respectiv a
profilului de N din zona excavată.
Suita stratigrafică verticală
înregistrată are la bază solul viu, reprezentat prin pietrişul
nativ. La m 9 peste pietriş, au fost identificate resturile unui zid de
piatră de râu legat cu mortar de slabă calitate. Prezenţa
zidului a determinat modificarea coloanei stratigrafice înregistrate de ambele
părţi ale acestuia. În zona primilor 5 m, lângă zidul de
piatră, peste solul viu, s-a constatat existenţa unui strat de
pământ negru amestecat cu resturi de podea din lut, arsură şi
sporadice fragmente ceramice. Acest strat a fost deranjat parţial de un
nivel de pământ şi piatră, bogat în resturi de mortar.
Stratigrafia înregistrată după m 9, are la bază pietrişul
nativ care este suprapus de un strat de lut galben curat. Urmează un nivel
de pământ negru, cu sporadice urme arheologice, fără urme de
mortar sau piatră şi care între m 10 şi 14 se adânceşte în
solul galben 0,30 m. Nivelul negru este succedat în parte de un strat
subţire de pietriş. Peste stratul de pietriş se află un
nivel de depunere subţire de pământ negru, urmat de un strat de
pietriş relativ constant ca grosime. Coloana stratigrafică continuă
printr-un strat masiv de pământ cenuşiu amestecat cu nisip. Acesta
este suprapus de un nou strat de umplutură de pământ de culoare
cenuşie care este deranjat de un strat de pietriş amestecat cu
cărămizi, iar mai apoi de resturile unei fundaţii din beton (Pl.
42).
Materialul arheologic descoperit se rezumă la
câteva fragmente ceramice (nr. inv. A. 6335) care provin din stratul de
pământ negru amestecat cu resturi de podea şi care a fost surprins
lângă zidul de piatră. Ca tip de vas se întâlneşte cana cu gura
lobată [3] (Pl. 42, 43).Cele mai vechi urme de cultură materială
de la Sebeş - „Casa Holeanca”, aparţin perioadei medievale şi
provin din stratul de pământ negru în care s-a început amenajarea unei
locuinţe. Aceste lucrări nu au fost finalizate, iar în imediata
apropiere ridicându-se o nouă construcţie din piatră de la care
s-a păstrat fundaţia unui parament. Perioadei de funcţionare a
noii construcţii îi corespund şi două nivele de pietriş,
respectiv de amenajare a curţii interioare a acesteia. Dacă momentul ante-quem
de ridicare a construcţiei nu poate fi precizat, în schimb cel post-quem
poate fi pus în corelaţie cu anul 1387 când se obţine de la regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dreptul de a ridica în jurul Sebeşului
un zid de piatră [4]. Sistemul defensiv ridicat la Sebeş trebuie
să fi determinat şi efectuarea unor lucrări de sistematizare a
oraşului; printre ele se înscrie şi
renunţarea la unele construcţii situate în exteriorul noii incinte a
cetăţii. Într-un asemenea context s-a produs demantelarea
construcţiei de piatră şi eliminarea fundaţiei de parament
ce servea ca pandant al zidului surprins arheologic. Lucrările respective
au fost succedate de ridicarea unei noi incinte a cetăţii, fapt
sesizat arheologic prin identificarea unor urme de la construcţia
acesteia. Ulterior, în epoca modernă, cetatea a început să-şi
piardă din atribuţiile sale defensive, fapt pentru care s-a trecut la
nivelarea şanţului de apărare. Din această perioadă au
fost surprinse o serie de straturi de umplutură moderne şi
contemporane care nu prezintă interes din punct de vedere arheologic.
Cercetarea arheologică de la Sebeş -
“Casa Holeanca” este prima investigaţie arheologică întreprinsă
imediat în exteriorul cetăţii locale şi a avut drept rezultat
surprinderea unei locuinţe orăşeneşti care a fost
demantelată probabil cu prilejul ridicării în anul 1387 a unei
incinte de piatră în jurul oraşului medieval.
Note:
[1]. În acest
imobil a locuit pictorul sebeşan de origine germană Hermann
Meuselbach (1858 - 1924), autor a peste 26 de lucrări cu Sebeşul
şi împrejurimile sale.
[2]. Conform
Planului urbanistic zonal al oraşului Sebeş, avizat de Ministerul
Culturii la data de 6.07.1998.
[3]. Pentru
analogii vezi Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania,
Bucureşti, 1992, fig. VI / 1; Ioan F. Pascu, Studii de Istorie a
Transilvaniei, Cluj Napoca, 1, 1994, p. 72 şi 73, fig. 13 / 2 - 3; Benkö
Elek, Demeter István, Székely Attila, Középkori mezöváros a Székelyföldön,
Kolozvár, 1997, p. 69, kep 6 / 4, tabla 6 / 1 şi 12 / 7.
[4]. Gh. Anghel, Fortificaţii
medievale de piatră din secolele XIII – XVI, Cluj Napoca, Editura
Dacia, 1986, p. 160.
Cod
sit: 1883.04
Nicolae Marcel Simina (MO Sebeş)
Construirea unui imobil în Sebeş, str.
Mioriţei nr. 2, în zona din interiorul cetăţii medievale,
respectiv chiar pe incinta estică a cetăţii (Pl. 44 /1), a
determinat efectuarea, în luna mai a anului 1998, a unor lucrări
arheologice de eliberare de sarcină arheologică[1]. Având ca punct de
plecare planul de executare a fundaţiei noii construcţii, s-a trecut
la săparea mecanică a unei suprafeţe patrulatere de 12,5 x 10,5
m, care a fost excavată până la -1,80 m faţă de nivelul
actual de călcare, lângă zidul cetăţii. Stratul excavat
conţinea resturi de moloz amestecate cu umplutură de pământ,
precum şi unele materiale, care au permis datarea acestuia în secolele
XVIII - XIX. În interiorul suprafeţei excavate s-a efectuat o
secţiune de control, cu dimensiuni de 10 x 1,5 m, care a fost trasată
perpendicular pe zidul cetăţii, în colţul de SE al zonei
săpate mecanic. Suprafaţa secţionată a oferit o
coloană stratigrafică concludentă în carourile 1 - 3, respectiv
lângă zidul de incintă. Peste solul viu, compus din lut galben, în
care s-a pătruns până la -0,35 m fără a atinge talpa de
fundare a zidului de incintă, s-a surprins un strat de pământ negru
lutos, lipsit de urme arheologice. Acesta a fost suprapus de un nivel de
pământ cenuşiu sfărâmicios care conţinea sporadic fragmente
ceramice din a doua jumătate a secolului XVI-lea şi de la începutul
secolului al XVII-lea, precum şi resturile unei calote craniene umane. A
urmat un strat de moloz şi umplutură modernă, care s-a
păstrat încă pe o lăţime de circa 0,45 m, faţă de
nivelul orizontal limită al suprafeţei excavate (Pl. 44 /2). Din punct
de vedere al materialului arheologic, pe lângă câteva fragmente ceramice
care se datează în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi la
începutul secolului al XVII-lea, s-a descoperit la curăţirea zidului
medieval de incintă, deasupra acestuia, un medalion de bronz cu diametrul
de 2,5 cm, având imaginea regelui Ferdinand de Hohenzollern (1914 - 1927), (Pl.
45/3).
Cercetarea arheologică de la Sebeş,
str. Mioriţei nr. 2, a reuşit să surprindă, pentru prima
dată într-o investigaţie sistematică, zidul medieval al
cetăţii locale. Acest zid a fost construit prin săparea unui
şanţ, lat de 1,50 m, care a fost umplut cu pietre mari de râu, prinse
cu mortar de bună calitate. Tehnica în care este construit zidul medieval
de incintă în zona cercetată arheologic se deosebeşte radical,
prin maniera de execuţie, materialul şi mortarul utilizat, de
paramentul vizibil astăzi în elevaţie şi care este mai îngust cu
0,80 m faţă de zidul medieval (Pl. 45/4). Situaţia
stratigrafică înregistrată denotă faptul că peste solul viu
se afla un strat de pământ negru lutos, steril arheologic, surprins
dealtfel si în alte zone cercetate arheologic în cetatea Sebeş, peste care
s-a construit zidul de incintă. Referitor la acest moment, documentele
vremii precizează că în luna iulie a anului 1387, o delegaţie
locală a obţinut de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg,
dreptul de a ridica în jurul oraşului o incintă fortificată cu
zid de piatră. Mai târziu, la 23 noiembrie 1388, actul amintit anterior
avea să fie reconfirmat la cererea preotului Andrei din Sebeş [2].
Cererea orăşenilor sebeşeni a fost probabil motivată de
faptul că la sfârşitul secolului al XIV-lea s-au înregistrat primele
incursiuni ale turcilor în Transilvania, care au provocat pagube serioase
locuitorilor din Ţara Bârsei şi din părţile Sibiului.
Întârzierea construcţiei unei fortificaţii în jurul oraşului
Sebeş poate fi explicată şi prin situarea acestuia la doar 15 km
de Alba Iulia, virtualul oraş episcopal al Transilvaniei medievale.
Sebeşul figura în Evul Mediu ca unul dintre cele mai importante centre
economice şi urbanistice săseşti din Transilvania, iar
relaţiile dintre localnici şi pătura conducătoare a
Episcopiei Catolice din Alba Iulia nu au fost, în ansamblu, dintre cele mai
amiabile. Episcopia Catolică de Alba Iulia nu putea tolera existenţa
în imediata apropiere a oraşului său de reşedinţă a
unui oraş săsesc, adeseori oponent, care să fie prevăzut
şi cu un puternic sistem defensiv. Odată cu invaziile turceşti,
oraşul Alba Iulia avea nevoie de o zonă de protecţie. Din punct
de vedere strategic Sebeşul deţinea o poziţie
preferenţială. Astfel s-ar putea explica construirea destul de
târzie, către sfârşitul secolului al XIV-lea, a unei puternice
incinte fortificate prevăzută cu turnuri şi patru porţi de
acces, în jurul oraşului medieval al Sebeşului.
Locuirea intensă în cetate a determinat
efectuarea de-a lungul timpului a unor lucrări de reamenajare şi de
îndepărtare a depunerilor acumulate. Dovada în acest sens este hiatusul
înregistrat stratigrafic între momentul construirii cetăţii şi
cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, eventual începutul
secolului al XVII-lea. După această perioadă zona cercetată
arheologic se găsea, potrivit planului general al oraşului din
anul1769 [3], în apropierea „grădinii” mănăstirii
călugărilor franciscani care deţineau actuala biserică a
parohiei romano-catolice din Sebeş [4] .În secolul al XVIII-lea s-a
ridicat la Alba Iulia cea mai puternică cetate în stil Vauban din SE
Europei, fapt cu profunde implicaţii asupra fortificaţiilor ridicate
anterior în interiorul arcului carpatic. Cetatea Sebeşului era practic
scoasă din calculul sistemului defensiv zonal. Treptat, cetatea a devenit
dintr-un instrument de apărare un simbol al oraşului
păstrându-se astfel vie amintirea vremurilor de altădată. Mai
târziu, către anul 1900, zona cercetată arheologic se afla
situată la limita grădinii fostei mănăstiri franciscane de
secol XVIII din Sebeş, probabil şi a fostului cimitir al
mănăstirii dominicane din Evul Mediu, fiind proprietatea lui Martin
Rimmer [5] (Pl. 46). La acea dată, zidul medieval al cetăţii se
afla încă în picioare, ulterior fiind demantelat, în prelungirea actualei
străzi Mihai Viteazul, asigurându-se astfel accesul direct din centrul
şi piaţa oraşului spre gara locală, inaugurată în anul
1897. Zidul cetăţii probabil că se afla atunci într-o
avansată stare de ruină, întrucât
a necesitat refacerea acestuia. Lucrările respective sunt evidenţiate
şi de medalionul de bronz cu efigia regelui Ferdinand.
Cercetarea arheologică de la Sebeş, str.
Mioriţei nr. 2, a oferit noi informaţii în legătură cu
fortificaţia medievală contribuind la cunoaşterea trecutului
comunităţii locale. Pentru prima dată s-a reuşit la
Sebeş surprinderea într-o săpătură arheologică a
zidului de incintă din perioada medievală, sesizându-se şi
refacerea acestuia în perioada medievală.
Note:
[1] Prin adresa
cu nr. 2388 / 04. 1988 emisă de Ministerul Culturii, Direcţia Monumentelor
Istorice, se aducea la cunoştinţa Muzeului
Orăşenesc Sebeş avizul favorabil pentru construcţie,
beneficiar fiind Andreiu Ilarion. Conform adresei cu nr. 392 / 27. 04. 1998,
eliberată de către Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,
lucrările de săpare a fundaţiei urmau să fie supravegheate
de către Nicolae Marcel Simina, muzeograf la Muzeul Orăşenesc
Sebeş.
[2] Gh. Anghel, Fortificaţii
medievale din piatră din secolele XIII – XVI, Cluj Napoca, ed. Dacia,
1986, p. 160
[3] M. Fleischer,
Ein bisher unbekannter Stadtplan von Mühlbach vom Jahre 1769, în:
Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 6, 1983, II, p. 131.
[4] Mihaela Sanda
Salantai, Mănăstirea dominicană din Sebeş (jud. Alba),
în: Ars Transsilvaniae, VI, 1996, p. 28.
[5] Conform
“Planului cadastral al oraşului Sebeş din anul 1900”, păstrat la
Primăria Sebeş - Serviciul Urbanism.
Cod
sit: 146478.01
Mircea D. Matei (Univ. Târgovişte), Paraschiva
Victoria Batariuc, Monica Gogu (MNB Suceava)
În anul 1999 săpătura
arheologică de la biserica fostei mănăstiri Sf. Ilie, de
lângă Suceava, ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare, şi-a
propus rezolvarea unor probleme ridicate de cercetarea din anul anterior. În
acest scop, s-a continuat cercetarea în secţiunea S IV, prin prelungirea
cu 1 m pe latura de N a bisericii. S-a urmărit efectuarea unor
observaţii legate atât de modul de realizare al zidului nordic al
construcţiei - care a cunoscut o refacere ulterioară, neglijent
executată - cât şi de starea de conservare a monumentului.
Pe latura de N a S IV, au fost descoperite
numeroase fragmente de mici dimensiuni de frescă, care a fost martelată,
cu scopul aşternerii, probabil în secolul XVIII, a unui strat de
tencuială roz, căzut şi el, fragmente din această
tencuială apărând în asociere cu fresca. Au fost descoperite şi
câteva fragmente de discuri decorative de faţadă, atât
nesmălţuite - un unicat în ceramica monumentală din Moldova -
ornamentate cu doi balauri încleştaţi în luptă, dar şi
smălţuite în verde, având figurată o Melusină, precum
şi un fragment de cărămidă smălţuită în
albastru de peruzea. Alături de fragmentele de ceramică monumentală,
în S IV au apărut şi fragmente de olane pentru acoperiş, atât
plane cât şi semicilindrice, cu o margine în ghirlandă,
nesmălţuite sau smălţuit în verde şi galben.
Prezenţa fragmentelor de discuri şi
butoni ornamentali cât şi a celor de olane pentru acoperiş, aduc date
preţioase despre aspectul exterior al bisericii Sf. Ilie - Suceava, una
dintre primele ctitorii ale voievodului Ştefan cel Mare.
Cod
sit: 88341.01
Zeno Karl Pinter (ULB Sibiu), Mihai Căstăian, Daniel
Ţuţuianu (MCDR Deva)
Fortificaţia medievală de
piatră de la Sibişel face parte din cetăţile de
refugiu înşirate pe bordura
piemontană nordică a Carpaţilor Meridionali, în partea de S a
Transilvaniei, aparţinând „Pământului Crăiesc” databile în
veacurile XIII - XIV. Cetatea domină dinspre răsărit vatra
satului Sibişel, aflându-se la altitudinea de 523 m în punctul numit de
localnici „Bordul”, care oferă o bună perspectivă înspre Valea
Mureşului şi asupra oraşului Orăştie.
Vestigiile vizibile
la suprafaţă sunt: drumul medieval de acces spre cetate,
şanţul de apărare plasat în partea răsăriteană,
turnul de poartă din care se păstrează ziduri cu
înălţimea de 5 - 6 m precum şi cca. 50 m din zidul de
incintă realizat din piatră locală legată cu mortar.
Cercetarea sistematică a fortificaţiei de la Sibişel a fost
demarată în vara anului 1999 prin realizarea a trei secţiuni. Prima
secţiune (S 1) cu dimensiunile 20 x 2 m a fost realizată pe axul
turnului de poartă în jumătatea de SE a acesteia. Au fost scoase în
evidenţă adâncimea fundaţiei turnului şi
particularităţile constructive ale acestuia, acumulările de
materiale şi zidărie prăbuşite pe parcursul Evului Mediu,
precum şi distrugerile provocate de căutătorii de comori în
epoca modernă şi în zilele noastre. Secţiunea S 2 (4 x 2 m) a
fost plasată pentru identificarea tronsonului de zid aflat la nord de
turnul de poartă, iar S 3 (6 x 2 m) a urmărit aceeaşi
problemă la S de intrarea în cetate. (Pl. 47 )
Cod
sit: 143469.03
Petre Munteanu Beşliu (MN Brukenthal)
Cercetări de arheologie medievală în
oraşul Sibiu
În anul 1999 au fost continuate cercetările
arheologice la Biserica Azilului
şi a fost sondat terenul aparţinând unor clădiri propuse pentru restaurare. Resursele
financiare insuficiente nu au permis extinderea şi finalizarea
cercetărilor începute. În schimb, în faza de execuţie a
restaurării vechiului teatru (Sala Thalia) au fost alocate fonduri care au
condus la studierea unor detalii (canalele din subsolul turnului medieval -
Turnul Gros -, culoarul semicircular) şi raportul între acestea şi
şanţul de apărare. Fundaţia din pietre de râu a turnului de
artilerie a fost turnată într-un masiv strat de nisip. Exteriorul şi
încăperile adosate la S de Biserica Azilului au fost cercetate prin
două casete care au adus informaţii noi sau au clarificat probleme puse
de investigaţiile anterioare:
1. intrarea în
biserica transformată masiv în secolul al XVIII-lea a fost protejată
de un pridvor din care au fost surprinse urmele stâlpilor de susţinere a
acoperişului şi pavajul din cărămizi. Moneda datată
1812 marchează momentul demolării pridvorului;
2. în etapa
anterioară restaurării moderne, pereţii exteriori ai bisericii
au fost zugrăviţi, urmele de tencuială recuperate păstrând
ornamente geometrice;
3. caseta
exterioară a scos la lumină urmele a trei contraforturi suprapuse;
contrafortul inferior este adosat zidului corului şi ţine de un prim
nivel de refacere a bisericii;
4. corpul de
încăperi de la N de biserică se întindea până la nivelul
contrafortului, incluzând camerele adosate corului.
5. nivelul de
înmormântare a cuprins resturile a patru schelete de copii, unul
suprapunându-se unui adult. În cel mai
vechi strat de înmormântare a apărut un schelet cu mâinile pe lângă
corp, craniul ridicat faţă de nivelul corpului, depus într-o
groapă îngustă;
6. talpa
fundaţiei bisericii a fost aşezată pe un strat de pământ ce
conţine urme de lemn ars şi fragmente din vase de lut cu pereţii groşi;
7. încăperea
de la SV de biserică a fost adosată navei, perioada de
funcţionare fiind marcată de forme ceramice medievale. Din cauza apei
ce a inundat caseta, săpătura arheologică din încăperile de
la S de biserică nu a fost finalizată.
În secţiunea arheologică practicată
la S de Biserica Azilului au apărut structuri de zidărie care
ilustrează raporturi între amenajările medievale din zonă:
încăperile
adosate Bisericii Azilului au suprapus trepte masive din piatră care
făceau legătura între construcţiile de pe terasa de sus (casa
parohială) şi spitalul oraşului; 2.zidul ce mărgineşte
curtea casei parohiale suprapune pietrele de pavaj ale unui drum, el
neputându-se confunda cu un presupus zid de apărare al construcţiilor
de pe terasa de sus (“incinta I” ?.?!) Zidul menţionat a avut aceeaşi
funcţiune cu zidurile dezvelite în grădina casei cu nr. 22 din
Piaţa Mică: să susţină pământul adus pentru
nivelarea zonei de la marginea terasei, formându-se astfel spaţiul unor grădini de
odihnă. Grădina casei din Piaţa Mică nr. 22, a fost
lăţită în secolul al XVIII-lea. Amenajarea grădinii
anterioare şi a casei de pe terasa superioară poate fi plasată
cronologic în măsura determinării monedei ce a apărut în stratul
de pământ galben, nivelator al terenului. Zidul din piatră al
clădirii - de care se adosează încăperile pivniţei - a
intersectat un val din pământ care, la rândul lui, a suprapus un nivel
compact de arsură. Situaţia stratigrafică aduce în discuţie
primele amenajări ale aşezării de colonişti, realitate ce
face obligatorie continuarea săpăturii arheologice, dealtfel
bogată în materiale ceramice medievale, fragmentare şi întregibile.
Deşi s-a discutat mult de restaurarea clădirii din Piaţa
Mică nr. 16, cu greutate am găsit fonduri pentru practicarea unei
singure casete în spaţiul comercial al monumentului istoric. Caseta a
permis identificarea a două straturi de arsură: cel inferior,
anterior construcţiei din material durabil şi unul superior ce
ilustrează momentul
dezafectării spaţiului comercial. Fundaţia spaţiul
comercial a fost întregită de un zid din cărămizi, a cărui
talpă a coborât la -1,85 m faţă de nivelul actual de
călcare. Spaţiul comercial a fost adosat faţadei clădirii.
Momentul amenajării poate fi precizat după determinarea unei monede
descoperite în săpătura arheologică.
Cod
sit: 143469.05
Marian I. Ţiplic (ULB Sibiu), Maria Crângaci
(ICSU Sibiu)
Ca urmare a lucrărilor de modernizare, în
urma cărora asupra monumentului (clădirii de la nr. 17 ce
înglobează în ansamblul ei o capelă gotică) şi a zonei
imediat înconjurătoare au avut loc intervenţii, s-a executat o
supraveghere însoţită de cercetare arheologică. Studiul
arheologic a constat în cercetări de parament şi în cercetarea
arheologică propriu-zisă a monumentului, în limitele impuse de
situaţia din teren. În acest sens au fost trasate: o secţiune (S 1 -
2,6 x 1 m) - aceasta fiind iniţial o casetă pe axul capelei în
exteriorul altarului, extinsă ulterior pentru o mai bună cercetare a
celor două ziduri dezvelite - şi o casetă (C 1 - 2,65 x 1,80 m).
Trebuie menţionat că ambele au fost trasate în interiorul unor anexe
construite în prelungirea altarului capelei, anexe folosite pe post de
bucătărie şi respectiv baie. Cercetările au reliefat
existenţa unor mari refaceri şi adăugiri în cursul secolului al
XIX-lea, când capela gotică a fost transformată în casă de
locuit. Cercetarea fundaţiei în zona absidei capelei şi a
contrafortului sud-estic al absidei a arătat că ridicarea capelei s-a
făcut, cel puţin la nivelul fundaţiilor, într-o singură
etapă, fiind de clară factură gotică.
Cod
sit: 143469.04
Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic (ULB
Sibiu); Maria Crângaci (ICSU Sibiu), Anca Niţoi, studentă (ULB Sibiu)
Pentru întocmirea expertizei de rezistenţă
la casa din str. Vopsitorilor nr. 13, din Sibiu, imobil plasat în perimetrul de
protecţie istorică din oraşului medieval şi aflat într-un
stadiu pronunţat de degradare, s-au executat în toamna anului 1999, câteva
sondaje arheologice prin care s-a încercat şi clarificarea etapelor
şi a particularităţilor constructive ale monumentului. În acest
scop au fost executate 6 casete, al căror amplasament şi dimensiuni
au fost stabilite în funcţie de amenajările existente în teren
(canalizări, aducţiuni de apă sau gaz metan).
Caseta C 1 a fost trasată în colţul
format de arcul porţii şi zidul de V al corpului de clădire ce
iese spre stradă şi a avut dimensiunile de 1,50 x 2 m. Observând
relaţia dintre ziduri s-a putut constata că fundaţia pilonului
de susţinere a arcului de poartă este mai veche decât zidul corpului
de clădire ce iese spre stradă şi a cărui fundaţie
încalecă fundaţia porţii. În imediata apropiere a tălpii
fundaţiei arcului de poartă (V -225) a fost descoperit un vas
reîntregibil de formă foarte simplă şi ca atare databil larg în
secolele XVI - XVII, în interiorul căruia au fost observate urme de coji
de ou şi material textil, situaţie ce ar putea fi pusă în
legătură cu un ceremonial de fundare. De asemenea s-a surprins
amenajarea din bârne şi scânduri a canalului de apă deviat din Cibin
ce alimenta atelierele oraşului de jos. Caseta C 2, cu dimensiunile de 2 x
1 m, a fost trasată în curtea a doua a complexului de clădiri, cu
latura lungă de V pe zidul casei. Sub profilul de E, la V - 140 a
ieşit la iveală un zid plasat paralel cu zidul casei actuale şi
care a aparţinut unei clădiri mai vechi ce a fost demolată
pentru a face loc clădirilor actuale. Ceramica descoperită în stratul
de demolare datează această operaţiune după secolul al
XVII-lea. Caseta C 3, cu dimensiunea de 2 x 2 m, a fost executată în
gangul acoperit al actualei intrări pe colţul de NV. În profilul de
NV a fost dezvelită şi o piatră de mari dimensiuni 150 x 35 x 15
cm în care a fost fixat un ştergător de picioare din fier, semn clar
că această piatră reprezenta pragul unei intrări
astăzi obturate. Caseta C 4, a fost executată în stradă,
perpendicular pe zona în care imobilul cercetat se lipeşte de casa
vecină (Vopsitorilor nr. 11) cu dimensiunile de 1,50 x 1,50 m. Cele mai
interesante observaţii s-au putut face asupra fundaţiei. Aceasta se
aseamănă cu cea a zidului demolat descoperit în C 2 şi este
realizată din bolovani de râu de mari dimensiuni (40 - 50 cm diametru)
legaţi cu mortar. Talpa fundaţiei coboară până la V -210
şi se sprijină pe piloni din lemn bătuţi vertical în solul
nisipos şi în pietrişul geologic putând fi surprinşi până
la V -265. Caseta C 5, a fost executată în prima curte interioară, la
ieşirea din gangul de intrare pe partea opusă casetei C 3. Caseta C 5
a fost trasată de 1,50 x 2,50 m. Sub nivelul pavajului nu a mai putut fi
înregistrată vreo situaţie stratigrafică, până pe steril (V
-300) fiind degajat doar un strat masiv de pământ amestecat rezultat cel
mai probabil din umplerea unei pivniţe. Talpa fundaţiei coboară
la V -286 şi se sprijină pe piloni din lemn bătuţi vertical
în sterilul nisipos şi urmăriţi până la V -340. Caseta C 6,
a fost trasată şi executată în gangul ce se deschidea odinioară
printr-un arc de poartă din curtea interioară spre strada Zidului în
colţul de NV şi cu dimensiunea de 1,50 x 2,50 m. S-a putut doar
constata că zidul actual ce desparte acest gang de strada Zidului şi
care obturează o deschidere de poartă, nu are fundaţie, iar
zidul corpului de clădire ce adăposteşte astăzi
pivniţele locatarilor are o fundaţie din piatră amestecată
cu cărămidă ce coboară până la V -200.
În urma observaţiilor stratigrafice
şi planimetrice şi a coroborării acestor rezultate cu
informaţia istorică scrisă şi cu literatura de
specialitate, se pot trage câteva concluzii legate de istoria şi etapele
constructive ale imobilului din strada Vopsitorilor nr. 13. Cea mai veche parte
a imobilului o reprezintă corpul de clădire cercetat prin caseta C 4,
construit cu fundaţia aşezată pe piloni din lemn. Acest corp de
clădire este mai vechi decât amenajarea de taluzare cu lemn a canalului de
apă, realizată cel mai probabil în secolul al XVI-lea, după care
au existat numeroase reparaţii. În aceste condiţii construcţia
casei de zid a putut avea loc la sfârşitul secolului al XV-lea.
Cod
sit: 114523.05
Daniela Marcu (Home Trade SRL), Ioan F. Pascu (MI
Sighişoara)
În cea de-a doua campanie de cercetare
arheologică la Biserica din Deal din Sighişoara s-au efectuat
săpături în exterior, în jurul corului actual şi pe laturile de
S şi V ale navei. Lucrările s-au derulat în perioada 15 iunie - 20
august 1999, precedând îndeaproape sistematizarea terenului şi
amenajările exterioare. Programul cercetării a fost stabilit în
colaborare cu proiectantul general (SC Atelier M SRL Sfântu Gheorghe), iar
finanţarea a fost asigurată de Direcţia Monumentelor Istorice.
Cercetările din campania 1999 au confirmat
faptul că partea de N a bisericii este construită în umplutură,
precizându-se în plus calitatea acestei umpluturi: este vorba despre un val de
pământ care pe de o parte accentua
linia pantei, pe de altă parte lărgea suprafaţa disponibilă
pentru locuire pe platoul dealului. Această umplutură, reperată
în toate secţiunile efectuate pe partea de N a corului, constă din
depuneri succesive de lut sau lut amestecat cu pământ negru - acesta din
urmă mai totdeauna în proporţie redusă. Aproape fără
excepţie umplutura este pigmentată cu cărbune şi
ceramică, fiind adusă dintr-o zonă locuită. În straturile
superioare începe să apară şi arsură, sub forma unor
lentile compacte sau amestecată în pământ. Din săpătură,
în special din umplutura care a diminuat linia pantei atenuând astfel valul, a
fost recuperată o cantitate mare de inventar arheologic, alcătuit din
ceramică şi monede, din punct de vedere cronologic acoperind
intervalul secolelor XII-XVII. Numărul mormintelor cercetate a ajuns la
402; cronologia necropolelor rămâne cea precizată anterior. În urma
primei campanii de săpături efectuată în 1998, în interiorul
bisericii, s-a formulat concluzia că forma actuală a criptei,
aflată sub absidă, se datorează unei intervenţii târzii,
şi nu aparţine unei etape mai vechi decât biserica actuală.
Cercetările efectuate în exteriorul corului ne obligă însă să revenim asupra acestei
afirmaţii, constatând că prima biserică construită la
Sighişoara s-a aflat totuşi pe locul absidei actuale. Biserica din
etapa I pare să fi fost rotundă şi deplasată spre NE
faţă de pereţii exteriori ai criptei actuale; urmele ai au
apărut pe partea de N şi NE a corului actual. Din punct de vedere
cronologic presupunem că acesta este lăcaşul de cult căruia
îi aparţin mormintele cu nişă, şi de asemenea, mormintele
fără pigment de mortar în umplutură identificate în diferite
puncte, în interiorul şi pe latura de S a bisericii actuale. În linii mari
putem data această etapă în secolul al XII-lea. Este probabil că
această biserică a parcurs o etapă anterioară bazilicii
(II), pe care nu o putem delimita cu prea mare precizie; acesteia trebuie
să îi aparţină însă un fragment din latura de V a
sacristiei, şi posibil şi urmele de zidărie descoperite sub
latura estică a acesteia.
În etapa bazilicii (III) rotonda pare să fi
fost demolată cel puţin pe partea de N până la -2,75 m şi
refăcută parţial; ea trebuie să fi fost transformată
acum într-o absidă semicirculară care închidea corul dezvoltat al
acestei etape. Demolarea de pe partea de N a avut drept scop alinierea traseului
la noua elevaţie a corului, iar pe partea de E şi de S
fundaţiile existente trebuie să fi fost îmbrăcate şi aduse
aproape de traseul actual. Fundaţia corului bazilicii a fost
identificată în toate săpăturile de pe latura de N, aproximativ
aliniată faţă de elevaţia actuală dar retrasă
faţă de fundaţia corului care iese în consolă; această
retragere măsoară lângă peretele de V 0,40 m. În adâncime
fundaţiile corului coboară la acelaşi nivel cu fundaţia
peretelui de vest al bazilicii cu care dealtfel se şi ţese. În
această etapă trebuie să fi fost construit şi
lăcaşul de cult (numit în continuare capelă) descoperit pe
partea de N a corului actual, orientat aproximativ S - N; nu putem preciza
nicicum relaţia acestuia cu bazilica, dar se pare că nu putea fi
construit decât după demolarea laturii de N a rotondei, inclusiv a
contrafortului acesteia. În stadiul actual al cercetărilor considerăm
această capelă ca fiind o etapă intermediară între etapele
II şi III, pe care o putem data în secolele XIII - XIV. Capela este în mod
evident o construcţie superficială, făcută în mare
grabă; fundaţiile ei sunt construite în şanţuri care se
adâncesc oblic, din bolovani de piatră de dimensiuni mici, cu mortar
extrem de friabil - nisip cu rare granule de var. Adâncimea maximă a
acestora este -4,06 m. Planimetric este alcătuită dintr-o absidă
de formă aproximativ trapezoidală, cu dimensiunile 3,50 x 3,25 x 2,70
m, şi o navă dreptunghiulară cu dimensiunile 5 x 3 m. Absida
este acoperită cu o boltă din cărămidă
păstrată parţial, iar nava putea să aibă o
elevaţie din lemn - date fiind fundaţiile sale foarte înguste. Un
fragment de boltă prăbuşit în săpătură
păstrează tencuială cu urme de pictură. Din umplutura
bolţii au fost recuperate numeroase fragmente de frescă databile în
secolul al XIV-lea, care este posibil să aparţină bazilicii.
Etapa a IV-a este aceea a bisericii actuale:
navele refăcute încă nu ştim exact în ce raport cu navele
bazilicii, corul refăcut complet aproape pe acelaşi traseu dar
înzestrat cu noi contraforturi; în această etapă scara în
spirală trebuie să fi fost mutată pe latura de S, din motive
care nu sunt prea clare - decât dacă această intervenţie este
legată de menţinerea în momentul respectiv a capelei. Biserica a avut
de la început porticul sudic, şi probabil încăperea pe care o numim
sacristie, refăcută pe fundaţii anterioare sau preluată ca
atare din etapa care a precedat bazilica. După părerea noastră
această încăpere a funcţionat iniţial ca o capelă a
navei sudice, având dealtfel şi un pandant pe partea de Nord.
Adevărata sacristie a bisericii gotice târzii a fost construită
după demolarea capelei nordice. În ceea ce priveşte încadrarea
turnului în această evoluţie concluziile formulate în urma
săpăturilor interioare rămân încă valabile: turnul
aparţine bazilicii, fiind refăcut însă radical în etapa
gotică.
(Pl. 48)
V. Vasiliev, A. Rustoiu (IRT), E. A. Balaguri, N.
Makara, V. Marina (Universitatea Ujgorod)
Săpăturile de la Solotvino, din punctul
„Cetate”, se execută de un colectiv de cercetători româno-ucrainean,
pe baza convenţiei încheiate între IRT şi Universitatea de Stat din
Ujgorod şi cu aprobarea forurilor tutelare din cele două
ţări. Cercetările au început în 1996 şi au continuat în
1998 şi 1999. Prezentul raport se referă la rezultatele
cercetărilor din 1999, care s-au concentrat asupra nivelurilor arheologice
din punctul „Cetate”, dar şi asupra zonei învecinate aflată la N, pe
terasa înaltă de pe malul drept al râului Tisa. Campaniile anterioare
desfăşurate pe „Cetate” au permis evidenţierea a patru nivele de
locuire. Primul nivel aparţine unei aşezări încadrate în epoca
bronzului (prima fază a culturii Suciu de Sus). Al doilea şi al
treilea nivel de locuire se datează în cea de a doua vârstă a
fierului, materialele arheologice descoperite fiind tipice civilizaţiei
dacice, iar ultimul nivel aparţine unei aşezări slave din
secolele XI - XII. În ceea ce priveşte fortificaţia (care constă
dintr-un val de pământ prevăzut cu palisadă şi cu un
şanţ în faţă), cele trei faze ale acesteia au putut fi
corelate cu situaţia stratigrafică de pe platou. Astfel, primele
două faze de utilizare corespund celor două nivele dacice, în timp ce
ultima fază este contemporană cu nivelul feudal timpuriu. Prin
săpăturile din 1999 s-a urmărit investigarea nivelelor
arheologice din zona sudică a platoului (acolo unde, potrivit
cercetărilor anterioare, ele erau mai bine conturate) şi
identificarea unor materiale arheologice de natură să ofere
informaţii pentru o datare cât mai exactă a diferitelor nivele
şi complexe. De asemenea, s-a avut în vedere cercetarea în
suprafaţă a unor complexe arheologice surprinse parţial în anul
anterior.
Pentru atingerea acestor obiective au fost practicate
patru secţiuni dispuse la E şi la V de secţiunile şi
casetele realizate în 1998. Secţiunea S 8 a fost trasată la V de S 3,
între m 3 - 27 (metrajul fiind stabilit, la fel ca în cazul secţiunilor
anterioare, în raport cu secţiunea magistrală - S 1). S 9 a fost
practicată la V de S 8, între m 5 - 26. S 10 şi S 11 au fost
săpate la E de S 6, între m 5 - 28, respectiv m 5 - 22,5). Toate
secţiunile au avut lăţimea de 2 m şi câte un martor de 0,5
m între ele.
Din punct de vedere stratigrafic, au fost
confirmate observaţiile din anul anterior, însă situaţia nu este
uniformă pe întreaga suprafaţă cercetată. În
secţiunile S 8 şi S 9, sub humusul vegetal se află ultimul nivel
dacic, care suprapune stratul aparţinând epocii bronzului. Pe unele
porţiuni au fost surprinse şi alveolări corespunzătoare
nivelului feudal. Stratul arheologic măsoară cca. 0,5 m grosime.
Situaţia se modifică în cealaltă extremitate a sectorului
cercetat. Astfel, în secţiunile S 10 şi S 11 au fost sesizate atât
nivelul din epoca bronzului, cât şi nivelele aparţinând celei de a
doua vârste a fierului. În aceste secţiuni stratul de cultură are o
grosime cuprinsă între 0,75 şi 1 m. Complexele arheologice
aparţinând aşezării din epoca bronzului sunt reprezentate de
trei locuinţe de suprafaţă. Ele s-au conturat în S 10 şi S
11 sub forma unor podine arse, de formă cvasirectangulară, în unul
din cazuri fiind surprinsă şi groapa unui stâlp de susţinere
aflată la un colţ. Dimensiunile acestor construcţii sunt
cuprinse între 2 x 3 m şi 3 x 4 m. Numărul locuinţelor de
suprafaţă ar putea fi mai mare, având în vedere faptul că în
unele zone s-au conturat o serie de gropi de stâlpi care par a fi izolate, dar
care este posibil să fi aparţinut unor astfel de edificii din epoca
bronzului. Este de menţionat şi o groapă de provizii care s-a
conturat în S 11. Diametrul gropii este de cca. 1,25 m şi se adâncea 0,40
m din nivelul de epoca bronzului. Ea a fost cercetată parţial,
intrând în profilul estic al secţiunii S 11.Ceramica descoperită este
specifică primei faze a culturii Suciu de Sus, analogiile fiind numeroase.
Este vorba în special de oale cu marginea uşor răsfrântă în
exterior, cu corpul mai mult sau mai puţin bombat, ornamentate pe
buză cu brâu alveolar şi pe pereţi cu striuri sau motive
incizate. Amintim, de asemenea, străchinile şi castroanele,
ceştile cu torţi, strecurători etc. Din S 8 provine o greutate
din lut, de formă tronconică, perforată transversal în
jumătatea superioară şi ornamentată cu striuri verticale
incizate. Printre materialele ceramice din nivelul de epoca bronzului se
numără un fragment de vas specific fazei a treia a culturii
Wietenberg, precum şi un vas aparţinând culturii Otomani. Repertoriul
formelor ceramice, deşi nu foarte variat, va permite - după
prelucrarea întregului material - precizarea unor aspecte noi privind prima
fază a culturii Suciu de Sus.
Primul nivel
dacic:
Nivelul arheologic corespunzător primei
aşezări dacice a fost surprins în acest an numai în secţiunile S
10 şi S 11. Au fost dezvelite parţial trei gropi de formă
aproape cilindrică. Inventarul arheologic este format exclusiv din
ceramică lucrată cu mâna. Majoritatea fragmentelor aparţin unor
vase de tip sac şi borcan cu pereţii aproape drepţi. Pasta din
care au fost realizate este grosieră, conţinând pietricele, iar
culoarea variază de la brun-negricios la cărămiziu. Ornamentele
întâlnite pe aceste vase constau în brâuri alveolare combinate cu butoni
aplatizaţi, butoni semisferici, brâuri crestate, şiruri de alveole
imprimate în pereţii vaselor. Ceramica de acest fel a cunoscut o
largă răspândire în mediul tracic şi a fost utilizată o
perioadă îndelungată. Dintre analogiile provenind din
aşezări databile în intervalul secolelor IV - II a.Chr. le
menţionăm pe cele de la Ciumeşti, Moreşti, Huşi -
Corni, Băiceni, Zimnicea etc. În cadrul acestei ceramici sunt de amintit
şi câteva fragmente provenind de la pereţii unor vase lucrate mai
îngrijit, de culoare neagră (într-un caz, neagră la exterior şi
roşie la interior), având suprafaţa lustruită. Ele sunt
ornamentate cu brâuri simple în relief, cu nervuri ondulate şi, într-un
caz, cu trei nervuri paralele. Astfel de ornamente se regăsesc pe ceramica
din aşezările pomenite anterior şi au fost încadrate de E.
Moscalu în tipul I c al ceramicii traco-getice.
Străchinile sunt reprezentate de
exemplare cu buza evazată, având umărul unghiular sau rotunjit. Pasta
este grosieră sau semifină, iar pereţii lustruiţi. Vasele
de acest fel sunt frecvente în aşezările de la sfârşitul primei vârste
a fierului şi în cele din fazele timpurii ale celei de a doua epoci a
fierului. Ele se regăsesc atât în complexe Latčne din Transilvania, cât
şi în zona extra-carpatică. Cănile sunt slab reprezentate.
Menţionăm totuşi că s-au descoperit câteva torţi
aparţinând unor vase realizate din pastă grosieră de culoare
cărămizie. Ele provin, foarte probabil, de la căni având gura
largă şi pereţii aproape drepţi, frecvente în
aşezările daco-getice din secolele IV-II a.Chr.
În sfârşit, cu prilejul campaniei din 1999 au
fost găsite trei plăci circulare din lut („tipsii”). Aceste obiecte,
a căror funcţionalitate nu a fost încă precizată cu
destulă exactitate (au fost considerate capace, obiecte utilizate în
bucătărie, obiecte de cult !? etc.), sunt prezente, în special, în aşezări
databile în secolele V - III a.Chr., sporadic ajungând până în secolul al
II-lea a.Chr.
Materialul arheologic descoperit în primul nivel
dacic poate fi încadrat, potrivit analogiilor, într-o perioadă largă
cuprinsă între a doua jumătate / sfârşitul secolului al IV-lea
a.Chr. şi începutul secolului al II-lea a.Chr. Este de remarcat faptul
că lipsesc fragmentele ceramice specifice celţilor, care se aflau la
acea dată în zonele vestice limitrofe. De asemenea, asocierea unor tipuri
de străchini cu borcane cu pereţii aproape drepţi (de tradiţie
hallstattiană) este întâlnită, alături de vasele celtice, într-o
serie de aşezări Latčne din bazinul Tisei Superioare (cum este cazul
la Ciumeşti şi Berea), însă ansamblul materialelor de la
Solotvino „Cetate” se regăseşte mult mai exact în aşezările
civile sau fortificate din secolele IV - III a.Chr. de la răsărit de
Carpaţi. Staţiunile de la Băiceni, Huşi - Corni sau
Buneşti sunt doar câteva exemple. Precizări mai ample în această
problemă vor fi făcute după prelucrarea întregului material
arheologic.
Al doilea
nivel dacic:
Acest nivel este cel mai bine reprezentat, fiind
întâlnit pe întreaga suprafaţă a platoului. În campania din 1999 au
fost surprinse două locuinţe adâncite şi una de suprafaţă. Totodată s-a
încheiat dezvelirea unei mari construcţii de suprafaţă cu
absidă, identificată în anul anterior. Au mai fost găsite o
vatră izolată şi 6 gropi de provizii.
Materialul arheologic este mai bogat şi mai
variat decât cel din primul nivel dacic. Ceramica este reprezentată în cea
mai mare parte de vase lucrate cu mâna. Vasele de provizii sunt constituite de
recipiente de dimensiuni mari, realizate din pastă grosieră
(conţinând nisip şi pietricele), având de regulă o culoare
brun-cărămăzie. Buza este evazată, corpul bombat şi
fundul tăiat drept. În unele cazuri, mai rare, vasele de provizii sunt
bitronconice şi au fundul sub formă de „umbo”. Ornamentele constau
din brâuri alveolare simple sau duble, dispuse sub buză şi pe gâtul
vaselor. Au fost descoperite şi două fragmente de pithos lucrate cu
roata, având buza lăţită orizontal şi corpul bombat.
Analogiile fragmentelor de la Solotvino cu vase din aşezările Latčne
de la Dunărea Mijlocie indică faptul că este vorba de importuri
din lumea celtică şi nu din cea romană, ele putând fi datate în
secolul I a.Chr. Borcanele realizate din pastă grosieră, având o
culoare care variază de la brun-negricios la brun-cărămiziu,
constituie cele mai numeroase vase din aşezare. Ele au forma şi
ornamentele specifice recipientelor de acest fel din perioada secolului I a.Chr.
Fructierele sunt reprezentate şi în acest an, în special, de exemplare
având buza faţetată. Potrivit observaţiilor stratigrafice
dintr-o serie de aşezări dacice, vasele care prezintă
această caracteristică se datează cu precădere în secolele
II - I a.Chr. Cănile au fost confecţionate în majoritatea cazurilor
cu mâna, dar nu lipsesc nici câteva exemplare lucrate la roată. Este de
remarcat prezenţa unor exemplare bitronconice, de felul celor descoperite
în campaniile anterioare, datate, în general, pe parcursul secolelor II - I
a.Chr. Cu prilejul campaniei din 1999 au fost descoperite şi câteva
fragmente ceramice pictate celtice. Ceştile-opaiţe realizate cu mâna
din pastă grosieră sunt reprezentate din câteva fragmente de pereţi
şi torţi având forma specifică acestor vase nelipsite din
aşezările dacice.
Inventarul metalic este deosebit de sărac. El
se reduce la câteva cuie şi scoabe din fier folosite în construcţia
locuinţelor. Lor li se adaugă un vârf de săgeată din fier
descoperit în S 9 în nivelul dacic.
Din punct de vedere cronologic, materialele
arheologice provenite din ultimul nivel dacic se încadrează cu
precădere în a doua jumătate / sfârşitul secolului al II-lea
a.Chr. şi pe parcursul secolului I a.Chr., unele vase ceramice putând fi
utilizate şi la începutul secolului I p.Chr. Desigur, aşezarea
dacică ar fi putut funcţiona şi mai târziu, însă
absenţa unor materiale (ceramice sau metalice) specifice primului secol al
erei noi care au fost documentate din abundenţă la Malaja Kopanija,
aflată la câteva zeci de kilometrii în aval, indică mai degrabă
faptul că aşezarea fortificată de la Solotvino - „Cetate”
îşi încetează existenţa la începutul secolului I p.Chr.
Această constatare ridică o serie de probleme de natură
istorică. Asupra lor vom reveni pe larg cu ocazia publicării
întregului material arheologic.
Unul din obiectivele campaniei din 1999 a fost
cercetarea microzonei legată de exploatarea importantelor
zăcăminte de sare de la Solotvino. S-a avut astfel în vedere sondarea
terasei înalte a Tisei, la N de punctul „Cetate”. În acest scop, la V de Uzina
de Apă, în imediata apropiere a gardului de incintă a acesteia, au
fost practicate două secţiuni perpendiculare una pe cealaltă. S
1 a avut dimensiunile de 20 x 2 m, iar S 2 de 14 x 2 m. La cca. 80 m N de Uzina
de Apă au fost executate alte două secţiuni: S 3 de 18 x 2 m
şi S 4 de 10 x 2 m.
În toate cele patru secţiuni s-a constatat
faptul că sub humusul vegetal se află un strat de pământ nisipos
de culoare galbenă, în care nu se observă existenţa unui strat
arheologic propriu-zis. Totuşi, imediat sub humusul vegetal s-au recoltat
o serie de fragmente ceramice (majoritatea provenind din S 2), evidenţiind
existenţa unei locuiri sporadice. Puţinele materiale ceramice
descoperite în cele patru secţiuni aparţin celei de a doua vârste a
fierului, fiind specifice civilizaţiei dacice şi, totodată,
contemporane cu cele din ultimul nivel dacic de pe „Cetate”.
Cod
sit: 146272.06
Monica Gogu, Bogdan Niculică (MNB Suceava)
Cu prilejul săpării fundaţiilor
pentru o locuinţă particulară, situată în imediata
vecinătate (aproximativ 20 m N) a unei vechi biserici armeneşti,
având hramul Sfântul Simion, cunoscută şi sub denumirea de „Turnul
Roşu“, au fost descoperite interesante vestigii aparţinând secolelor
XIV - XV. Conform unei inscripţii târzii, această biserică ar fi
fost construită de armeanul Donig, în anul 1513, fapt neconfirmat de
planul construcţiei care o încadrează în secolul al XVII-lea. Intervenţia arheologică s-a
produs în momentul în care se excavase o groapă cu dimensiunile de 5 x 13
m, până la adâncimea de 2 m, astfel încât este imposibil de precizat
dacă au existat vestigii arheologice
până la această cotă. Oprirea temporară a lucrărilor
de construcţie a permis observarea în interiorul excavaţiei a
conturului a două gropi, parţial tangente, care se distingeau destul
de bine în solul brun-gălbui, steril arheologic. Lipsa oricăror urme
de amenajare, a unei arsuri consistente, a gardinei, infirmă posibilitatea
existenţei unui cuptor, pe suprafaţa delimitată de cele
două gropi considerate de noi menajere, deşi suntem din nou
nevoiţi să subliniem lipsa unor condiţii de cercetare arheologică
făcută complet. Încă un aspect care trebuie precizat este faptul
că groapa G 1 s-a epuizat la adâncimea de 3,20 m, iar groapa G 2 la
adâncimea de 4,33 m în raport cu actualul nivel de călcare. Groapa G 1
avea formă cilindrică cu gura aproximativ rotundă si fundul
alveolat, iar groapa G 2 prezenta un contur neregulat cu pereţi aproape
drepţi.
Omogenitatea materialului arheologic recoltat din cele două
gropi şi faptul că acestea se întretaie pe o porţiune de 0,60 m,
dovedeşte că acestea au fost săpate în acelaşi timp. Întreg
materialul descoperit se încadrează într-o secvenţă
cronologică limitată, de la sfârşitul secolului al XIV-lea
şi până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Un posibil
termen post quem, în ceea ce priveşte umplerea celor două gropi
menajere, este oferit de prezenţa unei monede emise de domnul Moldovei,
Bogdan II (1449-1451), în pământul rezultat din excavarea gropii pentru
fundaţie.
Materialul descoperit este deosebit de variat:
fragmente ceramice provenind de la vase de diverse forme şi mărimi,
smălţuite şi nesmălţuite, fragmente de mici dimensiuni
ale unor cahle smălţuite, sticlă fragmentară, câteva
obiecte din fier, în special cuie de diverse mărimi, numeroase oase de
animale, o aplică de aur în formă de floare de crin, precum şi
un număr de 30 de monede, câteva dintre ele puternic arse secundar. Dintre
cele aproape 20 de monede determinabile, pe lângă cea amintită mai
sus, au mai apărut piese de jumătate de gros, emise de domnul
Moldovei, Alexandru cel Bun, la care se adaugă două monede orientale
de bronz.
Cod
sit: 146272.03
Florin Hău, Monica Gogu, Viorel Blănaru
(MNB Suceava)
Cercetările arheologice de la Curtea Domnească din
Suceava au fost finanţate de Centrul de Proiectare pentru Patrimoniu
Cultural Naţional Bucureşti în vederea întocmirii studiului de
prefezabilitate necesar elaborării proiectului de restaurare. Obiectivele
cercetării au fost stabilite în funcţie de necesitatea de a pune la
dispoziţie proiectantului datele planimetrice, volumetrice şi
stratigrafice referitoare la evoluţia în timp a ansamblului monumental al
Curţii Domneşti, în intervalul delimitat de sfârşitul secolului al
XIV-lea şi a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
În teren au fost trasate patru secţiuni
şi trei casete de forme şi dimensiuni diferite, a căror
amplasare a corespuns interesului manifestat de proiectant cu scopul
identificării datelor solicitate astfel încât, la capătul acestei etape
de cercetare, au rezultat următoarele concluzii:
1. Pivniţa
de piatră descoperită în cuprinsul secţiunilor S 1 şi S 2,
cât şi în cuprinsul casetei C 1, datează cert din prima jumătate
a secolului al XV-lea şi există suficiente motive pentru a o considera
amenajată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432).
2. Tronsonul
extinderilor iniţiate spre V de către voievodul Ştefan cel Mare,
în a doua jumătate a secolului al XV-lea, survin după o amplă
fază de nivelare a unui teren pe care au existat mai multe locuinţe
anterioare, amenajate - în cazul nostru ambele - cu pivniţă
săpată la nivelul de călcare corespunzător sfârşitului
de secol XIV şi începutului de secol XV. Locuinţele în discuţie
au fost construite din bârne de lemn, au fost lutuite cu un strat destul de
gros de chirpic (ici, colo urme de văruire !) şi dotate cu sobe din
lut, cărămizi şi cahle. Restaurarea monedelor, în curs de
efectuare, în cadrul Laboratorului zonal al Muzeului Naţional al
Bucovinei, va oferi date în plus despre momentul distrugerii acestor
locuinţe, ştiut fiind că evenimentul poate fi plasat în oricare
dintre cele trei incendii devastatoare care au afectat oraşul medieval
Suceava în anii 1476, 1485 şi 1497.
3. Tronsoanele de
zidărie decopertate în cuprinsul secţiunilor S 3 şi S 4
reprezintă amenajări târzii, care nu ţin de evoluţia
ansamblului Curţii Domneşti şi ca atare, nu se încadrează
în intervalul cronologic definit de sfârşitul secolului al XIV-lea şi
a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
4. Literalmente
întreaga zonă cercetată este, din păcate, puternic
deranjată de intervenţii târzii, cele datând din secolul al XIX-lea
(în special conducte de canalizare) afectând foarte serios întregul sit al
Curţii Domneşti şi, în special, suprafaţa denumită de
noi - sectorul S.
5. Pe parcursul
dezvoltării săpăturilor din secţiunea S 2, nu a fost
interceptat vreun indiciu care să sugereze existenţa unui zid de
incintă pe latura de S a Curţii Domneşti din Suceava.
6. Intrarea în
pivniţa descoperită în secţiunile S 1, S 2 şi caseta C 1 se
află pe latura de N a complexului şi este, ca manieră de
rezolvare planimetrică, asemănătoare construcţiei C 3,
cunoscută din bibliografia de specialitate.
7. În mod cu
totul interesant, pivniţa este mărginită pe laturile lungi, de
un şir de gropi, cu diametre apreciabile, săpate (pe latura de E, în
pământ viu) probabil cu scopul plantării unor stâlpi de lemn.
8. În zona
turnului - locuinţă de pe latura de E a Curţii Domneşti, a
fost identificat şanţul de fundare al laturii de N al acestuia,
constatându-se că zidul a fost, în întregime demantelat, sub talpa fostei
fundaţii fiind descoperite gropile piloţilor de consolidare a
terenului.
9. Între groapa
şanţului de fundare a turnului - locuinţă şi groapa de
fundare a unui şanţ imediat următor, aflat în prelungirea celui
dintâi, există o diferenţă de nivel de cca. 25 - 30 cm, care
sugerează o adosare a unui alt zid, de această dată aşezat
pe talpa unui şanţ lipsit de piloţi.
10. La cca. 1,40
m N de şanţul de fundare cu piloţi al turnului - locuinţă,
au apărut urmele unei amenajări de plan semicircular, din
suprafaţa căreia a fost surprinsă o prea mică porţiune
pentru a fi considerată complex de locuire.
11. Nivelul de
călcare muşatin, cu toate că a fost interceptat în repetate
rânduri, este puternic deranjat, atât de intervenţiile datând din secolul
al XV-lea cât şi de acelea (mai ales) datând din secolul al XIX-lea.
12. Cu toate
că rezultatele cercetărilor efectuate pe parcursul campaniei 1999 pot
fi apreciate ca remarcabile, în sectorul S al Curţii Domneşti din
Suceava, încă mai rămân aspecte (stratigrafice mai ales !) neelucidate, care ar merita
suficientă atenţie pentru a fi lămurite, prin continuarea
şi extinderea cercetărilor sistematice.
Cod
sit: 146272.05
Mugur Andronic (MNB Suceava)
Sector
A
În cursul a două campanii
arheologice (1998 şi 1999), alături de alte complexe, au fost
cercetate şi vestigiile care au aparţinut la două locuinţe care
se pot data în prima jumătate a secolului al VI-lea p.Chr.
Locuinţa nr. 1 era de tipul
bordeiului, fiind adâncită faţă de nivelului actual al solului
la cca. 1,45 m. Cea de-a doua fusese săpată doar până la circa
-0,80 m, putând fi considerată ca semibordei. Ele sunt de formă
rectangulară, cu laturi cu lungimea în jur de 3,5 m. Au posedat fiecare
câte un cuptor din pietre de râu. L. 1 s-a conservat numai în proporţie de
50 % din cauza unei ruperi de teren. Pe restul de podea conservat s-au
descoperit urme consistente de cărbune, provenind de la bârnele folosite
la construcţie. Ca inventar, în afara unei cute de mari dimensiuni, el se
limitează doar la material ceramic, lucrat numai cu mâna. Fragmentele, din
pastă cu cioburi pisate, provin de la vase cu profile cu umeri slab
conturaţi şi buze uşor trase în afară. După
caracteristicile materialului ceramic, complexele descoperite aparţin unei
aşezări din perioada migraţiei slavilor, contemporană - cel
puţin într-un anumit moment cu alte aşezări din apropiere,
situate tot pe valea râului Suceava, pe unde se circula, dealtfel, cel mai
lesnicios. Ne referim la cele de la Dărmăneşti - „Dubena“,
Suceava - „Şipot“, Rus - Mănăstioara şi Udeşti.
Sector
B
Săpăturile arheologice debutate la Ferma
2 - Iţcani, în anul 1998, au fost continuate şi în campania anului
1999, fiind deschise două secţiuni notate cu S II, III şi caseta
C 1. Săpăturile arheologice au
relevat următoarea stratigrafie: un nivel din cultura Precucuteni III, un
strat dintr-o etapă timpurie a culturii Cucuteni A (la nivelul actual al
cercetării este posibilă etapa A 1, însă, datele vor fi
completate prin investigaţiile ulterioare), un nivel din etapa Cucuteni B
1, urme sporadice din epoca bronzului - cultura Noua - precum şi o locuire
din secolele V - VI. Aceasta din urmă a afectat într-o oarecare
măsură nivelurile mai vechi, în special prin locuinţele
adâncite.
În nivelul Precucuteni III au fost cercetate,
parţial, în S II, un complex de locuire format dintr-o vatră
circulară (diametrul de 1 m), bucăţi mărunte de chirpic
ars, ceramică din categoria fină (ornamentată cu decor incizat
şi în câteva cazuri cu
pictură după ardere), ceramică grosieră, unelte din silex
(lame, gratoare, răzuitoare) şi de os (străpungătoare,
ace), arme de silex (un vârf de săgeată), pandantive / amulete (unul
discoidal şi altul patrulater, prevăzute cu perforaţii), un
fragment de idol zoomorf, numeroase oase de animale. Este vorba de o
locuinţă fără platformă, care va fi cercetată
integral ulterior.
În S III şi C 1 a fost cercetată o
locuinţă de suprafaţă care aparţine etapei Cucuteni A
timpuriu. Aceasta se prezenta sub forma unei aglomerări de chirpic ars
provenit de la pereţii prăbuşiţi, fără
platformă. Locuinţa a avut o vatră care nu s-a păstrat,
fiind distrusă şi împrăştiată din vechime. Inventarul
locuinţei cuprinde fragmente ceramice cu ornament canelat (îngust),
alveolat, incizat, care fac parte din categoria ceramicii fine de factură
cucuteniană şi cu elemente de tradiţie Precucuteni III, unelte
de silex, os, piatră (lame, răzuitoare, gratoare, toporaşe)
şi un fragment de la o piesă de aramă.
Din cultura Noua şi secolele V - VI, au fost
descoperite în ultimul nivel de locuire, fragmente ceramice disparate.
În sectorul A (responsabil Mugur Andronic) a fost
cercetat parţial, într-o secţiune, un cuptor pentru arderea vaselor,
din etapa Cucuteni B 1. Investigaţiile arheologice vor fi continuate
pentru dezvelirea integrală a cuptorului, fiind printre puţinele
cunoscute şi cercetate.
Din motive obiective (financiare), săpătura
arheologică din punctul amintit nu a fost finalizată.
Cod
sit: 1124.01
Marius Ciută şi studenţii: Beatrice Daisa, Marius Breazu,
Ştefan Andrei.
Desfăşurate în perioada 7 - 16 august
1999, sondajele din cea de a patra campanie consecutivă, din situl de la
Şeuşa - „La cărarea morii" au avut un caracter mai
restrâns, principalul scop al acestora fiind acela al verificării
evoluţiei stratigrafice în diferite puncte ale sitului, urmat de acela al
pregătirii / preparării unui profil stratigrafic, cât mai complet, în
vederea prelevării unor eşantioane de pământ pentru analize
paleobotanice şi palinologice. La cercetări au luat parte, alături
de responsabilul de şantier, lector univ. Marius Ciută,
următorii studenţi din anii terminali de la specializările
Istorie şi Muzeologie: Beatrice Daisa, Marius Breazu, Ştefan Andrei,
precum şi studenţi practicanţi din anii I - II.
S-a recurs la realizarea unei taluzări pe
un intrând de 1,5 - 2 m, în capătul nordic al tronsonului „T III" din
întinderea sitului, taluzare având lungimea de 8 m (C IV / 1999). Rezultatele
stratigrafice obţinute, completate de analiza materialelor arheologice
conţinute de straturile de cultură, au confirmat pe deplin
evoluţiile pe verticală surprinse în anii (campaniile) anteriori,
situl de la Şeuşa atestând o locuire neîntreruptă din epoca
neolitică (Precriş, Starčevo - Criş), epoca bronzului
(Wietenberg) şi până în epocile clasice (Latčne, dacică
clasică, romană) şi chiar medievale după cum urmează:
0 - 0,30 m: strat vegetal, de culoare neagră-brună, cu aspect
măzăros-sfărâmicios, care conţine materiale arheologice
aparţinând epocii romane (tegulae, ceramică, obiecte metalice, etc.)
şi epocilor post romane şi chiar medievale (ceramică, obiecte
metalice, etc.); -0,30 - 0,80 m: strat cenuşiu sfărâmicios cu
frecvente lentile de pietriş şi arsură aparţinând epocii
romane (probabil o villa rustica); -0,80 - 1 (1,10) m. Strat cenuşiu
deschis, prăfos, cu frecvente gropi în formă de clopot ce
străpung straturile inferioare de cultură, aparţinând epocii
dacice clasice; -1,10 - 1,30 m: strat cenuşiu închis, compact,
aparţinând epocii Latčne mijlocii, cu materiale arheologice de
factură celtică; -1,30 - 1,80 m: strat brun închis, cu aspect
măzăros ce conţine, sporadic, materiale ceramice aparţinând
epocii bronzului (Wietenberg IV); -1,80 - 2,00 m: strat negru-brun, compact,
dur, ce conţine materiale ceramice (puţine) aparţinând culturii
Starčevo - Criş (IIB); -2,00 - 2,10 m: strat negru, deosebit de tare,
compact, cu pietriş în compoziţie, care conţine foarte
puţine fragmente ceramice încadrate în primele faze ale neoliticului
timpuriu. Sub acest strat se află sterilul arheologic, galben-cenuşiu
cu mult pietriş în compoziţie.
La încheierea săpăturii, s-a realizat,
sub directa supraveghere a dipl. Barbara Zach de la Institutul de
Paleobotanică, Palinologie şi Dendrocronologie din Köln - Institut cu
care Universitatea are un protocol de colaborare -, prelevarea de probe
(eşantioane) de pământ, separat din fiecare strat de cultură
şi complex surprins (12 probe a minim 40 litri), în vederea
analizării resturilor botanice, a reconstituirii vegetaţiei şi,
implicit, a paleomediului din valea mijlocie a Mureşului în pre şi
protoistorie.
În anii viitori, în măsura
posibilităţilor financiare, se va urmări dezvelirea unor
suprafeţe de dimensiuni mai mari, scopul acestora fiind acela de a
surprinde cât mai multe complexe de locuire, în condiţiile în care, la ora
actuală pe aproape întreaga suprafaţă a sitului stratigrafia
este, în linii mari, cunoscută.
(Pl. 49)
Cod
sit: 139893.06
Ioan F. Pascu (Home Trade SRL), Dan Băcueţ
Crişan (MJIA Zalău)
Cercetările arheologice efectuate la Turnul
de Poartă al Castelului Bathory din Şimleu Silvaniei, jud.
Sălaj, s-au desfăşurat în perioada 10 - 23 august 1999, ca parte
componentă a programului de restaurare a monumentului. Principalele
obiective urmărite au fost: stabilirea relaţiei dintre zidul de
incintă şi clădirea turnului de poartă, structura
zidăriilor subterane, stratigrafia şanţului de apărare
şi poziţionarea podului basculant, locul unei posibile scări
exterioare pe latura de N a turnului, evoluţia nivelului de călcare
în interiorul şi exteriorul monumentului. Investigaţiile au fost
reprezentate de 3 secţiuni şi
două casete, executate conform planului general de
săpătură.
Turnul de Poartă al Castelului Bathory din
Şimleu Silvaniei, jud. Sălaj, a fost construit ulterior zidului de
incintă, la care se adosează cu laturile sale de N şi de S.
Fundaţia este realizată în principal din piatră (accidental apar
fragmente de cărămizi) înecată în mortar din var-nisip. Talpa
fundaţiei se află la adâncimi variabile, determinate de nivelul de
călcare folosit în perioada construcţiei şi de planimetria
generală a terenului, cu o evidentă înclinare naturală de la N
la S. Un nivel clar de construcţie (aparţinând secolului al XVI-lea)
a fost reperat pe latura de V şi corespunde cu limita superioară a
pragului din gangul turnului. Un al doilea nivel de folosinţă
îndelungată se situează cu cca. 0,40 m deasupra celui menţionat
anterior, indicând o reamenajare a drumului carosabil în cursul veacului al
XVIII-lea.
În zidul sudic al turnului, adosat incintei, a
fost rezervat din construcţie lăcaşul unui jgheab vertical, care
pornea de la primul nivel al monumentului şi se termina aproape de talpa
fundaţiei, printr-o gură de evacuare acoperită cu o lespede din
piatră. În miezul zidăriei dimensiunile jgheabului au fost de 0,50 x
0,50 m, ceea ce a creat probleme în structura de rezistenţă a
elevaţiei. Astfel, la un moment dat, s-a renunţat la acest accesoriu
utilitar, întreaga porţiune verticală aflată pe traiectul
jgheabului fiind plombată, de sub fereastra primului nivel şi
până pe buiandrugul gurii de evacuare, cu piatră şi pe alocuri
cărămidă. Iniţial acest jgheab cu evidente rosturi menajere
s-a deversat într-o groapă simplă, cu pereţii neamenajaţi,
care a furnizat un bogat inventar arheologic caracteristic secolelor XVI -
XVII. În secţiunea poziţionată pe latura de E a monumentului au
fost surprinse cele mai vechi urme de cultură materială, identificate
ca aparţinând epocii fierului. Tot aici a fost descoperit aliniamentul
unei palisade medievale care a ţinut de o veche curie nobiliară,
atestată pentru acest loc în secolele XV - XVI. Este foarte probabil
că în perioada construcţiei zidului actual de incintă palisada a
fost menţinută în interiorul acesteia, dispărând apoi sub un
strat de umplutură ce a ridicat nivelul de călcare din curtea
interioară.
În limita săpăturii efectuate pe latura
de V a turnului stratigrafia înregistrată este orizontală, ceea ce sugerează
că malul E al şanţului de apărare l-a constituit chiar
zidul incintei, eventual cămăşuit cu lemn. De asemenea, nu au
fost surprinse elemente de zidărie care să poată fi atribuite
podului basculant, astfel că în stadiul actual al cercetărilor putem presupune
că acesta a fost din lemn şi a glisat pe două bârne implantate
orizontal în zidăria turnului.
Pe latura de N a fost surprinsă amprenta unui
zid scos, ce ar fi putut ţine, ipotetic, de o scară exterioară.
Dar această amenajare superficială a fost târzie, fiind datată
cu o monedă din 1764.
Cod
sit: 139893.01
Horea Pop, Ioan Bejinariu, Dan Băcueţ
Crişan, Sanda Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)
Cunoscut în literatura istorică de
specialitate datorită descoperirii, în anul 1964, a unui tezaur de monede de tip Dyrrhachium, punctul
„Observator" este amplasat pe platourile superioare ale Măgurii
Şimleului, complex de dealuri situat la N de oraşul Şimleu
Silvaniei. În urma unor cercetări de teren de la începutul deceniului în
acest punct a fost identificată o aşezare fortificată hallstattiană cu suprafaţa de
aproximativ 35 ha, cu un plan adaptat configuraţiei terenului. Vechea
fortificaţie hallstattiană a fost refolosită în mai multe
rânduri şi în maniere diferite în epoca dacică şi în evul mediu
timpuriu. Debutul unui amplu plan de cercetare a complexului de locuiri din
spaţiul Măgurii Şimleului cât şi intenţia de a
lămuri evoluţia
cronologică a fortificaţiei de la „Observator" a impus
deschiderea unui şantier de lungă durată în acest punct.
Până în prezent s-au desfăşurat patru campanii de
săpături arheologice (1994, 1995, 1996, 1999) prin şase
secţiuni de verificare: S 1 / 1994 (227 x 2 m orientată S - N), S 2 /
1994 (10 x 2 m orientată S - N), S 3 / 1994 (27 x 1,5 m orientată E -
V), S 1 / 1995 (16 x 2 m orientată S - N ), S 1 / 1996 (35 / 1,5m
orientată aproxinativ V - E), S 1 / 1999 (14 x 2 m, orientată S - N)
şi două casete: C 1 / 1999 şi C 2 / 1999 (8 x 3,5 m, respectiv 8
x 2,5 m, orientate S - N) care au decopertat 721 mp din sit în care au
apărut 100 gropi (46 preistorice, 54 dacice), 11 locuinţe (5
preistorice, 6 dacice), 6 cuptoare şi 2 vetre dacice. Au fost surprinse,
deocamdată, trei elemente dacice de fortificaţie, constând în
şanţuri masive, prevăzute cu valuri cu palisade, care
separă cca. 4 ha. din zona mai înaltă a fortificaţiei
hallstattiene. Cele trei valuri sugerează faze de extindere a spaţiului
fortificat. Valul intermediar a fost dezafectat la o dată greu de
precizat, pe când celelalte două au funcţionat până la momentul
părăsirii zonei, suferind însă ajustări în timp.
Campania
anului 1999 (5 - 28 iulie) a constat în primul rând în continuarea
secţiunii-magistrale S 1 / 1994 (lată de 2 m, orientată S - N,
pornind de la cota maximă a Măgurii Şimleului - 597 m) care a
fost prelungită, spre N, cu 30 x 3 m (m 197 - m 227). Au fost decopertate
şi două casete paralele cu S 1 / 1994, la 0,5 m distanţă V,
în dreptul m 142 - 150 ai acesteia: C 1 / 1999 (8 x 3,5 m) şi C 2 / 1999
(8 x 2,5 m) paralele între ele şi despărţite de un martor de 0,5
m lăţime, orientate S - N, precum şi o secţiune S 1 / 1999
(14 x 2 m, orientată S - N), trasată paralel cu S 1 / 1994, la 9 m E,
cu m 0 în dreptul m 146 al magistralei. Toate acesta săpături,
însumând 106 mp decopertaţi, au fost executate pentru cercetarea unei zone
unde anterior apăruseră complexe din bronzul timpuriu şi târziu
precum şi elemente de
fortificaţie atribuite perioadei medievale timpurii (secolul X).
Complexele descoperite constau în locuinţe (2 hallstattiene, 5 dacice),
cuptoare (4 dacice) şi gropi (20 preistorice, 17 dacice).
Descoperirile preistorice:
Cele mai vechi descoperiri aparţin epocii
neolitice (cultura Starčevo - Criş). Materialele de acest tip sunt
însă foarte rare, ceea ce indică o locuire sporadică. Au
apărut şi câteva fragmente Coţofeni, precum şi materiale
ceramice aparţinând bronzului timpuriu. Ceramica din bronzul timpuriu
prezintă atât elemente caracteristice descoperirilor acestei perioade din
NV României cât şi celor din zona podişului Transilvaniei. Perioada
bronzului mijlociu este reprezentată de materiale ce indică
prezenţa culturii Wietenberg. În campania anului 1999 nu au apărut complexe
din epocile mai sus menţionate. Au fost cercetate 9 complexe (gropi)
aparţinând bronzului târziu. Majoritatea aveau ca inventar 1 - 3 vase
întregibile, fragmente de la alte vase, fragmente de greutăţi
piramidale din lut, etc. Interesantă este lipsa oaselor din aceste gropi.
Toate aceste complexe aparţin
grupului Cehăluţ care este caracteristic zonei dintre Crasna şi
Barcău în bronzul târziu.
Primei vârste a fierului îi aparţin 13
complexe (11 gropi şi două locuinţe). Majoritatea complexelor
hallstattiene au apărut în secţiunea S 1 / 1994 mai jos de talpa
exterioară a palisadei hallstattiene. Acest fapt dovedeşte că
palisada hallstattiană în
această zonă nu avea un şanţ în faţă, iar terasa
unde anterior (1996) presupuneam existenţa unui şanţ reprezenta
de fapt o zonă cu locuinţe ,amenajări gospodăreşti
şi gropi rituale. (Ioan Bejinariu)
Descoperirile
de epocă dacică (sec. I a.Chr.)
Complexe aparţinând epocii dacice au
apărut în toate suprafeţele investigate. Pe o terasă
amenajată într-unul din fragmentele melcate ale vechii aşezări fortificate hallstattiene au fost
investigate parţial în anul 1996 şi 1999, prin trasarea
secţiunii S 1 / 1994 (între m 202 - 212), urmele unei construcţii (în
exteriorul fortificaţiei) probabil patrulatere cu o încăpere foarte
probabil absidată adosată primei, care ar putea avea o
funcţionalitate sacră. În afirmaţia noastră ne bazăm
pe prezenţa, în interiorul absidei, a unei gropi în care, central, a fost
depus un cap uman fără mandibulă. Cercetările viitoare cât
şi inventarul construcţiei vor putea aduce noi şi importante
informaţii în acest sens, fiind obligatorie o extindere a
săpăturii arheologice. Celelalte construcţii dacice sunt fie
şoproane, fie locuinţe puţin adâncite prevăzute cu vetre
sau cuptoare. În afară de groapa cu craniu uman (G 68) celelalte sunt fie
gropi de provizii, fie menajere.
Inventarul arheologic dacic descoperit este destul
de bogat, constând în ceramică lucrată mai ales cu mâna, dar şi
la roată, fragmente de situle cu grafit în pastă (2), importuri celtice
pictate (5 fragmente), creuzete (4), prâsnele de fus (3), piese de joc (55). Au
fost descoperite şi unelte sau ustensile din piatră,
râşniţe (4 fragmente), frecătoare din cuarţit (5), cute
(3). În patru complexe a fost identificată şi zgură de fier
şi bronz. Piesele din fier se regăsesc în repertoriul cunoscut:
cuţite (3), vârfuri de lance (1), dălţi (1), încuietoare (1),
verigă de zăbală (1), cataramă (1). Din bronz au fost
descoperite un ac de cusut, o verigă, table, sârme şi un deosebit de
bine conservat ataş de situlă reprezentând doi delfini stilizaţi
(identificat în construcţia presupusă sacră). (Horea Pop)
Descoperirile medievale:
În secţiunea S 1 / 1999 cu dimensiunile de 14
x 2 m trasată peste şanţul fortificaţiei şi peste zona
de acces în interiorul acesteia (porţiune de pământ cruţat), au
fost surprinse câteva elemente ce aparţin de fortificaţia
medievală timpurie din acest punct. La adâncimea de -0,35 respectiv -0,40
au apărut urmele a două bârne de lemn dispuse paralel una
faţă de cealaltă, bârne ce reprezintă tălpile
palisadei de lemn a fortificaţiei. Alături de aceste elemente au mai
fost conturate şi câteva gropi ale stâlpilor de lemn ce susţineau
construcţia defensivă. În faţa celor două tălpi de
palisadă spre exterior, au fost surprinse şi urmele unor stâlpi ce ar
putea proveni de la un turn. Materialul arheologic descoperit constă în
fragmente ceramice de la oale fără toarte lucrate la roata
înceată sau rapidă. O mare parte din fragmentele ceramice sunt ornamentate
cu benzi de linii drepte, benzi de linii în val sau cu mici şiruri
paralele de incizii realizate cu pieptenul dispuse vertical. Materialul
arheologic recoltat, argumentează datarea fortificaţiei medievale
timpurii din acest punct, în secolul X, posibil începutul secolului al XI-lea.[Dan Băcueţ-Crişan]
Punct: Vardomb (Dealul Cetăţii)
Cod
sit: 83400.01
Valeriu Cavruc, Dan Buzea (MCR), Gheorghe Dumitroaia
(CMJ Neamţ), Mihai Rotea (MNIT), Székely Zsolt
(IRT).
Situl este cunoscut în primul rând ca
aşezare eponimă a culturii Ciomortan. Cercetările întreprinse
aici în anii ’50 şi ’60 de Z. Székely au prilejuit descoperirea unor
aşezări suprapuse, din eneolitic (cultura Cucuteni - Ariuşd)
şi epoca bronzului (culturile Ciomortan şi Wietenberg).
Aşezarea se află pe o
popină de formă ovală (45 x 70 m) şi este fortificată.
Sistemul de fortificaţie include două şanţuri, care taie o
şa îngustă de
legătură dintre aşezarea şi platoul de alături, precum
şi un val cu şanţ în formă de potcoavă care
înconjoară incinta aşezării. În prezent înălţimea
maximă a valului este de 2,6 m. Accentuată de înălţimea
naturală a popinei şi de adâncimea şanţului, diferenţa
maximă de nivel în prezent este de cca. 7,2 m. Din partea de S cetatea
este apărată de o pantă accentuată a unei văi adânci
de cca. 100 m.
Săpăturile din anul 1999 au
urmărit încadrarea cronologică a sistemului de fortificaţie
şi stabilirea raportului stratigrafic dintre vestigiile de tip Ciomortan
şi Wietenberg. În acest scop au fost practicate o secţiune (S 1)
şi 7 casete (4 x 4 m). S 1 a urmat traseul practicat anterior de Z.
Székely. În anul 1999 a fost golită şi adâncită umplutura în
jumătatea sa de S. S-a constat că Z. Székely a confundat una dintre
depunerile inferioare ale valului, formată de un lut galben aparent
nederanjat, cu stratul steril. De fapt sub această depunere se mai
află încă o depunere a valului, iar mai jos - un strat consistent
(gros de cca. 80 cm) aparţinând culturii Cucuteni-Ariuşd. Stratul
eneolitic prezintă două niveluri de locuire marcate de o platforma de
locuinţă distrusă şi de o vatră intactă
situată cu cca. 50 cm deasupra locuinţei. Sub platforma locuinţei
a fost identificat un „pat” format din lut galben, care a servit la amenajarea
(nivelarea) terenului. Acest „pat” a fost perforat de gropi de stâlpi aflate
spre exteriorul aşezării.
Panta popinei a fost tăiată în trepte. Materialul ceramic bogat
(specia barbotinată, neagră şi galbenă canelată,
pictată mono- şi tricrom) permite încadrarea stratului eneolitic în
Cucuteni A. Perioadei eneolitice îi mai aparţin numeroase piese litice, de
os şi de lut ars, printre care menţionăm un fragment de
figurină antropomorfă (Pl. 52/1) şi un „picior” bogat ornamentat
prin incizii (Pl. 52/2). În umplutura valului au fost descoperite, în
poziţie secundară, numeroase fragmente ceramice de tip Ariuşd,
un fragment susceptibil de a fi aparţinând culturii Bodrogkeresztur, un
număr redus de fragmente ceramice ale culturii Coţofeni I, şi II
fragmente de ceramică dacică (cenuşie, făcută la
roată), un fragment de toartă de amforă (din pastă cu nisip
cu bobul mare). Un fragment de ceramică dacică a fost descoperit sub
val. Prin urmare (sub rezerva că nu s-a comis o greşeală de
încadrare stratigrafică a acestui fragment) trebuie admisă
posibilitatea că valul a fost ridicat in perioada dacică sau chiar
ulterior acesteia. Menţionăm totuşi faptul că nici sub val
nici în umplutura acestuia nu s-a descoperit nici un fragment ceramic
aparţinând culturilor Ciomortan şi Wietenberg.
În malul S 1 la cca. 4 m de val a fost
descoperită o depunere din două urne ale culturii Wietenberg. În
interiorul unuia dintre vase se afla o rotiţă de car votiv.
Săpăturile efectuate în perimetrele casetelor au furnizat o cantitate
impresionantă de material arheologic, care în cea mai mare parte se afla
în poziţie secundară, circumstanţă datorată probabil
alunecării solului dinspre val. Din această cauză nu s-a reuşit
precizarea raportului stratigrafic dintre materialele de tip Ciomortan şi
Wietenberg. Epocii bronzului îi aparţin două construcţii. Una
era de formă ovală 3 x 4 m, urmele ei au fost formate dintr-o
groapă de pilon central (probabil de susţinerea acoperişului
conic) şi mai multe gropi dispuse circular in jurul gropii centrale. În
perimetrul construcţiei a fost descoperită ceramică de tip
Ciomortan şi Wietenberg. Altă construcţie reprezintă o
concentrare de fragmente ceramice de tip Ciomortan şi Wietenberg pe o suprafaţa
de cca. 2 x 2,5 m, circumscrisă unui dreptunghi format din mai multe gropi
de stâlpi.
În baza materialului descoperit se
poate defini mai exact fizionomia tipologică a vestigiilor din epoca
bronzului. Astfel s-a constatat prezenţa masivă a ceramicii grosiere
şi, mai rar, semifine cu exteriorul, iar uneori şi interiorul,
striat. Cea mai mare parte din această ceramică aparţine
grupului Ciomortan (specia neagră cu pasta conţinând ca degresant
cioburi pisate), iar un număr mai mic - culturii Wietenberg (specia
gălbuie cu pasta cu mult nisip). S-a mai observat că în unele cazuri
rostul striaţiilor era de a spori priza între corpul recipientului şi
slipul şi nu cel de decor. Ornamentaţia ceramicii de tip Ciomortan
(Pl. 51), pe lângă tehnicile şi motivele bine cunoscute din
bibliografie, este mai variată: menţionăm prezenţa tehnicii
de împunsături succesive, precum şi dispunerea triunghiurilor
haşurate sau umplute cu împunsături în registre verticale.
Menţionăm că, contrar afirmaţiilor anterioare privind
ceramica de la Ciomortan, printre mii de fragmente ceramice descoperite nu am
identificat nici un fragment susceptibil de a aparţine culturii Monteoru.
Ceramica culturii Wietenberg (Pl. 50) prezintă caracteristici specifice
sfârşitului fazei I-a sau începutului fazei a II-a a acestei culturi. Predomină
fragmente ornamentate cu canelură oblică lată, împunsături
şi incizii. Un număr redus de fragmente au ca ornament spirala
formată din registre orizontale de S culcate, realizate din bandă
umplută cu puncte. Unele fragmente ceramice par să combine caracteristicile
culturilor Ciomortan şi Wietenberg: uneori ornamentaţia
specifică culturii Ciomortan este aplicată pe ceramică din
pastă cu mult nisip şi cu suprafaţa aspră (aidoma ceramicii
Wietenberg).
Cod
sit: 4730.01
Dumitru Protase (UBB Cluj), Mihai Blăjan
(MNUAI), Dan Botezatu şi Sergiu Haimovici (FII)
Cercetările arheologice de la
Şpălnaca - „Şugud" (1976, 1979, 1989)
În anii 1976, 1979 şi 1989 s-au executat
săpături arheologice în locul numit „Şugud”, situat în hotarul
sudic al satului Şpălnaca. În cursul sondajelor întreprinse pe terasa
nordică a pârâului Şugud s-a identificat un cimitir utilizat în multe
epoci şi s-au dezvelit 10 morminte (incineraţie în urnă şi
în groapă) din secolele II - III p.Chr., două morminte (M. 20 şi
33) din secolul al V-lea şi 39 schelete din secolele VI - VII.
Mormintele prefeudale adăpostesc copii, femei
şi bărbaţi inhumaţi în gropi paralelipipedice sau trapezoidale,
la adâncimi cuprinse între 0,45 - 2,18 m. Subiecţii, aşezaţi în
decubit dorsal, cu capul la V şi picioarele spre E, au inventarul funerar
relativ bogat. Femeile sunt însoţite de obiecte de podoabă
(şiraguri de mărgele din sticlă, cercei din bronz şi argint, un ac şi un
tub din fier, vase de lut), iar mormintele atribuite bărbaţilor
conţin piese de vestimentaţie (aplice din bronz, catarame din fier),
ustensile (lame de cuţit, amnare din silex) şi arme (pumnale, vârfuri
de săgeţi cu trei aripioare şi de lance, cu lama rombică în
secţiune). Din cele 39 complexe funerare se remarcă mormântul 10, cu
groapa adâncită până la -1,60 m şi orientată VSV - ENE,
care prezintă conturul şi dimensiunile neprecizate. Complexul funerar
a fost profanat încă din vechime şi azi mai conţine oasele
scheletului şi o parte din obiectele inventarului funerar
răvăşite pe fundul gropii.
Studiul antropologic al osemintelor atribuie
scheletul unui bărbat matur (avar), cu vârsta de 30 - 35 ani. Inventarul
mai cuprinde resturile unui obiect din tablă subţire din bronz, lama
fragmentară a unui cuţit din fier în formă de frunză
prevăzută cu spin de fixare în mânerul de lemn, două obiecte
atipice foarte oxidate şi alte trei fragmente dintr-un obiect de fier, cu
forma şi utilizarea neprecizate, aflate în partea centrală a
mormântului. La capătul de NNE al gropii sepulcrale era depus un vârf de
lance din fier îndreptat cu capătul ascuţit spre E. Piesa cu tub de
înmănuşare are lama în formă de frunză, prevăzută
pe ambele feţe cu nervură mediană. În partea centrală a
gropii, la nivelul scheletului răvăşit s-a descoperit în anul
1976, un solidus de la Iustin II (565-578).
În aria necropolei s-au dezvelit şi două
morminte cu călăreţii îngropaţi alături de cal în
gropi cubice, cu latura de 3 m. La cca. -1,40 m adâncime, groapa
prevăzută cu trepte pe una din laturi era săpată în
două compartimente despărţite de un perete median cruţat în
lut. Într-una din gropi a fost depus cadavrul unui bărbat (M. 19) şi
cealaltă (M. 37) o femeie, cu capul la V şi picioarele spre E. În
compartimentul alăturat al fiecărui mormânt a fost aşezat calul
înşăuat, cu picioarele aduse sub abdomen şi capul întins spre
răsărit. Bărbatul avea ca inventar o cataramă, un amnar
şi fragmente atipice dintr-un cuţit cu teacă, toate din fier.
Calul sacrificat a fost inhumat împreună cu echipamentul aferent: o
zăbală în gură, două scăriţe întregi aşezate
de o parte şi de alta a abdomenului şi un vârf de lance cu
secţiunea rombică. Inventarul funerar al femeii se compunea dintr-un
şirag de mărgele confecţionate din tablă de argint, câte
doi cercei la urechi, un ornament din argint aurit cusut pe fundul unei
căciuli (în creştetul capului), un cuţit, patru verigi şi o
căldăruşă de lemn cu cercuri şi toartă din fier.
Calul poseda o zăbală, două scăriţe şi o
cataramă din fier. Căpăstrul era împodobit cu 13 aplici din
bronz argintat, un clopoţel, două discuri - apărători din
bronz argintat şi o teacă de curea din bronz.
Studiul antropologic al osemintelor umane exhumate
a demonstrat că indivizii înmormântaţi în „Şugud”
reprezintă populaţia autohtonă, de origine romanică, din
aşezarea semnalată în apropiere, peste care s-a suprapus un grup de
călăreţi avari, cu misiunea de a supraveghea salinele de la Ocna
Mureşului.
Cod
sit: 136651.01
Neţa Iercoşan (MJ Satu Mare)
Cea de-a cincea campanie de cercetare
a aşezării neolitice timpurii de la Tăşnad - „Sere”,
condusă de N. Iercoşan, s-a desfăşurat în perioada 17 mai -
2 iunie 1999, având ca obiectiv principal delimitarea aşezării spre
zona sudică, deoarece limita nordică a acesteia a fost stabilită
în campania din 1998.
Pentru realizarea acestui deziderat a
fost trasat S XII (20 x 1,5 mp), în continuare la S IX, cu un martor de 0,50 m
şi având orientarea N - S şi S XIII, cu dimensiunea de 30 x 1,5 mp,
în continuare la S X şi S XIV, în continuare la S VII.
În S XIV, orientat tot pe
direcţia N - S nu mai apare o depunere de materiale, nu se mai poate sesiza
stratul de cultură, deci aşezarea neolitică nu se mai extinde în
zona grădinii serelor.
În S XIII au fost surprinse gropile
notate cu siglele Gr. H şi Gr. F, cu material arheologic caracteristic
pentru neoliticul timpuriu. În S XII a fost cercetată groapa notată
cu Gr. G şi altele mai mici notate cu siglele Gr. 5 / 1999 şi Gr. 6 /
1999, în caseta E.
Pe malul pârâului Cehal, în apropierea
Gr. 1 / 1989, apa a săpat malul şi astfel a fost observată în
profil o groapă, care a fost cercetată prin deschiderea casetei A.
Groapa avea, în profilul malului, dimensiunile de 9,70 m lungime şi 2,20 m
adâncime. La adâncimea de -1,20 - 1,50 m au fost observate resturile unui
schelet uman, dislocate de inundaţii şi de săparea canalului
pârâului Cehal. Din groapă provin şi fragmente ceramice de tip
Coţofeni, dar atribuirea mormântului din punct de vedere cronologic este
anevoioasă.
Materialul arheologic descoperit în
campania din anul 1999 constă în ceramică, microlite din obsidian
şi deşeuri de prelucrare de silex, dar mai ales de obsidian, obiecte
din lut şi oase de animale. Ceramica are un aspect unitar, slab arsă
şi ornamentată cu ciupituri, impresiuni cu unghia, linii incizate,
barbotină, crestături şi ornamente plastice. Dintre obiectele de
lut menţionăm: bilele rotunde, greutăţile rotunde şi
conice. Datarea: neoliticul timpuriu, cultura Starčevo - Criş, faza
III B.
Cod
sit: 130297.01
Gheorghe Diaconu, Alexandru Gh. Niculescu, (IAB), Dan
Lichiardopol, Bogdan Ciupercă (MJIA Prahova)
Campania de cercetări arheologice
sistematice de la Târgşoru Vechi s-a desfăşurat în perioada 12
iulie - 14 octombrie 1999, în sectoarele B şi C ale rezervaţiei (pe
grindul care domină zona). Investigaţia s-a desfăşurat în
cadrul a două suprafeţe: cas. 15 C, plasată în colţul de
NNE al incintei medievale, lungă de 15 m şi lată de 4 m (deschisă
încă din campania anterioară) şi S II B 1, deschisă chiar
în această campanie, situată chiar în interiorul celei de-a doua
incinte medievale, lungă de 45 m şi lată de 2 m (în campania
1999 au fost cercetaţi până la solul viu numai primii 26 m).
Pe cele două suprafeţe
deschise a fost surprinsă prezenţa a 24 de complexe (5 sunt complexe
funerare aparţinând necropolei Sântana de Mureş - Cerneahov şi
19 medievale), cu inventarul lor, la care se adaugă material ceramic în
cantităţi restrânse (câteva zeci de fragmente) provenit din
nivelurile hallstattian, roman şi din secolele VIII - X p.Chr.
Complexele funerare aparţinând
necropolei de tip Sântana de Mureş - Cerneahov sunt în număr de 5
(două de incineraţie - M. 463 şi M. 465 - şi trei de
inhumaţie - M. 464, M. 466, M. 467). Mormintele de incineraţie sunt
amândouă de tipul „în urnă”, la unul dintre ele fiind sigură
prezenţa capacului (M. 463), cu groapa de formă aproximativ
rotundă, adâncite între 0,57 şi 0,66 m de la nivelul actual al
solului. Inventarul mormintelor de incineraţie este format din
ceramică: urna M. 463 este o oală, lucrată la roată, din
pastă zgrunţuroasă, de culoare cenuşiu deschis, iar capacul
un pahar din acelaşi tip de pastă, decorat cu rotiţa; urna M.
465 (deranjat de groapa M. 466, înhumat) se pare că este o oală
lucrată cu mâna, alături de care mai apar fragmente de vase lucrate
la roată din pastă zgrunţuroasă şi fină. Oasele
calcinate, cel puţin în cazul M. 463, nederanjat, se aflau depuse în
urnă.
Mormintele de inhumaţie au groapa
de formă dreptunghiulară, orientată N - S sau NE - SV, cu fundul
aflat la adâncimi cuprinse între 1,00 m şi 2,03 m şi scheletele
zăcând în decubit dorsal cu membrele întinse. Dintre cele trei morminte de
inhumaţie două aparţin unor maturi (M. 466 şi M. 467)
şi unul este de copil (M. 464). Inventarul mormintelor de inhumaţie însumează
o gamă destul de largă de tipuri de obiecte, dacă avem în vedere
numărul restrâns de morminte dezvelit în această campanie. Ceramica
reprezentată în special de vase din grupa fină cenuşie -
căniţă (M. 466), - castron (M. 464); obiecte de metal - cataramă
şi verigă de fier (M. 467), cuţite de fier (M. 466 şi M.
467), fibule de bronz cu piciorul întors pe dedesubt, aflate pereche în centura
scapulară a M. 466; obiecte de corn - piepteni de tipul cu mâner
semicircular şi umeri laterali, din trei plăci prinse cu nituri de
bronz (unul în M. 466 şi celălalt antrenat într-o groapă de
animal, la -1,10 m în caroul 5 la S II B 1); obiecte de sticlă -
mărgică (lângă craniul M. 464) şi un pahar de sticlă,
de formă conică (la N de craniul M. 466).
Complexele medievale, cercetate în
campania 1999, sunt în număr de 19 şi se înscriu în două
categorii: gropi a căror utilitate a fost probabil menajeră şi
urme ale amenajării celui de-al doilea zid de incintă al curţii
domneşti. Gropile de uz menajer, în număr de 10, au în general
formă circulară, iar în profil formă de sac, mai înguste la
gură (cu diametrul de 1,00 - 1,20
m), uşor lărgite la mijloc şi albiate spre fund. Conţinutul
lor este format din fragmente ceramice, în cantităţi relativ mici,
cărbune, cenuşă. Cealaltă categorie de complexe medievale,
urme ale extinderii zidului de incintă, este reprezentată de o baie
de mortar (surprinsă în peretele estic al S II B 1, în dreptul caroului
14, are lăţimea de 1 m), o groapă de mari dimensiuni -
surprinsă în peretele de V al S II B 1 pe o lungime de 4,5 m - în care se
afla nisip şi var, probabil loc de depozitare a materialului de
construcţie, şi 7 gropi de formă albiată, puţin
adânci, care conţineau cărămizi fragmentare, pietre şi
moloz, probabil locuri de debarasare de resturile rămase de la construirea
extinderii zidului de incintă al curţii domneşti.
Un material ceramic divers, dar în
cantităţi relativ restrânse (câteva zeci de fragmente), provine din
nivelurile diferitelor situri, a căror existenţă era
cunoscută în sectoarele cercetate. Nivelului hallstattian îi datorăm
prezenţa unor fragmente de castron cu marginea lată
răsfrântă oblic în afară, pântecul slab arcuit, lucrate cu mâna
dintr-o pastă cu cioburi fin pisate în compoziţie, cu
suprafeţele bine netezite, pe alocuri fiind vizibile urme de lustru, arse
brun închis-negru.
Mai bine ilustrat este nivelul roman (zona
barăcilor de la N de castru şi terme), surprins şi cu altă
ocazie, din care provine ceramică (fragmente de castroane cu buza
rotunjită uşor trasă spre interior, torţi de amfore,
fragmente de vase de dimensiuni mai mari cu pereţii groşi, a
căror formă este greu de precizat din cauza dimensiunilor reduse -
probabil dolia sau mortaria), fragmente de olane şi de tegule - un
fragment de ţiglă provine de la o tegula mammata, folosite
probabil la acoperirea barăcilor romane surprinse în campaniile anterioare
la cca. 10 - 15 m spre SE.
Alte fragmente ceramice, în număr
mic, aparţin nivelului aşezării de tip Dridu şi sunt
fragmente de oale, din pastă cu mult nisip cu bobul mare şi
pietricele mici în compoziţie, arse roşcat-cărămiziu
şi decorate cu benzi de striuri orizontale sau slab vălurite.
Campania 1999 a confirmat extinderea
necropolei de tip Sântana de Mureş - Cerneahov spre V în aria
cercetată, deşi densitatea mult diminuată a mormintelor,
comparativ cu aria centrală, ar putea sugera apropierea de limita sa
vestică; complexele medievale cercetate adeveresc extinderea incintei
curţii domneşti în secolul al XVII-lea.
Cod
sit: 95480.01
Nicolae Ursulescu, responsabil, Vasile Cotiugă
(FII); Dumitru Boghian (Univ. Suceava).
În lunile iunie -
iulie 1999 s-a desfăşurat cea de a X-a campanie de săpături
în acest sit aparţinând fazei a III-a a culturii Precucuteni, cu sprijinul
financiar al SC Comcereal Iaşi, SC Delta Press şi SC Aurora SA Târgu
Frumos şi cu participarea studenţilor practicanţi de la cele
două universităţi. Cercetările s-au desfăşurat în
patru sectoare ale aşezării (pentru planimetria aşezării,
vezi: N. Ursulescu, D. Boghian, Codrul Cosminului, S.N., 2 (12), 1996,
p. 38-72, îndeosebi fig. 1):
·Sectorul A: s-a urmărit cercetarea integrală a gropii nr.
26 şi surprinderea raportului stratigrafic cu şanţul de
îngrădire din prima etapă de locuire;
·Sectorul B: s-a sondat stratigrafic jumătatea sudică a
suprafeţei, unde în 1990 se cercetase parţial o locuinţă
adâncită (nr. 1), tăiată de un beci;
·Sectorul D: demontarea locuinţei nr. 11 şi cercetarea
integrală, prin şanţuri de control, a stratului arheologic aflat
sub vestigiile locuinţei, precum şi a capătului estic al
şanţului de îngrădire, spre marginea crestei pe care se afla
aşezarea;
·Sectorul E: sondaj pentru verificarea traseului şanţului de
îngrădire, între sectoarele A şi D, detectat prin investigaţie
arheometrică (rezistivitatea solului).
În sectorul A a fost încheiată cercetarea marii gropi nr. 26, în
care încă din campania anterioară se descoperiseră numeroase
mărturii care îi conferă un caracter de cult. Fundul gropii se afla
la 2,10 m de la suprafaţa actuală, adâncimea de la nivelul de
săpare fiind de circa 1,20 m. Groapa s-a îngustat treptat, având la fund
dimensiunile de aproximativ 70 x 30 cm. Iniţial, groapa a servit doar
pentru scoaterea lutului şi a fost umplută în prima etapă doar
cu deşeuri. De la -1,80 m până la -1,30 m groapa a servit pentru
depozitarea unor resturi provenite de la ceremonii de cult, această
afirmaţie fiind susţinută de caracterul deosebit al depunerilor.
Astfel, analiza arheozoologică, întreprinsă de Sergiu Haimovici
şi Anca Coroliuc, a relevat depunerea a patru bucranii (1 de Bos
primigenius şi 3 de Bos taurus, dintre care unul de femelă, unul de
mascul şi unul provenit de la un mascul castrat), a 43 de coarne de bovine
(multe dintre ele cu resturi de frontal), precum şi a altor resturi
osteologice de bovine, ovicaprine, porcine, canine, cabaline, cervidee, urs,
castor şi lup (studiul arheozoologic este în curs de apariţie în
Studia Antiqua et Archaelogica, VII). Pe aceeaşi linie se înscrie şi
o mare parte a materialului ceramic, dintre care remarcă, pe lângă
piesele menţionate în raportul anterior, un fragment din partea
superioară a unui vas cu trăsături antropomorfe, care era legat
printr-o bară de un alt gât, probabil identic, formând împreună un
fel de „coşuleţ”; alura generală pare să indice
legături cu reprezentări simbolice din zona Tisei. În acelaşi
timp, a continuat cercetarea şanţului de îngrădire din prima
etapă de locuire pe ultima sa porţiune estică din acest sector.
Datorită gropii nr. 26, care a fost săpată parţial deasupra
şanţului, acesta a fost surprins abia la -1,80 m, adâncime de la care
groapa nr. 26 îşi restrânge perimetrul. Astfel, la -1,80 m şanţul
de îngrădire avea o lăţime de aproximativ 0,60 m. El se adâncea
până la -2,45 m, având malurile abrupte şi fundul uşor albiat.
În sectorul B, situat în dreapta aleii principale, aproape de intrarea
în baza de cereale, a fost trasat un şanţ (VII), orientat N - S, care
a avut drept scop stabilirea extinderii spre S a aşezării, ca şi
a stratigrafiei în zona în care în 1990 se cercetase parţial o
locuinţă adâncită. Au putut fi cercetaţi primii 25 m, începând
de la gardul sudic al bazei de cereale. S-au observat aceleaşi trei nivele
aparţinând culturii Precucuteni, ca şi în restul sectoarelor
cercetate: nivelul I (inferior), între circa 1,20 şi 1 m adâncime; nivelul
II, între -1 m şi -0,55 m; nivelul III, între -0,55 m şi -0,35 m.
Urmează nivelul post - neolitic, gros de cca. 0,25 m şi un strat
vegetal de circa 0,10 m. Materialele au fost sporadice spre marginea
sudică şi ceva mai dense spre limita nordică a suprafeţei
cercetate. Va continua săparea tronsonului nordic al şanţului
VII, până la aleea betonată.
Sectorul D a fost
principala zonă cercetată în acest an, realizându-se investigarea
integrală a locuinţei nr. 11 (aparţinând ultimului nivel de
locuire), la suprafaţa căreia fusese descoperit anul trecut altarul
pictat, situat lângă vatră. La demontarea platformei s-a observat
că aceasta a fost construită pe o structură de trunchiuri de
copac (adeseori nedescojite - dovadă amprentele de crenguţe), având
de regulă diametre cuprinse între 8 şi 12 cm. Desimea trunchiurilor
era de 8 - 9 pe metru, fiind orientate SV - NE, adică transversal pe axul
lung al locuinţei. Se pare că, la margini, trunchiurile au fost
prinse într-o ramă de bârne. Când loadbele nu aveau o lungime
echivalentă cu cea a platformei, se făceau completări cu alte
bucăţi de trunchiuri. Spaţiile rămase libere între loadbe
se completau cu crengi mai groase, pentru a se evita scurgerea lutului. În zona
vetrei, loadbele au fost dispuse oarecum radial, pentru a împiedica deplasarea
bârnelor lungi. Structura de lemn a platformei a fost acoperită cu o
lipitură groasă de 6 - 10 cm, formată din lut şi materiale
organice. Capetele rotunjite ale loadbelor erau în întregime acoperite în lut.
Platforma, în ansamblul ei, se prezenta ca o masă de lemn şi lut,
ridicată deasupra solului antic cu cca. 20 cm. Se pare că a cunoscut
şi o relutuire a suprafeţei. Ea avea o formă rectangulară,
cu colţurile uşor rotunjite, ocupând o suprafaţă de cca. 6
x 4,5 m. Cel mai bine s-au individualizat laturile de N şi E; spre V, se
pare că a existat o anexă, amenajată în legătură cu
zona intrării, aflată probabil pe latura opusă vetrei.
Suprafaţa platformei prezenta o serie de denivelări, datorate
tasării diferenţiate a lutului, atât în timpul arderii, cât şi
datorită gropilor aflate dedesubt şi umplute anterior, cu resturi
menajere. Parii pereţilor au fost ridicaţi pe structura lemnoasă
a platformei, deoarece nu s-au găsit nicăieri găuri de par în
stratul de sub locuinţă; în schimb, în lutuiala platformei apar urme
de pari, care o străpung total sau parţial. Se pare că a existat
şi un perete interior, care separa zona vetrei de restul locuinţei.
La SV de vatră şi cu faţa spre ea se afla altarul pictat, al
cărui soclu a fost realizat direct pe platformă. Altarul se găseşte
în stadiul de restaurare, neavând încă o imagine completă asupra lui.
În ceea ce priveşte vatra (poate şi cu rol de cuptor), aceasta a fost
amenajată direct pe platformă (în zona nord-estică), dar bârnele
care susţineau platforma în acest loc au fost dispuse radial. Lipitura
prezenta aici o ardere intensă si o refacere multiplă (de 3 - 4 ori).
De remarcat că sub vatră a existat o groapă (nr. 29), ceea ce în
corelare cu datele similare observate în alte cazuri, ar putea duce la
concluzia că acest amplasament nu era întâmplător şi că
groapa juca, în mentalitatea locuitorilor, un rol de cult, legat de ritualul
fundării locuinţei. Pe latura nordică, în prelungirea vetrei, se
afla o prispă - laviţă, groasă de cca. 20 cm,
realizată din plăci masive de lut, care a servit probabil drept pat.
Marginea la laviţă dinspre interior prezenta un cant, îngrijit
şi uniform prelucrat.
Studierea modului de
construire a acestei locuinţe pare să sugereze că a existat un
plan prestabilit încă din momentul de început al amenajării
platformei. Prin trasarea unor şanţuri de control, orientate NNS -
SSV, din 50 în 50 cm, a fost cercetată amănunţit toată
suprafaţa aflată sub locuinţa nr. 11, ca şi în preajma
acesteia, spre E, până la gardul de împrejmuire a bazei de recepţie, aproape
de marginea crestei pe care a fost amplasată aşezarea. În
suprafaţa astfel cercetată au fost sesizate cinci gropi (nr. 24, 27 -
30), precum şi noi porţiuni din sectorul estic al şanţului
de îngrădire a aşezării
din prima etapă de locuire. Şanţul nu a fost săpat uniform,
având o deschidere cuprinsă între 0,90 şi 1,10 m, iar adâncimea,
faţă de nivelul de săpare, era de 0,80 - 1 m. Fundul
şanţului oscila între forma de V şi cea de U. Umplerea s-a
făcut, ca şi în celelalte zone cercetate, tot cu sol brun-gălbui,
specific primei etape de locuire şi doar la partea superioară apar
şi rare materiale arheologice. Aceasta denotă o scurtă
perioadă de funcţionare a şanţului şi umplerea sa
intenţionată chiar în timpul primei etape de locuire.
Sectorul E, situat între pătulele 7 şi 8, având o
lăţime de numai 3,5 m, a fost ales pentru o investigare a stratului
cultural prin măsurarea rezistivităţii solului şi prin
sondaj arheologic, în primul rând pentru verificarea traseului presupus al
şanţului de îngrădire din prima etapă de locuire, în
porţiunea cuprinsă între sectoarele A şi D.
Măsurătorile arheometrice au fost realizate de fizician Nicoleta
Sorloaica (cercetător în cadrul MIMI), iar sondajul arheologic a confirmat
traseul şanţului de îngrădire într-una din anomaliile indicate
de rezistivitatea solului. Şanţul prezenta la suprafaţă
(-1,20 - 1,30 m de la nivelul actual) o umplutură destul de densă cu
materiale arheologice, în rândul cărora predominau oasele de animale; apar
şi fragmente ceramice, ca şi fragmente de râşniţe.
Şanţul a avut o deschidere (la baza primului nivel) de cca. 1,35 m
şi o adâncime de 75 cm, cu fundul uşor albiat (cca. 0,40 m la
bază). Măsurătorile vor continua pentru stabilirea traseului
şanţului spre V.
Cod
sit: 25834.01
Alexandru Artimon (MJI
Bacău)
Aşezarea
medievală urbană de la Târgu Trotuş
În anul 1999 au continuat cercetările
arheologice în aşezarea medievală urbană, situată pe
teritoriul actual al comunei Târgu Trotuş (judeţul Bacău), în
punctul „Ţarna Nouă“ aflat în zona de N a actualei
localităţi şi fiind conduse de Alexandru Artimon, şef
secţie la Muzeul Judeţean de Istorie „Iulian Antonescu“ din Bacău
(responsabil de şantier). Menţionăm faptul că aceste
cercetări arheologice au fost începute în 1975 şi au
căpătat caracterul unor săpături sistematice, fiind
investigată aşezarea de caracter urban, a vechiului oraş Tg.
Trotuş (sec. XIV - XVII), până în prezent (1975 - 1995).
Pentru clarificarea unor date privind întinderea
oraşului în zona de V şi rezolvarea unor probleme stratigrafice
şi de datare a bisericii din secolul al XIV-lea, au fost întreprinse
investigaţii în luna noiembrie a anului 1999. În acest scop s-a trasat
secţiunea 40, în lungime de 100 m şi lăţime de 1,50 m,
paralelă cu secţiunea 37, trasată în 1996 şi aflată la
25 de m spre E de această secţiune (Pl. 53). Obiectivul urmărit
prin trasarea acestei secţiuni era acela al verificării întinderii
oraşului medieval Târgu Trotuş, în zona de V, pentru surprinderea
urmelor de locuire din vatra lui.
Cu prilejul investigaţiilor întreprinse s-a
observat că cel mai vechi nivel de locuire ce aparţine oraşului
este din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. De asemenea, s-au
depistat şi urme de locuire din secolele XV - XVII. În această
secţiune nu s-au descoperit urme de locuinţă, cuptoare, ateliere
meşteşugăreşti sau gropi menajere, ceea ce ne
dovedeşte că ne aflăm la marginea de V a oraşului. Se impune
ca în viitor să sondăm metodic această zonă, până în
apropierea secţiunii XXIII, trasată în anii anteriori şi unde au
fost dezvelite locuinţe, cuptoare, gropi menajere din secolele XIV - XVII.
Pentru clarificarea acestor probleme istorice sunt necesare cercetări pe o
suprafaţă de cca. 9500 mp. În cadrul investigaţiilor ne-am
propus, în limita fondurilor existente, studierea interiorului vechii biserici
din secolul al XIV-lea descoperită şi cercetată parţial
între anii 1981-1983 (Pl. 54). Acest lucru era necesar pentru reverificarea
situaţiei stratigrafice, la recomandarea unor specialişti, care
intuiau pe baza planurilor prezentate de noi la o serie de sesiuni
ştiinţifice, că s-ar putea să avem de-a face cu o
biserică mai veche, într-o primă fază. Era vorba de zona din
interiorul naosului şi a altarului, unde se profila un zid, fapt care a
determinat pe unii specialişti să considere că ar proveni de la
o biserică mai veche. Pentru clarificarea acestor probleme istorice s-a
trasat în axul zonei respective (între altar şi naos) secţiunea 41,
perpendiculară pe aceste resturi de ziduri, scopul ei fiind oferirea de
situaţii stratigrafice clare privind evoluţia în timp a bisericii.
Reamintim faptul că în cadrul
cercetărilor întreprinse în 1982, prin trasarea secţiunii XIV,
perpendiculară pe axul bisericii, am ajuns la concluzii clare privind
evoluţia în timp a bisericii. În scopul evidenţierii mai clare a
situaţiei stratigrafice, s-a trasat secţiunea 41, având dimensiunile
de 6,90 x 1 m, perpendiculară pe zidurile de N şi S ale bisericii (Pl.
54). Cu acest prilej, am observat că situaţia stratigrafică
urmărită la această secţiune corespunde cu cercetările
noastre întreprinse la acest monument în anii 1982 - 1983. O singură
precizare se impune, în sensul că odată cu etapele de restaurare ale
bisericii, şi în special cele care au avut loc în a doua jumătate a
secolului al XV-lea au fost luate unele măsuri de consolidare a
bolţii bisericii, prin adăugarea unor fundaţii la adâncimea
-0,40 m, în completarea celor ale zidurilor de N, S, E şi V ale bisericii,
aflate la -0,60 m adâncime.
În concluzie asupra cercetărilor arheologice
din campania 1999 am observat că în această zonă a oraşului
Târgu Trotuş a existat o veche biserică românească, de rit
ortodox, din secolul al XIV-lea, cu etape de refacere întreprinse la mijlocul
şi sfârşitul secolului al XV-lea, distrusă în secolul al
XVII-lea. Cercetarea arheologică, timp de 25 de ani, în vatra veche a
oraşului medieval Târgu Trotuş (1975 - 1999), ne permite emiterea
următoarelor concluzii pe marginea genezei şi evoluţiei acestui
important oraş din zona de SV a Moldovei. Investigaţiile istorice
şi arheologice au evidenţiat faptul că oraşul Târgu
Trotuş a luat fiinţă în a doua jumătate a veacului al
XIV-lea. În evoluţia lui se disting două mari etape istorice:
1. Formarea şi evoluţia oraşului în
secolele XIV - XV.
2. Ascensiunea puternică a oraşului în
secolul al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea şi
decăderea lui la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Din prima etapă (secolele XIV - XV) au fost
dezvelite un număr de 18 locuinţe, 6 cuptoare şi 14 gropi
menajere. Locuinţele sunt de suprafaţă sau adâncite, de
formă rectangulară, de diverse dimensiuni. Locuinţele de
suprafaţă erau, în general, formate din două încăperi,
ridicate deasupra unei pivniţe căptuşite cu blăni de stejar
sau brad, fixate pe stâlpi de lemn care constituiau şi structura de
rezistenţă a casei. Aveau pereţii de bârne, peste care se
aplicau nuiele sau şipci întretăiate, atât la interior, cât şi
la exterior, cu un strat de lut. Inventarul descoperit în locuinţe era
format din ceramică de uz casnic şi ornamentală, unelte
meşteşugăreşti şi agricole, obiecte de fier de
întrebuinţare gospodărească, obiecte de podoabă şi
monede de la voievozii Moldovei, din secolele XIV şi XV şi
străine (ungureşti, germane, turceşti, poloneze, etc.). Ceramica
este deosebit de bogată fiind formată din diferite tipuri de vase
(ulcioare, căni, pahare, capace, castroane, tigăi, opaiţe,
etc.), aparţinând celor două categorii distincte: prima lucrată
dintr-o pastă grosieră şi cea de-a doua, dintr-o pastă
fină, de bună calitate. De remarcat e faptul că o parte din
ceramica aparţinând celei de a doua categorii este de
provenienţă străină (germană) similară celei
găsite la Suceava, Siret, Roman, Bacău, etc. Oraşul
cunoaşte o dezvoltare puternică în secolele XVI - XVII (prima
jumătate a secolului al XVII-lea), când se constată o creştere
demografică şi o dezvoltare economică, comercială şi
meşteşugărească, surprinsă în bogăţia
şi varietatea materialului arheologic.
Din a doua etapă ( secolele XVI - XVII) au
fost dezvelite un număr de 24 locuinţe, 3 cuptoare, din care
două de ars oale şi 9 gropi menajere. Locuinţele sunt mai
spaţioase, majoritatea de suprafaţă, cu pivniţe de
piatră. Au fost identificate locuinţe cu fundaţie de piatră
(locuinţele 26, 29, 32). La construcţia sobelor s-au folosit cahle
decorate cu motive geometrice şi florale stilizate sau antropomorfe,
heraldice şi zoomorfe. În urma cercetărilor s-au descoperit numeroase
materiale arheologice, constând din ceramică de uz casnic şi ornamentală,
obiecte de fier (unelte meşteşugăreşti şi agricole,
scoabe piroane, cuie, cuţite, lacăte, etc.), piese de armament
şi harnaşament, obiecte de podoabă şi monede, datate în
secolele XVI - XVII.
În cadrul celor două etape de dezvoltare a
oraşului, un obiectiv important l-au constituit cercetarea bisericii
şi cimitirului din secolele XIV - XVII. Investigaţiile arheologice la
aceste complexe s-au efectuat între anii 1981 - 1983, 1990 - 1994, 1997 - 1999.
Din analiza datelor stratigrafice, a materialelor arheologice, s-a constatat
că şanţurile de fundaţie ale bisericii erau, iniţial,
umplute cu bolovani de râu şi susţineau la suprafaţă o
construcţie de lemn. Pe acest nivel de călcare a primilor constructori
s-au descoperit fragmente ceramice datate în vremea voievodului Moldovei Petru
I Muşat (1375 - 1391). Cercetările au mai relevat că la mijlocul
secolului al XV-lea s-a produs un incendiu la acest monument. După
refacerea bisericii şi funcţionarea ei într-o anumită
perioadă de timp, se produce un incendiu mult mai puternic şi care
distruge aproape complet construcţia. Acest incendiu s-a produs la
sfârşitul secolului al XV-lea. În această vreme se întreprind
lucrări ample la acest monument, surprinse peste tot în cadrul cercetărilor
arheologice. Se consolidează fundaţia bisericii cu pietre de râu
şi carieră şi cu pământ galben. În epoca lui Ştefan
cel Mare orăşenii de la Târgu Trotuş ridică biserica din
zid (pietre de râu şi carieră) cu acoperiş de
şindrilă. După această refacere, biserica a durat până
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când va fi abandonată
şi dezafectată. Biserica descoperită la Târgu Trotuş face
parte din tipul de construcţii dreptunghiulare cu absida altarului aproape
semicirculară. În exterior, biserica are o lungime de 17,80 m şi o
lăţime de 6,80 m.
Cu prilejul cercetărilor arheologice s-a
observat că după construirea bisericii, în jurul ei a început să
se formeze un cimitir. În acest scop, pe baza investigaţiilor întreprinse
s-a reuşit să se delimiteze perimetrul cimitirului în zonele de N, E,
V şi S, fiind dezvelite un număr de 214 morminte (67 din secolul al
XV-lea, 109 din secolul al XVI-lea şi 38 din secolul al XVII-lea), care
aparţin comunităţii orăşeneşti de rit ortodox, încadrate
cronologic în secolele XV - XVII (Pl. 54, 55). Descoperirea perimetrului
necropolei în zonele de N, S, E şi V, ne-a permis să constatăm
că acest cimitir cuprindea o suprafaţă de cca. 6622 mp. Din
calculele întreprinse conform normelor ştiinţifice în vigoare, ar
reieşi că necropola avea cca. 1468 morminte.
Descoperirile de obiecte de podoabă
şi monede, sau de altă natură, făcute în cadrul bisericii
şi necropolei, completează datele oferite de cercetările din
cuprinsul aşezării şi aduc noi precizări privind geneza
şi evoluţia istorică a oraşului.
Materialele arheologice găsite la Târgu
Trotuş ne dovedesc că acest oraş, situat într-o poziţie
geografică favorabilă, în apropierea graniţei dintre Moldova
şi Transilvania, cunoaşte o dezvoltare însemnată în secolele XV
- XVI. Important centru vamal, situat în apropierea ocnelor de sare, era în
acelaşi timp şi un centru de producere şi desfacere, unde veneau
negustorii, meşteşugarii şi majoritatea ţăranilor din
satele aflate în zona de influenţă a oraşului.
În secolul al XVII-lea şi îndeosebi începând
cu mijlocul acestui veac se observă o stagnare a dezvoltării acestui
oraş, cauzată şi de desele intervenţii ale trupelor
străine (tătăreşti, turceşti, poloneze,
ungureşti) ce au loc în această vreme în Valea Trotuşului.
Decăderea oraşului la sfârşitul secolului al XVII-lea va
determina pe mulţi orăşeni să se refugieze într-o zonă
mai apărată natural, pe locul unde va lua fiinţă şi se
va dezvolta centrul urban Târgu Ocna. În orice caz, la începutul secolului al
XVIII-lea, aşa cum relata ofiţerul suedez Erasmus Heinrich von
Weismantel, în decembrie 1713 şi ianuarie 1714, în trecere prin
Trotuş, oraşul era „total ruinat".
(Pl. 55)
Note:
[1]. A. Artimon, Civilizaţia
medievală urbană din secolele XIV - XVII (Bacău - Târgu
Trotuş - Adjud), editura Documentis, Iaşi, 1998, p. 93-155, nota
20.
[2]. A. Artimon, Biserica
şi necropola medievală de la Târgu Trotuş (jud. Bacău).
Consideraţii finale, Carpica XXVIII, 1999, p. 109 - 134.
Cod
sit: 62994.01
Gabriel Custurea (MINAC)
În perioada 24 mai - 18 iunie 1999 au fost
reluate săpaturile sistematice în vatra oraşului medieval Ester. S-au
trasat doua secţiuni - S I B şi S II B, cu orientarea E - V şi o
alta, perpendiculară pe acestea - S B, cu dimensiunile 2 x 20 m; 2 x 28 m,
respectiv 2 x 16 m. A fost identificată o locuinţă cu
pereţii din piatră legată cu pământ, cu o grosime de cca.
0,50 m, cu podea din lut. Locuinţa are trei încăperi din care a fost
cercetată numai prima, dinspre E. Materialul recoltat, destul de
sărăcăcios cantitativ, constă din resturi de vase ceramice
(farfurii, ulcioare, castroane) datate în secolele XVII - XVIII şi
fragmente de obiecte de fier (cuie, potcoave încălţăminte etc.).
De la temelia locuinţei au fost recuperate două căni, o farfurie
şi o roată de olar din ceramică, databile în secolul al
XVII-lea.
În urma unor săpaturi
neautorizate, executate de persoane neavizate s-a impus cercetarea parţiala
a unei locuinţe medievale aflate în V aşezării. Aici a fost
practicată o casetă I S, cu dimensiunile de 3 x 8 m. Locuinţa,
cu podeaua aflată la -0,30 m adâncime, a fost incendiată cândva în
secolul al XVIII-lea. De aici au fost recuperate şi întregite urmatoarele
vase: opt castroane cu baza inelară, smălţuite cu verde-oliv
şi maro; două castroane de dimensiuni mari, tronconice,
nesmălţuite; o cană cu toartă, cu decor în val din angoba
albă; o cană din pastă caolinoasă, albă,
smălţuită cu smalţ alb şi albastru, cu decor floral.
La acestea se adaugă un cântar cu contragreutăţi, databil, de
asemenea, în secolele XVII - XVIII.
Cod
sit: 62994.02
Gabriel Custurea (MINAC)
În perioada 23 august - 3 septembrie 1999 s-a
efectuat un sondaj de salvare. S-a trasat o secţiune de 2 x 10 m
orientată NV - SE şi o casetă adiacentă de 1 x 4 m. S-a
săpat până la pământul viu (-1,20 m). A fost descoperit un pavaj
cu pietre de mari dimensiuni ce se întinde pe o suprafaţă de 3,40 x
2,90 m. Din săpătură au fost recoltate numeroase fragmente de
amfore de epocă romană timpurie şi terra sigillata. Au fost întregite
două farfurii din ceramică, una cu firnis roşu-brun în interior
şi la exterior, cu baza inelara, în centru un decor circular executat cu
rotiţa dinţată; cealaltă cu firnis roşu-brun la
exterior, de asemenea cu baza inelară.
Din cercetările de suprafaţă au
fost recoltate două fibule de bronz, cu arc (databile în secolele I a.Chr.
- I p.Chr.), trei denari romani republicani (secolul I a.Chr.) şi mai
multe monede din secolele I - III (denari şi monede coloniale histriene
şi tomitane), piese ce se găsesc într-o colecţie
particulară.
Cod
sit: 112539.01
Dana Mihai (MNIR)
Biserica cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul
Înaintemergătorul” a fost ridicată de Lupu Buliga din
Ciovîrnişani, de Stanca, soţia sa şi de fiul lor, Curuia, în
anul 1646. Cercetările arheologice au fost începute în luna septembrie a
anului 1999.[1]
Au fost trasate următoarele secţiuni:
S I, 6 x 1,50 m, chiar în punctul de
joncţiune dintre naos şi pronaos, cu scopul declarat de a verifica
ceea ce se observa şi pe parament, în urma decapărilor, şi anume
două etape de construcţie. Astfel au putut fi studiate cele două
tipuri de fundaţii, pe care le-am notat convenţional F 1,
fundaţia naosului, şi F 2, fundaţia pronaosului. De la început,
facem observaţia că cele două fundaţii sunt de factură
diferită, plasate la adâncimi diferite. F 1 - fundaţia naosului -
este construită din pietre nefasonate, legate cu mortar având în
compoziţie mult nisip şi pietriş, de culoare gri deschis.
Fundaţia este plasată la o adâncime de -0,80 m. Plasarea la adâncime
diferită a fundaţiei naosului
îşi găseşte explicaţia în terenul în pantă
accentuată pe care a fost construită biserica, constructorii
simţind nevoia să orizontalizeze terenul prin fundaţii în
trepte. F 2 - fundaţia pronaosului - este construită din bolovani
mari de râu, prinşi cu un mortar de mai slabă calitate, având în
compoziţie mult var, de culoare alb-gălbui, plasate la o adâncime de
-0,80 m. În S I au fost interceptate şi cercetate parţial trei
morminte, deranjate, două dintre ele fiind probabil reinhumări. Chiar
lângă fundaţia pronaosului a fost interceptat, M1, la o adâncime de 0,65 m, al cărui
schelet a fost găsit în conexiune anatomică, mai puţin femurul
stâng, deranjat de o reinhumare - M. 2. Ca piesă de inventar a fost
recuperat un fragment semicircular dintr-o plăcuţă de argint. În
caro 2, la -0,80 m, a fost cercetat parţial cel de al treilea mormânt, M.
3, ale cărui femure interceptează profilul vestic. Merită
făcută observaţia că pentru a plasa groapa la o adâncime
mai mare s-a săpat chiar în terenul stâncos care corespundea sterilului
din punct de vedere arheologic. Din cuprinsul secţiunii 1 a fost recuperat
un fragment de cărămidă care are inscripţionată litera
A, ce a aparţinut unuia dintre călugării înmormântaţi in
incinta schitului, ritual de înmormântare care se menţine până în
zilele noastre. Au fost recoltate mai multe fragmente ceramice, cele mai multe
dintre ele nesmălţuite, de uz comun, fragmente de ulcior,
străchini care se încadrează în secolul al XVII-lea, mai precis în a
doua lui jumătate.
S II, cu dimensiunile 10 x 1,50 m a fost
trasată chiar pe direcţia altarului, de la zidul de incintă
până la centura de beton turnată împrejurul bisericii [2]. În dreptul
# 2 - 4 ale S II au fost deschise casetele S II A şi S II B, cu
dimensiunile 3,20 x 2,50 m pentru a stabili limitele construcţiei
interceptate în S II. În S II şi în casetele acesteia a putut fi
cercetată o construcţie cu temelii din bolovani şi pietre de
râu, bucăţi de cărămidă, legaţi cu mortar destul
de friabil. Construcţia ale cărei dimensiuni sunt de 4 x 3 m, situată
pe latura nordică a ansamblului a fost pavată cu cărămizi cu
dimensiunile de 0,26 x 0,14 x 0,4,5 cm. Construcţia, care
urmăreşte traseul zidului de incintă, mergând pe o linie
paralelă cu acesta, presupunem că a fost o chilie, care a jucat poate
şi rolul unei mici bucătării judecând după numărul
relativ mare de fragmente ceramice recoltate. Astfel au fost recoltate multe
fragmente ceramice nesmălţuite, vase de bucătărie,
ulcioare, vase-borcan, precum şi câteva fragmente de farfurii
smălţuite şi pictate care se încadrează cronologic la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Spre
limita vestică a construcţiei mai sus amintite, aproape de zidul de
incintă au fost observate în profil şi parţial în grund
două gropi de var, gr. 1, gr. 2,
care pe fund au fost tapetate cu nisip, iar ulterior acestora o groapa
menajeră notată de noi gr. 3, umplută în două etape
succesive, prezentând urme de arsură puternică. Groapa este de
formă aproximativ rotundă, cu diametrul maxim de 0,70 - 0,80 m, apare
la -1,05 - 1,10 m şi se termină la -1,65 m. Pe fundul acesteia au
fost aşezate pietre, şi au fost recoltate câteva fragmente ceramice
de la oale borcan nesmălţuite.
S III, cu dimensiunile de 5 x 2 m a fost
trasată la 2 m în faţa bisericii, paralelă cu aceasta pentru a
se verifica existenţa pridvorului ale cărui urme se mai vedeau
încă la jumătatea secolului nostru.
Fundaţiile pridvorului erau foarte sus,
apărând chiar la primul strat -0,10 - 0,20 m, pridvor la care s-a
renunţat destul de repede, poate şi datorită fundaţiei
superficiale dar şi din economie de spaţiu, având în vedere că
zidul de incintă era la o distanţă de 3 m. Dimensiunile
pridvorului sunt de 6,95 x 3,50 m, zidurile sunt de aceeaşi factură,
lucrate din bolovani şi piatră nefasonată, legaţi cu mortar
de culoare cenuşiu albicios, având în compoziţie pietriş, nisip
precum şi insule de var nestins. Zidurile au o grosime de 0,80 m,
uşor rotunjite la colţuri, iar în faţă se închideau în
linie dreaptă. Chiar deasupra zidului a fost recoltată o monedă
austriacă de argint, datată 1701-1800, iar pe la -0,30 m, o para turcească de argint [3]
datată 1820-1821, Mahmud al II-lea, Misir. Probabil ca pridvorul a fost
adăugat mai târziu, după ce biserica a fost pictata de Curuia.
La limita sudică a secţiunii III, în
profilul vestic al secţiunii a fost cercetat un craniu M. 4, al cărui
schelet intră sub actuală bordură a bisericii.
La limita nordică a secţiunii se
găseşte o lespede ale cărei limite nu au putut fi cercetate
deoarece intră sub bordura bisericii actuale, şi nu ne-a fost
permisă cercetarea.
În urma cercetărilor arheologice efectuate la
schitul Topolniţa, jud. Mehedinţi, putem concluziona
următoarele: în primul rând, etapa Lupu Buliga a însemnat adăugarea
pronaosului vechii bisericuţe care era alcătuită din altar şi
naos. Din păcate date referitoare la biserica atribuită prin
tradiţie lui Nicodim nu putem oferi datorită situaţiei mai sus
menţionate, care a compromis orice analiză stratigrafică.
Pridvorul ridicat mai târziu decât pictarea bisericii, a fost aşezat în mod
neinspirat la o distanţă deranjantă de zidul de incintă
astfel încât a fost repede abandonat, chiar când pe latura vestică au fost
adăugate noi chilii. Pe latura nordică a ansamblului, urmărind
traseul zidului de incintă a fost cercetată o construcţie pe
care noi am numit-o convenţional chilie, de dimensiuni reduse 4 x 3 m,
pavată cu cărămidă, pe care o datăm după
materialul recoltat la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
celui următor. Numai în această zonă, în nordul altarului am
putut depista un presupus nivel de călcare, care apare la -0,10 - 0,15 m
faţă de actualul nivel de călcare şi care este compus din
bucăţi de cărămidă (vezi profilul vestic al S II).
În partea sudică a ansamblului a fost
sondată necropola aferentă ansamblului şi mai târziu satului
Schitul Topolniţei, a cărei stratigrafie este perturbată
datorită intervenţiilor ulterioare precum şi nivelărilor
întreprinse.
Cercetarea exhaustivă a pridvorului, precum
şi a interiorului bisericii, împreună cu cercetări extinse la
clădirile din incintă pentru stabilirea fazelor de construcţie
şi amplasarea elementelor ansamblului monastic se impun ca
priorităţi la schitul Topolniţa.
Note:
[1] Din partea
Muzeului Regiunii Porţilor de Fier a participat d-l Constantin Para.
[2]
Menţionăm faptul că la data sosirii noastre aici stareţul
mănăstirii turnase centură de beton în jurul bisericii,
până la punctul de joncţiune
dintre naos şi pronaos, astfel încât cercetarea părţii
considerate mai vechi a bisericii a fost compromisă total.
[3] Monedele au
fost identificate de d-na Katiuşa Pârvan, numismat la M.N.I.R.
Cod
sit: 164188.01
Eugenia Popuşoi (M Bârlad), Corneliu Beldiman
(UCDC Bucureşti)
Industria materiilor dure animale în aşezarea
neolitică timpurie (Starčevo - Criş): privire generală
Iniţiate în anul 1964, cercetările
arheologice sistematice efectuate în punctul “La Stroe Beloescu” de pe
teritoriul satului Trestiana, com. Griviţa, jud. Vaslui s-au derulat pe
parcursul a trei decenii (cu unele intermitenţe, până în 1996). Drept
rezultat, ele oferă în prezent exemplul unic pentru România al
explorării complexe la scara cea mai extinsă a unui sit
aparţinând culturii Starčevo - Criş. În cele trei zone ale
sitului (desemnate cu siglele A, B şi C), repartizate pe două
niveluri (atribuite fazei III B, respectiv IV A ale culturii amintite) au fost
cercetate în mod exhaustiv vestigiile unui număr de 27 de locuinţe,
ale unor complexe adiacente acestora (vetre, gropi, un cuptor), precum şi
11 morminte. Materialul arheologic recoltat, de o mare bogăţie
şi varietate, oferă ocazia privilegiată de studiere
aprofundată şi complexă a manifestărilor din sfera culturii
materiale, a dinamicii evolutive caracterizând o comunitate neolitică
timpurie dintr-o regiune dată.
Preocupările constante vizând analiza
aprofundată a diverselor aspecte paleoecologice şi paleoeconomice,
reflectate de materialele descoperite în aşezarea neolitică timpurie
(ceramica, diversele categorii de unelte etc.) sunt ilustrate prin
susţinerea/publicarea, de-a lungul anilor, a unor comunicări,
rapoarte de săpături, articole şi studii etc. În continuarea
acestor eforturi, demersul de faţă urmăreşte să ofere,
în premieră, o sinteză asupra inventarului artefactelor din materii
dure animale (os, corn, dinţi), conform reperelor metodologice actuale ale
domeniului. Este aplicată clasificarea tipologică elaborată
recent şi inclusă în lucrarea de doctorat a unuia dintre autori - cf.
C. Beldiman, Industria materiilor dure animale în paleoliticul superior,
epipaleolitic şi neoliticul timpuriu pe teritoriul României,
Bucureşti, 1999.
Ocupând un loc important în cadrul
activităţilor curente de subzistenţă sau în sfera
manifestărilor de ordin artistic / estetic ale diverselor
comunităţi preistorice (şi nu numai), industria materiilor dure
animale - în continuare, menţionată prescurtat IMDA (sau industria
osului, cum a consacrat-o tradiţia cercetării) pune la dispoziţie
date foarte valoroase, încă receptate sumar şi subexploatate în
mediul de ceeen mediul de ceeen mediul de ceeen mediul de ceeen mediul de cnoi.
Acest gen particular de industrie este ilustrat în mod remarcabil prin
structura inventarului vestigiilor mobile de la Trestiana.
Lotul analizat cu acest prilej însumează un
efectiv total de 83 piese (N total = 83). El provine din 16 locuinţe,
plasate în toate sectoarele aşezării şi aparţinând ambelor
niveluri: 62 piese au fost recoltate din nivelul I, iar 21 piese din nivelul
II. Nu s-au constatat diferenţe tipologice semnificative între niveluri,
astfel că descoperirile s-au tratat fără departajarea
stratigrafică. Reexaminarea lotului materialelor paleofaunistice (a
căror diagnoză este în curs de elaborare de către dr. Sergiu
Haimovici) poate rezerva surpriza identificării altor piese
aparţinând IMDA (eboşe, materii prime în fazele iniţiale ale
aplicării <<lanţului operator>>, fragmente etc.), care se
vor insera într-un studiu viitor. Sub raportul materiilor prime, piesele
ilustrează prezenţa, în proporţii diferite, a trei mari
categorii: ¦ oase lungi şi plate de mamifere domestice şi
sălbatice; ¦ corn de cerb; ¦ dinţi de suide sălbatice. Prima
categorie este dominantă. Speciile prezente sunt: ¦ ovicaprinele; ¦
bovinele domestice; ¦ mistreţul; ¦ cerbul. Predomină speciile
domestice, aceasta a IMDA neolitice timpurii.
Structura tipologică a lotului include un
număr de 3 categorii, 10 grupe tipologice şi 23 tipuri, fiecare cu
mai multe subtipuri (cf. histogramele). Cel mai bine reprezentată este categoria
uneltelor (I); aceasta include 78 piese, dintre care 44 sunt diverse tipuri de
vârfuri; un lot consistent (25 piese) este format de lingurile-spatule;
netezitoarele, dăltiţele,
retuşoarele şi piesele din corn de cerb
(săpăligă) sunt atestate prin efective mici. Urmează, la o
diferenţă cantitativă foarte mare, categoria obiectelor de port
/ podoabă (III), care cuprinde grupele tipologice ale
brăţărilor, rondelelor perforate şi a pandantivelor. Ultima
categorie (prezentă cu un singur exemplar în lotul studiat) este cea a
elementelor receptoare (IV), respectiv a ¦ manşoanelor. Ponderea
diverselor tipuri şi asocierea lor în cadrul complexelor de
provenienţă sunt redate în histograme. În acest context se
subliniază importanţa particulară a reprezentării foarte
consistente (neîntâlnită în alte situri neolitice timpurii) a unor tipuri
de unelte, precum acele de cusut de tip I A 12 a („cu ureche”) şi
lingurile - spatule de tip I F 3, I F 6 - I F 10.
Lucrarea etalează parametrii morfologiei
şi ai morfometriei artefactelor. În acelaşi timp, se elucidează
aspectele complexe ale fabricării diverselor tipuri de artefacte din MDA,
abordându-se în mod exhaustiv aspectele legate de definirea etapelor
<<lanţului operator>> (chaîne opératoire), de la criteriile
alegerii materiilor prime şi până la procedeele tehnice specifice
debitajului şi fasonării. Un loc important este rezervat
formulării ipotezelor funcţionalităţii, pe baza analizei în
microscopie optică de mică putere a urmelor de uzură. Asocierea
diverselor tipuri de piese din MDA în complexe ilustrează, în general,
contextele curente domestice ale descoperirii in situ ale acestora
şi ale utilizării lor: este vorba de contexte de utilizare şi de
stocare (contexte intra-sit). Lipsesc indiciile legate de contextele specifice
de fabricare, aceasta şi datorită neintegrării datelor privind
inventarul complet al locuinţelor în discuţie (mai ales inventarul
litic).
Pe baza paralelelor cu alte situaţii, este de
acceptat însă că fabricarea artefactelor din MDA se făcea în
contextul domestic obişnuit al fiecărei gospodării şi nu
ilustra practicarea unui meşteşug specializat. Sunt detaliate şi
aspectele în conexiune cu ocupaţiile documentate de IMDA: prelucrarea
pieilor; asamblarea pieilor şi a materialelor textile; împletitul fibrelor
vegetale şi animale; prelucrarea lemnului şi a materialelor litice
prin cioplire şi retuşare (debitaj, fasonare); utilizarea
instrumentarului domestic de tipul lingurilor - spatule pentru îngurgitarea
alimentelor sau pentru colectarea făinii de pe râşniţele de tip
plat; grădinărit - prelucrarea solului cu ajutorul
săpăligii din corn de cerb; utilizarea pieselor de port /
podoabă de tipul brăţărilor din corn de cerb, a rondelelor
perforate (cusute pe veşminte sau pe suporturi de piele / textile) şi
a pandantivelor din defense de mistreţ. Asocierile în complexele care au
livrat un număr mare de piese din MDA (B / L. 4; C / L. 2; C / L. 3; C /
L. 6) argumentează ipoteza complementarităţii funcţionale
al unor tipuri de artefacte din MDA, susţinute şi de rezultatele
analizei urmelor de uzură; astfel, ilustrativ în acest sens este cazul
complexului C / L. 3, din care provin 25 de piese din MDA; 12 dintre ele sunt
vârfuri diverse (utilizate la împletit sau, mai probabil, la perforarea materialelor
care urmau a se asambla prin coasere), iar 5 sunt ace de cusut. Sunt reliefate
elementele de specific în sit pe plan paleotehnologic şi de inserţie
a IMDA în domeniul mai larg al paleoeconomiei. Astfel, aportul IMDA la
elucidarea unor aspecte paleoeconomice specifice culturilor neoliticului
timpuriu este în mod concludent ilustrat prin analiza materialelor din situl de
referinţă de la Trestiana.
Punct: Castellum B
Cod
sit: 14566.01
Ioana Bogdan Cătăniciu (IAIA Cluj)
Cu un fond de 1,5 milioane lei am efectuat
cercetarea capătului estic al suprafeţei SXXXI. Această
secţiune (lată de 7), trasată în 1995, avea rostul să
cerceteze construcţia din vestul casei comandamentului (principia)
şi să desluşească dacă au existat sau nu turnuri
intermediare între colţ şi poartă.
Dacă cercetarea părţii centrale a
suprafeţei a permis să tragem concluzia că aici a fost ridicat praetorium
(cercetări 1995, 1996), iar în 1998 am dezvelit turnul de curtină
(vezi Cronica cercetărilor arheologice, 1998) de pe latura de V, în
campania 1999 am cercetat doar drumul dintre principia şi praetorium.
Drumul are o lăţime de cca. 3 m şi a fost marcat de un strat de
pietriş; drumul a fost folosit la acelaşi nivel pe tot parcursul
existenţei acestui castellum. Spre deosebire de interiorul
praetoriului unde s-a descoperit mult şi variat material arheologic, pe
traseul drumului nu s-a aflat decât puţin material arheologic -
ceramică fragmentară.
Cod
sit: 54519.04
Eduard Nemeth (UBB Cluj), Ovidiu Bozu (MBM
Reşiţa)
În anul 1999 au continuat
săpăturile de la castrul roman de pe raza comunei Vărădia,
în punctul numit „Pusta”, într-o formulă de colectiv nouă, cuprinzând
pe muz. pr. Ovidiu Bozu , de la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa
şi pe lect. Eduard Nemeth, de la Catedra de Istorie Antică şi Arheologie
a Facultăţii de Istorie - Filosofie din Cluj-Napoca. Celălalt
punct arheologic în lucru de pe raza comunei Vărădia, numit „Chilii”
a fost cercetat de cerc. pr. I dr. Eugen Iaroslavschi de la Muzeul
Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi muz. pr. Ovidiu Bozu
şi apare ca raport separat.
În vara anului 1999 la Vărădia -
„Pusta” s-a săpat o secţiune orientată SE - NV lungă de 21
m şi lată de 2 m, la care s-a adăugat în partea ei de SV o
casetă de 5 x 5 m, ambele cu scopul dezvelirii şi cercetării în
profunzime a colţului de NV al castrului de piatră, cât şi în
scopul detectării fără dubiu a elementelor fazei de lemn a
acestei fortificaţii. În urma săpăturii s-au putut face
următoarele constatări:
·
colţul castrului de piatră nu a avut şi un bastion de
piatră.
·
în spatele zidului de piatră s-au găsit în plan urme ale unor
stâlpi de lemn, din care doi de aceeaşi formă la 1,50 m în spatele
zidului de piatră. Aceştia au constituit foarte probabil stâlpii de
susţinere ai platformei de lemn (Wehrgang), care aici suplinea şi
lipsa turnului de piatră.
·
alte gropi de stâlpi au fost detectate la 5 - 10 m în spatele zidului de
piatră. Ele porneau dintr-un strat aflat mai jos, sub nivelul castrului de
piatră, iar forma lor este diferită de cei din faza cu zid de
piatră. De asemenea, aceşti stâlpi de lemn au fost arşi pe loc.
Am ajuns la concluzia că este vorba de elemente ale fazei de lemn, care a
suferit un incendiu, iar acesta a însemnat sfârşitul fazei de lemn, la o
dată încă neprecizată.
·
din zidul de piatră s-a găsit fundaţia, dintr-o gresie
locală. În şanţul de apărare s-a găsit
dărâmătura elevaţiei zidului, care a fost construită
dintr-un alt tip de piatră, calcar cochilifer, constatare făcută
deja de Gr. Florescu în 1932 (Istros I, 1934). Între pietrele din
dărâmătura elevaţiei am găsit fragmente de colţuri de
monumente anepigrafe (inscripţii pictate?, medalioane funerare?) cu
ancadrament, folosite în reparaţii la zidul de piatră.
·
în spatele zidului de piatră al incintei, la 5 m se vede pe profilul
de NE urma unui zid scos, ceea ce pare a confirma (fără
siguranţă deplină) dublarea zidului de incintă din
piatră, cel puţin într-o anumită etapă de
existenţă a fortificaţiei.
·
materialul arheologic descoperit este puţin, constând mai ales din ceramica
de uz comun şi dintr-o fibulă de tip norico-pannonic cu două
nodozităţi, ce se datează în prima jumătate a secolului al
II-lea p.Chr. (v. S. Cociş, Fibulele din Dacia romană,
Cluj-Napoca 1998 (teza de doctorat, mss.), p. 39, tip 11c).
·
la -1,30 m adâncime săpătura a trebuit oprită din cauza
pânzei de apă freatică (exact la aceeaşi adâncime ca şi cea
raportată de Gr. Florescu in 1932, v. supra).
Săpăturile de la castrul
Vărădia - „Pusta” vor continua şi în anii următori, prin
colaborarea dintre catedra de Istorie Antică şi Arheologie din Univ.
„Babeş-Bolyai” Cluj şi Muzeul Banatului Montan din Reşiţa,
în vederea stabilirii fazelor, cronologiei şi trupelor cantonate aici, la
graniţa de SV a Daciei romane.
Cod
sit: 153785.01
Radian-Romus Andreescu, (MNIR), Mirea Pavel, Pompilia Zaharia, (MJ
Teleorman), studenţi
de la FIB.
Principalele obiective ale acestei campanii au
fost următoarele: continuarea cercetărilor în suprafaţa de
control stratigrafic A - G; decopertarea primului nivel de locuire în
suprafaţa L. 6 - R 6; realizarea unui sondaj sedimentologic în vederea
stabilirii modului de formare a tell-ului.
Cercetările, nefinalizate încă, la
locuinţa L. 3 / 1997 au relevat faptul că limitele acesteia nu pot fi
surprinse cu claritate dat fiind puternicele deranjamente din întreaga
zonă. Partea mai bine conservată se plasează în carourile E 2, E
3, F 2, F 3 şi D 2 pe o suprafaţă de cca. 6 x 4m. Pentru o mai
buna înţelegere a situaţiei au fost săpate microtranşee de
control stratigrafic (0,30 m lăţime pe liniile carourilor B 1 - G 1;
B 2 - G 2, E 3 - G 3 şi o alta, perpendiculară pe acestea, pe linia ?
E 1 - E 4. Microprofilele arată că, sub un strat de chirpic ars, se
afla un nivel de arsură ce suprapunea o succesiune de podele, unele foarte
subţiri. Podelele sunt mai ridicate în centrul suprafeţei şi
coboară spre latura estica şi vestică. Spre E locuinţa este
tăiată de o groapă, laturile de S şi E fiind practic
distruse. Spre N s-a surprins un mic rest de perete în elevaţie,
locuinţa intrând înspre NE în martorul stratigrafic. Ea avea probabil
două camere, dar, din păcate, o groapă foarte mare distruge
locuinţa în zona în care ar fi trebuit să surprindem peretele
despărţitor (e posibil ca aici să fi existat şi o amenajare
interioară, umplutura gropii fiind formată din chirpic nears, omogen
cu puţin material arheologic). Locuinţa avea două vetre: prima
cercetată anul trecut era plasată în camera dinspre V. Anul acesta a
apărut un element interesant prin secţionarea a ceea ce credeam a fi
un fel de postament, plasat într-un colţ al vetrei. În fapt, este vorba
despre un locaş tronconic cu un diametru la bază de cca. 0,20 m. A
doua cameră, cea dinspre E, avea o vatră a cărei umplutură
era din chirpic nears şi era înconjurată de un fel de gardină
din lutuieli succesive din acelaşi material.
Consemnăm faptul că în caroul C 3 a fost
descoperită o mică porţiune cu urme de lemn, aflată în
apropierea unor podele. Cercetările la această locuinţa vor
continua şi în campania următoare.
În suprafaţa L. 6 - M 6 nivelul de locuire
apare cam în jurul adâncimii de -1 m. În carourile L. 6, L. 7 a fost
cercetată o vatră distrusă aproape în întregime de
lucrările agricole. Din observaţiile pe care am putut sa le facem se
pare că aceasta a avut o primă fază de folosire, după care,
peste plăcuţele ei s-a pus chirpic nears şi s-a construit o nouă
vatră, extinsă spre N, având trei faze de refacere. Între acestea
exista o umplutură din chirpic ars şi pietriş. Gardina, puternic
arsă la partea superioară, era formată din lutuieli succesive.
Într-un colţ vatra avea un postament tronconic. În jurul ei erau dispuse
resturi de chirpic ars şi multe fragmente ceramice, ceea ce ne face
să credem că aici exista o locuinţă, L. 6 / 98,
distrusă însă în mare parte de arături.
Un alt obiectiv urmărit în această
campanie a avut în vedere stabilirea modului de formare a tell-ului şi a
legăturilor lui cu zona înconjurătoare. În acest scop a fost realizat
un sondaj sedimentologic, pe panta sudică a aşezării.
Şanţul, cu o lungime de 12 m a pornit de la cota -2 m de la punctul
0, adâncimea maximă fiind de -6,30 m. Acest sondaj ne-a permis să
constatăm că nivelul cultural coboară până la circa -4,50 m
după care urmează un nivel de depunere naturală, pentru ca apoi,
spre surprinderea noastră, la -6,10 m să apară un alt nivel de
locuire, foarte subţire, marcat prin urme de arsură, chirpic şi
fragmente ceramice (probabil o locuinţă). Se pare deci, că
după o primă tentativă de locuire, „Măguricea” este
abandonată o vreme, pentru ca apoi sa fie ocupată din nou pentru o
perioadă mult mai lungă de timp.
Campania din anul 1999 a fost marcată de o
descoperire foarte importantă. La mai puţin de 50 de metri de tell,
spre S, am descoperit o altă locuire neolitică, plasată într-o
zonă mai ridicată, înconjurată de un canal, porţiuni
mlăştinoase şi multă vegetaţie. S-a săpat în
centrul ei un sondaj de 2 x 1 m şi s-au descoperit fragmente ceramice
şi resturi de chirpic ars (probabil o locuinţă). Legăturile
dintre această locuire şi aşezarea de tip tell urmează a fi
cercetate în campaniile viitoare.
Inventarul arheologic a fost şi în acest an
deosebit de bogat, unele dintre piesele descoperite fiind deosebite, chiar
unicate. Astfel, lângă vatra din L. 6 / 98 au fost descoperite un vas
triplu, de tipul celor „comunicante” şi un picior de lut. Pe acelaşi
nivel a fost scoasă la lumină o statueta zoomorfă din lut
înfăţişând cu un realism deosebit o broască
ţestoasă.
O descoperire importantă a fost
făcută lângă resturile locuinţei L. 5 / 97. Este vorba
despre un mic fragment ceramic din pastă de culoare cenuşiu-închis,
lustruită. La interior fragmentul are două benzi înguste pictate cu
aur, fiind primul cu un astfel de decor descoperit la N de Dunăre.
Încadrare cronologică. Locuinţa L. 5 / 97 din
suprafaţa A - G aparţine nivelului Gumelniţa A 2, în timp ce
resturile celei din carourile L. 6, L. 7 aparţin nivelului Gumelniţa
B 1. Mai dificilă este încadrarea primului nivel de locuire (cel
descoperit la -6,10m) şi a locuirii din apropierea acestuia, dat fiind
faptul că materialul este foarte puţin şi în mare parte atipic.
Totuşi, cu titlu provizoriu, am încerca o plasare a primului nivel de
locuire în faza Gumelniţa A 1, în timp ce pentru locuirea de lângă
tell am opta fie pentru o perioada mai veche a aceleiaşi faze, fie pentru
faza de sfârşit a culturii Boian. Cercetările viitoare precum şi
definirea mai precisă a aspectelor locale ale culturilor Boian şi
Gumelniţa vor permite o încadrare cronologica mai precisă.
(Pl. 57)
Studiu sedimentologic
Constantin Haită, (MNIR - CNCP)
Studiul sedimentologic desfăşurat pe
tell-ul eneolitic Vităneşti „Măgurice” a avut ca obiective, atât
cercetarea structurilor din chirpic nears din nivelul Gumelniţa B 1, cât
şi realizarea unui sondaj sedimentologic, în scopul înţelegerii
modului de formare a tell-ului. Sondajul a fost practicat în partea
inferioară a aşezării, pe o lungime de 12 m şi a surprins
în baza tell-ului un nivel de locuire gumelniţean, separat de nivelurile
superioare prin depuneri naturale.
Cod
sit: 139713.19
Călin Cosma (IAIA Cluj)
În studiile arheologice, a fost
menţionată existenţa unei fortificaţii din secolele IX -
XI, în localitatea Ortelec, jud. Sălaj, punct „Cetate”. După 1990
satul respectiv a fost înglobat municipiului Zalău, devenind un cartier al
acestuia. Din acest motiv, corect este ca localizarea geografică a
punctului să fie făcută la Zalău / Ortelec.
Punctul „Cetate” se află aproximativ în
centrul fostei localităţii Ortelec, în stânga şoselei Zalău
- Creaca - Jibou. Este o terasă naturală, de formă aproximativ
trapezoidală cu baza mare orientată spre NV / SE. Pe latura de V, E
şi SE a fost ridicat un val de apărare, care dispune înspre exterior
de un şanţ. Pe latura de V se observă o terasare în panta
dealului, care forma probabil drumul de acces spre cetate. Incinta fortificată
are dimensiunile de 170 x 80 m. Valul de apărare a fost dezafectat pe
latura de SE, în momentul în care a fost construită biserica din
localitate. De asemenea, sistemul defensiv de pe laturile de V şi SE, a
fost distrus de înmormântările contemporane.
Săpăturile întreprinse între 1996 -
1999, au vizat sistemul de fortificare, precum şi eventuala locuire a
incintei fortificate. În funcţie de condiţiile actuale (morminte
contemporane plasate peste val), au fost realizate două secţiuni
paralele, ambele pe latura de V, la o distanţă de 10 m între ele.
Prima a urmărit cercetarea părţii exterioare a valului şi a
şanţului de apărare. O a doua secţiune a fost
realizată peste valul de apărare, între biserica satului şi
actualele morminte, singurul loc neocupat de acestea din urmă.
S-a început o secţiune magistrală
care urmăreşte traversarea platoului fortificaţiei de la V la E.
Înspre V secţiunea a fost trasată cât mai aproape de valul de
apărare. Rezultatele cercetărilor sunt următoarele:
Valul de apărare are două faze de
construcţie distincte. Edificarea primei faze a început de la nivelul
solului steril. Înălţimea valului, păstrată, este de 2,80
m. La bază a avut o lăţime de 5 m, îngustându-se treptat spre
vârf, lăţimea păstrată fiind de 3,50 m. A fost realizat în
tehnica palisadei casetate, din două garduri din pari de lemn paralele,
legate între ele, consolidate de fapt, cu bârne dispuse perpendicular, la o
distanţă egală, formând un sistem de casete. Interiorul lor a
fost umplut cu pământ extrem de bine tasat. Sistemul respectiv a fost
constatat pe toată înălţimea valului fazei I. Înspre exterior,
valul dispunea de o bermă, a cărei
lăţime surprinsă este de 1 m. A fost realizată din
lentile de lut foarte bine tasate.
În urma unui incendiu puternic s-a edificat un
nou val de apărare. A fost ridicat peste vechiul sistem palisadat,
realizându-se o înălţare şi o lăţire a acestuia.
Înălţimea păstrată, este de 3 m, iar lăţimea de
6,20 m. A fost construit dintr-un lut
foarte bine tasat, care conţinea şi pietre de râu de diferite
dimensiuni. Probabil că pe coama valului, înspre exterior, exista o
palisadă simplă formată dintr-un şir de stâlpi din lemn
înfipţi vertical, dispuşi la o anumită distanţă,
şi legaţi între ei cu nuiele. Urmele unei gropi de stâlp cu diametru
de 0,40 m, descoperită la -0,30 m spre latura exterioară a valului,
presupune un astfel de sistem. Valul a refolosit berma din prima etapă de
fortificare, care a fost înălţată, prin depunerea şi
tasarea unor noi cantităţi de lut. Înspre incintă, s-a constatat
existenţa unui drum de rond. A avut o lăţime de 4,80 m. Nu s-a
sesizat nici o urmă de depunere naturală între cele două nivele,
astfel încât se poate aprecia că noua fază a fost construită la
scurtă vreme după incendierea palisadei primului val. (şi valul
din a doua etapă a fost distrus de un incendiu).
A doua secţiune a reliefat existenţa
şanţului de apărare. Acesta a avut o adâncime de 1,50 m
faţă de nivelul antic de călcare. Diferenţa de nivel de la
baza şanţului, şi până la coama valului este de aproximativ
12 m. Fundul şanţului este uşor albiat, deschiderea la bază
fiind de 1,20 m. Partea exterioară a valului, de la bermă şi
până la alveolara şanţului a fost întărită cu bolovani
de râu înecaţi în lut, foarte bine tasat. Nu s-a constatat, existenţa
a două faze în construcţia şanţului. Acesta a fost
construit în prima etapă de fortificare, şi refolosit fără
a se aduce schimbări, în cea de a doua fază a fortificaţiei. În
alveolarea şanţului au fost descoperite fragmente dintr-un vas de
lut. Conform tipologiei sale vasul se încadrează în secolul al XII-lea.
Este de fapt singurul material găsit în zona valului de apărare,
şi a şanţului adiacent.
Secţiunea trasată în incinta
fortificată, a demonstrat locuirea platoului. Acest fapt este dovedit de
existenţa unui singur nivel de cultură gros în medie de 20 cm,
surprins pe toată porţiunea cercetată până acum, în
interiorul căruia au fost descoperite fragmente ceramice care prin
caracteristicile sale (mod de confecţionare, formă, ornament), se
încadrează la sfârşitul secolului al X-lea şi în secolul al
XI-lea.
Din datele de care dispunem până acum,
conform analogiilor existente referitoare la sistemul constructiv al fazelor
fortificaţiei, dar şi pe baza materialului ceramic descoperit,
fortificaţia de la Zalău / Ortelec poate fi datată la
sfârşitul secolului al X-lea şi până la mijlocul secolului al
XI-lea. O datare mai târzie nu poate fi acceptată, deoarece partea
estică a platoului începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea,
a fost utilizată ca şi necropolă, conform săpăturilor
efectuate în 1980 în zona respectivă a incintei.