Cod
sit: 136722.01
Szőcs Peter Levente (MJ Satu Mare)
În cursul lunilor aprilie - mai 1999 au fost
executate trei sondaje arheologice la biserica reformată din Acâş
(jud. Satu Mare). Clădirea este un monument, ridicat la sfârşitul
secolului XII, începutul secolului XIII, în stil romanic. Potrivit
considerentelor de istoria artei şi, conform primelor menţiuni,
biserica actuală este biserica fostei mănăstiri benedictine.
Clădirea prezintă probleme de umiditate excesivă, fapt pentru
care a fost inclusă în programul naţional de restaurare şi
conservare a monumentelor.
Sondajele întreprinse vizau stabilirea
stratigrafiei generale a terenului din jurul bisericii, precum şi
identificarea eventualelor construcţii aparţinătoare
mănăstirii. Cele trei secţiuni au fost amplasate în zona
aflată la NE de la nava laterală nordică, având următoarele
dimensiuni: S. III – 1 x 14 m, S. IV – 3 x 1,70 m, S. V – 4 x 2 m.
În aceste secţiuni a fost
identificată o construcţie – ruină, având formă
rectangulară, prevăzută spre E cu o absidă. Lungimea
construcţiei este de 9 m, iar lăţimea de 8,5 m. Partea
superioară a ruinei este realizată din cărămidă
zidită, cu şape groase de mortar dur cu nisip şi pietriş.
Partea inferioară este o construcţie realizată din bolovani
mari, înecată în mortar foarte nisipos, conţinând puţin var. La
conexiunea acestei construcţii cu zidul navei laterale nordice, a fost
observată continuitatea bolovanilor mari, în partea inferioară,
precum şi trei rânduri de cărămidă în partea
superioară. Acest fapt şi prezenţa cărămizilor în
ruină cu dimensiuni identice (29 x 16 x 5 cm) cu cele care aparţin
fazei romanice de construcţie a bisericii, denotă că ruina a
fost construită în acelaşi timp cu biserica. Prin analogie cu
celelalte mănăstiri familiare, clădite în secolele XII – XIII în
această arie, construcţiile anexe de acest tip serveau drept capele -
sacristii, având uneori şi un rol special privind cultul sfinţilor.
Se poate emite şi ipoteza că funcţia acestei anexe liturgice era
cea de biserică parohială, fiind foarte frecvent în această
perioadă ca mănăstirile să îndeplinească acest rol.
Cercetarea a identificat două orizonturi
de inhumaţie. Unul databil în secolele XVIII – XIX şi unul în
perioada secolelor XII – XV. Amplasarea orizontului mai recent, denotă
abandonarea construcţiei-anexă, fiind surprinse înhumări şi
în interiorul său.
Problematica evoluţiei cronologice a
bisericii, a mănăstirii adiacente sau a altor construcţii anexe,
precum şi a înhumărilor din jurul lor trebuie clarificată
printr-o cercetare arheologică generală. Acest fapt va duce şi
la cunoaşterea mai temeinică a uneia dintre cele mai importante biserici
– monument din NV României.
Cod
sit: 60892.08
Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române,
consultant ştiinţific; Alexandru Barnea (IAB şi FIB), responsabil; arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Liana Oţa
(IAB) (n-au participat la săpături); Ioana Bogdan-Cătăniciu
(IAIA Cluj); Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu (MINAC); Mihai
Ionescu (MA Mangalia) (n-a participat la săpături) şi Robert
Constantin (MA Mangalia); Severus Ionescu (Craiova) şi Stan Stoica (Bucureşti);
Nelu Zugravu (FII) (n-a participat la săpături); Margareta Arsenescu
(FIB); studenţii Matei-Popescu Florian, Mereuţă Amalia,
Ghemuţ Florentina, Milan Marcela, Botez Valentin, Dabâca Mircea, Ispas
Dana, Toma Natalia, Bojică Cătălin, Pavel Cătălin,
Nicolescu Monica, Pănoiu Andrei, Enulescu Iuliana (FIB)
Alte cercetări în zonă:
cercetări perieghetice; pe curtina T. 13-14 blocuri revăzute şi
curăţate de S. Ionescu; verificări metrice de incintă.
Sector
Basilica D
Alexandru Barnea şi studenţii
Continuarea săpăturilor la basilica
D şi în zona înconjurătoare a urmărit limpezirea în plan
stratigrafic a raportului dintre ruinele basilicii vizibile astăzi cu
fazele ei şi construcţiile anterioare. Au fost reluate şi
adâncite S. 1 şi S. 11A şi B, fiecare, la câte (respectiv) 4,30
şi 8,30 m de la absidă, pe ax, spre E. În această zonă,
urme de instalaţie probabil cu hypocaust, anterioară basilicii.
Înregistrare grafică a profilelor din S. 1 sud. În S. 11A s-a cercetat
latura de E a edificiului dispărut cel mai târziu între sfârşitul
secolului IV şi începutul secolului următor, mai exact marele
edificiu în care a fost construită basilica D.
Sector
Platou E de cetate
Alexandru Barnea, Margareta Arsenescu, Robert
Constantin şi studenţi
A fost avută în vedere continuarea
săpăturilor în secţiunea nr. 4 (S. 4) orientată SE - NV. În
acest sens, au fost continuate cercetările în carourile nr. 1 şi 2,
în care se identificaseră complexele de locuire suprapuse încadrate
cronologic în secolele IV - III a.Chr., ajungându-se până la adâncimea de
- 1,75 m.
Materialul ceramic, alcătuit din fragmente de
vase getice, lucrate cu mâna, dar şi ceramică elenistică,
încadrat din punct de vedere cronologic în secolele IV - III a.Chr. şi
vatra descoperită la adâncimea de - 0,95 m aparţin aceluiaşi
complex de locuire 17, identificat anterior.
Sector
A, zona de nord a cetăţii Nord
Ioana Bogdan-Cătăniciu
Cu un fond de cercetare de 1,5 milioane, în
condiţiile în care ora de lucru era de 2647 lei şi după un an de
întrerupere a cercetărilor tot din pricina lipsei de fonduri, în campania
din toamna anului 1999 am evacuat dărâmătura care a blocat o
poartă de mici dimensiuni pe latura de nord a incintei. Deja în raportul
publicat în Cronica cercetărilor arheologice din campania 1997 (2)
am presupus că s-ar putea să existe în zona cercetată prin
secţiunea S. IIIA o poternă. Prin cercetarea efectuată am
constatat că acolo unde am presupus că există poterna, emplectonul
zidului de incintă a fost întrerupt, până la nivelul de călcare
al stradelei din secolul VI, care continua să funcţioneze pe traseul
lui cardo maximus. Natura dărâmăturii pe care am evacuat-o nu
permite ipoteza vreunei blocări a porţii într-un moment final al
vieţii în cetate.
Reamintim că în campania anterioară am
evidenţiat existenţa unor edificii adosate incintei, care lasă
culoare înguste pentru circulaţie spre turnul T. 4 şi spre
această poartă; cardo maximus în această fază este
redus la dimensiunile unei stradele cu o lăţime de 3,5 m.
Deocamdată putem afirma cu certitudine
că poarta a fost distrusă cel puţin până la acest nivel la
care am oprit cercetarea, fiind extrase blocurile de parament, aşa cum s-a
putut constata că s-a întâmplat şi pe zidul de incintă şi
la turnul T. 4. Este vorba de demantelarea sistematică a incintei în evul
mediu timpuriu.
Se poate presupune în acest moment al
cercetării că poarta avea o şicană a cărei
existenţă se schiţează în interior, pe latura de V, unde se
păstrează câteva blocuri de parament care fac un unghi spre S.
Pentru a încheia cercetarea şi a
cunoaşte aspectul porţii în etapa finală de existenţă
a fortificaţiei urbane de la Adamclisi, va trebui să ne extindem
cercetarea şi la fazele anterioare; suntem înclinaţi să credem
că s-a păstrat în linii mari planul din momentul construirii,
după toate probabilităţile deja în secolul IV, după
schimbarea proiectului din faza B a incintei. Lăţimea porţii
este de cca. 2 m.
Existenţa porţii de N a fost
presupusă de noi pentru faza municipiului Tropaeum Traiani şi am
început cercetările la turnul T. 4 tocmai pentru a cerceta această
ipoteză. Poarta de N a fost căutată şi prin multiplele
secţiuni care s-au practicat în vecinătatea turnului T. 4,
fără să fi fost finalizate cercetările. Atâta timp cât nu
fusese descoperită poarta din faza târzie am presupus că aceasta n-a
existat în epoca constantiniană, mergând pe linia cercetărilor lui
Gr. Tocilescu şi P. Nicorescu. Din momentul în care am descoperit
existenţa unei porţi până în ultima fază a
cetăţii, va trebui să ne orientăm cercetările în
exteriorul incintei; cercetările viitoare îşi propun scopul de a
descoperi eventualele structuri exterioare ale porţii; totodată,
deoarece în interiorul turnului T. 4 am descoperit fundaţia unui turn din
faza B, va trebui să controlăm şi eventualitatea existenţei
unor turnuri semicirculare ieşinde, pentru faza B, adică cea de
sfârşitul secolului III p.Chr., a unei porţi pe latura de N. În ceea
ce priveşte poarta municipiului Tropaeum Traiani, faza traiană a unei
porţi, aceasta poate să se fi aflat mai în interiorul platoului,
deoarece cercetările din ultimii ani au impus observaţia că
odată cu trasarea incintei mărite, de la sfârşitul secolului
III, aceasta a fost construită la marginea exterioară a platoului,
folosindu-se panta naturală a acestuia ca agger.
După cum se vede, cercetarea din sectorul de
N al incintei este de un deosebit interes şi cu implicaţii deosebite
în lămurirea definitivă a unor aspecte ale istoriei
fortificaţiilor şi a istoriei centrului urban de la Adamclisi.
Sector
D
Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu
Reluarea cercetărilor pe via forensis,
după o întrerupere de mai mulţi ani. Scopul acestor
săpături este acela de a dezveli încă un tronson al
străzii, precum şi edificiile aflate de o parte şi de alta a
acesteia, încercând să se obţină o imagine de ansamblu asupra
sistemului stradal şi a complexelor de locuire târzie. Au fost trasate
două carouri de 4 x 4 m (cas. 1 şi cas. 2) la cca. 50 m S de
colţul de SE al basilicii forensis şi la cca. 1 m S de ultimul
sondaj (Ds. 11).
Dată fiind anvergura mică a
săpăturii, singura precizare pe care o putem face deocamdată
este următoarea: în ultimii ani de locuire a cetăţii accesul pe
această stradă era probabil strict pietonal.
(Pl. 1a)
Cod
sit: 1222.04
Horia
Ciugudean, responsabil; A. Gligor, D. Ciugudean (MNUAI), Sabin A. Luca (ULB
Sibiu), A. Spânu (ICSU Sibiu), P. Scrobotă (MI Aiud)
Cercetările din luna august 1999
au reprezentat reluarea săpăturilor cu caracter sistematic în
aşezarea de tip pseudo-tell din punctul numit „Cetăţuie”, unde
fuseseră efectuate anterior mai multe campanii cu caracter de salvare, având
în vedere că aşezarea era afectată atât de lucrările unei
cariere de pietriş pe latura vestică, cât şi de eroziunea apelor
Mureşului, pe latura sud-estică. Campania din 1999, precedată de
o ridicare topografică a întregii zone, a vizat executarea unei
secţiuni magistrale orientate E - V, pe axul lung al movilei, aceasta
neputând fi însă săpată decât pe o lungime de 20 m,
datorită nerecoltării la timp a culturilor agricole.
Stratigrafia:
Pe întreaga lungime a secţiunii s-a constatat existenţa a trei
straturi, reprezentate de humusul situat între 0 / – 0,35 (- 0,40) m, urmat de
un sol castaniu între - 0,35 (0,40) m / – 0,60 m, sub care apare solul virgin,
reprezentat printr-o depunere argiloasă. Datorită lucrărilor
agricole intense, depunerile arheologice au fost puternic afectate, materiale
aparţinând unor epoci diferite apărând amestecate în stratul de
humus. S-au păstrat în schimb excelent mai multe locuinţe şi
gropi care se adâncesc în solul viu, umplutura lor de culoare mai închisă
permiţând uşor delimitarea conturului în plan orizontal.
Complexele:
În secţiunea I/1999 au fost surprinse un număr de 5 complexe,
constând dintr-o locuinţă Basarabi, o groapă aparţinând
bronzului timpuriu, o alta din faza a III-a a culturii Coţofeni, o
groapă (probabil rituală) aparţinând culturii Wietenberg, care
era tăiată parţial de un bordei din secolul VIII p.Chr. Vom
descrie succint complexele cercetate şi principalele materiale arheologice
descoperite:
a) Locuinţa Basarabi a fost
dezvelită în întregime, prin deschiderea unei casete cu dimensiunile de 5
x 4,50 m, constatându-se că aceasta avea o formă rectangulară,
cu lungimea de cca. 5,25 m şi lăţimea de 3,40 m. A fost
descoperită o mare cantitate de ceramică, atât în stare
fragmentară cât şi întregibilă, care aparţine fazei clasice
(II) a culturii Basarabi. Se pare că locuinţa a fost abandonată
şi transformată în groapă menajeră, având în vedere extrem
de bogatul material osteologic, la care se mai adaugă fragmentele de
râşniţe.
b) Groapa aparţinând bronzului
timpuriu a fost surprinsă lângă peretele vestic al casetei deschise
pentru dezvelirea locuinţei Basarabi, care o suprapunea parţial. Ea
nu a fost golită decât parţial, urmând a fi cercetată integral
în campania viitoare. Puţinul material ceramic recoltat este însă
extrem de caracteristic pentru etapa BT I din Transilvania, remarcându-se o
strachină de tip „Trichterrandschüssel" şi o buză cu
manşetă alveolată.
c) Groapa Coţofeni, de formă
ovală, n-a fost dezvelită integral, lăţimea sa maximă
surprinsă în secţiune fiind de 1,30 m, iar adâncimea de - 0,94 m de
la nivelul actual al solului. Materialul ceramic, în majoritate fragmentar,
cuprinde forme şi ornamente specifice debutului fazei Coţofeni III,
în plus fiind descoperită o scoică de râu perforată şi o
sulă din os. Din umplutura gropii provin şi câteva fragmente ceramice
neolitice, care pot fi atribuite culturii Vinča A.
d) Groapa Wietenberg, surprinsă
doar parţial în secţiune, a fost ulterior dezvelită integral
prin deschiderea în peretele nordic a unei casete cu dimensiunile de 2 x 3,50
m. Groapa are gura ovală (1,90 x 1,80 m), în secţiune verticală
având formă de clopot, fundul său fiind situat la - 1,40 m de la
nivelul actual al solului. În partea inferioară a gropii a fost găsit
un vas spart în câteva fragmente, jumătatea dinspre fund fiind depusă
pe fundul gropii. Atât vasul respectiv, cât şi alte câteva fragmente din
umplutură sunt caracteristice fazei a III-a a culturii Wietenberg.
Spargerea vasului şi depunerea fragmentelor sale în groapă par
să indice o destinaţie rituală pentru complexul respectiv.
e) Locuinţa din secolul VIII
p.Chr. a fost dezvelită parţial cu ocazia săpării casetei
pentru cercetarea gropii Wietenberg. Ea este de tip semi-bordei, de formă
rectangulară, podeaua fiind formată dintr-un strat de lut
bătucit. În colţul de NV se afla un cuptor de tip pietrar, printre
bolovanii prăbuşiţi fiind descoperit un vas-borcan spart,
decorat cu benzi de linii incizate în val şi orizontale.
Pentru campania anului viitor ne
propunem să continuăm săparea secţiunii magistrale, precum
şi dezvelirea complexelor care n-au putut fi cercetate integral în 1999.
Cod
sit: 1026.01
Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)
Cercetările arheologice la obiectivul „poarta
de S a castrului roman” au constat, în principal, din prelungirea înspre E a
suprafeţei iniţiale (ocupată de intrarea antică) în vederea
decopertării laturii de E a turnului (T. II) porţii romane, precum
şi evidenţierea intervenţiilor din evul mediu şi epoca
modernă.
O mică secţiune de control (2,5 x 1 m),
trasată în exteriorul laturii de V a aceluiaşi bastion de flancare a
constatat prezenţa agger-ului în care au fost „implantate”
bastioanele din faza de piatră a castrului. Tot cu acest prilej a
apărut între bastion şi pilonul median o lentilă de pietriş
care provine cu siguranţă de la drumul (via principalis) ce
unea poarta cu interiorul fortificaţiei.
În cursul lunii iulie, o echipă formată
din arhitecţii Anişoara Sion (şeful proiectului), Gheorghe Sion
şi ing. topo. C-tin Mehedinţeanu, de la Centrul de Proiectare pentru
Patrimoniul Cultural Naţional a început întocmirea proiectului de
restaurare, consolidare şi punere în valoare a porţii de S a
castrului de la Apulum.
Punct: Colonia Aurelia Apulensis - Apulum I
Cod
sit: 1026.02
Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)
În cursul lunii iulie 1999, ca urmare
a adreselor D.M.I. nr. 319/ 26.03.1999; 1058/27.04.1999; 2451/02.06.1999, au
fost efectuate săpături de salvare pe terenurile d-lor Codrean
Vasile, Podaru Iacob şi Haplea Viorel, situate în zona de NE a oraşului
roman. Cercetările au fost efectuate pe amplasamentele viitoarelor
construcţii, respectându-se condiţiile stabilite prin P.U.G. Alba
Iulia, avizat în şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor
Istorice din 28.10.1999.
Săpăturile arheologice
executate pe terenurile d-lor Podaru Iacob (str. Gemenilor nr. 36) şi
Haplea Viorel (str. Gemenilor nr. 42) au pus în evidenţă
cantităţi importante de materiale de construcţii
(cărămizi, olane, tencuială, piatră) aflate în poziţie
secundară (umplutură), aparţinând unor edificii romane
dezafectate sistematic începând cu perioada postromană.
Pe terenul d-lui Codrean Vasile (str.
Gemenilor nr. 46) au fost trasate două secţiuni: S. I - 46 x 2 m; S.
II - 46 x 2 m, orientate pe direcţia E - V, având între ele o
distanţă de 2 m. La extremitatea de E a secţiunilor a fost
deschisă o suprafaţă, notată C, având dimensiunile 7,80 x 6
m. Cercetările au evidenţiat existenţa unui edificiu (villa
urbana) situat în zona nord-estică intramurană a coloniei
Aurelia Apulensis. Conform situaţiei stratigrafice au fost depistate
patru niveluri de locuire. De remarcat existenţa unui drum de acces (decumanus)
ce delimita edificiile (insulae). S-a observat că demantelarea
zidurilor, având drept scop refolosirea materialului tegular, s-a extins şi
la nivelul substrucţiilor. În S. II a fost descoperită o
varniţă, dovedind astfel distrugerile sistematice care vizau
reutilizarea marmurei aflate în edificiile romane. Dezvelirea suprafeţei C
a pus în evidenţă existenţa in situ a unor încăperi
aparţinând edificiului surprins în S. I şi S. II. Pardoseala este
executată în tehnica coccio pesto; zidurile, din
cărămidă, se păstrează în elevaţie până la
0,6 m. Ceramica aparţine olăriei provinciale romane. Piesele metalice
(cuie, piroane, scoabe) aparţin elementelor de rezistenţă ale
construcţiilor. Materialul tegular utilizat aparţine atelierelor
ceramice civile de la Apulum.
Conform avizului D.M.I. nr. 689/1999
pentru suprafaţa C a fost realizat un proiect de conservare-restaurare.
Cod
sit: 1026.02
dr. Alexandru Diaconescu (UBB Cluj), dr. Ian Haynes
(Birkbeck College, University of London), dr. Alfred Schäfer (Winckelmann
Institut, Humboldt Universität zu Berlin)
Cercetările la sanctuarul zeului
vegetaţiei au continuat şi în anul 1999, desfăşurându-se
între 11 august şi 15 septembrie. Au mai participat, ca asistenţi de
săpătură, Claudia Melisch (Berlin), Frederike Hammer şi
Jamie Sewel (Londra), precum şi Doru Bogdan (Cluj). Acest şantier
şcoală internaţional a fost organizat cu concursul
Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia şi a Muzeului
Unirii din aceeaşi localitate. Dintre specialiştii prezenţi sunt
de amintit: fizicianul Bill MacCann (georadar si arheomagnetism), topografii V.
Bărbuţă şi D. Lees, ceramologii dr. R. Symonds, V.
Rusu-Bolindeţ, M. Fiedler şi F. Pemberton, precum şi
paleobotanista B. Zach.
Săpătura anterioară a fost
extinsă spre E, dezvelindu-se o suprafaţă de 20 x 13 m (caroul
E). A fost astfel cuprinsă în arealul cercetat toată partea
răsăriteană a sanctuarului, care are aspectul unei curţi.
După îndepărtarea stratului de depuneri aluvionare ale Mureşului
şi Ampoiului (de circa 30 cm grosime), a fost dezvelit nivelul de
dărâmare al acoperişului clădirii. Fragmente tegulare compacte
erau răspândite pe toată suprafaţa de 260 mp, dar spre deosebire
de zona vestică (cercetată în anii 1989-1992), unde tegulele şi
olanele erau în cea mai mare parte întregi, în caroul nou deschis ele erau
sfărâmate, ca şi cum un strat odată compact ar fi fost ulterior
deranjat. Cantitatea mare de material tegular ne arată că şi
aici iniţial se prăbuşise întregul acoperiş, fără
ca cineva să mai recupereze vreo parte din ţigle. În interstiţiile
dintre fragmentele tegulare a pătruns acelaşi strat aluvionar,
alcătuit dintr-o argilă prăfoasă ocru-gri, care
acoperă întreaga zonă. Acest context amestecat se întinde şi
peste şanţurile de scoatere a zidurilor. În anul 1992 am descoperit
în zona centrală a aceleiaşi colonia Aurelia Apulensis, în
stratul de demolare a zidurilor romane, o pertuizană de secolele XVI -
XVII. Cum începuturile inundaţiilor pot fi plasate în aceeaşi
perioadă, avem indicii suficiente pentru a data momentul scoaterii zidurilor
cam pe atunci. După aceea, în secolele XVIII - XIX, zona a fost
folosită ca păşune comunală. Probabil că deranjarea
stratului de tegule s-a produs în prima parte a acestei perioade (secolele XVII
- XVIII), când pământul moale a fost călcat de vite. Ulterior,
depunerea aluvionară sporind, stratul cu material tegular nu a mai fost
afectat. Cu excepţia unor gropi în formă de pâlnie, între momentul
prăbuşirii acoperişului şi cel al scoaterii zidurilor, nu
s-a observat nici o urmă de activitate umană pe acest sit. Sub
stratul de tegule a apărut o depunere de 0,03 – 0,05 m cu numeroase
fragmente ceramice provenind de la şarjele cuptoarelor din zonă.
Săpăturile anterioare au stabilit că aceste cuptoare au fost
implantate după abandonarea şi distrugerea sanctuarului, în epoca
postaureliană. Până acum analiza ceramică indică o datare
în secolul IV, materialul semănând bine cu cel din timpul provinciei, dar
prezentând şi o serie de trăsături specifice unei perioade mai
târzii: amforete cu picior, din secolele III - IV, opaiţ lucrat la
roată (imitaţie după cele glazurate de secol IV),
cupă-pocal cu analogii în secolele V - VI (dar despre care trebuie să
presupunem că putea să apară mai devreme).
Nivelul curţii sanctuarului a fost atins
numai pe alocuri şi cercetarea va fi continuată în anul viitor.
Conform celor stabilite anterior, acesta a fost
construit în epoca Severilor şi a funcţionat în cursul secolului III.
Dintre materialele arheologice descoperite merită amintit un fragment de
placă votivă de marmură în curs de prelucrare, mai multe
opaiţe şi 9 monede (două de la Traian, una de la Caracalla, una
de la Elagabal, două de la Severus Alexander şi trei de la Filip
Arabul - determinare Cr. Gazdac, Oxford).
În campania 1999 am putut preciza aspectul unor
ziduri, cum este cel orientat N - S şi care servea la
despărţirea unui spaţiu din colţul nord-estic de restul
curţii. Pe o temelie de pietriş cu ceva bolovani de râu se
găseau două - trei rânduri de cărămizi mari (0,24 x 0,22
m), peste care urma probabil elevaţia alcătuită din asize
alternate de piatră şi cărămidă. La E de curtea
sanctuarului a mai apărut un zid N - S, alcătuit din mai multe asize
de cărămidă prinsă cu mortar, dar fără o temelie
propriu-zisă. Şi mai la E de acesta, în zona drumului (cardo)
care trecea prin faţa sanctuarului, au fost descoperite mai multe
fragmente de fusuri lise de colonete din calcar, provenind poate de la porticul
din faţa sanctuarului.
Cod
sit: 1026.09
Aurel Dragotă, Sever D. Brânda (MNUAI)
Săpăturile de salvare efectuate în
necropola medieval-timpurie s-au desfăşurat în perioada iunie - iulie
1999 pe proprietatea d-lui Tiberiu Groza (Fişă cadastrală
28969), fiind în strânsă conexiune cu perimetrul ce urma să fie
afectat de locuinţa familială. Astfel, pentru cercetarea
integrală a amplasamentului, s-a impus deschiderea unei suprafeţe – S
= 17,60 x 8,90 x 14,90 x 9,58 m, la care s-au adăugat trei casete – C. 1 =
1,20 x 1,20 m, C. 2 = 2,00 x 0,70 m şi C. 3 = 1,00 x 1,10 x 2,40 m.
Secvenţa stratigrafică surprinsă cu
acest prilej, a fost următoarea: 0,00 / - 0,20 m – strat vegetal; - 0,20 /
- 0,52 m - strat de culoare brun-negricioasă, caracterizat prin
prezenţa blocurilor de calcar sau a pietrelor informe care acoperă
unele morminte; - 0,52 / - 1,23 m – strat steril de culoare cafenie, lutos, în
care s-au săpat gropile defuncţilor.
Cele 23 de morminte dezvelite au fost de
inhumaţie, cea mai bună conservare constatându-se în cazul celor de
adulţi sau la cele aflate în gropi săpate la adâncimi mai mari. În
general, defuncţii au fost înhumaţi în gropi dreptunghiulare cu
colţurile rotunjite, săpate în lutul cafeniu la adâncimi diferite,
cuprinse între - 0,61 şi - 1,23 m. Uneori,
săparea gropii mormântului s-a produs încă din stratul
brun-negricios, mai exact de la baza lui, neintrând foarte mult în stratul
lutos. O parte destul de consistentă dintre morminte, au fost acoperite cu
piatră şi blocuri de calcar romane refolosite, în unele situaţii
fasonate şi de dimensiuni apreciabile. Am putut remarca în cazul unor
schelete, bordarea cu bucăţi de calcar şi piatră, în zona
calotei, umărului sau membrelor inferioare, scopul acestora fiind
după toate aparenţele unul de protejare. S-a constatat de asemenea,
prezenţa în cazul anumitor morminte, a unor lentile de arsură. Orientarea defuncţilor a fost preponderent NE
- SV sau SV - NE, existând însă şi schelete orientate pe axul E - V
şi invers. Poziţia membrelor superioare este destul de variată:
ambele dispuse pe lângă corp, alteori una depusă pe bazin sau torace
şi cealaltă aflată în prelungirea corpului sau ambele împreunate
pe torace.
Materialul arheologic prelevat din acest segment
al necropolei constă din piese de metal şi vase borcan sau doar din
fragmente ceramice. Obiectele din metal sunt destul de diverse şi
reprezintă în ansamblu piese de podoabă, confecţionate din
argint sau bronz (brăţară, buton, inel cu chaton şi inele
de buclă).Vasul borcan, având dimensiuni reduse, a fost depus întotdeauna
într-un singur exemplar, în trei regiuni anatomice bine precizate: dreapta
calotei craniene, bazin sau lângă tibie.
Factura materialului arheologic, detaliile de
ritual, la care se adaugă posibilele raporturi de contemporaneitate cu
alte necropole din spaţiul intracarpatic, ne determină să
admitem că cimitirul a fost folosit în decursul secolului al X-lea.
Cod
sit: 1026.08
Aurel Dragotă, Constantin Inel
(MNUAI).
În perioada 10 mai - 10 iunie 1999, s-au efectuat
săpături arheologice de salvare în vederea descărcării de
sarcină istorică a terenului situat pe str. Calea Moţilor F.N.,
aflat în proprietatea d-lui Voican Ioan. Pentru investigarea amplasamentului
s-au trasat două secţiuni: S. 1 = 18 x 2 x - 2,95 m şi S. 2 = 18 x 2 x
- 3,25 m, orientate pe axul N - S, între ele rămânând un martor de
3,40 m.
S. 1 a pus în lumină o locuinţă
semiadâncită (carourile 5 - 6, -1,44 m), în care intrarea se făcea
după toate aparenţele din direcţia S. Pe latura vestică a
locuinţei, s-a remarcat o peliculă de arsură, destul de
uniformă ca grosime (0,15 – 0,20 m), sub care se afla sterilul arheologic.
Inventarul arheologic prelevat a constat din piese de factură romană,
respectiv vase ceramice, lucerne şi piese de os cu urme de prelucrare. Un
alt aspect demn de remarcat ar fi un edificiu din care s-au surprins două
laturi, realizate din cărămidă şi piatră legată
cu lut, ce se închid în profilul vestic. Din interiorul acestuia, au ieşit
la iveală o gamă diversă de materiale arheologice, între care
recipiente din sticlă, unelte din os, cărămizi romane cu
ştampila LEG XIII GEM, la care se adaugă şi cahle fragmentare de
secolele XVI - XVII.
În S. 2 s-a depistat un bordei roman – B. 1
(carourile 5 - 7, -3,25 m), cu mai multe nivele succesive de locuire, din care
n-au lipsit piese de os şi metal, lucerne, ceramică sau fragmente de
sticlă cu decor. În final, precizăm că într-o groapă
menajeră – G. 3 (caroul 9 –2,80 m) s-a descoperit o monedă de la
Marcus Aurelius.
Cod
sit: 1026.07
Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În prima jumătate a lunii august 1999, au
fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de
sarcină istorică pe terenul situat pe str. „Dealul Furcilor” f.n. din
Alba Iulia, proprietar dl. Valer Retegan.
Perimetrul cercetat se situează la
aproximativ 50 m E de monumentul ridicat în memoria răscoalei lui Horea
şi în apropiere au mai fost puse în evidenţă vestigii
aparţinând oraşului roman constituit lângă castrul Legiunii a
XIII-a Gemina. Prin săpăturile de faţă am urmărit
în special completarea planimetriei unui complex termal de mici dimensiuni
descoperit anterior pe un teren învecinat (proprietar dl. Nedeluş).
Din păcate cele două secţiuni
arheologice deschise acum, de 10 x 2 m, dispuse pe direcţia N - S, nu au
pus în evidenţă nici un element important al complexului în
chestiune. În cadrul primei secţiuni au fost degajate vestigiile a două
locuinţe semiadâncite şi un zid transversal aparţinând unui
edificiu distrus, toate de epocă romană, afectate pe de o parte de
reamenajări medievale, dar şi de lucrări agricole moderne.
Aspectul cel mai interesant pus în evidenţă de această
primă secţiune îl constituie o groapă menajeră din care au
fost recuperate câteva fragmente de stuc, aparţinând complexului termal
evocat, însă într-o avansată stare de degradare datorită
umidităţii solului. Ca material arheologic au fost descoperite
şi de această dată fragmente ceramice de uz comun, un fragment
dintr-un obiect de bronz, probabil o aplică, precum şi resturi de
oase de animale, inventar caracteristic pentru complexele de acest tip. În
cadrul celei de-a doua secţiuni a fost pusă în evidenţă
doar o locuinţă semiadâncită cu acelaşi tip de inventar, ai
cărei pereţi erau căptuşiţi cu un strat subţire
de var. O parte destul de însemnată a perimetrului cercetat fusese
afectată deja de amplasarea unui şanţ modern, orientat N - S,
care a distrus vestigiile de epocă romană şi medievală. Din
stratul de dărâmături a fost recuperat un mic fragment dintr-o
statuetă de bronz, probabil un picior de grifon, alături de
ceramică romană de uz comun.
Având în vedere lipsa unor vestigii arheologice
importante, nu se pune problema unor lucrări de conservare.
Punct: Oraşul roman Apulum II - str.
Dealul Furcilor, fişa cadastrală 28717
Radu
Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În a doua jumătate a lunii august 1999 au
fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de
sarcină istorică pe terenul aparţinând S.C. „Istrate F. Portex
Apulum” S.R.L. situat pe str. Dealul Furcilor din Alba Iulia. Perimetrul în
chestiune cuprinde o suprafaţă de aproximativ 27 x 12 m pe care au
fost executate două secţiuni de 16 x 1 m, respectiv 11 x 1 m. A fost
pusă în evidenţă aici o parte dintr-o locuinţă
romană ale cărei ziduri, alcătuite din piatră de râu
şi mortar, fuseseră dislocate aproape în întregime probabil în
perioada evului mediu. Materialele arheologice, în general ceramică de uz
comun, nu prezintă elemente precise de datare, însă pe baza
analogiilor cunoscute în zonă se poate presupune că vestigiile
degajate acum aparţin secolului al III-lea p.Chr. Locuinţa în
chestiune avea cel puţin cinci încăperi, iar zidurile acestora mai
păstrau doar o singură asiză. Orientarea complexului era riguros
identică cu cea a edificiilor romane cercetate până acum în
vecinătatea perimetrului menţionat.
Având în vedere starea foarte precară în care
se aflau vestigiile degajate, nu se pune problema unor lucrări de
conservare – restaurare a acestora.
Radu Ciobanu (MNUAI)
În luna iunie a anului 1999 au fost efectuate
săpături arheologice pentru descărcare de sarcină
istorică pe terenul aflat în proprietatea d-lui Silviu Bian. Terenul în
chestiune se află în apropiere de extremitatea sud-estică a limitei
presupuse a oraşului roman aflat în imediata vecinătate a castrului Legiunii
a XIII-a Gemina. Urmele de locuire reperate în acest perimetru sunt din ce
în ce mai rare, iar materialele arheologice descoperite nu prezintă un
interes deosebit. Este vorba de o monedă de bronz, parţial
deteriorată, un mic fragment de opaiţ şi câteva fragmente de
amforă ce nu pot oferi elemente precise de datare întrucât au fost
recuperate dintr-o groapă menajeră din perioada medievală. Ca
vestigii reperate in situ se poate aminti doar zidul unei locuinţe
romane, distrusă aproape în întregime, ce suprapune parţial traseul
unei străzi, afectată de o groapă menajeră medievală.
Ceea ce aduce în plus cercetarea de faţă, în raport cu
documentaţia arheologică anterioară, este doar conturarea unei
posibile limite a aşezării romane în perimetrul investigat acum.
Din păcate, având în vedere absenţa unor
repere clare, nu se poate încă preciza dacă aşezarea romană avea o incintă în acest perimetru, sau
dacă locuinţa ale cărei urme le-am reperat se situa extra
muros. Orientarea zidurilor locuinţei, parţial dislocate, precum
şi structura stratigrafică generală a terenului îşi
găsesc analogii valabile în întreaga zonă a Dealului Furcilor.
Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)
În luna septembrie 1999 au fost efectuate
săpături arheologice pentru descărcare de sarcină
istorică pe terenul aparţinând d-lui Ioan Dreghici, str. Izvorului f.
n., situat în vecinătatea S.C. „Apulum” S.A. A fost executată o
secţiune de 10 x 2 m, completată ulterior cu o casetă de 2 x 1
m. În acest perimetru se presupunea existenţa unei necropole romane,
cercetată între anii 1960 - 1975, însă aceasta se află de fapt
la aproximativ 800 - 900 m. E de terenul în chestiune.
Din săpătura efectuată acum nu a
rezultat absolut nici o urmă de morminte, ci doar conturul unei gropi
aparţinând unei locuinţe semiadâncite, acoperită cu o
platformă de piatră şi cărămidă, constituind
probabil urmele unei pardoseli ulterioare pentru o altă
locuinţă, care se continua pe terenul unei alte
proprietăţi. Pentru epuizarea elementelor furnizate de cercetarea
aceasta a fost degajată şi platforma în cauză, pe terenul
învecinat însă materialele recuperate sunt foarte modeste şi
puţine. În afară de aceste urme de locuire, aparţinând epocii romane,
terenul este steril din punct de vedere arheologic.
Având în vedere situaţia existentă nu se
pune problema conservării in situ a vreunor vestigii.
Cod
sit: 60954.01
Adrian Rădulescu, Maria Bărbulescu, Livia
Buzoianu, Lucian Arsenie (MINAC), Nicolae Georgescu (MA Mangalia)
Campania arheologică de la Albeşti a
avut ca obiective cercetarea zonei de NV a aşezării şi
surprinderea, în spaţiul exterior incintelor, a unor sisteme auxiliare de
apărare.
În zona vizată a fost surprinsă
continuarea incintei I pe latura de V a platoului. Incinta apare bine
marcată pe o lungime de 7,80 m, lăţimea ei pe această
latură este de 1,25 m. Urmând aceeaşi orientare, incinta a II-a este
alipită primei fortificaţii. Construcţiile secundare - ziduri
ale unor compartimentări din exteriorul cetăţii şi pavaje -
sunt în măsură să ofere o secvenţă cronologică
coerentă. Un element nou din punct de vedere constructiv este anexa
alipită incintei a II-a şi care a funcţionat, probabil, ca un
element de sprijin, spre interior, al acesteia.
Două secţiuni perpendiculare pe laturile
de V (S. I) şi E (S. II) ale incintei au verificat spaţiul exterior
al fortului. Secţiunea I (12 x 5 m) are cca. 90% din suprafaţă
acoperită de stâncă; în aceste condiţii nu a fost posibilă,
cel puţin pe lungimea cercetată, amenajarea unui sistem de
apărare constând din şanţ sau val de pământ.
Secţiunea II (12 x 2 m) a surprins o albiere
semicirculară ce poate marca traseul şanţului antic de
apărare. Punctul maxim al albierii apare la 8,10 m de zidul de
incintă; pe verticală, adâncimea maximă a şanţului
este de - 6,70 m. A fost observat şi un val de
pământ de dimensiuni mijlocii, rezultat din săparea
şanţului de apărare. Întrucât raportările care pot fi
deocamdată operate se referă la incinta a II-a, punem în
legătură amenajarea auxiliară defensivă din şanţ
şi val cu această incintă.
Cod
sit: 64210.01
Székely Zsolt (IRT), Bordi Zs. Lóránd (Muzeul
Naţional Secuiesc)
În cursul campaniei de săpături
arheologice din vara anului 1998, colectivul Muzeului Naţional Secuiesc,
condus de Bordi Zs. Lóránd, a efectuat cercetări cu caracter de salvare la
biserica reformată din Albiş (com. Cernat), jud. Covasna. Cu
această ocazie au făcut şi o periegheză arheologică pe
raza localităţii. În locul denumit „Grădina lui Csiszér”
(„Csiszér kert”), cu ocazia efectuării a unor lucrări de
excavaţie, s-a descoperit o mare aşezare arheologică, cu un
bogat material ceramic, aparţinând diferitelor culturi. Pământul scos
din mal a fost împrăştiat pe întreg teritoriul satului. Astfel
ceramica colecţionată provine din aceeaşi aşezare, dar a
fost strânsă din mai multe locuri de pe raza localităţii, unde a
ajuns acest pământ ca umplutură.
Această aşezare a figurat ca obiectiv de
cercetare în planul Institutului Român de Tracologie, însă din cauza
lipsei de fonduri materiale, nu s-a putut săpa. Periegheza
arheologică a fost însă continuată.
Aşezarea se află la cca. 600 m NE de
biserica reformată, la poalele unui deal şi prezintă un profil
gros de 4,5 m, în cadrul căruia se pot distinge mai multe nivele de
locuire, urme de gropi şi de locuinţe.
Pe baza materialului ceramic recoltat, din punct
de vedere cultural se pot distinge: câteva fragmente caracteristice pentru
cultura Criş - Starčevo, puţine fragmente
aparţinătoare culturii ceramicii liniare şi câteva piese aparţinând
culturii Coţofeni. Materialul aparţinând bronzului timpuriu este
neconcludent, după care urmează un bogat material ceramic al culturii
Wietenberg. Câteva fragmente ceramice ne indică prezenţa
hallstattiană, iar unele fragmente aparţin Latčne-ului clasic. Au mai
fost recoltate şi câteva fragmente de factură romană, urmate de
unele piese caracteristice pentru secolele IV - V p.Chr., iar restul
materialului ceramic aparţine evului mediu timpuriu, secolele XII - XIII. După procentaj, marea majoritate a acestui
material, cca. 75-80% aparţine epocii bronzului mijlociu, cultura
Wietenberg, iar restul de 20-25% celorlalte culturi.
Materialul ceramic din epoca bronzului,
cultura Wietenberg, după compoziţia pastei şi a tehnicii de
ardere, poate fi împărţit în două mari categorii:
A. Ceramică grosieră,
confecţionată dintr-o pastă superficial frământată,
având ca degresant nisip cu bobul mare sau pietriş, iar suprafaţa
pereţilor zgrunţuroasă şi aspră la pipăit. În
funcţie de ardere, culoarea ceramicii variază de la
cărămiziu-maroniu spre maroniu-roşcat sau brun-cenuşiu.
B. Ceramica fină este îngrijit
lucrată, dintr-o pastă bine frământată, având ca degresant
nisipul fin. În funcţie de ardere, are o gamă variată de culori:
galben-cărămiziu, brun-deschis, brun-gri, negru, gri-închis. Unele
fragmente poartă urme de ardere secundară. Marea majoritate a
ceramicii fine are suprafaţa netezită şi a fost acoperită
cu slip de culoare maroniu-negricioasă sau neagră. Ceramica
neagră este lustruită.
Datorită faptului că acest material
ceramic este destul de fragmentar numai în unele cazuri s-a putut reconstitui
forma vaselor. Se pot identifica următoarele tipuri de vase:
1. Vase de mărime mijlocie,
confecţionate din pastă grosieră, cu pereţi drepţi,
gât cilindric şi cu torţi tubulare trase din buză sau pe
umăr.
2. Oale cu buza dreaptă, corpul
arcuit, fundul plat, neornamentate, cu două torţi în bandă pe
umăr şi cu proeminenţe plate.
3. Vase de dimensiuni mici şi
mijlocii, cu corpul bombat şi profil de aspect bitronconic, cu gura
largă şi buza uşor trasă în afară.
4. Castroane din pastă
zgrunţuroasă, cu corpul tronconic, cu pereţii mai mult sau mai
puţin arcuiţi şi decoraţi sumar sub buză.
5. Străchini - vase late
şi mai scunde decât castroanele, nedepăşind înălţimea
de 10 - 12 cm. Pot să fie
mai multe tipuri. Cele mai frecvente sunt cele cu gât scurt, uşor arcuit
spre interior, cu umăr nu prea proeminent şi cu corp cu pereţii
rotunjiţi. Un alt tip de strachină face parte din categoria vaselor
de dimensiuni medii. Se caracterizează prin gât scurt şi aproape
cilindric, bine delimitat de umerii proeminenţi şi boltiţi.
Toate sunt decorate pe umeri cu caneluri mai lungi sau mai scurte.
6. Ulcele - sunt vase de dimensiuni
mici, fără torţi, pântecoase sau plate.
7. Ulcele - scunde şi cu diametrul
maxim situat în dreptul deschiderii, care de fapt reprezintă o
variantă a strachinei, sau a farfuriei. Sunt reprezentate de mai multe
fragmente de buză, decorate cu diferite tipuri de benzi. Forme apropiate
sunt întâlnite în culturile Coţofeni, Baden, Schneckenberg şi Tei.
8. Din categoria vaselor cu buzele
lobate a fost descoperit un fragment dintr-o cană şi un castron, care
probabil a avut patru lobi. Fragmentul este decorat cu un cerc incizat, umplut
cu motiv solar şi benzi paralele, umplute cu linii incizate în formă
de plasă.
9. Au mai fost descoperite trei
capace de vase; unul este de formă circulară cu o tortiţă
în partea centrală, celălalt cu o proeminenţă scurtă,
cilindrică şi perforată, iar cel de-al treilea este
prevăzut pe margine cu câte două orificii, folosite pentru legarea
capacului de vas.
10. Un fragment de vas provine
probabil de la un vas-cutie, de formă rectangulară, cu pereţii
nu prea înalţi. Are colţul prelungit şi terminat cu un buton
plat şi pereţii ornamentaţi cu V-uri culcate sau „motivul
scheletului de peşte”.
Pe baza ceramicii prezentate, aşezarea de la
Albiş se poate încadra în cultura Wietenberg, sfârşitul nivelului II
de dezvoltare, după stratigrafia de la Derşida. Este vorba despre o
aşezare deschisă, de lungă durată, aflată pe o
terasă ridicată, cu o serie de elemente din primele faze de
dezvoltare a acestei culturi, care se maturizează la sfârşitul
nivelului II Wietenberg.
Considerăm că este absolut necesară
deschiderea şantierului arheologic la acest obiectiv.
(Pl. 1, 2, 3 )
Cod
sit: 5595.01
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius
Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)
Chiar la intrarea în localitatea Ampoiţa,
la N de aceasta, pe versantul stâng al văii, se află trei blocuri din
calcar de mari dimensiuni, denumite de localnici „La Pietri” sau „Pietrele
Gomnuşei”. În jurul acestor stânci se află o aşezare intens
locuită pe parcursul mai multor epoci. Astfel, în perimetrul imediat
învecinat „pietrelor” s-au efectuat cercetări de suprafaţă,
precum şi pe prima „piatră”, dealtfel singura accesibilă unei
ascensiuni libere, cu piciorul, nespecializate. Aici, de pe o mică
terasă, de dimensiunile şi forma unui balcon, au fost recoltate
materiale arheologice aparţinând mai multor epoci: eneolitic – orizontul
torţilor pastilate Herculane II – Cheile Turzii, Coţofeni; epoca
bronzului – cultura Wietenberg şi un facies local al bronzului târziu;
materiale aparţinând epocii Latčne; evului mediu timpuriu şi
dezvoltat.
Din păcate, toate materialele arheologice
recoltate se aflau amestecate, fiind scurse de pe vârful – destul de plat – al
acestei stânci. Credem că este vorba despre o locuire secundară,
aşezările principale aflându-se la baza stâncilor ce sunt înconjurate
de terase ce ofereau condiţii optime locuirii.
Cod
sit: 5595.04
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius
Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)
Pe versantul drept al Cheilor Ampoiţei se
află o stâncă proeminentă numită „Colţul Caprei”.
Aceasta se termină la bază cu un abri de mari dimensiuni, de
formă triunghiulară. În urma unor semnalări anterioare ce
menţionau locuiri preistorice, am decis cercetarea acestui punct. Astfel,
au fost executate două sondaje preliminare, de control stratigrafic;
primul sondaj, notat Sd. 1/1999 de 5 x 1 m, a fost trasat la extremitatea
exterioară a abri–ului, chiar la ieşirea din acesta, la
„streaşina” lui. Cercetarea nu a avut rezultatul scontat, deoarece
până la adâncimea de - 0,50 m nu au fost găsite decât
bucăţi de diferite dimensiuni de calcar, dislocate din peretele
şi tavanul abri-ului sau scurse din interiorul acestuia,
neajungându-se la stratul de cultură bănuit. Al doilea sondaj, notat
Sd. 2/1999 cu dimensiunile de 5 x 2 m, a fost executat în interiorul abri-ului,
mergând până în capătul acestuia, în chiar închiderea lui. În acest
caz, imediat sub stratul vegetal, a fost surprins un nivel de cultură cu o
grosime ce varia între 0,20 – 0,30 m, deranjat în partea superioară. În
cadrul lui, pe o suprafaţă neuniformă de aproape 2 x 1 m, s-a
observat o peliculă de arsură cu o grosime de 0,10 m, rezultatul unui
foc întreţinut pe parcursul unei mai lungi perioade de timp. În cadrul
acestui strat de cultură şi în pelicula de arsură au fost
descoperite fragmente ceramice aparţinând orizontului cu torţi
pastilate Herculane II – Cheile Turzii. La adâncimea de - 0,40 m, este atins
sterilul geologic format din stâncă nativă.
Suntem astfel în faţa unei locuiri
eneolitice, care în stadiul actual al cercetărilor, ne indică un
adăpost de tip sălaş, ce nu a avut o prea lungă durată
de folosire. De asemenea, se certifică încă o dată atracţia
purtătorilor orizontului cu torţi pastilate pentru locuirea cheilor
calcaroase, ce le ofereau protecţie şi adăpost natural. De
semnalat faptul că în imediata apropiere a abri-ului se află
mai multe peşteri, printre care şi „Peştera liliecilor”, de mari
dimensiuni.
Cod
sit: 5595.03
Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius Voinaghi (Cercul „Gemina”
Sighetu Marmaţiei)
În zona cimitirului tumular din
perioada bronzului timpuriu cercetat în perioada anilor 1978 - 1985, la cca.
200 m spre S de tumulul VII, au fost observaţi mai mulţi bolovani
masivi de calcar, al căror vârf depăşea nivelul actual al
solului cu câţiva centimetri, dispunerea lor semicirculară
părând să indice existenţa unei structuri artificiale. Pentru
precizarea caracterului şi destinaţiei acestei amenajări din
apropierea cimitirului, în perioada 26 iulie – 8 august 1999 s-au trasat trei
secţiuni paralele, orientate E - V, cu dimensiunile de 11 x 2 m. Ele au
dus la dezvelirea parţială a unei incinte circulare cu diametrul de
cca. 9 m, construită din bolovani de calcar aşezaţi la distanţe
variabile unul de celălalt. Cei mai mari bolovani au lungimea de până
la 1 m şi lăţimea de 0,50 - 0,60 m, marea majoritate fiind
dispuşi în poziţie înclinată, cu faţa mai plată spre
interior. La unii poziţia înclinată a fost obţinută prin
sprijinirea lor pe alţi doi bolovani amplasaţi în spate, în cazul
altora partea inferioară a lespezilor a fost îngropată în sol. Zona
centrală a incintei a fost acoperită cu un strat de bolovani de
dimensiuni reduse, care nu ajungeau însă până la blocurile care
marcau marginea ringului. După demontarea patului de bolovani, care era
aşezat direct peste nivelul antic de călcare, au fost descoperite
două zone în care fuseseră depuse oase umane dezmembrate, în prima
zonă (M. 1) fiind vorba despre oase de la membrele inferioare, în cel
de-al doilea caz (M. 2) de fragmente din craniu şi de oasele mâinilor.
Plasate excentric, cele două depuneri nu par a reprezenta morminte
obişnuite, ci mai degrabă depuneri rituale de oseminte, cu atât mai
mult cu cât lângă M. 2 au fost găsite bucăţile unui topor
de piatră spart în două şi o râşniţă. De pe
nivelul de călcare au mai fost culese rare fragmente ceramice, unele de
factură Coţofeni, altele aparţinând bronzului timpuriu. De
asemenea au fost observaţi pigmenţi de cărbune
împrăştiaţi pe sol în anumite zone, uneori asociaţi cu
suprafeţe de lut puternic arse, indicând probabil anumite practici de
purificare prin foc.
Destinaţia construcţiei de
la Ampoiţa – „Peret” nu este deocamdată foarte clară, oricum ea
nu reprezintă un tumul funerar, aşa cum au fost cei cercetaţi anterior în
zonă, ci pare să reprezinte o construcţie sacră,
destinată unor ceremonii care puteau fi legate de zona funerară din
apropiere. Oricum, ea este cea mai veche formă de arhitectură
sacră din piatră cunoscută până în prezent pe teritoriul
Transilvaniei.
Campania anului viitor va epuiza dezvelirea
întregii incinte, inclusiv a părţii estice, încercându-se
totodată o conservare in situ a acestui important monument
preistoric.
Cod
sit: 87870.01
Adriana Pescaru, responsabil; Mihai
Căstăian, Călin Herţa (MCDR Deva)
Săpătură de salvare urmare a
distrugerilor provocate de către cariera de piatră de la Ardeu, în
punctul numit „Cetăţeaua”, unde la baza dealului au fost recoltate în
urma realizării unui profil stratigrafic în ruptura drumului de acces la
carieră, materiale arheologice, ceramică aparţinând epocii
bronzului şi celei de a doua vârste a fierului, fiind identificată o
locuinţă dacică, cu vatră de foc, precum şi două
gropi de provizii dezafectate. Pe platoul dealului a fost investigat un zid de
piatră locală legată cu mortar aparţinând probabil unei
fortificaţii medievale iar în nivelele inferioare ceramică aparţinând
culturii Coţofeni.
Cod
sit: 143977.02
Mircea Dan Lazăr (MN Brukenthal)
Comuna Arpaşu de Sus este aşezată
la înălţimea văilor Arpaşu Mare şi Arpăşel
în stânga Oltului. Albia acestor văi are o adâncime de 11 – 12 m
faţă de terenul dimprejur. Peninsula formată de împreunarea
acestor două văi este un podiş înalt, care se întinde până
la poalele muntelui Albota. Acesta este brăzdat de mai multe pâraie cu
albii afunde şi strâmte, cele mai însemnate fiind Albota şi
Plăvaia. Comuna este aşezată pe colinele acestor două
văi.
Urme care atestă existenţa în vechime a
unei sticlării se află la 1 – 1,5 km S de Arpaşul de Sus, pe un
platou situat în partea vestică a drumului forestier care duce în
pădure, punct numit „la Glăjăria veche”, drumul fiind cunoscut
sub numele de „calea” sau „hornul Glăjăriei”.
În perioada 14 – 30 august 1999, am efectuat
cercetări arheologice în punctul numit „Luncile Glăjăriei”,
situat la aproximativ 7 km S de comună, în pădure, pe malul stâng al
unui pârâu şi în dreapta drumului forestier care duce la cascada Bâlea.
Aici tradiţia menţionează existenţa unei sticlării. Cu
prilejul cercetărilor a fost executată o secţiune S I,
lungă de 15 m şi lată de 1,5 m, orientată V – E,
prelungită ulterior cu 2 m la capătul estic.
De la început trebuie să menţionăm
faptul că în urmă cu câţiva ani terenul din zonă a fost
nivelat cu ocazia amenajării drumului forestier şi a unui loc pentru
păşunat. Acest lucru a făcut ca urmele construcţiilor care
au fost vizibile până la acea dată să fie împrăştiate
şi acoperite cu pământ, iar terenul a suferit modificări
aşa fel încât vatra veche de călcare a fost deranjată.
În timpul cercetărilor, la 3,50 m de
capătul estic spre vest al secţiunii, imediat sub glia de iarbă,
la - 0,05 / - 0,10 m a apărut o aglomerare de pietre de râu de diferite
mărimi, lată de 1,30 m, ocupând în lăţime toată
secţiunea orientată N – S. Aceasta este rotunjită în partea
vestică. În continuarea ei, în peretele nordic al secţiunii,
ieşind în secţiune cu 0,90 m spre S a fost identificată o
nouă aglomerare de pietre orientate V – E, pe o lungime de 2,50 m,
după care se dispare brusc. Între pietre şi în afara lor
pământul este ars până la roşu, fiind amestecat cu cărbune,
bucăţi de „frită”, fragmente de oale pentru topit sticla,
ceramică, etc. La 10,50 m de acelaşi capăt al secţiunii, pe
latura sudică a ei, până în capătul estic şi în prelungirea
efectuată ulterior se remarcă un alt aliniament de pietre de râu de
diferite mărimi, care în acel loc ies din secţiune spre nord cu 0,70
m pe o lungime de 4 m, dând impresia unui semi-oval alungit spre E, după
care lăţimea lui descreşte progresiv ajungând la 0,30 m la capătul
secţiunii.
Dat fiind faptul că pietrele ocupă
întreaga suprafaţă a secţiunii pe o lăţime de 3 m
întrând în malul nordic şi sudic al acesteia, pe latura nordică a
secţiunii a fost executată o casetă (C. 1), de 4 x 3 m,
orientată S – N. Între secţiune şi casetă, a existat la
început un martor lat de 0,40 m.
O dată cu desfiinţarea martorului s-a
constatat că la 0,60 m N de latura secţiunii a apărut un
aliniament de pietre lat de 0,10 – 0,15 m, care avea o traiectorie
paralelă cu latura secţiunii, continuând în malul estic al casetei.
Din această aglomerare, la 0,50 m de latura vestică a casetei, se
formează un zid de pietre de râu, lat de 0,60 – 0,70 m, care se
îndreaptă spre N pe o lungime de 4,40 m, după care face un unghi de
900 pornind spre V pe o lungime de 0,60 m şi o lăţime
de 0,80 m, întrerupându-se brusc şi reapărând apoi în malul vestic al
casetei. În spaţiul format de zidul de
pietre şi aliniamentul din
casetă şi peretele vestic al acesteia, apare un strat de
cenuşă, gros de 0,10 – 0,15 m, care coboară în pantă spre
N.
Inventarul arheologic rezultat în urma
cercetărilor se compune din fragmente de ceramică de culoare
roşu-cărămiziu, de diferite grosimi, lucrate din pastă cu
nisip cu bobul mare sau mic, uneori lustruite la exterior, bucăţi de
“frită” incoloră sau colorată (rubiniu, albastru cobalt,
galben), sticlă opal, 7 flacoane mici din sticlă incoloră, de
formă tubulară cu inel la gură, obiecte de fier. Dintre acestea
distingem: 6 capete de tuburi pentru suflat sticla, un braţ al unui
cleşte din fier folosit la prelucrarea sticlei la cald, câteva lame de
cuţite, unele întregi – cu sau fără mâner – sau fragmentare,
cuie şi piroane aplatizate, cu floarea în formă de „T”, un fragment
de potcoavă pentru cizme, dălţi şi dornuri mici. La acestea se adaugă o monedă de bronz
de 1 kreuzer, datând din anul 1800.
În faza actuală a cercetărilor credem
că suntem în faţa unui cuptor pentru topit sticla, care are
alăturat cuptorul pentru coacerea produselor finite (ara),
prezentat de Kunckel în lucrarea sa ca fiind de origine germană,
fără a da alte precizări. Însuşi planul reprodus de autor a
fost cu defecte, drept pentru care acesta s-a simţit obligat să
înfăţişeze mai clar acest tip de cuptor în planşele V
şi VI din lucrarea „Art de la Verrerie”, publicată împreună cu
Merret şi Neri la Paris în anul 1752.
Pentru a elucida problema este necesară
continuarea cercetărilor şi în campania din anul 2000.
Cod
sit: 141394.04
Dan Băcueţ Crişan, Sanda
Băcueţ Crişan, Al. V. Matei (MJIA Zalău)
Cercetările arheologice desfăşurate
în acest punct, situat în partea dreaptă a şoselei Zalău -
Badon, au avut un caracter de salvare, fapt determinat de lucrările
efectuate în vederea introducerii în pământ a cablului optic de telefonie.
În profilul şanţului excavat şi în pământul aruncat, au
fost descoperite fragmente ceramice medievale timpurii indicând
străpungerea unui nivel de locuire din această perioadă.
În zona respectivă a fost deschisă o
casetă cu dimensiunile de 10 x 3 m. Din punct de vedere stratigrafic
situaţia se prezintă astfel: 0 / - 0,20 m strat negricios arat, -
0,20 / - 0,35 m strat negru cu materiale arheologice, de la - 0,35 m steril
galben. În caseta deschisă, la adâncimea de - 0,25 / - 0,30 m, a fost
surprinsă o aglomerare de pietre, dintre care unele erau arse. Pe aceste
pietre care proveneau probabil de la un cuptor de tip pietrar dezafectat, a
fost descoperită o parte dintr-o oală fără toarte.
Alături de această aglomerare de pietre, în casetă au mai fost
surprinse două gropi de stâlp. Prima groapă de stâlp a fost
sesizată la adâncimea de - 0,35 m şi se adâncea până la - 0,53
faţă de nivelul actual de călcare. Cea de a doua groapă a
fost sesizată la adâncimea de - 0,30 m, fundul ei adâncindu-se până
la - 0,55 m faţă de nivelul actual de călcare. Cele două
gropi erau umplute cu pământ negru amestecat cu chirpici şi
cărbune de lemn ars. De asemenea în amândouă gropile au fost
descoperite pietre utilizate pentru icuirea stâlpilor. Prezenţa celor
două gropi de stâlp şi a instalaţiei pentru foc dezafectate,
ne-a convins că în caseta săpată a fost surprinsă o parte
dintr-o locuinţă. Locuinţa este de suprafaţă,
neadâncindu-se în sterilul galben, acest fapt fiind sesizat şi în profil.
Materialul arheologic recoltat constă în
fragmente ceramice de la două forme ceramice: oala fără toarte,
lucrată la roata înceată şi tăviţa, lucrată cu
mâna. Oalele fără toarte sunt ornamentate prin incizare cu benzi de linii
drepte asociate cu benzi de linii în val.
Pe baza analogiilor, având în vedere şi
caracteristicile materialului arheologic recoltat, considerăm că
descoperirile de la Badon „La răstignire“ pot fi datate în linii mari în
secolele VIII - IX p.Chr.
Cod
sit: 51029.07
Gheorghe Lazarovici (Universitatea „Eftimie Murgu“
din Reşiţa), Sorin M. Petrescu (MJERG Caransebeş)
Cercetările arheologice de la Balta
Sărată (Caransebeş) au fost efectuate în punctul „Câmpul lui
Poşta” în perioada 6 iulie – 18 august 1999, pe terasa a treia a râului
Timiş.
În vederea începerii cercetărilor a fost
defrişată de tufişuri o suprafaţă de 40 mp şi a fost
trasată o secţiune orientată N – S, cu dimensiunile de 10 x 2 m
şi numită S. 4/1999.
Din punct de vedere stratigrafic, primul nivel (de
jos în sus) îl constituie un strat din lut gălbui, steril arheologic, ce
apare la adâncimea de - 1,80 m în caroul 5 şi coboară la - 2,60 m în
caroul 1. Urmează un strat de cultură de culoare brună cu
pigmentaţie de cărbune şi chirpici ce conţine colţul
unui bordei (în caroul 1) şi ale unei locuinţe aparţinând
culturii Vinča. Peste acest nivel
urmează un nou nivel de locuire vinciană, reprezentat printr-o
locuinţă de suprafaţă de dimensiuni mari (Vinča faza
B1 – B2). Deasupra acestui nivel a fost observat un strat de culoare brună
cu slabe urme neolitice. În acest strat, între - 0,30 / - 0,90 m, în caroul 3 a
apărut un mormânt de incineraţie aparţinând grupului cultural
Balta Sărată, respectiv fazei a II-a a grupului.
Ceramica din nivelul de cultură neolitic
este reprezentată prin cupe cu picior, boluri, vase bitronconice,
străchini. Decorul este realizat
sub formă de incizii, împunsături, pliseuri, caneluri şi
elemente alveolate. Predomină ceramica semifină şi fină,
nelipsind însă ceramica uzuală. Materialul litic este bogat, fiind recoltate 213 unelte întregi şi
fragmente din silex, obsidian, opal, cornalină şi citrin. Printre
descoperiri se numără şi doi idoli fragmentari – dintre care
unul de dimensiuni mai mari.
Mormântul de incineraţie din epoca bronzului
este compus din 6 vase (urnă, strachină-capac, un vas mare şi
trei ceşti) şi o fusaiolă din lut. Urna şi vasul sunt arse
secundar, iar în afară de urnă, toate celelalte vase sunt în stare
fragmentară. În urnă s-a descoperit o falangă umană
arsă, iar în apropiere resturi de oase calcinate aparţinând ofrandei
de carne (oase de ovis aries).
Cod
sit: 95097.01
Elena Gherman, Adriana Moglan (CNMM Iaşi)
Campania arheologică din perioada august -
septembrie 1999, de la Casa Stăreţiei din cadrul Complexului
Mănăstiresc Bârnova, desfăşurată în spaţiul
înconjurător al casei a avut următoarele obiective: stabilirea
structurii arhitectonice a Casei Stăreţiei, precizarea raportului
temporal dintre momentul construirii bisericii şi cel al casei, cercetarea
relaţiei dintre Casa Stăreţiei şi zidul de incintă. Pentru realizarea acestor obiective au fost
trasate 12 secţiuni în interiorul incintei şi la exterior, în zona
unde casa face corp comun cu zidul de incintă.
Aşadar, dacă în campaniile trecute s-a
putut stabili configuraţia interioară a casei (valabilă doar
pentru aripa estică), în această campanie am putut face câteva
consideraţii referitoare la aspectul exterior al casei şi la etapele de
construcţie.
O constatare general valabilă, în urma
observaţiilor făcute în toate secţiunile, este aceea că
înainte de construirea complexului mănăstiresc a fost necesară
defrişarea terenului prin incendiere. În toate secţiunile trasate s-a
constatat prezenţa unui strat de arsură având o grosime de
aproximativ 0,10 - 0,14 m şi găsindu-se cu mici diferenţe la
acelaşi nivel de adâncime peste care intervin straturile de
construcţie ale bisericii sau ale casei. De asemenea, s-a constatat
că în perimetrul incintei a avut loc o răzuire a nivelului de
călcare, ce a intervenit după construcţia mănăstirii,
deci aparţine fie sfârşitului secolului al XVII-lea, fie începutului
secolului al XVIII-lea (probabil în anul 1728), când are loc refacerea Casei
Stăreţiei. Această afirmaţie este susţinută cu
următoarele argumente:
a) în nici o secţiune nu am găsit
inventar arheologic datând din secolul al XVII-lea, cu excepţia unui
strat, cu grosimea de 0,10 m, în secţiunea S. 7 (obiectele descoperite au
fost 14 plăcuţe de cupru argintat, având ştanţate monede –
falsuri monetare şi câteva fragmente de cahle cu decor tipic secolului al
XVII-lea);
b) în exteriorul incintei, în special în zona unde
casa face corp comun cu zidul de incintă, au fost descoperite multe
fragmente de cahle şi obiecte ceramice smălţuite şi
nesmălţuite, caracteristice secolului al XVII-lea;
c) nivelul de călcare recent intervine direct
peste stratul de mortar depus ca urmare a construirii bisericii sau, respectiv,
a casei.
Un alt aspect urmărit a fost acela al
stabilirii raportului cronologic dintre construcţia casei şi a
bisericii. Acest aspect s-a putut elucida prin trasarea unei secţiuni
între cele două construcţii, în urma căreia s-a constatat
existenţa unui strat de mortar continuu între biserică şi
casă, astfel încât se poate considera că, atât casa cât şi
biserica încep să fie construite în acelaşi timp, de către
primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi. Acest lucru poate fi susţinut,
aşa cum s-a arătat mai sus, cu argumente stratigrafice, dar şi
documentare. Un alt argument pe care îl putem aduce în susţinerea acestei
idei conform căreia, casa sau doar beciurile au fost construite o
dată cu biserica, este tot de ordin stratigrafic, astfel observându-se
că lângă fundaţiile celor două construcţii nivelul de
construcţie (stratul de mortar şi var) intervine imediat deasupra
stratului de arsură (S. 18, 23, 25, 26, 27).
Referitor la etapele şi modul de
construcţie al casei am putut face câteva precizări, ajutaţi
atât de stratigrafie, cât şi de observaţiile asupra paramentului
zidurilor:
În prima fază a fost construită doar
pivniţa cu cele patru travee şi ulterior s-au ridicat zidurile casei,
care nu au mai respectat cu precizie planul iniţial al fundaţiilor
pivniţei;
Zidul de incintă a fost construit într-o
fază ulterioară casei, astfel încât peretele sudic al acesteia a
devenit şi latura sudică a zidului de incintă
În toate secţiunile trasate în jurul
casei, atât în interiorul incintei, cât şi în exterior, s-a constatat
că nivelul de construcţie
intervine imediat deasupra stratului de arsură - atât în aripa estică
a casei cât şi în cea vestică, deci toate zidurile fundaţiei
pivniţei, implicit ale casei, au fost realizate în acelaşi timp;
La exteriorul incintei au fost
descoperiţi trei contraforţi de mari dimensiuni (comparativ cu cei ai
zidului de incintă) respectiv 2,10/1,8 m amplasaţi numai pe lungimea
zidului casei şi care au fost construiţi o dată cu casa;
În urma analizei tuturor aspectelor prezentate
anterior putem concluziona următoarele:
- Casa Stăreţiei şi biserica au fost construite simultan, de
către primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi, la ambele edificii
neputând fi stabilit cu precizie nivelul până la care au fost
înălţate;
- Şi Casa Stăreţiei şi
biserica au fost terminate în timpul domnitorului Eustratie Dabija, casa
suferind chiar modificări esenţiale în ceea ce priveşte
elevaţia;
- Dimensiunile iniţiale ale Casei
Stăreţiei, ca lungime, sunt cele de astăzi, existând de la
început pivniţa cu cele două aripi şi respectiv patru travee;
- Zidul de incintă, latura sud-estică
şi estică, a fost construit la o dată ulterioară
construirii casei neputându-ne încă pronunţa asupra laturii de N
şi de V din lipsă de informaţii.
În final, sperăm ca viitoarea campanie
să ne rezerve posibilitatea depistării amplasamentului chiliilor
şi stabilirii identităţii construcţiei aflate în stare de
ruină acum, de pe latura nord-estică a incintei.
Cod
sit: 32492.03
Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Lucian Vaida
(MJ Bistriţa), Floarea Vaida (Liceul Agricol Beclean)
În anul 1998 în urma unei periegheze în
judeţul Bistriţa Năsăud a fost identificată o
fortificaţie dacică de pământ pe dealul Bileag, aflat în
imediata apropiere a Someşului, în dreptul oraşului Beclean. În urma
cercetărilor sistematice care au început în vara lui 1998 şi au
continuat în 1999 au ieşit la iveală în primul rând elementele de
fortificare constând din două palisade complexe (ziduri de pământ
şi lemn) paralele, aflate la cca.15 m una de cealaltă – în prima
fază de fortificare. În a doua fază, după incendierea acestora,
a fost amenajat câte un val de pământ peste ruinele fiecărei palisade
complexe, iar în cazul celei interioare este posibilă placarea lui cu
piatră locală (pe panta exterioară). O altă explicaţie
dată cantităţii mari de piatră aflată în S. II/1998
(corespunzând pantei exterioare a valului interior) ar putea avea în vedere existenţa unui parapet din piatră, sumar
fasonată. Cercetările ulterioare vor clarifica această
problemă.
În 1999 au fost trasate două secţiuni:
S. I/1999 (8 x 2 m) – în prelungirea lui S. II/1998 înspre interiorul
fortificaţiei – şi S. II/1999 (11 x 2 m) prelungind S. II/1998 peste
fortificaţia exterioară. Ambele secţiuni au pus în
evidenţă cel puţin două nivele dacice şi un nivel
preistoric cu material amestecat.
Cod
sit: 26813.01
Doru Marta (MTC Oradea)
În cimitirul catolic al oraşului Beiuş a
fost semnalată de către istorici existenţa ruinei unei biserici.
În perioada 10 - 28 mai 1999 au fost întreprinse aici cercetări
arheologice. Au fost trasate următoarele secţiuni : S. 1 cu
dimensiunile de 10 x 2,50 m. pe latura nordică a bisericii, S. 2: 5 x 2,50
m. pe cea sudică precum şi caseta C. 1: 3 x 3 m. la V de ruina
absidei pentagonale. Cercetările, extrem de limitate datorită
numeroaselor morminte moderne şi contemporane din zonă, precum
şi a pădurii care acoperă aproape întreaga suprafaţă a
dealului, au permis, totuşi trasarea unui plan - biserică hală
cu absida pentagonală, ridicată în stil gotic. Atât în cazul absidei,
cât şi la faţadă (se păstrează un fragment din zidul
acesteia în partea vestică a platoului) zidul a fost întărit cu
contraforţi. Dimensiunile bisericii sunt mari : 29 m. lungime,
măsuraţi la exteriorul zidurilor şi 12,50 m. lăţime.
Interiorul măsoară 26 m. lungime şi 9,50 m. lăţime.
Grosimea zidurilor incintei variază între 1,50 - 2,30 m. Tehnica de
zidărie este mixtă, zidurile îmbinând cărămida cu piatra de
carieră, atent fasonată la exterior. Fundaţia zidurilor
descoperite atinge, pe alocuri adâncimea de - 2,15 m sub actualul nivel de
călcare. Orientarea bisericii este pe axa E - V, începând cu altarul.
Materialul arheologic descoperit este relativ
sărac. Ceramica, majoritatea de uz comun cu buză evazată şi teşitură interioară pentru
capac, fragmente de crăticioare cu trei picioare smălţuite
vernil sau maro, precum şi ceramică smălţuită,
lucrată la roată rapidă, cu teşitură interioară
pentru capac şi toarte. Încadrarea cronologică a ceramicii este
largă - secolul al XVI-lea. Se distinge un singur fragment ceramic mai
vechi - probabil din secolul al XV-lea. S-au găsit de asemenea fragmente
de cahle - oale, nesmălţuite. Piesele din fier cuprind piroane,
balamale şi cuie. Interiorul bisericii, demolat integral de localnici,
este presărat cu fragmente de cărămidă, pietre de
carieră sparte - unele fasonate - provenite din elevaţia zidurilor. Cercetând
aceste rămăşiţe nu au fost sesizate profilaturi. În
secţiunea S. 1, la o adâncime de - 1,90 m a fost descoperit un craniu
uman. Cercetat, scheletul amintit nu a avut nici un inventar. Orientarea lui a
fost E - V.
Zidită potrivit documentelor în prima treime
a secolului al XV-lea ( mai precis după 1417), biserica a fost cel mai important „bastion” catolic din regiunea
de SE a Bihorului, bazându-şi autoritatea şi pe garnizoana
militară din cetatea Finişului, aflată la numai 6 km. V de
oraşul Beiuş. Castelanul de Finiş a pierdut autoritatea asupra
Beiuşului după 1441, când localitatea este amintită ca
oraş. Zidirea bisericii este legată şi de personalitatea
episcopului orădean Andrea Scolari. Ruinată în secolul al XVII-lea,
după ocuparea regiunii de către turci, biserica a fost definitiv
părăsită în secolul al XVIII-lea, după ridicarea unui nou
lăcaş, în piaţa centrală.
Cod
sit: 168693.03
Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home
Trade SRL)
Campania arheologică s-a desfăşurat
în august 1999, planul de săpătură fiind stabilit împreună
cu proiectantul general al lucrării, SC LUMS SRL Bucureşti, în
funcţie de priorităţile proiectului de restaurare a
monumentului. Cercetările au fost orientate în principal spre
clădirile de pe latura de N a incintei, punctual fiind cercetate
clopotniţa şi biserica.
S-a urmărit stabilirea caracteristicilor
tehnice ale clădirilor actuale: talpa fundaţiei, structura
zidăriei, etapele de construcţie şi evoluţia nivelului de
călcare în exteriorul şi interiorul acestora. S-au executat 9
secţiuni amplasate după cum urmează: S. 1 (2 x 2 m), în colţul
de NV al incintei, la întâlnirea dintre turn (încăperea 1) şi zidul
vestic al incintei; S. 2 (2 x 1,25 m), perpendiculară pe încăperile 2
şi 3, la intersecţia acestora; completată cu o casetă de
1,8 x 0,7 m, în interiorul încăperii 3; S. 3 (7 x 1,25 m), perpendiculară
pe corpul central al casei stăreţiei; S. 4 (nu s-a executat); S. 5
(2,7 x 2 m), în unghiul format de aripa de E a casei, zidul nordic de
incintă şi latura de V a actualei intrări de N; S. 6 (2,5 x 2
m), la îmbinarea dintre latura de N a clopotniţei şi zidul vestic de
incintă; S. 7 (4 x 1,5 m), perpendiculară pe colţul sud-estic al
clopotniţei; completată cu 2 casete: (1,4 x 1,6 m) spre N până
în dreptul intrării actuale în clopotniţă; (1,8 x 0,7 m) spre S;
S. 8 (2,5 x 1,8 m), în zona de îmbinare a încăperilor 1 şi 2;
completată cu două casete, prima (1 x 1 m) în exterior spre E;
respectiv a doua (0,9 x 0,9 m) în interiorul încăperii 3; S. 9 (4,7 x 1,35
m), în zona de îmbinare dintre casa stăreţiei şi încăperea
4; completată cu o casetă cu dimensiunile (1 x 1,3 m) în interiorul
încăperii 4; S. 10 (1,3 x 1,2 m), perpendiculară pe latura de V a
bisericii.
Deşi cu caracter punctual, cercetările
de la Schitul Berislăveşti au confirmat în linii mari evoluţia
stabilită prin studiul istoric şi se prezintă astfel:
1. biserica (construită în 1752 - 1753);
2. clopotniţa, urmată probabil la
scurtă vreme de zidul de incintă - cel puţin laturile de N
şi V (probabil deja edificate în 1762);
3. casa stăreţiei - corpul central;
4. încăperea 1 (foişorul
menţionat pentru prima dată la 1837) şi foarte probabil casa
stăreţiei - corpul central cu pivniţă;
5. încăperile 2 - 4, care fac
legătura între încăperea 1 şi corpul central al casei
stăreţiei;
6. aripa de E a casei stăreţiei, sau
cel puţin încăperea 8;
7. construcţii adosate zidului de
incintă (latura de V, la N şi la S de clopotniţă) şi
construcţii adosate clădirilor de pe latura de N.
Materialele arheologice care au apărut în
cursul săpăturilor constau în fragmente ceramice aparţinând
secolelor XVIII - XIX.
(Pl. 4)
Cod
sit: 92998.01
Silvia Marinescu-Bîlcu (IAB), Dragomir Popovici,
Cătălin Bem (MNIR), Florin Vlad (MJ Ialomiţa)
În cursul campaniei de săpături din
1999, colectivul şantierului şi-a propus următoarele obiective:
- cercetarea completă a nivelului de abandon al aşezării
eneolitice (cultura Gumelniţa) din suprafaţa B;
- cunoaşterea caracteristicilor ultimelor secvenţe de locuire,
ale comunităţii gumelniţene, de pe tell.
După săparea depunerilor arheologice
aparţinând epocii Latčne, s-a început, încă din campaniile
precedente, cercetarea unui nivel arheologic situat la partea superioară a
tell-ului. Deşi interesant din punctul de vedere al materialelor
eneolitice descoperite (cultura Gumelniţa), în cadrul său nu s-au
putut distinge şi niveluri de locuire gumelniţene caracteristice.
Probabil, expuse o perioadă îndelungată de timp proceselor
pedogenetice, depunerile amintite s-au dezagregat, rezultând formarea unui
nivel „de abandon” a cărui grosime este cuprinsă între 0,60 – 0,80 m.
În campania din 1999, s-a reuşit cercetarea integrală a acestuia.
Al doilea obiectiv important, realizat de
colectivul şantierului, a constat în evidenţierea ultimelor complexe
de locuire gumelniţene de la partea superioară a aşezării.
Astfel, s-au delimitat resturi ale unor locuinţe neincendiate (L. 32, L.
33), a două complexe (C. 172 - tranşee, C. 173) şi a fost
finalizată cercetarea locuinţei nr. 31. Între descoperirile de aici
(ceramică, unelte), reţinem existenţa unui material carpologic
divers (grâu, măzăriche, ghindă).
Materiale arheologice, descoperite în urma acestei
campanii, se înscriu în repertoriul de artefacte cunoscut pentru cultura
Gumelniţa.
Fauna de mamifere
Dragoş Moise (MNIR – CNCP)
Rezultatele studiului materialului osteologic
recoltat din nivelurile târzii gumelniţene (suprafeţele beta şi
gama) sunt interpretate comparativ cu cele ale materialului provenit din
nivelurile gumelniţene mai vechi (corespunzătoare suprafeţei
alfa). Nu sunt sesizabile modificări majore atât ale economiei animaliere,
cât şi ale taliei animalelor domestice pe toată evoluţia
locuirii Gumelniţa din această aşezare.
Cod
sit: 42691.03
Ionel Cândea (Muzeul Brăilei)
În cursul anului 1999 Muzeul Brăilei a
continuat cercetarea sistematică a malului înalt al Dunării în zona
„Faleză”. Ne-am apropiat astfel la circa 350 - 400 m de locul pe care s-a
aflat până la 1842 (după alţii 1846) biserica mitropoliei
Proilaviei. Cu alte cuvinte, cercetarea s-a desfăşurat pe
amplasamentul fostului cartier creştin al oraşului, cel puţin de
la jumătatea secolului al XVI-lea înainte.
Au fost realizate două casete de 4 x 4 m
şi respectiv 3,5 x 6 m, care au suferit, în funcţie de
situaţiile întâlnite, mici modificări. Rezultatul cel mai însemnat al
investigaţiilor arheologice din punctul str. Logofăt Tăutu nr. 3
ni se pare a fi descoperirea unei necropole târzii (sfârşitul secolului al
XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), conţinând un număr de 47
morminte (întregi şi reinhumări). Prezenţa lui se leagă de
elementele amintite mai sus, dar e posibil ca el să fi apărut
datorită existenţei în zonă a unui spital amintit în primele
planuri ale oraşului de după 1830. Nu este exclus ca acest spital
să fi existat şi înainte de 1829. La fel, menţionăm descoperirea a
două gropi menajere cu un bogat şi variat inventar, la care se
adaugă şi o locuinţă de suprafaţă, parţial
surprinsă în caseta 2, cu temelie din piatră, mai veche decât
mormintele care o suprapun.
Inventarul însumează pentru toate complexele
descoperite 30 de monede (în majoritate otomane şi într-o stare de
conservare precară), 13 cercei, 14 copci, 12 nasturi, o
brăţară, 6 mărgele, 4 inele, două bolduri, un cârlig
de undiţă, un tripod pentru ars vase ceramice în şarjă, 3
lulele de lut.
(Pl. 5, 6)
Cod
sit: 66483.03
Cătălin Bem (MNIR)
Deşi cu fonduri insuficiente, campania
arheologică a anului 1999 s-a putut desfăşura mulţumitor.
Timp de o lună (iulie) fondurile au fost asigurate dintr-o sponsorizare,
pentru ca alte patru săptămâni (septembrie) să se beneficieze de
sprijinul financiar al Muzeului Judeţean „Teohari Antonescu" din
Giurgiu şi de voluntariatul unor studenţi ai Facultăţii de
Istorie din Constanţa. Obiectivele urmărite au trebuit să se
înscrie astfel în limitele impuse de această situaţie.
S-a urmărit
în primul rând demontarea integrală a nivelului 1 (convenţional
denumit) – Gumelniţa B1 - din întreaga suprafaţă
decopertată în timpul campaniei din 1998. Implicit, s-a încercat
desluşirea exactă a împrejurărilor în care a început acumularea
stratigrafică a acestui ultim nivel arheologic – o posibilă depunere
aluvionară părea să reprezinte limita sa, întrevăzută
vag datorită gropilor moderne în sondajul stratigrafic din 1998. În fine,
trei sondaje practicate în luncă la distanţe de tell ce variau între
30 şi 50 m erau menite să stabilească o posibilă
legătură între depunerile naturale din cadrul stratigrafiei
staţiunii cercetate şi grindul pe care s-au dezvoltat acestea, pe de
o parte, şi succesiunea sedimentară a luncii, pe de alta.
În ceea ce priveşte primul obiectiv,
deşi numai parţial atins datorită aceleiaşi
insuficienţe a fondurilor, s-a reuşit cercetarea tuturor
locuinţelor, anexelor, vetrelor sau cuptoarelor exterioare şi a unei
mari părţi a depunerilor menajere sau generic „exterioare” aparţinând
N 1 din suprafaţa anterior decopertată (cca. 40% din suprafaţa
totală a tell-ului – 700 mp). Elementele esenţiale care trebuie
amintite în aceste scurte rânduri sunt cele legate în primul rând de tehnica de
construcţie a celor două locuinţe a căror cercetare s-a
încheiat în campania anului 1999. Ambele, atât L. 4, descoperită şi
în proporţie de 80% demontată în 1998, cât şi L. 9, integral
cercetată în ultima campanie (ca şi L. 7 din 1998) erau construite pe
butuci (scunzi şi neîngropaţi) care, uneori, împreună cu o
substrucţie din lemn, lut şi nisip şi întotdeauna cu o reţea complexă de scânduri adesea
fasonate alcătuiau un postament solid pe care se ridicau podeaua şi
apoi pereţii. În plus faţă de celelalte două case
asemănător construite, L. 4 avea în colţurile de SV şi SE
platforma din blăni şi lut - susţinută de butuci -
construită deasupra unor goluri săpate de genul a ceea ce, mai mult
sau mai puţin conform cu realitatea, au fost numite „viduri sanitare”.
Aceste trei locuinţe, deşi au fost practic realizate în aceeaşi
tehnică, sunt, în fapt, variante ale unui nou tip. De exemplu L. 4, fiind
construită pe o suprafaţă cvasi-orizontală are butucii de
lungime relativ egală şi platforma paralelă cu solul, întregul
ansamblu prezentându-se ca un paralelipiped dreptunghic, laturile
perpendiculare pe sol fiind realizate din materialul componentei sedimentare a
platformei şi făcând corp comun cu aceasta. Pereţii sunt
construiţi aşadar abia după realizarea integrală a platformei,
incluzând aici şi podeaua din lut, neavând structură lemnoasă.
În cazul L. 9, construită în pantă, butucii nu numai că au
lungimea crescătoare, firesc, în josul pantei, dar, mai mult, în zona de maximă altitudine platforma
se sprijină direct pe sol. Pereţii, cu structură de
rezistenţă lemnoasă realizată din pari fixaţi într-o
talpă orizontală, erau construiţi pe o platformă
complexă care, însă, nu includea butucii şi nu beneficia de o
ermetizare ca în cazul celei a L. 4. Asemănătoare cu situaţia
acesteia este maniera în care exteriorul pereţilor L. 9 este prelungit în
jos cel puţin în aproximativ jumătatea dinspre partea mai înaltă
(unde a fost surprinsă), „îmbrăcând” vertical platforma.
O situaţie deosebită a fost
surprinsă şi în cadrul anexei L. 9. Protejat de probabilul
acoperiş al anexei delimitată parţial şi de câteva gropi de
par se găsea, alături de un vas de dimensiuni apreciabile, un mic
cuptor. Între cele două faze evidente de utilizare ale acestuia
(constituite din resturi de cremaţie) se interpunea o unitate
stratigrafică de 9 - 12 cm grosime fără urme de ardere care
conţinea ca singur material arheologic un saltaleone din aur. Dezafectarea
cuptorului pentru, fără îndoială, scurt timp şi, în
legătură directă cu aceasta, depunerea piesei de metal par
să fie elemente care nu pot avea o explicaţie utilitară.
În acelaşi context se cuvine
menţionată o altă situaţie. Prima manifestare cu
implicaţii stratigrafice a noilor veniţi care au reîntemeiat
aşezarea (în condiţiile în care N. 1 este separat de nivelul
intermediar al tell-ului de o depunere aluvială) este săparea unei
gropi. Nu această acţiune în sine este deosebită ci
conţinutul său. Înainte de a fi ridicată vreo construcţie
care să lase urme vizibile după 6000 ani, într-o groapă,
săpată aproximativ în centrul suprafeţei circulare a movilei
şi în imediata apropiere a zonei de altitudine maximă, deşi în
exteriorul suprafeţei direct locuite, ocupate de locuinţe şi
anexe, a fost depus corpul fără cap al unui bour (Bos Primigenius).
Poziţia sa în cadrul microtopografiei tell-ului şi mai cu seamă
faptul că separă zona efectiv locuită de restul movilei, în N.
1, paradoxal de săracă, şi, nu în ultimul rând, renunţarea
evidentă la cantitatea şi calitatea proteică a unei, cel puţin,
jumătăţi de tonă de carne, nu pot indica decât un act de
natură simbolică. Datorită lipsei de analogii şi a
spaţiului mic oferit de aceste rânduri ne limităm doar la a aminti
această situaţie.
În ceea ce priveşte sondajele începute în
luncă, în imediata vecinătate a tell-ului, nu putem decât să
considerăm că nivelul luncii, cel puţin în zona noastră de
interes, a crescut foarte mult. La adâncimea de - 1,20 m la care ne-am oprit în
toate cele trei sondaje, singurele urme antropice sunt urmele unui foc şi
câteva fragmente ceramice care nu pot fi mai vechi de sfârşitul secolului
al XVIII-lea. Chiar dacă acestea nu sunt in situ datele problemei
nu se schimbă cu nimic. Dacă în numai cu puţin mai mult de 200
ani s-au depus mai bine de 1,20 m de sediment aluvial nu este greu de presupus
ce cantitate de material ar fi putut depune Neajlovul în 6000 de ani. De aceea,
putem fi aproape siguri că prima aşezare a tell-ului „La Pod” de la
Bucşani a fost fondată pe un grind format în preajma şi
datorită unei sinuozităţi a râului. În acelaşi context ne
limităm la a aminti cele patru momente de inundaţie surprinse
arheologic în cadrul stratigrafiei tell-ului – trei sunt intercalate între
nivelul de la bază (Gumelniţa A1) şi cel intermediar
(Gumelniţa B1) şi totalizează un maxim de 0,70 m, cel de-al
patrulea, amintit mai sus, aflat la mai bine de 1,50 m de suprafaţa
generală a luncii actuale, despărţind cele două nivele
Gumelniţa B1 ale tell-ului (cel intermediar şi N. 1 – cel cercetat în
campaniile 1998 - 1999). Pentru a putea clarifica în mai mare măsură
evoluţia preistorică a luncii în raza comunei Bucşani am început
a practica sondaje punctuale cu ajutorul carotierei şi în zona tell-ului
„La Pădure” (situat la numai 3 km de cel cercetat de noi). În campania
anului 2000 dorim să intensificăm acţiunea de sondare a luncii
în preajma ambelor tell-uri şi, de asemenea, să practicăm un
sondaj de informare în tell-ul „La Pădure”.
Studiul faunei
Adrian Bălăşescu (MNIR - CNCP)
S-a întregit analiza resturilor faunistice care
provin din nivelul arheologic N. 1. Numărul pieselor osoase determinate
este de 978. Lista faunistică reuneşte atât specii de mamifere
domestice: Bos taurus (vită domestică), Ovis aries
(oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis
familiaris (câine) cât şi sălbatice: Lepus europaeus
(iepure de câmp), Castor fiber (castor), Vulpes vulpes (vulpe), Ursus
arctos (urs), Mustela putorius (dihor), Martes sp. (jder), Meles
meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Felis sylvestris
(pisică sălbatică), Equus caballus (cal sălbatic), Sus
scrofa attilla (mistreţ), Cervus elaphus (cerb), Capreolus
capreolus (căprior), Bos primigenius (bour).
În strategia economiei alimentare a
comunităţii gumelniţene de la Bucşani creşterea
animalelor (64%) pare sa joace un rol important. Dintre acestea erau crescute
cu predilecţie bovinele (34%), care sunt urmate de porcine (20%) şi
ovicaprine (8%). Vânătoarea pare să fie şi ea o ocupaţie de
bază având în vedere procentul ridicat de oase determinate (36%) şi
specii identificate (14). Erau preferate animalele de talie mare: cerbul (13%),
bourul (6%), calul sălbatic (4%) şi mistreţul (3%).
Semnalăm descoperirea unui schelet de bour (Bos
primigenius) fără cap depus într-o groapă – C. 57, probabil
rituală. Talia acestui mamifer nu este una dintre cele mai mari (1,45 m -
după Matolcsi), dar animalul este foarte robust (prezintă
lărgimi ale extremităţilor oaselor care-l situează printre
cei mai robuşti indivizi din Europa). Importanţa acestei descoperiri
este foarte mare, având în vedere că astfel de depuneri, mai ales ale unui
animal sălbatic de talie mare, până în prezent nu au mai fost
identificate în cadrul neo-eneoliticului românesc.
Studiu sedimentologic
Constantin Haită (MNIR – CNCP)
Studiul sedimentologic continuat în acest tell
gumelniţean a fost limitat la cercetarea unor sondaje sedimentologice
realizate în lunca Neajlovului, în apropierea aşezării.
Studiul sedimentologic preliminar a
evidenţiat faptul ca depunerile naturale sunt de dată relativ
recentă, pentru a atinge nivelul contemporan locuirii fiind necesară
realizarea unor sondaje mai adânci de 1 m. Acest fapt indică, pe de
altă parte, că nivelul luncii în perioada neolitică a fost
situat mult mai jos. ceea ce explica şi prezenţa locuinţei
descoperite în sondajul sedimentologic din campania 1998, situată cu
puţin (circa 0,5 m) peste nivelul actual al luncii.
Cod
sit: 93030.01
Anca Păunescu, responsabil (MNIR), Elena
Renţa, (OPCN Ialomiţa)
Cercetările arheologice de pe raza comunei
Bucu se desfăşoară în rezervaţia arheologică 23A0006,
situată pe terasa râului Ialomiţa în vecinătatea limitei de SV a
actualei vetre a satului Bucu, com. Bucu, judeţul Ialomiţa. Cele zece
secţiuni şi douăzeci de casete, orientate N - S, perpendiculare
pe marginea terasei, lucrate în anul 1999, au însumat o suprafaţă
cercetată de cca. 380 mp. Suprafaţa de teren, pe care s-a
desfăşurat cercetarea a fost folosită de locuitorii satului
contemporan ca platformă de resturi menajere. Evacuările mecanice ale
acestora au contribuit la distrugerea parţială a stratului de
cultură, fapt care conferă acestor săpături arheologice un
caracter de salvare. În toate secţiunile stratigrafia se prezintă
asemănător: strat de resturi menajere contemporane cu grosimea
maximă spre S de 0,50 - 0,60 m, care suprapune un strat de pământ
cenuşiu–negricios amestecat cu deşeuri menajere. Stratul de cultură format dintr-un
pământ cenuşiu–castaniu, amestecat cu fragmente ceramice hallstattiene,
fragmente de oase şi chirpic este inegal ca grosime, pe secţiunile
lucrate variind între 0,10 - 0,40 m. La baza lui s-au conturat complexele arheologice care perforează stratul de
pământ galben-lutos, steril din punct de vedere arheologic. Din
aşezarea medievală timpurie au fost cercetate două bordeie (B.
23 şi B. 24), cu forme, dimensiuni şi inventar care le înscriu în
seria celor deja publicate sau aflate în curs de publicare. Pentru prima
epocă a fierului au fost descoperite şi cercetate patru locuinţe
adâncite şi câteva gropi menajere.
Inventarul descoperit în complexele
arheologice hallstattiene este format în cea mai mare parte din material
ceramic fragmentar. Din categoria ceramicii lucrată cu mâna dintr-o
pastă având în compoziţie cioburi pisate, arsă oxidant, au fost
descoperite fragmente de vase tronconice, cu buza rotunjită,
tăiată drept sau oblic în interior, decorate cu brâu alveolat,
întrerupt de mici apucători care, uneori, se asociază cu un decor compus
din mici alveole, amplasat pe buza vasului. Alt tip de vas, din categoria ceramicii grosolane,
documentat în aşezarea hallstattiană de la Bucu, prezintă un
profil arcuit şi este decorat cu brâu alveolat. Categoria ceramicii
semifine, compusă din fragmente de vase lucrate cu mâna dintr-o pastă
cu cioburi mărunt pisate în compoziţie, cu o ardere mult mai
bună, este reprezentată de vase bitronconice cu corpul dezvoltat,
gâtul înalt şi gura evazată. Cele mai multe prezintă la exterior
o culoare neagră, cu luciu metalic iar la interior, o culoare
cenuşiu-gălbui. Fragmentele de străchini cu marginea
arcuită spre interior ,negre lustruite, gălbui sau
gălbui–cenuşiu, lustruite, prezintă în marea lor majoritate
caneluri oblice pe margine. Cănile
sau fragmentele de căni descoperite, cenuşiu-gălbui lustruite,
au o toartă supraînălţată, fundul drept sau arcuit
uşor interior, gâtul înalt, gura evazată şi sunt decorate pe
diametrul maxim cu caneluri oblice întrerupte de trei mici proeminenţe
conice. Dintr-o pastă de bună calitate, cu nisip în compoziţie,
au fost descoperite fragmente de ceşti cu torţi
supraînălţate. În complexele arheologice cercetate au mai fost
descoperite fusaiole, oase prelucrate şi pentru prima oară în cei
zece ani de când au început cercetările de la Bucu, o lingură şi
un fragment de lingură pentru turnat şi o mică unealtă
pentru decorat vasele prin imprimare, lucrate din lut.
Au mai fost descoperite şapte morminte de
inhumaţie care se adaugă celor patru descoperite cu un an în
urmă, care prin particularităţile şi inventarul lor se
înscriu în rândul descoperirilor sarmatice de la Bucu.
Punct: Cartier Militari, Câmpul Boja
Mircea Negru (MMB)
În campania arheologică din anul 1999 au fost
trasate un număr de 24 de secţiuni cu o suprafaţă
totală de 260 mp. În partea de V a platoului au fost trasate
secţiunile S. 24 - S. 33. Obiectivul acestor secţiuni a fost
investigarea suprafeţei din apropierea fostei râpe, unde au fost trasate
primele casete în anul 1958. Secţiunile S. 34 - S. 37/1999 au fost
practicate în partea de N a platoului şi au avut ca obiectiv surprinderea
secţiunilor din anii 1978 - 1985, în vederea efectuării unei
ridicări topografice a întregului sit arheologic şi al suprafeţelor
cercetate în cele 14 campanii arheologice dintre anii 1958 - 1999.
1. Stratigrafia:
În partea de V a platoului stratigrafia este
identică celei din campaniile precedente (M. Negru, Cronica,
Vaslui, 1999, p. 18 - 19). În partea de N, în zona sondată, a fost
efectuată în anii ’80 o decopertare mecanică până la stratul de
culoare castanie steril arheologic.
2. Complexe arheologice:
2.1. Aşezarea din epoca bronzului:
Ca şi în precedentele campanii de săpături arheologice, în
partea de V a platoului au fost constatate slabe urme de locuire din epoca
bronzului (cultura Tei). Groapa 23/1999 conţinea doar câteva fragmente
ceramice şi chirpic.
2.2. Aşezarea din secolul al III-lea
p.Chr.: Bordeiul B 23/1999 era rectangular cu colţurile
rotunjite. Lungimea sa era de 4,50 m, iar lăţimea de 4,30 m.
Adâncimea maximă era de - 1,60 m. În colţul de S al bordeiului a fost
descoperită o masă de chirpic. El a fost suprapus pe latura
estică de B 21/1999 (din secolul al VI-lea p.Chr.), a fost uşor atins
de secţiunea S1/1958 şi parţial cercetat în campania din anul
1960 (până la adâncimea de - 0,80 / - 1,00 m).
Materialul arheologic: Ceramica din
pastă grosieră modelată cu mâna cuprinde fragmente de chiupuri,
vase de dimensiuni mijlocii, ceşti dacice, un vas tronconic, două
capace, două greutăţi şi vase de culoare
cărămiziu-gălbuie decorate cu brâuri alveolate (Pl. 7 / 1 - 9).
Ceramica de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă modelată
la roată ce conţine nisip şi pietricele cuprinde fragmente de
oale. Ceramica cenuşie cu angobă negricioasă este
reprezentată prin două fragmente din bazele plate ale unor vase
modelate la roată din pastă zgrunţuroasă. Ceramica de
culoare cărămizie din pastă fină modelată la
roată cuprinde unele fragmente de amfore, un kantharos, un fund de vas cu
umbo şi străchini (Pl. 8 / 3, 5). Din ceramică de culoare
cărămiziu-castanie din pastă fină modelată la
roată sunt o serie de fragmente de străchini (Pl. 8 / 1, 4, 6). Ceramica de culoare cenuşie din pastă
fină modelată la roată cuprinde fragmente de amfore, căni,
oale şi străchini. Ceramica
de culoare cenuşie cu slip negricios lustruit din pastă fină
modelată la roată este prezentă prin fragmente de amfore şi
străchini. În interiorul bordeiului au mai fost găsite creuzete (Pl.
8 / 7 - 9), picături din bronz, o
balanţă, dăltiţe, o verigă mică din bronz, nituri
din bronz, bare din bronz în curs de prelucrare, o sârmă cuprinzând opt
vârfuri de săgeţi din bronz în curs de prelucrare, un vârf de
săgeată, sârme din bronz, o tablă cu nituri şi deşeuri
de tablă din bronz. Aceste piese şi rebuturi din bronz ne
determină să credem că bordeiul B 23/1999 era un atelier de
prelucrare a bronzului. În urma analizei întregului material arheologic descoperit
în această staţiune, credem că bordeiul B 23/1999 poate fi datat
la mijlocul şi în al treilea sfert ale secolului al III-lea p.Chr.
Gropile Gr. 24 şi Gr. 26 conţineau
puţine fragmente ceramice din vase modelate cu mâna sau la roată,
fragmente de lut ars sau chirpic.
2.3. Aşezarea din secolele VI - VII:
În cadrul aşezării din secolele VI - VII pot fi încadrate bordeiele
B. 12 şi B. 21. Ambele aveau cuptoare menajere amenajate prin scobire
într-un bloc de lut cruţat în colţul de NV. Majoritatea materialului
arheologic a fost descoperit în jurul acestor cuptoare şi chiar în
interiorul lor. Acesta constă în vase modelate, în majoritatea cazurilor,
cu mâna.
2.4. Aşezarea din secolele XVIII - XIX:
Două bordeie din această aşezare au fost cercetate în anul 1999.
Ele au un inventar foarte sărac ce constă din fragmente ceramice,
chirpic, lemn ars şi cenuşă.
3. Consideraţii finale: Campania
din anul 1999 a confirmat ipoteza noastră potrivit căreia în partea
de V a platoului se practicau olăria şi prelucrarea bronzului (M.
Negru, Cronica, Vaslui, 1999, p. 20). Această concentrare ar putea fi
comparată din punctul de vedere a funcţionalităţii, cu
cartierele meşteşugăreşti de la periferiile oraşelor
romane.
Punct: Dealul Piscului
Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, responsabil;
Bogdan Tănăsescu, Cristian Nestorescu (MMB)
În vara anului 1999, cu ocazia unor
lucrări de canalizare pe Intrarea Urcuşului, în vecinătatea
Parcului Tineretului, au fost dezvelite câteva morminte de inhumaţie. Cercetarea
arheologică, ce a vizat numai traseul pentru pozarea conductelor, a dus la
dezvelirea a 19 morminte medievale de inhumaţie.
În zona ocupată în prezent de
Parcul Tineretului a fost localizat satul „Măicăneşti ot
Dâmboviţa”, aşezare cercetată arheologic în anii 1983, 1984
şi 1989. Din datele preliminare rezultă că aici au fost
dezvelite 50 de morminte, datate între sfârşitul secolului al XIV-lea
şi sfârşitul secolului al XVI-lea; inventarul deosebit -
veşminte cu fir de metal preţios şi inele din argint – le
indică apartenenţa lor unor personaje înstărite din mediul rural
(cf. Radu Ciuceanu, CAB IV, 1992, pag. 205 - 210; Laurenţia Georgescu, CAB
IV, 1992, pag. 211 - 214). Din păcate, aşezarea aferentă
cimitirului nu a fost localizată nici în timpul cercetărilor din 1991
– 1992.
Pe baza descoperirilor izolate şi
a câtorva complexe, la Dealul Piscului s-a putut evidenţia următoarea
situaţie stratigrafică: fragmente ceramice izolate din epoca
neolitică, epoca bronzului, prima epocă a fierului, secolele II – III
şi VI p.Chr. La acestea se adaugă un bordei din secolele X – XI
şi câteva locuinţe de suprafaţă, cuptoare menajere, vetre
deschise ce aparţin unei aşezări din secolele XVII – XIX (cf.
Mioara Turcu, Gheorghe Mănucu - Adameşteanu, Situri arheologice
cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, pag. 22, pct. 33.
Bucureşti I. Parcul Tineretului). Revenind la mormintele de inhumaţie
descoperite în 1999 pe Intrarea Urcuşului, considerăm că ele
aparţin tot necropolei satului Măicăneşti, cercetată
în 1983 – 1984. Plasarea lor într-o zonă periferică explică
şi inventarul foarte sărac – numai un inel şi o verigă
simplă. Materialul numismatic: trei piese din argint – una depusă în
gură şi două legate de deget – se datează în secolul al
XVI-lea; cele două piese identificate au fost emise de sultanul Suleyman I
(1520 - 1566) în atelierele de la Karatovo şi Sidrekîpsi, între 1555 –
1566 (monedele au fost identificate, cu amabilitate, de dr. Eugen Nicolae, de
la Cabinetul Numismatic al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”). Tot de
aici provin doi ducaţi: unul de la Mihail I (1418 – 1420; cf. A. Popescu, Un
ducat de la Mihail I, voievod al Ţării Româneşti, găsit în
Bucureşti, BSNR, 1996-1997, nr.144-145, sub tipar) şi
celălalt de la Dan II (1427 – 1430; cf. Oct. Iliescu, BSNR, 1983-1985,
nr.131-33, p. 250, fig.1).
Scheletele sunt depuse în groapă
simplă, fără sicriu şi aparţin unor bărbaţi,
femei şi copii. Unele dintre ele sunt deranjate de înmormântările
succesive practicate în necropolă, dar şi de unele intervenţii
edilitare moderne.
Gheorghe Mănucu-Adameşteanu (MMB)
Lucrările pentru construirea unui punct de
transformare a energiei electrice, iniţiate de către Banca
Naţională a României în luna octombrie 1998, au dus la dezvelirea
unor substrucţii în mijlocul străzii Stavropoleos, în imediata
vecinătate a bisericii cu acelaşi nume. Practicarea unui sondaj arheologic
a permis investigarea unor tronsoane de ziduri de cărămidă ce au
aparţinut hanului Stavropoleos. Au
fost degajate tronsoane fragmentare de ziduri, care, prin dimensiunile diferite
ale cărămizilor (30 x 15 x 3,5 cm; 29,5 x 16 x 4 cm) şi
detaliile constructive, sugerează existenţa mai multor etape de
edificare.
În stadiul actual al cercetării, poate fi
menţionată descoperirea unei pivniţe (camera 1) care
aparţine unui ansamblu situat în dreapta intrării în incinta hanului.
Amplasamentul intrării este sugerat de o acuarelă a lui Begenau din
anul 1846 în care figurează ansamblul Stavropoleos, cu biserica şi
intrarea în han. Zidurile conservate aparţin în exclusivitate subsolului
hanului (pivniţelor), degajat doar
parţial în etapa actuală a cercetărilor arheologice. Aflându-se
la o mică adâncime sub nivelul actual al străzii, în mod firesc, au
avut de suferit de pe urma lucrărilor edilitare realizate în a doua
jumătate a secolului XX.
Limitele săpăturii arheologice se
desfăşoară între trotuarul din faţa bisericii Stavropoleos,
pe axa E - V, de-a lungul străzii cu acelaşi nume, pe o
distanţă de cca. 17 m; pe axa N - S parcurge strada Poştei, pe toată lăţimea
şi pe o lungime de cca. 15,50 m.
Toate
zidurile apărute în urma cercetărilor arheologice sunt realizate din
cărămidă legată cu mortar. Deşi incomplet degajat,
ansamblul schiţează deja în plan o suită de - probabil - trei
încăperi dreptunghiulare (1 - 3) juxtapuse pe direcţia E - V şi
un ambient - de acces ? - orientat N - S, compartimentat la rândul său (4
- 5). Înspre E au apărut elemente arheologice care permit ipoteza
existenţei unei încăperi (5) adiacentă acestui spaţiu.
Lărgimea acestor „încăperi” nu poate fi încă stabilită, dar
par să fi aparţinut unei etape constructive distincte faţă
de complexul (1 - 3), probabil ulterioare acestuia. Argumentele care permit
această ipoteză se referă atât la dimensiunile diferite ale
cărămizilor (25 / 12 / 4 cm) cât şi la tipul de adosare
faţă de zidul sudic al încăperii care limitează, deocamdată,
spre E complexul în discuţie. Două fragmente de ziduri paralele
(grosimi de cca. 0,42 m), construite pe o nivelare ulterioară unui
incendiu (poate cel din 1804 ?) atestă o fază distinctă faţă de cele descrise anterior:
ele au făcut parte din ziduri adosate faţă de încăperea
(3). Singurul spaţiu degajat în întregime (1), aflat la limita
vestică a săpăturii arheologice, se dezvolta după un plan
dreptunghiular, ale cărui dimensiuni interioare sunt 5,32 / 3,40 m. Zidul
vestic, masiv, are o grosime de 1,67 m, iar cel opus, mai îngust, de 0,95 m. În
zidul vestic sunt realizate două nişe largi de cca. 0,58 m, adânci de
0,39 m şi, respectiv, 0,44 m, arcuite în plin centru, cu
înălţime maximă de 0,70 m. Tipul de boltire în leagăn a
încăperii este atestat prin urmele pornirilor bolţii conservate
încă in situ, pe ambele trasee ale zidurilor amplasate
după direcţia E - V. Nivelul
finit de călcare (pardoseala), format din cărămidă (26 / 14
/ 3,5 cm) legată cu mortar, s-a păstrat pe o mică porţiune
adiacentă limitei sudice a zidului de vest al încăperii (1). El se
află la cca. – 3,80 m adâncime faţă de nivelul bordurii
străzii actuale. S-a putut constata că sub nivelul acestei
încăperi nu se mai află alte depuneri arheologice, construcţia
fiind edificată pe un teren aluvionar. Naşterea bolţii se
află la 0,90 m înălţime faţă de nivelul finit de
călcare. În zidul care limitează înspre nord încăperea (1) se
află un lăcaş adânc de - 12 / 15 / 30 cm, amplasat la o
înălţime de cca. 1,10 m faţă de nivelul pardoselii. În
zidul care limitează încăperea la E, este practicat un gol de acces
arcuit în plin centru. Se păstrează lăcaşurile laterale ale
unui ancadrament de lemn, lat de 18 cm - toc de uşă - de la care s-a
găsit şi cheia. Naşterea arcului se află la cca. 1,30 m
înălţime faţă de pardoseală, iar deschiderea arcului,
la extrados, este de cca. 1,80 m. În zidul estic - faţada
corespunzătoare încăperii (2) - se păstrează
lăcaşurile (lungime = 0,30 m, lăţime = 0,20 m,
înălţime = 0,15 m) unor bârne încastrate, urme unice ale treptelor
unei scări de lemn care conducea la nivelul parterului. Încăperea (2) a fost dezvelită foarte
puţin. Se pot presupune însă, în funcţie de elementele de plan
vizibile, dimensiuni interioare de 5,32 x 3,00 m. Ipoteza boltirii în
leagăn poate fi deja enunţată, datorită dezvelirii
unui fragment dintr-un arc (de
boltă?) vizibil în fragmentul de zidărie aparţinând fie unui zid care o limita înspre E, fie
unui arc dublou. Între încăperea (2) şi încăperea (3),
deocamdată, nu se pot recunoaşte în teren elemente suficiente pentru
clarificarea aspectului planimetric. Ceea ce se poate presupune cu oarecare
siguranţă este prezenţa unui gol de acces realizat în zidul
longitudinal (direcţia E - V), faţă de care se adosează
zidurile ambientului (4 - 5). Urmele unui arc (de boltă?) au fost
parţial surprinse în fragmentul de zid, dezvelit pe o lungime de cca. 2,60
m (până la bordura trotuarului din faţa bisericii), care fie că
delimita încăperea (3) de ambientul (5), fie constituie mărturia unui
arc dublou. Caracteristicile ambientului (4 - 5), atât cât se pot
deocamdată înregistra, nu permit concluzii ferme în ceea ce priveşte
succesiunea corectă a fazelor constructive. În zidul vestic, relativ
paralel cu trotuarul vestic al străzii Poştei, se pot observa:
un mic fragment din pornirea unui arc
de boltă (lărgime maximă cca. 0,85 m) la baza căruia
se află un lăcaş pentru
un tirant. Un alt asemenea lăcaş, situat la acelaşi nivel, se
află la cca. 5 m distanţă, înspre S. Grosimea acestui zid nu
poate fi încă stabilită, deoarece el pătrunde parţial sub
trotuarul dinspre Muzeul Naţional de Istorie a României. Urmele unui zid
perpendicular pe cel descris anterior se află la cca. 4,80 m
distanţă faţă de traseul zidului sudic al ambientului (1 -
3).
Dimensiunile cărămizilor utilizate în
construcţia zidurilor, sunt comune pentru cele care delimitează
încăperile (1 - 3) (26 - 29 / 14 - 15,5 / 4-5 cm, dar trebuie
subliniată folosirea unor cărămizi cu dimensiuni diferite –
variaţii de 1 – 2 cm, la ridicarea aceluiaşi zid), iar pentru
fragmentele de zid adosate, aparţinând ambientului (5), dimensiunile sunt
distincte (25 / 12 / 4 cm). Pivniţa 1 a fost folosită de un negustor
a cărui marfă – faianţă şi porţelanuri – a fost găsită în mare cantitate.
Vasele poartă motive decorative reprezentând peisaje urbane de tip
occidental (castele aflate pe înălţimi, edificii cu colonade şi
cupole) sau peisaje orientale (temple şi jonci). Formele (castroane,
farfurii, boluri) şi culorile (negru, maro deschis, maro închis, mov,
albastru, verde China) sunt variate şi provin din ateliere englezeşti
(Birmingham). Se remarcă un grup de 11 piese, cu motive decorative
identice - temple şi jonci – realizate în culori diferite: maro închis
(6), maro deschis (2), negru (1), mov (1), albastru (1). Ele aparţin unor
forme variate, cu dimensiuni diferite (farfurii, farfurioare, castroane).
Majoritatea (5) poartă marca
BIRMINGHAM – CHA – MASCHWITZ - JUN, dar există şi exemplare
produse la STONE – LINDNER sau LINDNER & CO. Dintre celelalte piese atrage
atenţia prezenţa masivă a pieselor cu marca VENETIAN – SCENERY –
STONE – CHINA – cu variantele a + b sau WKB.
Explicaţia bogatului inventar găsit distrus pe loc, dar în mare parte
reconstituibil (peste 30 de vase), poate fi aflată într-un strat gros de
cărbune şi cenuşă, care dovedeşte că hanul a fost
incendiat, iar marfa nu a mai putut fi evacuată.
Pentru încadrarea cronologică a acestui
moment singurul suport pe care-l avem la dispoziţie, pe lângă
ceramica specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea,
este o monedă de la Francisc II (1792 - 1838). Piesa – un kreuzer din anul
1812 – ne permite să apreciem că este vorba de marele incendiu din
martie 1847, care a fost declanşat în vecinătatea hanului. (Moneda a
fost identificată de colegele Katiuşa Pârvan şi Ana Maria
Velter, de la Cabinetul Numismatic al Muzeului Naţional de Istorie a
României).
Sperăm ca extinderea cercetărilor
arheologice pe o arie amplificată să permită identificarea altor
elemente constructive, care, asociate unui inventar arheologic la fel de bogat,
să permită obţinerea unor precizări referitoare la
complexul Stavropoleos şi locul său în viaţa Bucureştilor
din secolele XVIII – XIX.
Cod sit:
79317.01, 79317.02
Vasile Marinoiu, responsabil; Gheorghe Calotoiu,
Olimpia Bratu, Dumitru Hortopan (MJ Gorj)
Săpăturile arheologice
desfăşurate între anii 1997-1999 la Bumbeşti Jiu au avut în
vedere cercetarea a două puncte: Bumbeşti Jiu – „Gară” şi
Bumbeşti Jiu - „Vârtop” (comuna Bumbeşti Jiu, judeţul Gorj).
În cadrul acestor campanii s-au efectuat
săpături în aşezarea civilă de la Bumbeşti Jiu –
„Gară” şi în castrul cu val de pământ, precum şi în
aşezarea civilă romană de la Bumbeşti Jiu –„Vârtop” (la
cca. 800 m N de castrul cu zid de piatră).
Bumbeşti Jiu – „Gară”.
Secţiunea S. I/1997 continuă o alta mai veche, din 1979.
Executată pe direcţia N - S, la cca. 200 m NE de castru, ea are
dimensiunile de 35 x 2 m. Din punct de vedere stratigrafic, nivelul roman se
află între – 0,10 / – 0,50 m faţă de nivelul actual al solului,
sub care apare pământul steril. S-a dezvelit doar fundaţia unui zid
din piatră de râu, fără mortar de var, gros de 0,40 m şi
lung de aproximativ 2 m, provenind de la o locuinţă. Deoarece
întreaga zonă a fost deranjată de lucrările agricole,
materialele arheologice sunt fragmentare. Au fost descoperite fragmente de la
vase romane, fragmente de cărămizi, ţigle, olane, sticlă
şi obiecte de metal (cuie şi piroane din fier).
Secţiunea S. II/1997 a fost trasată la
100 m NE de S. I/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m şi extinsă cu o
casetă, C I/1997 de 4 x 4 m. Stratigrafia este similară celei din S.
I/1997, până la – 0,10 m stratul vegetal, între - 0,10 / - 0,50 m nivelul de cultură din epoca romană,
urmat de pământul steril din punct de vedere arheologic. În această
suprafaţă au apărut mai multe pietre de râu, fără a
avea o formă definită, fragmente
de cărămizi, ţigle şi olane care probabil provin de la o
clădire. Materialul arheologic este reprezentat de fragmente de la vase de
uz comun – castroane, căni, oale.
Secţiunea S. III/1997 s-a trasat transversal
pe drumul de acces în castru, la 25 m de poarta sudică. Drumul, care lega
castrul şi termele aflate la 50 m SV de castru, apare la - 0, 20 m faţă de actualul nivel al
solului. Are o lăţime de 3,80 m, stratul de pietriş fiind gros
de 0,30 m, partea mediană este convexă pentru a permite scurgerea
apelor spre rigole. Aici s-au găsit fragmente de cărămizi,
ţigle şi olane, precum şi fragmente ceramice de la vase de uz
comun de culoare cenuşie.
Secţiunea S. I/1998, cu dimensiunile de 15 x
2 m, s-a trasat la 10 m V de drumul naţional 66 Târgu Jiu –
Petroşani. Situaţia stratigrafică atestă prezenţa unui
singur nivel de cultură din epoca romană. Zona a fost puternic
deranjată în timp de lucrările agricole, ceea ce a împiedicat
precizarea dimensiunilor fundaţiei clădirii apărute în timpul
cercetării. În partea de S a secţiunii s-a descoperit o groapă
menajeră, cu multă cenuşă şi puţine fragmente
ceramice. Din secţiune s-au adunat numeroase fragmente ceramice de la vase
de uz comun din a doua jumătate a secolului II şi începutul secolului
III p.Chr.
Bumbeşti Jiu – „Vârtop”. În acest
punct s-au deschis două secţiuni în anul 1997, una în castrul cu val
de pământ şi alta în aşezarea
civilă, şi s-a continuat cercetarea cu alte două secţiuni,
una în 1998 şi alta în 1999.
Secţiunea S. 1/1997 are dimensiunile de 6 x 2
m şi s-a trasat la 35 m N de valul sudic şi la 60 m E de zidul
horreum-ului. Aici s-au descoperit fragmente de cărămizi, ţigle
şi un vârf de pillum puternic corodat.
Secţiunea S.
2/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m s-a trasat în aşezarea civilă la
60 m S de valul castrului cu val de pământ şi la 15 m V de drumul
naţional 66 Târgu Jiu - Petroşani, în dreptul km 83,600. Zona a fost
afectată de lucrările de amenajare a drumului şi de instalarea
cablului optic de către ROMTELECOM. Până la - 0,30 m se află o
umplutură cu pietriş, modernă, urmată de stratul de
cultură din epoca romană. De la - 0,50 m a apărut fundaţia
unei locuinţe executată din piatră de râu, fără
mortar, surprinsă pe două laturi, de V şi de N. Latura de V a
fost cercetată pe lungimea de 4,70 m, iar cea de N pe 1,80 m. În interior
s-a descoperit o „casetă” executată din cărămizi subţiri
şi două monede din bronz de la împăraţii Hadrian şi
Marcus Aurelius pentru Commodus. Pentru lămurirea situaţiei acestei
construcţii, s-a extins cercetarea în anul următor cu caseta C.
1/1998, dezvoltată din S. 2/1997, cu dimensiunile 7 x 7 m. Aici s-a
găsit o încăpere de la un edificiu roman cu o interesantă
instalaţie de încălzire – hypocaustum – diferită de ceea
ce se cunoaşte până acum. Încăperea are latura de N de 5,50 m,
latura sudică de 6 m, iar cea de V de 5,70 m. Zidurile aveau grosimea de 0,65
- 0,55 m, construite din mai multe rânduri de pietre de râu, fără
mortar. Paralel cu latura de S, în interiorul încăperii, s-a găsit un
zid din piatră de dimensiuni mai mici, gros de 0,50 m, probabil
fundaţia de la un pridvor. Laturile de E şi V continuă spre N,
ceea ce demonstrează că edificiul avea mai multe încăperi, fapt
ce urmează a fi cercetat în viitor. Uşa se află pe latura de est
la 2,80 m de colţul de NE, pragul, lat de 1 m, era marcat de prezenţa
cărămizilor în locul pietrelor fundaţiei. În interiorul încăperii s-au găsit mai multe
cărămizi pătrate (29 x 29 x 5 cm, 21 x 21 x 6 cm, 18 x 18 x 5
cm), „casete” de formă paralelipipedică, din lut ars cu pereţi
subţiri, de 1,5 cm, pe care le putem considera a fi „pile”. De asemenea,
s-au găsit resturile unui cuptor cu diametrul interior de 0,50 m şi
diametrul exterior de 0,70 m. Din interiorul încăperii s-au scos numeroase
fragmente de ţigle, olane şi cărămizi cu puternice urme de
arsură. Podeaua era făcută din piatră măruntă de
râu aşezată pe un strat subţire de nisip direct pe solul antic.
Materialul arheologic cuprinde puţine
fragmente ceramice de la vase de uz comun, de forme diferite şi piese
metalice, monede, fibule, chei. Majoritatea acestora au fost descoperite în
spaţiul delimitat de zidul laturii de S şi cel paralel cu acesta din
interiorul încăperii. S-au găsit 14 monede de bronz şi argint
emise de împăraţii Domitian, Traian şi Hadrian. Pe lângă monede, s-au găsit două
geme gravate (intalii) din carneol provenind din Orient. Prima gemă, de
formă ovală (0,15 x 0,10 cm) are gravat un Faun, cealaltă de
aceeaşi formă, dar de dimensiuni mai mici (0,11 x 0,8 cm) are
gravată figura zeiţei Minerva. Este posibil ca gemele să fi provenit
de la sigilii deoarece au partea gravată plană, iar cea
inferioară bombată. Sunt primele piese de acest fel descoperite la
Bumbeşti Jiu şi în zona de N a Olteniei. Din acelaşi loc provin
şi câteva fibule din bronz, unele dintre ele au email. Fibulele emailate
sunt zoomorfe, variantele dragon şi în formă de pasăre. Piesa în
formă de dragon are email de culoare albastră, roşie,
galbenă şi verde, dimensiunile ei fiind de 5,5 x 1,5 cm, cu acul de
prindere pe dedesubt şi fără portagrafă. Fibula are
analogii în Britania, Germania, Pannonia şi Olanda şi se datează
de la mijlocul secolului I până la mijlocul secolului al II-lea p.Chr.
Cealaltă fibulă, cea în formă de pasăre, păstrează doar urme slabe de email de
culoare roşie şi albastră. Îi lipseşte portagrafa şi o
parte din acul de prindere, precum şi ciocul păsării. În
general, acest tip de fibulă este datat în prima jumătate a secolului
al II-lea p.Chr. Tot aici s-au descoperit şi două fibule cu genunchi
cu capul semirotund, cu dimensiuni aproape egale (4 x 2,2 cm şi 4 x 2,1
cm). Acest tip de fibule se datează de la începutul secolului I până
în al treilea sfert al secolului al II-lea p.Chr. Cele mai bune analogii sunt
cu fibulele produse în atelierul de la Napoca, deşi fibulele cu genunchi
sunt răspândite în Dacia, Pannonia şi Norricum. De asemenea, s-au
descoperit trei chei din bronz (6,8 x 2 cm; 5,1 x 1,9 cm şi 4,2 x 1,9 cm)
şi una din fier. La acestea se adaugă două piese din bronz,
cărora nu le putem preciza utilitatea (piese de port sau
harnaşament), un ac din bronz, mai multe piroane din fier şi un
cuţit. Monedele şi fibulele descoperite permit datarea
aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în prima
jumătate a secolului al II-lea p.Chr.
Secţiunea S.1/1999, orientată V - E, cu
dimensiunile de 14 x 2 m s-a deschis la 4 m N de încăperea locuinţei
descoperite în săpăturile din 1997 - 1998. Stratigrafia este
aceeaşi ca pentru restul secţiunilor deschise în această
staţiune. Stratul vegetal coboară până la – 0,20 m,
excepţie făcând zona cuprinsă între carourile 9 - 14, unde,
până la - 0,40 / - 0,50 m se
află un strat de umplutură modernă; urmează până la -
0,90 / -1 m nivelul de cultură roman sub care apare pământul steril
din punct de vedere arheologic. În secţiune s-au dezvelit
fragmente de ziduri, un cuptor şi paviment din piatră
măruntă. La - 0,52 m, în caroul 2 au apărut resturile unui zid
(colţul?), deranjat de un şanţ executat de ROMTELECOM. Între
carourile 4 - 6 se întinde pe trei laturi un zid construit din piatră de
râu aşezată în mai multe rânduri, fără a fi legat cu
mortar. Interiorul acestui zid este umplut cu multă
cărămidă pisată, cenuşă şi coccio pesto
ceea ce ne face să presupunem că ar fi vorba despre opus signinum.
Zidul a apărut la - 0,50 m şi coboară până la - 0,78 m. Lângă acest zid, în profil,
între carourile 6 - 9 se întinde un nivel de dărâmătură (cu
fragmente de cărămidă, ţigle şi urme de var) gros de
cca. 0,10 m. Spre capătul de E al secţiunii, în carourile 11 - 12 au
apărut urme puternice de arsură. La - 0,50 m, în caroul 1 a
apărut un paviment din piatră măruntă, ceea ce a dus la
deschiderea unei casete pe latura de sud a secţiunii, între carourile 1 -
4. Caseta C. 1/1999 are dimensiunile de 3,40 x 2,10 m. În interiorul ei s-au
descoperit resturile unui zid de piatră la - 0,65 m în partea de E a
casetei. Zidul, deranjat de lucrările ROMTELECOM, nu pare a avea vreo
legătură cu cel de pe latura de V din încăperea descoperită
în 1998 (care părea a continua spre N). Pavimentul din piatră
măruntă de râu a apărut la - 0,45 m pe latura vestică a C.
1/1999. În carourile 2 - 3 ale S. 1/1999 s-au
descoperit resturile unui cuptor care continuă şi pe latura de N a C.
1/1999. Cuptorul, construit din cărămizi (una din ele
pătrată 29 x 29 x 8 cm) lipite cu mortar de var, cu piatră la
bază, are diametrul de aproximativ 1 m. Nu s-a păstrat decât partea
de S a cuptorului, mai precis patru rânduri de cărămizi. În
interiorul său, care se adânceşte până la - 0,50 m
faţă de nivelul de călcare antic şi - 1,10 m faţă
de nivelul actual al solului, s-au găsit mult cărbune, cenuşă
şi chirpic ars. De jur împrejurul cuptorului existau pietre de râu, aflate
pe fundul construcţiei, cele din apropierea cărămizilor
cuptorului prezintă urme de arsură.
Materialul ceramic descoperit în S. 1/1999 este
reprezentat de numeroase fragmente ceramice provenind de la vase de uz comun
(oale, două căni mici fără toartă), ţiglă,
fragmente de cărămizi, cărămizi întregi, unele pătrate
(20 x 20 x 5 cm). Din zona cuptorului avem un fund de vas de sticlă
(pahar?). În secţiune au apărut şi multe fragmente metalice de
la piroane din fier, un fragment de vas din bronz, iar în caroul 3, la - 0,55
m, s-a găsit o cataramă de bronz. În caroul 1, la - 0,40 m, s-a
găsit o monedă de bronz de la împăratul Hadrian. Obiectele găsite în această
secţiune aparţin aceleiaşi perioade în care se încadrează
şi cele descoperite în anii anteriori, ceea ce sprijină ideea
datării aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în
prima jumătate a secolului II p.Chr.
Cod
sit: 63063.01
Radu Florescu - coordonator; Zaharia Covacef,
Cătălin Ionuţ Dobrinescu (MINAC), Ioan I.C. Opriş (FIB),
Nicolae Georgescu (MA Mangalia), Costin Miron (ULB Sibiu)
Sectorul
de Est al cetăţii
Zaharia Covacef, Cătălin Ionuţ
Dobrinescu şi studenţi de la Univ. Constanţa
În campania din anul 1999 din sectorul de E al
cetăţii Capidava am continuat cercetarea în câteva din
încăperile descoperite până acum, respectiv C. 8, C. 7, C. 10 şi
C. 9. În acelaşi timp au fost deschise trei noi carouri, perpendicular pe
zidul de SV al incintei, şi în continuarea încăperii C. 1, şi
anume: O. 76 - 77, P. 76 - 77 şi Q. 76 - 77, cu menţiunea că au
dimensiunile de 4 x 6 m.
În privinţa construcţiilor, campania din
vara trecută a adus noi lămuriri privind succesiunea realizării
zidurilor - din temelii sau reparaţii - mai ales că au fost
descoperite noi ziduri aparţinând construcţiilor deja
evidenţiate. Încăperea C. 8, situată pe latura de NE, a fost construită
la sfârşitul secolului al V-lea - începutul secolului al VI-lea, prin
ridicarea unui zid în capătul de NE al încăperii C. 7; noua
construcţie, cu dimensiunile de 6,40 x 5 m, era adosată zidului de
incintă, iar cele două compartimente care o compun ridică
probleme diferite legate în primul rând de etapele constructive. În
această încăpere ne-am adâncit foarte puţin. S-a scos mult
material ceramic, fragmentar, sticlă, o monedă din bronz
(ilizibilă) şi un pieptene din os, bilateral, de asemenea fragmentar. Cercetarea din încăperea C. 7, formată
de asemenea din două compartimente, a însemnat adâncirea în stratul de
incendiu. Grosimea acestuia, faptul ca apar pe toată suprafaţa
încăperii - dar nu la aceeaşi adâncime - bârne căzute şi
arse, ridică întrebarea dacă aici este vorba de un singur incendiu
devastator, sau mai multe, succesive, fapt care nu a îngăduit
înlăturarea tuturor urmelor, recurgându-se la nivelări rapide.
Şi, probabil, tot în urma acestor incendieri s-a restrâns spaţiul
încăperii. Aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi în celelalte
încăperi: C. 5 (cercetată mai demult), C. 6, C. 9 şi C. 10.
Materialele recuperate din săpătură
păstrează urmele acestor incendii. Sticla - fragmente de pahare, cupe
sau geamuri - este deformată; piesele ceramice (amfore, oale, căni,
ulcioare, opaiţe etc.) - şi ele fragmentare - devin adeseori greu de
reconstituit datorită arderii secundare; acelaşi lucru se
întâmplă şi cu piesele din metal - bronz sau fier - multe dintre ele
cu greu mai putând fi identificate (atât datorită stării fragmentare
în care au fost găsite, cât şi, mai ales, datorită
deformărilor provocate de incendii). Să amintim dintre materialele
descoperite în încăperea C. 7: o candelă din ceramică
(înălţimea - 7,5 cm, diametrul gurii - 8,4 cm); un lacăt din
fier si bronz, de formă circulară (diametru - 4,8 cm, grosime - 1,7
cm); un manşon din fier de la o unealtă; un fragment din fier de la o
platoşă (?);o fusaiolă; o aplică din bronz şi o
monedă din bronz atribuită lui Arcadius/ Honorius/ Theodosius, de
tipul SALUS REIPUBLICAE, anii 393 - 395.
Încăperii C. 10 - a cărei
construcţie am plasat-o în a doua jumătate a secolului al IV-lea -
începutul secolului al V-lea - îi fuseseră dezvelite doar două ziduri
(cel de SV şi cel de SE, unde era practicată şi intrarea). În
jumătatea de NV a încăperii era un strat gros de
dărâmătură, nivelată, deasupra căreia a fost
găsită o locuinţă medieval-timpurie; înlăturarea
acestora a condus la dezvelirea zidului de NV al încăperii C. 10. Şi
aici stratul de incendiu este destul de consistent, pe suprafaţa
încăperii găsindu-se mai multe bârne arse.
Materialele arheologice scoase din
săpătură sunt afectate de arderea secundară. Dintre acestea
cităm: o amforă, cu caneluri şi coaste, lucrată din
pastă bej (pe gât şi pe umăr se conservă părţi
din litere realizate cu vopsea roşie), cu baza concavă cu „umbo”; o
oală lucrată din pastă cenuşie, cu corpul globular, care
are la interior urme de fier; un ulcior cu corp ovoidal, din pastă
cenuşie; un accesoriu de car (?) din fier; un butuc de roată din fier
la care partea lemnoasă a axului a ars; fragmente dintr-o
balanţă de bronz şi mai multe monede. Cea mai veche monedă
(din şase au fost identificate trei) aparţine lui Tiberiu, Caligula
sau Claudiu I (oricum nu poate fi legată de nivelul pe care a fost
găsită); următoarea este de la Valentinian I (anii 366 - 367),
cea de a treia, o jumătate de follis, este de la Justinian I,
bătută la Constantinopol, anii 547 - 548. Să mai
menţionăm că tot aici a fost găsit un stâlp miliar,
fragmentar, utilizat la repararea zidului de SV al încăperii, pe la
mijlocul secolului al V-lea.
Săpătura din carourile P. 74 si P. 75 a
urmărit să surprindă zidul de SV al încăperii C. 9; deja
apăruse în caroul P. 74 continuarea zidului de NV pe o lungime de 2 m.
După înlăturarea unui strat foarte gros de dărâmături din
caroul P. 75, am ajuns pe un nivel de incendiu care conţinea şi bârne
arse, surprinzând, destul de degradat, continuarea zidului de SV al C. 9.
În carourile deschise în această campanie
săpătura ne-a oferit următoarea situaţie:
- în caroul Q. 76 - 77 au fost descoperite patru locuinţe
medieval-timpurii, notate B. 1/99 – B. 4/99. Două dintre acestea,
respectiv B. 1/99 şi B. 2/99 continuă, probabil, şi în caroul R.
76 - 77 (neabordat încă); locuinţa B. 3/99 continuă şi în
caroul P. 76 unde i-a fost dezvelit un colţ; latura dinspre NV a celei de
a patra locuinţe (B. 2/99), care ar fi trebuit să fie
descoperită în caroul P 77, fie a fost distrusă, fie va apărea
la un alt nivel;
- în caroul O. 76-77, situat în continuarea încăperii C. 1, am găsit
multă dărâmătură, constând din cărămizi,
chirpici, ţigle şi olane, dispuse în straturi şi vizibil
nivelate în perioada medieval-timpurie, printr-un strat de pietriş care
formează un fel de pavaj ce continuă şi în caroul P. 76-77.
Au fost recuperate de aici atât materiale de
construcţie (ţigle, olane, chirpici, dar şi bucăţi
mari de tencuială), cât şi materiale ceramice. Între acestea din
urmă cităm: o amforă ovoidală cu pereţii foarte groşi;
o amforă cu striuri (parţial restaurată), care are pe umăr
o inscripţie făcută cu vopsea roşie (din care se mai
conservă două bare verticale) şi un X grafitat; o toartă
antropomorfă de la un opaiţ (identic cu un model descoperit la
Edificiul roman cu mozaic din Constanţa).
Campania din 1999 a reconfirmat supoziţia distrugerilor
care s-au succedat în secolele V - VI.
Cod
sit: 137238.01
Liviu Marta, Speranţa Pop, Ciprian Astaloş (MJ Satu Mare)
Săpăturile arheologice cu caracter
de salvare au fost iniţiate pentru a salva situl arheologic descoperit pe
dealul Hurca, loc în care urmează să se construiască un hotel.
Situl este compus dintr-o locuire paleolitică (cunoscută din
cercetările Mariei Bitiri) şi o aşezare fortificată cu val
şi cu palisadă, datând de la începutul primei epoci a fierului.
Lucrările, finanţate de firma
beneficiară, au început în data de 14.06.1999 prin deschiderea
suprafeţei Sp. 1, şi a secţiunii S. 1 (40/3), prin care a fost
cercetată zona de acces din aşezare. Secţiunile S. 2, S. 3, S.
4, au fost săpate pentru a verifica ductul sistemului defensiv de pe
latura de E a fortificaţiei.
Secţiunea S. 5, a fost săpată
în colţul de SE al platoului aşezării pentru a obţine informaţii
în legătură cu locuirea din ea, fiind cercetată locuinţa de
suprafaţă L. 1. Tot pe latura de E a fost deschisă
secţiunea S. 6 (40 x 1 m), cu scopul de a obţine stratigrafia
aşezării începând din vârful platoului până la baza pantei. În
zona vestică a laturii de N valul păstrat într-o stare mai bună
a fost secţionat prin două secţiuni (S. 7 şi S. 9), din
care s-au obţinut date importante referitoare la construcţia
sistemului defensiv. O realizare importantă a constituit-o efectuarea
ridicării topografice a aşezării de pe dealul Hurca, precum
şi cercetarea în luna noiembrie a locuinţei L. 1 din S. 5. Ambele
acţiuni au fost realizate din fondurile Muzeului Judeţean Satu Mare.
În concluzie, cercetările de la
Călineşti-Oaş au adus date importante despre prima aşezare
fortificată din epoca hallstattiană timpurie descoperită în
judeţul Satu Mare.
Cod
sit: 136562.02
János Németi (MJ Satu Mare)
În primăvara anului 1999 între
localităţile Căpleni şi Cămin au fost executate
lucrări de îndiguire pe malul Crasnei (după inundaţiile din
toamna anului 1998), fapt care a necesitat intervenţii pentru salvarea
unor complexe arheologice afectate de aceste lucrări. Lucrările au
fost conduse de dr. János Németi, cercetător principal II.
În luna iulie au fost dezvelite mai multe complexe
arheologice între km 6 - 6,1 ai malului stâng al Crasnei: o locuinţă
sau un atelier uşor deranjat din epoca Latčne, cu material arheologic
format din mai multe fibule fragmentare de fier, o cantitate însemnată de
zgură de metal (fier), obiecte din fier şi din bronz, fragmente de
brăţară de sticlă, o cantitate însemnată de fragmente
de ceramică lucrată la roată. Printre acestea se remarcă un
vas în formă de cizmă, de tipul celui descoperit la Curtuiuşeni.
Locuinţa/atelier se datează în prima jumătate a secolului al
II-lea a.Chr., fiind probabil de atribuit celţilor.
Printre alte complexe a mai fost surprinsă
şi o groapă de mari dimensiuni. Inventarul acesteia conţinea mai
multe fragmente ceramice şi un schelet de cal în poziţie culcată
lateral, permiţând datarea complexului în secolele V – IV a.Chr, epoca
scitică. Au mai fost descoperite complexe arheologice şi materiale
din epoca bronzului timpuriu, din epoca bronzului târziu (grupul
Pişcolţ – Cehăluţ - Hajdúbagos) şi cultura Gava.
Cod
sit: 5675.02
Dan Isac, Adriana Isac (IAIA Cluj)
În anul 1998 şi mai ales 1999 scopul
principal al săpăturilor a fost cercetarea zonei din partea de N a
vicus-ului militar. În acest scop au fost trasate două secţiuni , S.
17 (20 x 1,50 m) şi S. 18 (45 x 2 m), amplasate la N de castru şi
orientate N - S. S. 17 din 1998 s-a dorit a verifica fotografiile aeriene care
sesizează, la NE de castru o pată dreptunghiulară de culoare
deschisă, cu latura de circa 90 m. Surpriza a constat în faptul că
secţiunea a intersectat, între metrii 0 - 12, două fossae
impresionante ce au putut fi urmărite cu mare dificultate până la
adâncimea de 3,20 m când a ieşit pânza freatică. Primul
şanţ are escarpele perfect oblice, marcate cu un lut foarte umed de
culoare albăstruie-negricioasă, rezultat al unei înnămoliri
încă din antichitate. Şanţul, urmărit incomplet din
motivele amintite, conţine un bogat material arheologic roman şi
ramuri de copaci carbonizate. A funcţionat puţin timp deoarece spre
fund se disting câteva niveluri de umplere naturală şi de
arsură. În capătul sudic al secţiunii a fost identificată
escarpa nordică a unei a doua fossa, contemporane cu prima, ce
porneşte din acelaşi nivel timpuriu şi având o umplutură
identică. Din escarpa nordică au apărut de asemenea numeroase
fragmente ceramice romane, inclusiv terra sigillata şi sticlărie. Din
păcate, caracterul aluvionar al terenului şi pânza freatică au
făcut imposibilă continuarea cercetării, având în vedere că
profilul estic al secţiunii s-a prăbuşit, împiedicând prelevarea
desenelor profilelor. Concluzia trasă cu acea ocazie a fost că s-a
surprins cu claritate, în primul nivel de locuire din zona aşezării
militare, ductul a două şanţuri care păreau a aparţine
mai curând unui castru decât vicus-ului militar. Am optat de la început pentru
prima posibilitate având în vedere orientarea şanţurilor, în
totală divergenţă cu planul deja cunoscut al aşezării.
Dealtfel, sesizarea unei inundaţii încă în antichitate, urmată
de umplerea şanţului, nivelarea terenului şi începutul unei noi
locuiri surprinse în partea de N a secţiunii (pereţii din lemn ai
unei clădiri romane) era principala concluzie trasă. Era evident
că un alt castru timpuriu la Căşeiu era o posibilitate.
La Congresul Limesului de la Zalău din 1997
arătam, teoretic doar, că dacă în castrul binecunoscut prima
trupă a fost Cohors II Britannorum (milliaria), cea de a doua care
este semnalată aici, Cohors I Britannica (milliaria) pare să
fi staţionat undeva într-un castru neidentificat din Dacia Porolissensis,
iar posibilitatea ca acesta să fie chiar la Căşeiu, alături
de cel cunoscut apărând acum perfect justificată.
Pentru a confirma această ipoteză, în
anul 1999 am decis trasarea unei noi secţiuni paralele cu S. 17, tot pe
direcţia S - N, la circa 12 m V de aceasta . A rezultat S. 18, lungă
de 45 m şi lată de 2 m. Aceasta din fericire a putut fi
finalizată fără a se prăbuşi profilele ca la
precedenta, confirmând aceeaşi concluzie: în antichitate, în zona de N din
afara castrului cunoscut a existat o inundaţie considerabilă ce a
acoperit, practic până aproape de buza şanţului castrului de
piatră, toată stratigrafia. Surpriza a constat în faptul că
urmele foselor nu au mai fost intersectate pe lăţime ci pe lungime.
În fapt, în jumătatea estică a secţiunii, la aceeaşi
adâncime de peste 3 m a apărut traseul arcuit al unei fossa care se pierde
în profilul de E. Este vorba desigur despre faptul că săpătura
noastră a surprins latura de V al celui de al doilea şanţ precum
şi locul unde acesta se curbează în zona colţului unei
fortificaţiei romane. Este acum sigur că acesta este un castru
timpuriu, probabil cel în care a staţionat cohors I Britannica
(milliaria) în acelaşi timp cu cohors II Britannorum (milliaria),
înainte de plecarea acesteia la Romita la începutul domniei lui Hadrian. În
ciuda condiţiilor dificile de lucru, a pânzei freatice care a ieşit
din nou la peste - 3 m adâncime, rezultatul săpăturii a confirmat
mari inundaţii în epoca romană în zona de la N de castrul
binecunoscut. S-a demonstrat că după înnămolirea
şanţurilor acestui nou castru, în zonă a curs un braţ al
Someşului, dovadă stratul gros de balast de terasă având în
componenţă şi material arheologic roman rulat. În apropierea
şanţului castrului de piatră a fost identificată, deasupra
straturilor aluvionare, o stradelă lată de circa 7 m,
alcătuită din bolovani de râu, piatră de carieră
spartă şi câteva ţigle. Este un drum din faza mai târzie a
vicus-ului ce se îndreaptă spre porta praetoria.
În concluzie, rezultatul principal al celor
două campanii a fost identificarea unei fortificaţii timpurii la
Căşeiu, alta decât cea cunoscută. Aceasta poate fi pusă pe
seama cohors I Britannica (milliaria) care va înlocui la un moment dat cohors
II Britannorum (milliaria) în castrul aflat într-un loc mai ferit, pe conul
de dejecţie care l-a protejat de toate marile inundaţii care au
afectat toată zona din antichitate şi până astăzi.
Rămâne de stabilit, deşi condiţiile de cercetare sunt extrem de
dificile, relaţia dintre această nouă fortificaţie şi
o parte a aşezării timpurii şi desigur dimensiunile sale, având
în vedere faptul că fotografiile aeriene nu sunt foarte relevante din
cauza grosimii stratului de aluviuni.
Cod sit: 55366.01
Gheorghe
Lazarovici, Mihai Meşter (MNIT)
Cu ocazia lărgirii DN 15, între Câmpia
Turzii şi Târgu Mureş, s-au efectuat în primăvara şi vara
anului 1999, periegheze, acţiuni de supraveghere, precum şi
săpături de salvare pe diverse tronsoane ale şoselei, atât în
Judeţul Cluj, cât şi în Judeţul Mureş, pe o lungime de cca.
30 km.
Unul din punctele arheologice mai
importante, cercetate cu această ocazie, a fost identificat la
ieşirea din Câmpia Turzii, pe partea dreaptă a DN 15 , vis-a-vis de Hanul Broscuţa.
Au
fost deschise cu această ocazie mai multe secţiuni în zona în care
sondajele anterioare au semnalat un bordei medieval timpuriu şi un complex
roman târziu.
Bordeiul
1, dezvelit în întregime, se afla la NE. Bordeiul avea podeaua
înclinată spre ESE, ceea ce înseamnă că în acea zonă se
afla gârliciul. Tot în acea parte, marginea bordeiului a suferit
reparaţii, situaţie întâlnită adesea în zona
intrărilor.Dimensiunile bordeiului erau de 2,8 x 2,5 x 0,75 m
Bordeiul
2, situat în capătul de SE al secţiunilor, era asociat cu mai
multe gropi: una alungită ce părea a fi un mormânt de adult (nu s-a
găsit schelet, ci doar oase de animale). Dimensiunile erau apropiate cca.
2,7 x 2,4 x 0,60 m.
Semibordeiul
medieval, de formă ovală, avea dimensiunile de 2 x 1,8 x 0,30 m
şi se afla în perimetrul bordeiului 1.
Materialul
arheologic.
În
diferite carouri, fără a avea date statistice prea
amănunţite asupra asocierii formelor şi pastei (datele
statistice nefiind încheiate), constatăm prezenţa unei ceramici
amestecată cu foarte mult nisip şi uneori cioburi pisate,
lucrată la roată rapidă, în tehnica romană provincială
târzie. În caroul I al secţiunii 2, au fost descoperite fragmente de buze
cu caneluri orizontale, lăsate de spatula cu care a fost modelat vasul. Profilele
vaselor sunt evoluate, dar există amestec de material roman târziu şi
medieval în stratul de cultură, gros de cca. 0,35 m. Un fragment din
pastă cenuşie lustruită, este decorat cu ştampila.
Fragmentele au decor din dungi paralele. La pasta de uz comun formele vaselor
sunt comune perioadei romane târzii dar şi epocii medievale timpurii. În
carourile 3 şi 4 ale aceleaşi secţiuni, au fost descoperite
fragmente de vase borcan lucrate la roată, din pastă nisipoasă,
aspră, similară celor romane provinciale, cu ardere puternică.
Mai reţinem prezenţa unui fragment de chiup, de tipul celor dacice,
cu decor din val întrerupt, realizat pe umărul vasului. Din caroul 3
provine un fragment de ţiglă romană.
Dintre
obiectele cele mai importante, este de amintit un vârf de lance din fier. Piese
este de dimensiuni mari, având cca. 30 cm, ceea ce arată că era o
piesă folosită la vânătoare de animale mari (urs, cerb).
Ceramica
medievală este lucrată cu mâna şi la roată, cu forme simple
(borcane, oale), de culoare brună şi negru-brun. Decorul este din benzi
de incizii fine, dispuse în val.
Locuirea
medievală timpurie, aparţine unei populaţii locale, cu o
condiţie socială modestă iar specificul ceramicii este
caracteristic pentru civilizaţia româno-slavă. Cele mai apropiate
analogii sunt în descoperirile de la Moldoveneşti, dar mai ales în cele da
la Dăbâca, în aşezarea din secolul VIII (în incinta a IV- a) şi
la Cheile Turenilor.
Cod
sit: 28255.01
Ioan Crişan (MTC Oradea), Sever Dumitraşcu
(Univ. Oradea)
În campania din vara anului 1999
săpăturile de pe şantierul Cefa - „La Pădure” aflat pe
amplasamentul aşezării medievale Rădvani au continuat în
sectorul D prin prelungirea celor două secţiuni magistrale, S. I
şi S. II, cu încă 20 m. Secţiunile au ajuns astfel la 237 m
lungime şi traversează întregul sector pe direcţia S - N. Ca
şi în anii precedenţi a fost cercetat în primul rând nivelul medieval
timpuriu de locuire (secolele XI - XIII) şi, în măsura
posibilităţilor, obiective aparţinând altor epoci.
În pereţii celor două secţiuni,
care evidenţiază succesiunea stratigrafică din anii
precedenţi, s-au conturat o serie de complexe arheologice. A apărut
doar un singur complex medieval timpuriu. Nivelul medieval din secolele XV -
XVI s-a dovedit mai bogat fiind identificate trei complexe:
Cuptorul Cp 5 (secolul al XII- lea).
Vestigiile acestuia au fost surprinse în secţiunea S. II G. Era un cuptor
de tipul săpat în pământ, având formă semilunară. Vatra
cuptorului se afla la 1,15 m de la suprafaţa solului (0,60 m de la baza
stratului), având lungimea de 1,25 şi lăţimea de 0,50 m. Din
pereţii cuptorului s-au păstrat martori cu înălţimea de
0,30 m. În faţa gurii cuptorului se afla groapa de deservire a acestuia de
formă ovală alungită (1,00 x 0,80 m). Pe vatră şi în
groapa de deservire era depus un strat gros de cenuşă şi
cărbune, care conţinea câteva fragmente ceramice şi
sfărâmături de oase. Ceramica prezintă caracteristicile
secolelor XI - XIII. Aşa cum se prezintă, cuptorul avea o
destinaţie gospodărească, fiind un cuptor de copt pâine. Era
probabil o anexă a unei locuinţe aflate în apropiere.
Locuinţa L. 24. S-a profilat în
secţiunea S. I I. Nivelul de călcare se afla la - 0,75 m adâncime de
la suprafaţa solului ( - 0,30 m
de la baza stratului). Era o încăpere de formă patrulateră cu
laturile de 3,25 x 3 m. Pe latura de E a fost sesizată deschiderea pentru
intrare. În cuprinsul ei nu au apărut vestigiile vreunei instalaţii
de foc ceea ce ne face să presupunem că avem de-a face doar cu un
spaţiu aferent al unei locuinţe. În cuprinsul său a fost
descoperită ceramică medievală din secolul al XVI-lea, piese de
fier (cuţite) şi gâtul unui flacon de sticlă. Pământul
cenuşos din umplutura acestei locuinţe arată că aceasta a
fost distrusă de un incendiu.
Groapa G. 32. La distanţă de circa 0,75 m N de
locuinţa L. 24 se adâncea o groapă având gura de formă
neregulată. Fundul albiat, cu denivelări, ajungea până la - 1,30
m de la suprafaţa solului (- 1,00 m de la baza stratului). În cavitatea
gropii, în pământul cenuşos, a fost găsită o mare cantitate
de ceramică în stare fragmentară, oase de animale, o patină din
os. Conţinutul gropii arată că, cel puţin în final, ea a
servit ca loc de depozitare a resturilor menajere. Pe baza materialului ceramic
complexul se datează în secolul al XVI-lea.
Groapa G. 33. La capătul de N al secţiunii S. II a
apărut o groapă de dimensiuni mai mari. Gura de formă ovală
avea diametrele de 4,30 x 2,50 m. Fundul, cu denivelări, se afla la - 1,90
m de la suprafaţa solului (- 1,50 m de la baza stratului). Pământul
de umplutură al gropii era cenuşos (cenuşă depusă în
straturi) şi afânat. Inventarul gropii consta în primul rând din fragmente
ceramice databile în secolul al XVI-lea. Atrage şi aici atenţia un
fragment de buză de vas de sticlă şi printre fragmentele de
piese de fier, un lacăt. În groapă s-au găsit, în mare
cantitate, resturi de oase de animale. Şi această groapă, săpată
probabil în vederea extragerii argilei în scopuri gospodăreşti, a
servit la sfârşit pentru depozitarea resturilor menajere.
În campania viitoare ne propunem continuarea
săpăturilor în sectorul D al aşezării în vederea
depistării altor locuinţe medievale timpurii şi, în paralel, în
sectorul A unde, prin sondaje, a fost depistat cimitirul aşezării
medievale timpurii şi unde probabil se afla şi biserica.
Cod
sit: 90084.01
Adrian Sabin Luca (ULB Sibiu), Cristian Roman (M
Hunedoara), Silviu Purice
În anul 1999 s-a terminat cercetarea
sistematică a acestei peşteri datorită condiţiilor cu totul
speciale de cercetare. Datorită faptului că peştera a devenit
activă, infiltraţiile de apă au făcut ca, în decurs de doar
o iarnă, mare parte a taluzurilor să fie spălate, urmare a
faptului a fost restrângerea considerabilă a suprafeţei de cercetare. Tavanul peşterii era prăbuşit din
vechime, suprafaţa ce putea fi cercetată fiind extrem de
restrânsă, astfel că s-au continuat săpăturile începute în
campaniile anilor 1997 - 1998, printr-o secţiune de 4 x 2 m şi s-au
repreparat profilele pentru redesenare şi refotografiere.
Materialele arheologice recoltate nu au mai
fost atât de spectaculoase precum cele din anii anteriori. Această
observaţie suprapusă peste cea după care suprafaţa de
cercetare s-a restrâns considerabil, ne-a făcut să renunţăm
la cercetări ulterioare.
Cod
sit: 63410.01
Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)
Cercetările arheologice efectuate la Biserica
unitariană din Chilieni, jud. Covasna, s-au desfăşurat în
perioada 4 - 22 octombrie 1999, ca parte componentă a programului de
restaurare a monumentului. Principalele obiective urmărite au fost:
evoluţia nivelului de călcare, identificarea traseului vechii incinte
a bisericii şi descărcarea terenului de sarcină istorică în
vederea sistematizării verticale. Investigaţiile au fost reprezentate
de 12 secţiuni, executate în exteriorul monumentului conform planului
general de săpătură.
Biserica Unitariană din Chilieni
încorporează, în faza actuală, trei etape de construcţie
diferite: romanică, gotică şi modernă.
Faza romanică este reprezentată de
navă şi de ruina unei sacristii aflate pe latura de N. Nava fost
cercetată atât pe latura de N cât şi pe cea de S. Fundaţia este
clădită din bolovani legaţi cu un mortar relativ friabil din var
şi pietriş mărunt. Şapele sunt subţiri iar asizele
destul de regulate. Talpa fundaţiei se află pe solul viu, un lut
gălbui nisipos. Elevaţia este atent construită, din piatră
legată cu şape subţiri de mortar din var şi nisip cu bobul
mare. Nu au fost vizibile fisuri sau crăpături, dar o reparaţie
este evidentă pe latura de S, unde muchia de V a portalului a fost
realizată din cărămizi. Sacristia romanică a fost
adosată navei, începând de la umărul altarului. Planul său este
rectangular, cu ziduri late de cca. 0,60 - 0,70 m, atent lucrate la interior
dar mai puţin îngrijite pe exterior. O firidă cu scop funcţional
a fost observată pe faţa interioară a zidului de V. La un moment
dat această sacristie se pare că a
fost sprijinită, pe colţuri, de o zidărie
superficială.
Faza gotică este reprezentată de
corul şi de altarul actual, care au fost adosate în prelungirea navei
romanice. Altarul a fost cercetat pe latura de SE, iar corul pe cea de N, în
spaţiul sacristiilor, unde talpa de fundaţie taie latura de E a
sacristiei romanice şi suprapune morminte anterioare. În interiorul
sacristiei romanice fundaţia corului gotic este parţial înecată
în mortar, parţial clădită şi tencuită, ceea ce
indică refolosirea acestui spaţiu şi după ridicarea
zidăriei gotice. Sacristia gotică are o formă rectangulară
de cca. 3 x 3 m cu ziduri late de 0,60 m. Latura sa de N se ţese cu
ultimul contrafort de NV faţă de care, la 0,25 m, se află o
uşă de acces în sacristie, în blocajul căreia a putut fi
remarcată profilatura unei cristelniţe din piatră. Tot pentru
faza gotică, pe mijlocul laturii de N a navei, unde un zid sec se
adosează acesteia şi zidului vestic al sacristiei romanice,
delimitând un spaţiu de 2 x 2 mp, poate fi ipotetic presupusă o
clopotniţă. Contraforturile surprinse în săpătură se
adosează zidăriilor romanice şi se ţes cu cele gotice. O
parte dintre ele au avut din proiect această destinaţie, altele au
refolosit zidării anterioare: contrafortul central de S se adosează
navei, cel din colţul de SE se ţese cu zidăria altarului, al
treilea contrafort de N păstrează o parte din zidul vestic al
sacristiei romanice, iar următorul reprezintă un fragment din
zidăria gotică suprapusă peste cea romanică.
Faza modernă este reprezentată de
clădirea turnului, de porticul de S, de poarta şi zidul de
incintă.
Cimitirul vechi numără 33 de morminte
orientate V - E sau N - S. Aproape fără excepţie decedaţii
au fost înhumaţi în sicrie, cu mâinile încrucişate pe bazin. Nu au
fost descoperite monede sau alte piese de inventar. O menţiune
specială merită M. 32, cu defunctul înmormântat în giulgiu şi
suprapus parţial de un contrafort al corului gotic.
Stratigrafia generală este reprezentată
de un strat vegetal, urmat de un nivel de depuneri moderne şi
contemporane, apoi de umplutura mormintelor şi de solul viu - un lut
gălbui nisipos străpuns pe alocuri de morminte care ajung în adâncime
până la – 3,00 m.
(Pl. 9 )
Cod
sit: 28772.01
Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea)
Cu ocazia perieghezei din data de
25.07.1999 efectuată la Cociuba Mare a fost identificată
aşezarea de la „Pusta Râmului”. În urma efectuării unui sondaj
stratigrafic notat S. 1/1999 cu dimensiunile de 10 x 2 m şi a casetei C.
1: 4 x 4 m a fost descoperită o locuinţă şi câteva complexe
descrise mai jos.
Stratigrafia: stratul inferior apare la o adâncime
de - 0,20 / - 0,25 m şi reprezintă nivelul inferior al stratului
dacic, puternic răscolit de plug. Grosimea lui este cuprinsă între
0,05 – 0,10 m. în unele locuri. În textură apare mult pigment de
cenuşă, cărbune, fragmente ceramice de foarte mici dimensiuni
şi chirpic. Consistenţa este măzăroasă iar culoarea
neagră. Următorul nivel - cel arabil este de fapt partea
superioară a stratului de cultură constituit dintr-un pământ
galben, lutos, amestecat cu pământ negru, pigment de cărbune şi
limonit.
Complexele: L. 1 s-a conturat la început ca o
pată neregulată între m 0,30 - 1,40. Partea sudică a acesteia a
fost distrusă de arăturile adânci, în schimb în partea
sud-vestică a fost surprins un vas spart pe loc. Între m 0,80 - 1,20 a
fost descoperită instalaţia de foc a locuinţei,
reprezentată de o vatră mărginită de pietre. Crusta este
foarte subţire - cca. 0,01 m. De pe crustă şi dintre pietrele
care alcătuiau gardina vetrei au fost recuperate fragmentele a două
creuzete. În jurul vetrei se afla un strat de cenuşă gros de
aproximativ 0,06 m. Acesta este constituit dintr-un pământ de culoare
cenuşie (nuanţe ciment), pigmentat cu foarte mult cărbune,
intră în profil şi a furnizat şi alte fragmente de creuzete. G.
1: s-a conturat în colţul nordic al locuinţei, face corp comun cu
peretele acesteia, este lipsită de inventar, are un diametru de 0,38 m şi
se adânceşte în pământ până la - 0,40 m faţă de
nivelul actual de călcare. Din punct de vedere funcţional aceasta
pare să fi fost o groapă de stâlp care consolida pereţii
locuinţei.
Inventarul: alături de fragmentele de
creuzete menţionate mai sus au mai fost recuperate din nivelul de
cenuşă fragmentele unei râşniţe confecţionate dintr-o
gresie roşie, locală, fragmentele unei fructiere de mari dimensiuni
şi un vas în formă bitronconică cu pereţii bombaţi,
fundul îngust, gâtul strâmt şi buza teşită. Pe diametrul maxim
apar patru butoni simpli. Pasta din care a fost confecţionat recipientul
este foarte friabilă şi inferioară din punct de vedere
calitativ. În textură apar ca degresant materii organice: pleavă.
Culoarea este roşcat - gălbuie pe toată suprafaţa vasului.
Funcţionalitatea complexelor: L. 1 este o
locuinţă de suprafaţă, foarte probabil un atelier având în
vedere descoperirea celor două creuzete şi a altor fragmente
aparţinând aceluiaşi tip de recipient.
Concluzii: Având în vedere caracterul
preliminar al cercetării noastre ca urmare a sondajului de la „Pusta
Râmului” se pot avansa câteva ipoteze mai ales în privinţa cronologiei
locuinţei. Durata de folosire a acesteia a fost scurtă, având în
vedere grosimea crustei vetrei. Limitele cronologice generale în lipsa altor elemente
de datare decât ceramica pot fi fixate pe parcursul secolului al III-lea a.Chr.
Cod
sit: 60428.22
Constantin Chera, Virgil Lungu (MINAC)
Săpăturile
de salvare din necropolele de la Constanţa
În cursul anului 1999 au fost efectuate
săpături de salvare pe cuprinsul necropolelor antice în mai multe
puncte, fiind condiţionate de existenţa unor contracte de eliberare a
terenului de sarcină arheologică.
Pe amplasamentul unei construcţii de pe str.
Jupiter au fost cercetate 14 morminte de inhumaţie şi unul de
incineraţie, din care au fost recuperate 3 opaiţe, vase ceramice (6
căniţe, un castron, un ulcior, un bol), doi clopoţei din bronz,
3 monede, o brăţară şi 4 cercei din bronz, două
pandantive şi o pereche de cercei din argint, o pereche de cercei din aur,
un vas de sticlă şi 4 serii de mărgele.
Dintr-un mormânt de incineraţie de pe str.
Mihai Viteazu a fost recuperată o cană ceramică pastilată
de epocă elenistică, iar un mormânt de inhumaţie de pe str.
Decebal nu avea obiecte de inventar.
Majoritatea complexelor funerare sunt încadrabile
în tipul cu cameră de acces (dromos) şi firidă, aceasta
fiind uneori blocată cu ţigle întregi sau fragmentare.
După tipologia obiectelor, mormintele pot fi
datate în perioada secolelor II - IV p.Chr.
Cod
sit: 90379.02
Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj),
Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó
(MCDR Deva).