33. Bucureşti Punct: Străuleşti - Măicăneşti Colectiv: Panait I. Panait - responsabil (UCDC Bucureşti); Vasilica Sandu - Cuculea - responsabil de sector (MMB) Situl arheologic "Străuleşti-Măicăneşti" se află în partea de NE a municipiului Bucureşti, pe malul stâng al râului Colentina. Vestigiile istorice au fost identificate în urma unor cercetări de suprafaţă iniţiate de Muzeul Oraşului Bucureşti în cursul anului 1960. Suprafaţa pe care se întindea situl era teren agricol, sfârtecat de excavaţia unei cariere de nisip şi de amplasamentele pieselor bateriei antiaeriene din acest sector, aflată în funcţiune în timpul celui de-al doilea război mondial. În toamna târzie a anului 1960, s-a efectuat un sondaj, concomitent cu investigaţiile din punctele Străuleşti - Lunca, Băneasa, Alba ş. a. Denumirea îngemănează numele cartierului de azi "Străuleşti" cu cel al satului medieval "Măicăneşti", dispărut încă din secolul al XVI-lea. În urma celor peste 20 de campanii, diferite ca amploare, au fost semnalate dovezi preistorice (neolitic, bronz), slabe urme geto-dacice, vetre de aşezări din secolele II - III, IV, VI - VII, X - XI, XIV - XVI, dispuse pe o suprafaţă de circa 11 000 m2, care au făcut ca situl acesta să fie unul din obiectivele majore ale arheologiei bucureştene. Cele 39 de secţiuni care au caroiat terenul, permit formularea unor concluzii privind tipul de aşezare, de locuinţă, inventarul unora din aşezările din centrul Câmpiei Române, ritul de înmormântare în secolele XIV - XVI, instalaţii tehnice în domeniul meşteşugului olăriei, reducerii şi prelucrării fierului, etc. De la începutul investigaţiei, partea de V a staţiunii era ocupată cu câteva gospodării particulare, situaţie care nu a permis atunci extinderea săpăturilor. Fiind pe malul stâng al unui pârâiaş care izvora din pădurea Mogoşoaia, deci cu posibilitatea irigării, gospodarii foloseau intensiv acest teren, făcând imposibilă abordarea arheologică. Transformările intervenite după anul 1989 au înlesnit restructurarea zonei prin demolarea caselor modeste şi începerea construirii unui ansamblu de vile particulare, la a cărui proiectare nu s-a ţinut seama de existenţa unui sit arheologic protejat de legislaţia în vigoare. Constructorii au început excavaţiile, interceptând obiective de interes istoric, situaţie pe care nu au anunţat-o. În cursul unei deplasări de control pentru verificarea stării de conservare a siturilor arheologice de pe malurile Colentinei bucureştene, au fost constatate stricăciunile făcute sitului Străuleşti - Măicăneşti. Muzeul Municipiului Bucureşti, a făcut demersurile necesare, având sprijinul logistic din partea beneficiarului construcţiilor, şi fiind ajutat de un mic grup de studenţi de la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti, a trecut concomitent cu supravegherea continuării excavaţiilor mecanice pe întregul şantier la identificarea şi săparea manuală a complexelor arheologice apărute numai în profilele casetelor pentru construirea subsolurilor clădirilor A şi B, prin deschiderea casetelor arheologice 1 - 3, la săparea unui şanţ (S. XXXIX) cu lungimea de 60 m, lăţimea şi adâncimea de 1 m, perpendicular pe muchia terasei care, avea să servească parţial pentru construirea fundaţiei incintei estice a ansamblului de locuinţe şi la salvarea inventarului de interes ştiinţific. Ca bilanţ general, campania de salvare din anul 2000 a mai permis cercetarea a 11 locuinţe, 5 gropi menajere, o vatră în aer liber şi un mormânt de inhumaţie. Numărul total pentru întregul sit Străuleşti - Măicăneşti se ridică până în prezent la 160 locuinţe şi 283 morminte din necropola nr. 2 (secolele XV - XVI) şi 74 morminte din necropola nr.1 (secolele XIV - XV), etc. Topografic s-a constatat că locuitorii stabili ai aşezărilor din diverse epoci au folosit diferenţiat terasa promontoriului, aflat la confluenţa pe stânga a pârâiaşului Mogoşoaia cu râul Colentina. Sectorul acesta de V a fost preferat, în mod deosebit de locuitorii aşezărilor din secolele VI - VII, IX - XI şi de cei din faza finală ce se încadrează în secolul XVI. Mai slabe sunt dovezile din secolele II - IV şi aproape absente cele care provin din faza înfiripării satului Măicăneşti, datat cu mai multe emisiuni monetare de la Mircea cel Bătrân şi Mihail I. Stratigrafic, în acest sector al sitului, unde lucraseră utilaje mecanice grele, s-a constatat în toate profilele o situaţie aproximativ asemănătoare: 1. Strat arabil cenuşiu, tasat, gros de 0,1 - 0,15 m, care corespunde locuirii moderne şi care a deranjat partea superioară a stratului feudal. 2. Strat negricios, măzăros, gros de 0,15 - 0,25 m, corespunzător satului feudal "Măicăneşti". 3. Strat negricios, bogat în cărbune, tasat, gros de 0,2 - 0,25 m, aparţinând aşezărilor din secolele X - XI; VI - VII şi II - IV. 4. Strat castaniu-negricios, tasat, gros de 0,15 -0,2 m, care aparţine zonei periferice a aşezărilor din epocile preistorice: epoca bronzului (culturile Tei şi Glina III) şi neolitic (cultura Boian). 5. Strat castaniu, de 0,5 - 0,6 m. 6. Stat de loess, urmărit până la -3 m (adâncimea săpăturii în şantier). I. Aşezarea din secolele VI - VII p. Chr. Pe suprafaţa afectată de lucrările de construcţie au mai fost interceptate şi săpate integral trei locuinţe. Bordeiul nr. 150 a fost descoperit în S. XXXIX şi C. 1. Avea groapa rectangulară cu colţurile rotunjite şi podeaua neamenajată, la -0,75 m de la nivelul de călcare al epocii. Cuptorul era oval-alungit în plan (0,58 x 0,80 m) cu înălţimea de 0,3 m, păstrată în partea vestică până la curbura bolţii şi cu vatra uşor albiată aflată la nivelul podelei locuinţei. Fusese săpat într-un bloc de pământ cruţat în colţul nordic. Avea pereţii arşi la roşu pe 5 cm grosime, crusta pietrificată groasă de 1 cm pe vatră şi de 0,5 cm pe peretele estic, ea fiind absentă din vechime pe cel vestic. Pe vatră s-a găsit un strat subţire de cenuşă, deasupra căreia zăceau până spre boltă vălătuci întregi şi fragmentari de formă tronconică sau de trunchi de piramidă, amestecaţi cu câteva fragmente de oale şi tipsii. Bordeiul nr. 151, a fost cercetat în caseta 2. Avea groapa poligonală, podeaua neamenajată, la -0,75 m de la nivelul de călcare al epocii şi cuptorul în colţul estic, distrus înainte de sosirea noastră în şantier. Din el nu se mai păstra decât pământul ars al vetrei ovale (0,55 x 0,75 m), aflată la circa 10 cm deasupra podelei locuinţei şi o aglomerare din vălătuci, oase de animale şi fragmente de vase, aruncată din vechime în partea lui stângă, pe podea, peste un stat de cenuşă, gros de 2 - 3 cm. Locuinţa nr. 152 a fost cercetată în caseta nr. 3. Avea groapa rectangulară cu colţurile rotunjite, podeaua neamenajată, la -0,4 m de la nivelul de călcare al epocii şi cuptorul săpat în pământul cruţat din colţul de SE, în afara spaţiului de locuit. Cuptorul, de formă aproape rotundă în plan (1,30 x 1,35 m) şi cu vatra albiată, avea partea inferioară în stratul castaniu-negricios şi bolta (găsită distrusă) în stratul negricios contemporan locuinţei. Gura de foc, lată de 0,55 m era la 12 cm deasupra podelei. Pereţii fuseseră lipiţi şi erau arşi la roşu pe 5 cm grosime. Pe vatră se formase crustă pietrificată, care lipsea din vechime în partea centrală. În interiorul lui s-au găsit numai câţiva vălătuci şi fragmente de oale. Având în vedere tipul, forma şi dimensiunile, acest cuptor se pare că a fost folosit pentru coacerea pâinii. Pe latura estică a gropii locuinţei, în apropierea cuptorului se afla o nişă. Spre latura nordică, deasupra podelei s-a găsit o zonă de cenuşă groasă de 5-8 cm care provenea probabil de la arderea lemnelor în cuptor.În locuinţe nu s-au constatat gropi de stâlpi, trepte-laviţe sau trepte de coborâre în interior şi nici urme de incendiere. Umplutura gropilor, formată din pământ de culoare cenuşie-negricioasă cu lentilări castanii conţinea fragmente de cărbune, chirpici şi puţină ceramică din repertoriul specific celei de-a doua jumătăţi a secolului VI, un fragment de fusaiolă şi două pietre de ascuţit. II. Aşezarea din secolele X - XI p. Chr. Din această aşezare s-a descoperit o locuinţă puţin adâncită în pământ (B. 156) şi un bordei (B. 153). Locuinţa 156, de formă dreptunghiulară şi podeaua neamenajată aflată la -0,72 m, a fost săpată parţial, restul volumului ei rămânând conservat în peretele estic al S. XXXIX. Pe porţiunea investigată nu s-a surprins instalaţia de foc. Bordeiul 153 avea groapa de formă rectangulară şi cuptorul amenajat într-o adâncitură săpată la -0,25 m sub nivelul podelei, lângă peretele nordic al locuinţei. Pe podeaua neamenajată, aflată la -1,2 m de la nivelul actual de călcare, zăceau bucăţi mari de lipitură arsă care păstrau amprentele nuielelor. Aproximativ 2/3 din volumul acestui bordei a rămas conservat "in situ". Umplutura gropilor conţine o cantitate mare de cărbune a cărui prezenţă indică folosirea intensă a materialului lemnos. Inventarul se compune în exclusivitate din fragmente ceramice dridoide, încadrate în categoria vaselor cu decor striat. Ceramica cenuşie cu motive în lustru este rară, ceea ce ne determină să plasăm aceste vestigii în secolele X - XI. Recentele descoperiri confirmă observaţia că aşezarea medievală timpurie se aglomera în această parte a promontoriului, unde în săpăturile anterioare au fost surprinse suprapuneri de case şi instalaţii de foc. III. Aşezarea din secolul XVI (satul Măicăneşti). Au fost interceptate şi cercetate o locuinţă de suprafaţă (B. 160), trei locuinţe uşor adâncite (B. 154, 157 şi 158), două bordeie (B. 155 şi 159), cinci gropi menajere (Gr. 1 - 5), care iniţial, probabil, au fost folosite ca gropi de provizii şi o vatră de foc în aer liber. Dintre locuinţe, numai 157, 158 şi 159 au fost săpate integral, celelalte parţial, restul volumului lor rămânând conservat în pereţii casetelor şantierului. Satul Măicăneşti s-a înfiripat în secolul XIV în jurul cimitirului său, în prezent cercetat arheologic. Un veac mai târziu, vatra rurală s-a extins atât în amonte cât şi spre terasa a doua a Colentinei. Locuinţele surprinse în anul 2000 se găsesc la circa 300 m V de nucleul satului aparţinând extinderii maxime a acestuia. Ele sunt uşor adâncite în pământ, înscriind o formă patrulateră. Nu au avut instalaţii de foc şi amenajări interioare. Podeaua nu păstra urme de amenajare. Acoperişul lor era din paie, aşa cum arată cenuşa depusă în gropi. Gropile de provizii / menajere au avut profilul în formă de clopot, pereţii nearşi şi fundul plat. Vatra de foc cu diametrul de 0,8 m şi pământul ars la roşu pe 3 - 4 cm grosime, fără crustă pietrificată a apărut în S. XXXIX şi este de tipul celor folosite în scopuri casnice, în aer liber. Materialul arheologic recoltat extrem de sărăcăcios, constând numai în câteva fragmente de vase, sugerează abandonarea ordonată a acestor case, care s-a produs după anii 1560. Plasarea lor în teren nu confirmă o dispunere ordonată în funcţie de eventuale uliţe. IV. Necropola nr. 2 (secolele XV - XVI). În timpul săpării casetei pentru construirea subsolului clădirii B, s-a interceptat M. 283. Este orientat V - E şi teritorial reprezintă cea mai vestică descoperire din această necropolă, cercetată parţial în săpăturile din anii 1960 - 1981. Zona bazinului şi picioarele au rămas conservate "in situ" în peretele estic al casetei. Materialul arheologic (spălat, marcat, parţial restaurat, în curs de desenare şi analizare structurală), documentaţia grafică şi fotografică sunt păstrate la Muzeul Municipiului Bucureşti. Situl Străuleşti - Măicăneşti, deosebit de important pentru arheologia bucureşteană, figurează pe Planul Urbanistic al Municipiului Bucureşti ca zonă protejată, şi în acest sens, se vor face în continuare demersuri în vederea stopării amplasării de noi construcţii, pentru ca suprafaţa lui (în prezent teren arabil) să poată fi conservată în forma actuală. Dacă nu se va reuşi, se va impune beneficiarilor de teren suportarea cheltuielilor pentru descărcarea de sarcină arheologică şi se va trece la cercetarea exhaustivă, cu metode arheologice, pe suprafeţele afectate. Descoperirile făcute până acum sunt în curs de prelucrare ştiinţifică, conform standardelor, în vederea valorificării lor într-o monografie. Bibliografie 1. Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, Ioana Cristache - Panait, Şantierul arheologic Băneasa - Străuleşti, CAB, II, 1965, p. 75 - 237; 2. Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, Şantierul Băneasa - Străuleşti. Cercetările din sectorul Măicăneşti (1964-1966), Bucureşti, 6, 1968, p. 44 - 64; 3. Margareta Constantiniu, Săpăturile arheologice de la Străuleşti - 1967, Bucureşti, 7, 1969, p. 12 - 28; 4. Margareta Constantiniu, Aşezări din secolele II - IV e. n. pe teritoriul Bucureştilor, în: Izvoare arheologice bucureştene, 1978, p. 34 - 38; 5. Panait I. Panait, Margareta Constantiniu, Şantierul arheologic Străuleşti - Măicăneşti, MCA, XV, Bucureşti, 1983, p. 529 - 531; 6. Panait I. Panait, Prezenţe monetare în vatra satului Măicăneşti pe Colentina - Bucureşti (sec. XIV - XVI), în: Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici, Bucureşti, 2000. Résumé Les recherches efectuées dans la station archéologique "Străuleşti - Măicăneşti" au cours des années 1960-1981 ont mis en lumiere établissements superposés: vestiges néolithiques (la civilisation Boian) et de l'âge du bronze (les civilisations Glina III et Tei); habitats des IIe - IVe; VIe - VIIe; Xe - XIe; XIVe - XVe et XVe - XVIe siecles, aussi deux nécropoles des XIVe - XVe et Xve - XVIe siecles. Au cours du mois juiilet 2000 ont été declanchées des fouilles archéologiqus a caractere de sauvegarde dans le secteur de ouest de la station, non-exploré encore, car ici suivait se développer de travaux de constructions civiles. On a découvert: trois habitations appartenant des VIe - VIIe siecles; deux habitations des Xe - XIe siecles; six habitations, cinq fosses ménajeres et une âtre en plein air de XVIe siecle; un tombe a inhumation de la nécropole des XVe - XVIe siècles.