Anexa 1
Anexa 2
Planşe
50. Capidava, com. Topalu, jud. Constanţa [Capidava]
Punct: Cetate, La Bursuci
Cod sit: 63063.02, 63063.04
Autorizaţia de cercetare sistematică nr. 66/2005
Colectiv: Ioan C. Opriş - responsabil (FIB), Zaharia Covacef, Cătălin Dobrinescu (MINAC), Zeno Karl Pinter, Costin Miron (ULB Sibiu), Claudia Urduzia (Muzeul Astra Sibiu), Robert Constantin, Nicolae Constantin, Alexandru Alexiu (MA Mangalia)

În campania 2005 cercetările arheologice sistematice de la Capidava s-au desfăşurat – pe baza autorizaţiei de săpătură arheologică sistematică nr. 66/2005 - în trei sectoare intra muros şi alte trei sectoare extra muros, pe perioada lunilor iunie-septembrie, după cum urmează: Sectorul VI; Sectorul de est; Sectorul VII; Sectorul VIII extra muros; Sectorul X extra muros; Punctul „La Bursuci”.
În sectorul de est, săpăturile dr. Z. Covacef (MINAC) s-a concentrat asupra demontării dintre c. P.76-77 – Q.76-77; Q.76 – Q.75; Q.74 – Q.73; Q.73 – Q.72 şi P.74 – P.73. Acestora li se adaugă săpături în c. P. 73, P. 76-77 şi Q. 76-77, la adâncimi diferite, funcţie de diferitele amenajări medio-bizantine şi romano-bizantine întâlnite. În sectorul VI al cetăţii au continuat cercetările conf.dr. Ioan Carol Opriş (UB) asupra clădirii romane târzii din piatră legată cu mortar şi cu arază intermediară de cărămidă, descoperită în campania precedentă - S 1/2004 (dimensiuni 15 x 2 m), prilej cu care au putut fi obţinute noi date importante legate de traseul şi tehnica constructivă a edificiului. Au fost, mai departe, deschise alte trei careuri (cu dimensiunile de 5 x 5 m, respectiv Ş-T şi U 70). Cercetarea în ultimele careuri a urmărit cartarea şi înlăturarea elementelor de arhitectură medio-bizantină (bordeie), o nouă verificare a traseului valului şi şanţului aferente castelului roman târziu, toate având ca scop atingerea straturilor inferioare, de epocă romano-bizantină. În sectorul VII, cercetările lector dr. Costin Miron (ULBS) au fost reluate, după o întrerupere de un an, şi au avut ca scop clarificarea sistemului defensiv din colţul de SV al Castrului (colţul dinspre Dunăre, partea din amonte). Săpăturile s-au desfăşurat în zona aşa-zisului turn 8 (potrivit numerotării datorate lui Grigore Florescu) şi al curtinelor H şi I. În sectorul VIII extramuran(săpături coordonate de conf.dr. Zeno Karl Pinter, ULB Sibiu) cercetările s-au concentrat asupra continuării secţiunii stratigrafice magistrale începute în 2001 (perpendiculară pe latura de SE a zidului de incintă a cetăţii, curtina G), prin săparea unui al patrulea segment, respectiv secţiunea S4/2005 (cu lungimea de 10 m, iar lăţimea de 2 m). În sectorul X (Terme) coordonat de către specialiştii MA Mangalia (drd. Robert Constantin, drd. Nicolae Alexandru, Alexandru Alexiu), au fost reluate săpături mai vechi, iar scopul săpăturilor din campania 2005 a fost acela de obţinere de noi informaţii referitoare la evoluţia constructivă a edificiului termal, precum şi raportul acestuia cu edificiu B (Ed. B). În acest sens au fost curăţate vechile săpături ale lui Valeriu Cheluţă-Georgescu, practicându-se alte două noi secţiuni: S I - de 12 x 2 m, orientată N-S; S II - trasată la E de secţiunea veche curăţată de noi, cu un martor păstrat de 1 m şi cu dimensiunile 19 x 2 m, orientată N-S. În punctul „La Bursuci” (săpături drd. Cătălin Ionuţ Dobrinescu, MINAC) au fost cercetate în cursul campaniei din vara lui 2005 o suprafaţă - S IVb (6 x 4 m), alături de un sondaj - S VI (cu dimensiunile de 1 x 13 m). [Ioan C. Opriş]

Sectorul de Est, intra muros
Zaharia Covacef
Săpăturile au fost conduse de către dr. Z. Covacef (Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa), s-au desfăşurat în perioada 20 iunie-16 iulie 2005 şi s-au bucurat de participarea (în două serii) studenţilor de la Facultăţile de Istorie şi Teologie-Istorie ai Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Demontarea martorilor dintre c. P.76-77 – Q.76-77; Q.76 – Q.75; Q.74 – Q.73; Q.73 – Q.72 şi P.74 – P.73 a însemnat săparea a 22,5 m3; se adaugă săparea c. P. 73, P. 76-77 şi Q. 76-77, la adâncimi diferite, datorită diverselor amenajări care au fost aduse la lumină.
În sectorul de E al cetăţii Capidava se urmăreşte, în ultimii ani, dezvelirea în suprafaţă, motiv pentru care s-a trecut la demontarea martorilor dintre carouri. În campania din anul 2005 au fost demontaţi martorii dintre c.: P.76-77 – Q.76-77; Q.76 – Q.75; Q.74 – Q.73; Q.73 – Q.72 şi P.74 – P.73. Demontarea martorilor pe linia carourilor Q. a putut oferi, în primul rând, un profil pe direcţia S–N, lung de 14 m; în al doilea rând, operaţiunea a fost în măsură de a oferi date noi, atât în privinţa planului unor construcţii medio-bizantine, cât şi a amenajărilor constructive specifice perioadei sec. IV–VI p.Chr.
Astfel, desfiinţarea martorului dintre c. P.76-77 – Q.76-77 a condus la identificarea completă a locuinţei-bordei (B.1/99) şi, în plus, la găsirea vetrei acesteia, care era făcută din piatră; pe fundul vetrei am găsit un vas, fragmentar, răsturnat cu gura în jos. Vatra, orientată E–V, cu deschiderea spre V, are următoarele dimensiuni: lungime: 0,75 m (la exterior) şi 0,55 m (la interior); lăţime: 0,70 m (la exterior) şi 0,38 m (la interior) şi adâncime: între 0,30–0,49 m. Prin adâncirea săpăturii şi demontarea vetrei şi a resturilor zidurilor perimetrale ale bordeiului B.1/99 am constatat o nivelare a dărâmăturilor construcţiei romano-bizantine. La adâncimea de 0,75 m faţă de nivelul actual şi la distanţa de 4,50 m faţă de stâlpul căzut al porticului, a apărut încă un zid, perpendicular pe incintă, al cărui rost îl vom putea descifra în campania viitoare, dar care, sigur, făcea parte din marele Edificiu identificat în campania precedentă. Lângă acest zid, sub nivelarea făcută în epoca medio-bizantină, au fost descoperite materiale – întregi şi fragmentare – de epocă romano-bizantină: o amforetă, un clopoţel de bronz, un opaiţ, două catarame de bronz, două piese mari din fier (fragmentare şi puternic oxidate) etc.
Interesant este şi faptul că în aceeaşi zonă am descoperit încă doi stâlpi ai porticului – care apar în faţa încăperii C.1 şi de-a lungul încăperilor C.9 şi C.11 (toate aparţinând Edificiului). Stâlpii descoperiţi ritmează cu cei din faţa încăperii C.1, adică sunt poziţionaţi la 2,00 m faţă de zidul perpendicular pe incintă. Cu acest prilej am constatat că unul dintre stâlpi (pe latura încăperii C.9), a fost distrus de construcţiile făcute la sfârşitul sec. VI – începutul sec. VII p.Chr, construcţii care erau făcute prin legarea tuturor acestor stâlpi cu zidărie de piatră şi pământ.
Între c. Q.74 – Q.73 martorul acoperea parte din zidul de NV al Edificiului, distrus parţial de construcţiile medio-bizantine. A fost găsit traseul fundaţiei acestuia şi am putut urmări reapariţia lui în profilul de SV al secţiunii Q.
În interiorul încăperii C.11 a Edificiului, cele două pile zidite (care ne-au condus la presupunerea că acestea susţineau nivelul superior al construcţiei) sunt legate printr-o zidărie de piatră legată cu mortar – evident deranjată de nivelările care s-au suprapus –, lăsând spre NE o deschidere; felul în care a fost realizată această amenajare ne determină să considerăm că aici se afla „casa scării”, care permitea accesul la etaj. Alături – în fostele c. P.75 şi P.74, în interiorul încăperii C.11, am dat peste un strat gros de dărâmătură format din ţigle şi olane.
Demontarea martorului dintre c. P.74 şi P.73 şi adâncirea în caroul P.74, ne-au condus la dezvelirea parţială (cercetarea nu este încheiată aici) a zidului de SE, lat de 0,60 m, al unei alte încăperi, de la care am mai găsit în campaniile anterioare şi zidul de NE, situată de-a lungul străzii nr.5 (stradă aflată deci între încăperile C.10 şi, probabil, C.12).
Rămâne ca demontarea martorilor de pe linia de carouri R, cât şi adâncirea săpăturii, să ne ofere date noi, mai precise, despre ansamblul de construcţii din sectorul de E al cetăţii.
Prezentului raport anexăm o serie de fotografii în format digital, realizate în cursul campaniei 2005 din sectorul de E al cetăţii de la Capidava. [Zaharia Covacef]

Sectorul VI intra muros
Ioan Carol Opriş
În sectorul VI al cetăţii au continuat cercetările conf.dr. Ioan Carol Opriş (UB) asupra clădirii romane târzii din piatră legată cu mortar şi cu arază intermediară de cărămidă, descoperită în campania precedentă - S 1/2004 (dimensiuni 15 x 2 m), obţinându-se noi date importante legate de traseul şi tehnica constructivă a edificiului. Au fost, mai departe, deschise alte trei careuri (cu dimensiunile de 5 x 5 m, respectiv Ş-T şi U 70). Cercetarea în ultimele careuri a urmărit cartarea şi înlăturarea elementelor de arhitectură medio-bizantină (bordeie), o nouă verificare a traseului valului şi şanţului aferente castelului roman târziu, toate având ca scop atingerea straturilor inferioare, de epocă romano-bizantină.
În campania 2005, dr. Ioan C. Opriş a continuat săpăturile arheologice sistematice în sectorul VI al cetăţii de la Capidava, coordonând practica de specialitate a studenţilor de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Cercetarea s-a desfăşurat cu participarea masteranzilor Gabriel Stoian, Andrei Gândilă şi Alexandru Raţiu, alături de studenţi de la Universitatea din Bucureşti.
A continuat cercetarea începută în campaniile precedente în secţiunea S1/2004 (cu dimensiunile de 15 x 2 m), care fusese realizată la o dată neprecizată în documentaţia de şantier existentă (aflată, conform caroiajului general, în careurile S-Ş-T 69). După curăţarea săpăturii din campania precedentă, parţial colmatată, s-a trecut la adâncirea locală a săpăturii, pentru a se obţine noi observaţii referitoare la traseul şi dimensiunile şanţului castrului mic de la sfârşitul sec. VI–începutul sec. VII p.Chr, cât şi a zidurilor perimetrale ale unui edificiu din blocuri de piatră fasonată legate cu mortar (probabil ridicată în sec. IV p.Chr).
Pe baza observaţiilor de ordin constructiv, zidul respectiv aparţine unei faze mai timpurii, datate în sec. IV-V p.Chr (?). Zidul este lat de 0,65 m şi a putut fi urmărit pe ambele laturi, pe o lungime de cca. 1 m până unde coteşte şi intră în malul săpăturii, paralel cu profilul dinspre rândul de carouri numerotate 70. După curăţarea sa din această campanie, se pot observa următoarele: el porneşte de la 0,40 ai secţiunii şi se închide între m. 10-10,5 ai acesteia (cca.). Astfel, am putea obţine latura unei clădiri, care măsura cca. 10 m. Între m. 6–9,20 ai secţiunii acest zid a fost rupt de şanţul castelului roman târziu, dacă nu cumva tocmai în această porţiune funcţiona un acces în clădire. În această porţiune (la m. 8), adâncimea săpăturii, faţă de nivelul actual de călcare măsoară 1,80 m. În partea dinspre SV a edificiului, au putut fi surprinse (între m. 0,40–4,50 ai secţiunii) o serie de trei asize de egalizare din cărămidă, specifice unei tehnici constructive de factură superioară din epoca romano-bizantină. Probabil că acestea constituiau iniţial o rază formată dintr-un total de 5 asemenea asize de egalizare (standardul vremii), dispuse în porţiunea mediană a zidurilor clădirii. Asupra modului în care această clădire se închide înspre SV şi spre NV săpăturile viitoare vor putea să ofere noi informaţii. În acest sens, este proiectată o extindere spre NV a acestei secţiuni. În cursul acestei campanii au fost realizate noi profile magistrale N şi S ale secţiunii, cât şi un grundriss al acesteia.
Tot o curăţare parţială a suferit şi clădirea romano-bizantină surprinsă în caroul T 71, imediat la E de zidul castrului târziu. Acesta încetase a mai funcţiona în momentul ridicării fortificaţiei târzii în colţul sudic al cetăţii (întrucât zidul castrului suprapune parţial edificiul), iar şanţul practicat cu această ocazie pare să fi afectat cel puţin un segment din zidul dinspre stradă al clădirii. S-a putut constata mai bine acum, prin curăţarea profilului săpăturii, compartimentarea clădirii spre N şi V şi au fost refăcute în acest sens profilele respective.
Au fost trasate şi s-a trecut la adâncirea săpăturii în trei noi careuri (de 5 x 5 m), respectiv Ş-T şi U 70, în aceeaşi zonă aflată în cuprinsul sectorului VI al cetăţii.
În careul Ş 70, săpătura a ajuns la o adâncime care variază între 0,95 m şi 1,58 m. Aceasta se datorează faptului că săpătura este amplasată chiar pe traiectul şanţului castelului romano-bizantin. Pe colţul dinspre S al careului (înspre careurile T-Ş 71) au fost descoperite zidurile perimetrale ale unui bordei medio-bizantin cu colţuri rotunjite (B 1/2005), care a fost întărit înspre şanţ cu o fundaţie masivă de piatră. Dimensiunile integrale ale bordeiului vor putea fi obţinute în cursul campaniilor viitoare, prin extinderea săpăturii şi desfiinţarea martorilor intermediari dintre careuri. Pentru moment, se poate semnala faptul că zidurile acestuia intră în mal la 1,80-1,50 faţă de colţul săpăturii, la o adâncime de 0,95 m. O importantă cantitate de ceramică medio-bizantină, între care amintim vase-borcan şi o serie de cazane (de tip aşa-zis „peceneg”), cât şi o mare cantitate de oase au putut fi recoltate din interiorul bordeiului şi din şanţul castelului, din imediata vecinătate a bordeiului amintit.
În careul T 70 săpătura a avansat anevoios, până la o adâncime medie de 0,70-0,90 m faţă de actualul nivel de călcare, urmând a fi adâncită în cursul campaniilor viitoare. Pentru moment, ea nu poate oferi rezultate concludente, dat fiind faptul că aici a apărut o mare aglomeraţie de piatră, rezultată din dărâmăturile stratului romano-bizantin şi din amenajarea valului dintre zidul castrului târziu şi şanţul aferent acestuia. Materialul rezultat din acest careu este puternic fragmentar. El constă în piese ceramice fragmentare şi din oase, aparţinând aproape în exclusivitate epocii medio-bizantine.
În careul U 70 ne-am propus continuarea săpăturilor din campania precedentă, în vederea curăţării, redesenării şi marcării pe plan a bordeielor medio-bizantine, care să fie ulterior înlăturate, pentru a putea avansa în straturile romane târzii şi romano-bizantine. În campania precedentă, fusese cercetat în careurile U-V71 bordeiului nr. 6/1956 = 244, prilej cu care au putut fi făcute noi observaţii asupra unui zid romano-bizantin din piatră legată cu pământ, ce fusese retezat ulterior înspre NV, în cursul amenajării bordeiului. Acesta se afla perpendicular strada înspre Dunăre, orientată aprox. E-V. Pe faţa sa dinspre Dunăre lipsea paramentul, lăţimea zidului putând fi surprinsă doar la nivelul fundaţiei (cca. 0,65 m). Zidul lung al acestui edificiu - aliniat oarecum porticului Corpului de Gardă şi despre care bănuim că va fi avut dimensiuni apreciabile - se păstrează şi astăzi pe o lungime de 6,15 m, fiind mărginit de un pavaj din piatră (identificat de noi încă în campania din anul 2000). Săpătura din campania 2005 a avut ca scop în această zonă adâncirea în careul U 70, unde săpăturile din campania 1956 (MCA 5, 1959) surprinseseră bordeiele nr. 7, 8 = nr. 245, 246, conform noii numerotări. Săpătura a atins adâncimea de 0,70-0,85 m, până la nivelul unei podele compacte din lut galben, de epocă romano-bizantină. Nu a putut fi surprins nici un element al bordeiului nr. 8/1956 = 246, care fusese amplasat foarte sus, aproape de nivelul actual de călcare, şi ale cărui ziduri perimetrale nu fuseseră observate nici în timpul primei sale cercetări (atunci apăruseră doar podeaua de lut şi un cuptor, într-un colţ al locuinţei). Materialul rezultat este mai ales de factură romano-bizantină, ceea ce ne sugerează că posibilitatea de a mai surprinde elemente ale bordeiului amintit este practic imposibilă. În schimb, a fost surprins în profilul de S al careului o porţiune zidul din piatră cu pământ al edificiului romano-bizantin amintit mai sus (lat de 0,65 m, pe o înălţime de cca. 0,50 m).
Documentaţia campaniei 2005 constă în desene (grundriss-uri şi profile, desene ale pieselor descoperite), cât şi în completarea planului de situaţie, alături de fotografii digitale ale săpăturii. Toate acestea vor fi incluse în raportul final, destinat publicării în paginile Cronicii săpăturilor arheologice – campania 2005.[Ioan Carol Opriş]


Sectorul VII intra muros
Costin Miron
Săpăturile din campania 2005 în sectorul VII al cetăţii romane, romano-bizantine şi bizantine de la Capidava s-au desfăşurat cu participarea studenţilor din anii de studiu I, III, IV de la specializarea Conservare-Restaurare; de la anul III specializarea Istorie-Engleză; Centrul de Învăţământ Deschis la Distanţă – Bacău, al Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu. Perioada cercetărilor a fost 11 iulie-20 august 2005, în două serii de practică arheologică de specialitate, după cum urmează: seria I – a: 11-30 iulie, an I Conservare-Restaurare; seria a II-a: 1-20 august an III, IV, III; Istorie-engleză C.I.D. Bacău.
În anul 2005, în sectorul VII, cercetările au fost reluate după o întrerupere de un an. Campania din anul acesta a vizat, atât cât a fost posibil, clarificarea colţului de SV al castrului (colţul dinspre Dunăre, partea din amonte, dat fiind faptul că celălalt din V nu se mai păstrează astăzi, din cauza exploatării cu dinamită a masivului de calcar, petrecută la începutul sec. XX).
Punctul de lucru a fost stabilit exact în zona aşa-zisului turn 8 (potrivit numerotării lui Grigore Florescu). În urma unei succinte analize a planurilor, acest turn – după cum lesne se poate observa – face joncţiunea dintre curtina H şi curtina I şi zidul de incintă al cetăţii dinspre Dunăre, al cărui traseu n-a putut fi încă stabilit cu precizie.
Zidurile G şi I aparţin unor faze diferite, o dovadă fiind aliniamentele diferite, grosimea şi tehnica de construcţie. Mai mult decât probabil e faptul că latura de SV a cetăţii trecea prin acest loc. Resturile construcţiilor de pe terasa de deasupra Dunării, aflată sub zidul de incintă al cetăţii, identificate cu termele garnizoanei, se pare că au fost protejate, mai târziu, de posibilele atacuri dinspre SE cu zidul I.
Rămâne ca cercetările viitoare din această zonă să confirme presupunerile lui Gr. Florescu, potrivit cărora (prin analogie şi prin considerarea principiului simetriei ce caracterizează castrele romane), această latură de SE ar avea aceeaşi dispoziţie şi elemente arhitectonice ca şi latura opusă ei, cea de NV a cetăţii.
Săpăturile au debutat cu degajarea curtinei exterioare H de pietrele acumulate din campaniile anterioare desfăşurate tot în sectorul VII, în anii 1999-2003. Pietrele au fost mutate în imediata vecinătate, pentru a putea fi ulterior folosite la restaurarea zidurilor din interiorul cetăţii păstrate în această zonă, prin alcătuirea unui proiect pentru Planul Naţional de Restaurare. A urmat apoi decaparea zonei în care apare fragmentul de zid dispus oblic în lângă de capătul dinspre Dunăre al curtinei H. Decaparea a continuat pe tot taluzul format aici, cu panta orientată spre S, până la zidul amenajării poligonale (numită de Gr. Florescu turn cu „o formă cu totul neregulată”) ce închide practic, cel puţin deocamdată, colţul de SV al cetăţii.
De asemenea a fost decapat şi capătul dinspre SE al străzii ce mărgineşte curtina H, comandamentul din sectorul VI, clădirea cu absidă, şi zidul cu declivitate din c. 77-73 , pentru a observa nivelul de călcare şi o eventuală corespondenţă a fragmentului de zid oblic în capătul străzii.
Curtina H nu se termină de fapt într-o aglomerare de pietre legate între ele cu mortar de bună calitate, aşa cum observa Gr. Florescu. Curtina H se termină în doi timpi, pe de-o parte sfârşeşte brusc paramentul, iar emplectonul său, de fapt virează oblic, paralel cu zidul lung al aşa-zisului turn 8, spre capătul de SV al zidului de incintă dinspre Dunăre al cetăţii. În stadiul în care au rămas lucrările în acest sector nu se putea vedea ce se întâmplă după terminarea zidului H. Concludente pare să fie pl. IV, unde se poate observa cum în capătul străzii acolo unde practic se termină curtina H, pleacă un zid oblic ce face unghi drept cu unul din ştrepii laterali ai fragmentului de zid oblic de deasupra turnului 8.
Ştrepii zidului au apărut în această campanie, şi ne fac să credem că acesta făcea parte din amenajarea defensivă a colţului de SV a cetăţii. Acest fapt ar veni să confirme presupunerea lui Gr. Florescu că aici ar fi fost un turn asemănător cu turnurile de colţ 2 şi 6. Această presupunere este confirmată deocamdată de zidul foarte scurt, oblic, ce face unghi drept cu ştrepul din dreapta al zidului oblic de sus. Ar putea fi o parte din zidul de bază care teşea colţul curtinelor H şi I (ultima fiind cea dinspre Dunăre) pentru construcţia turnului de colţ, la fel ca în cazul turnurilor 2 şi 6.
În stadiul actual al cercetărilor nu reiese utilitatea amenajării poligonale (turnul 8), cu toate că Florescu, într-o concluzie, nu-l mai numeşte turnul 8 cu formă atipică, ci ziduri ce aveau destinaţia consolidării masei de pietre peste care avea să fie ridicat zidul castelului târziu. În sprijinul afirmaţiei sale vine doar faptul că aceste ziduri, din care se mai păstrează doar cel lung, oblic, cel scurt care se lipea de curtina H, pus în planul din 1958, nefiind găsit, sunt formate din blocheţi regulaţi fără mortar.
Constituie o excepţie prin amplasarea direct pe pământ, fără a se folosi de zidurile romane târzii ca postament aşa cum se întâmplă cu toată fortificaţia medievală, inclusiv cu castrul târziu. În zona zidului cu ştrepi la capete, mai precis în spatele său în spaţiul triunghiular corespunzând c. 77 a fost descoperit un inel din bronz, păstrat fragmentar. Inventarul mobil este asigurat în cea mai mare parte de ceramica uzuală romană târzie aparţinând sec. VI, amestecată în parte cu ceramică medieval timpurie. Fragmentele ceramice sunt disparate şi ţin de tipologii diverse.
Problematica sectorului VII este în continuare foarte complexă, iar cercetările înaintează anevoios din cauza declivităţii terenului şi a săpăturii destul de restrânse ca suprafaţă, motive pentru care nu putem soluţiona rapid necunoscutele din această zonă, care are o suprafaţă destul de mare. În campaniile viitoare poate vom afla, şi parţial ar fi bine, cum a arătat partea de SV a cetăţii. De asemenea ridică aici din nou problema alunecărilor de teren sub acţiunea unor mişcări seismice, cărora s-ar putea datora „clivarea” zidului amintit şi cu „golirea” terasei inferioare pe care acesta eventual o delimita spre NE. De asemenea ridică problema reumplerii acestei terase, până la latura de SV a zidului de incintă roman târziu, surprins către S (curtina J), cu ruine scurse de pe terasa superioară şi cu amplasarea şi săparea bordeielor medio-bizantine în această umplutură.
Prezentului raport i-au fost anexate 4 planşe ilustrative pentru săpăturile arheologice desfăşurate în sectorul VII al cetăţii de la Capidava, în cursul campaniei 2005.[Costin Miron]

Sector VIII extramuran
Zeno K. Pinter, Claudia Urduzia
Săpăturile desfăşurate în campania 2005 de către Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu în sectorul extramuran de la Capidava au fost realizate cu studenţi ai universităţii aflaţi în practica studenţească. Cercetările s-au efectuat în perioada 08.08.2005–21.08.2005, cu participarea a 16 studenţi de la cursurile de zi şi I.D.D. ai Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu „Nicolae Lupu” (din cadrul Universităţii „Lucian Blaga”), secţiile istorie, istorie-litere şi teologie-istorie. Au participat practic 11 studenţi din anii de studiu II-IV. În plus au participat 1 masterand, 1 doctorand şi 2 studenţi de la Universitatea din Leipzig. Cercetările s-au concentrat asupra continuării secţiunii stratigrafice magistrale începute în 2001 (perpendiculară pe latura de E a zidului de incintă a cetăţii), printr-un al patrulea segment, respectiv secţiunea S4/2005, având lungimea de 10 m, iar lăţimea de 2 m.
Campania anului 2005 în sectorul VIII extramuran al cetăţii romano-bizantine de la Capidava a urmărit continuarea sistemului de cercetare stratigrafică, proiectat împreună cu regretatul Profesor Radu Florescu şi început în campania 2001 cu un prim segment dintr-o secţiune magistrală, trasată perpendicular pe latura de SE a zidului de incintă (curtina G).
În campania acestui an, s-a abordat un al patrulea segment din această magistrală stratigrafică, respectiv secţiunea S4/2005, având lungimea de 10 m, iar lăţimea de 2 m. Zona abordată prin această secţiune a fost afectată de lucrările de prelevare a zidurilor fortificaţiei efectuate în sec. trecut şi de lucrările de conservare mai recente, acţiuni ce au deranjat partea superioară a stratigrafiei. Astfel, sub actualul sol vegetal, s-au conturat imediat câteva complexe arheologice. În c. 1, 2 şi 3, în partea de E a secţiunii, s-a conturat o aglomerare de pietre, cărămizi, ceramică, oase de animale şi urme de arsură. Ceramica descoperită în acest complex este amestecată: de la ceramica romană de bună calitate, până la fragmente de căldări de lut şi de vase borcan specifice sec. X p.Chr. Între aceste materiale a fost găsită şi o monedă romană de la Maximianus (286-305 p.Chr)-AE3 tip CONCORDIA MILITVM, emisă la Roma. La adâncirea secţiunii s-a constatat ca această aglomerare nefirească de materiale din diferite epoci, reprezintă umplerea voită a unei adânciri artificiale, probabil un şanţ de apărare ce nu îşi mai justifica necesitatea în sec. X, când zona se nivelează. Coborârea acestui şanţ a putut fi urmărită până la -1,80 m.
În c. 4 şi 5, s-au cercetat două amenajări ce par să reprezinte talpa de piatră a unor locuinţe de suprafaţă uşoare. Amenajările sunt realizate în tehnica zidului sec, din piatră legată cu lut. Cum în suprafaţa cercetată de noi au fost surprinse părţi prea mici ale acestor locuinţe, nu putem încă oferi o datare clară a acestora, sperând ca prin continuarea lucrărilor în campaniile viitoare să putem clarifica acest aspect.
Cercetările din acest an au fost documentate cu desene (profile şi grundriss-uri, desene ale materialului descoperit), respectiv fotografii digitale din cursul săpăturilor, care urmează să fie cuprinse în raportul final, ce urmează a fi publicat în paginile Cronicii săpăturilor arheologice din România – campania 2005.[Zeno Karl Pinter]

Sector X (Terme)
Robert Constantin, Nicolae Alexandru, Alexandru Alexiu
Scopul săpăturilor din campania 2005 în sectorul X (Terme) de la Capidava a fost acela de obţinere de noi informaţii referitoare la evoluţia constructivă a edificiului termal precum şi raportul acestuia cu edificiu B (Ed. B).
Circumstanţele şi datele obţinute din evaluări anterioare ale zonei: Termele prezintă cel puţin trei faze constructive, fiecare cu numeroase etape locale; se păstrează într-o stare de degradare avansată şi după modul de dispunere a unor dărâmături, pare că ultima distrugere s-a datorat unui cutremur (ipoteză R. Florescu). După dezafectarea lor ca terme, o parte a zidăriilor vechi a fost folosită în cadrul altui edificiu comportând un portic, edificiul B parţial nesăpat. De asemenea, bazinul de apă rece – frigidarium – era alimentat cu apă din exterior; această alimentare era probabil legată de un apeduct ce alimenta şi castrul.
Comentarii privind organizarea raportului: raportul prezintă rezultatele cercetărilor, descrierea secţiunilor trasate, stratigrafia, documentaţia topografică şi fotografică.
Edificiul termal este situat la E de castrul Capidava, cercetările efectuate până în 1992 de regretatul profesor Valeriu Georgescu, au dezvelit cca. 600 m2 din situl antic. Din informaţiile obţinute în urma cercetărilor arheologice, au rezultat: un releveu efectuat de arh. A Sion, trei profile stratigrafice, realizate de V. Georgescu, precum şi o înregistrare video a sitului realizată de V. Maxim în 1992. Nu există documentaţie scrisă.
Cercetarea din anul acesta a început prin identificarea elementelor constructive vizibile astăzi, şi suprapunerea lor pe planul de situaţie al termelor. Pentru realizarea unui documentar foto al situaţiei sitului din anul 1992, au fost digitalizate înregistrările VHS, după care am făcut capturi foto, tocmai pentru a identifica elementele constructive şi funcţionalitatea compartimentărilor edificiului.
În campania de anul acesta, a fost curăţată o secţiune veche, ultima secţiune de la E, în care a fost surprinsă limita zidului circular ce delimita caldarium, precum şi colţul unui edificiu (notat de noi Ed. B), care suprapune parţial edificiul termal.
Au fost trasate două noi secţiuni:
- S I, de 12 x 2 m, orientată N-S, la extremitatea vestică a zonei cercetate, cu martor de 1 m faţă de profilul vestic existent. În c. 1-2, la -0,50 m, au fost cercetate resturile a două trasee de ziduri, orientate NE-SV, cu un spaţiu între ele de 0,50 m. Zidurile sunt realizate din blochete de calcar legate cu pământ, talpa la -0,70 m. Funcţionalitatea celor două segmente de zidărie, în momentul actual al cercetării, nu poate fi identificată, eventuala legătură de edificiul termal fiind ruptă de intervenţii realizate în perioada medievală, fapt susţinut de descoperirea mai multor fragmente ceramice de perioadă medio-bizantină.
Caroul 3, în profilul estic al S I, la –1 m, au fost reperate resturile canalului de deversare, al cărui traseu E-V surprins în cercetările anterioare, face un cot spre S, deci spre Dunăre. Canalul care a fost realizat din blocaj de piatră, cu cuvetă din ţigle legate cu mortar, a fost distrus în S I. C. 3-6, remarcându-se până la o adâncime de 1 m printr-un nivel de dărâmătură – constituită din fragmente litice, tegulae (trei cu ştampile de legiune, două cu LEG V MAC şi una cu LEG XI CL, cartuş în tabula ansata), ce provine, probabil, conform planului săpăturii, zidăriei unui compartiment termal (poate apodyterium).
- S II, a fost trasată la E de secţiunea veche curăţată de noi, cu un martor de 1 m, cu dimensiunile 19 x 2 m, orientată N-S. La -0,70 m –0,80 m, a fost identificat un nivel de construcţie (refacere) constituit dintr-un strat continuu din fragmente litice şi mortar, nivel care suprapune un strat de arsură, identificat la -1 m –1,10 m, în capătul de S al secţiunii. Nivelului de refacere îi corespund: în c. 5-7, pavajul realizat din dale de calcar; în c. 6-7 resturile unui sistem de aducţiune, constituit dintr-un bazin rectangular, realizat din blochete de calcar (cu lăţimea de 1 m), şi dintr-un canal realizat din ţigle legate cu mortar. Cuveta canalului este la -0,55 m, iar limita superioară a bazinului la -0,20 m, faţă de nivelul actual de călcare.
Pavajul din c. 5-7, a fost afectat de un mormânt de inhumaţie (M2). Scheletul orientat E-V, întins pe spate, craniul la V, mâinile pe piept, picioare întinse, cu lungimea de cca. 1,70 m, a fost descoperit la -0,90 m faţă de actualul nivel de călcare, fără inventar funerar. În caroul 5 a fost descoperit un alt mormânt (M1) de inhumaţie, la -1,20 m, scheletul orientat E-V, cu lungimea de 1,40 m, cu craniul la V, mâinile pe piept, aflat într-o stare avansată de degradare şi fără inventar funerar.
În c. 9-10, la -0,30 m, a fost surprins traseul unui zid cu orientare NE-SV, păstrat pe două asize, zid ce pare a fi pandantul unui zid din Ed. B, edificiu care astfel, prin identificarea de anul acesta, capătă noi proporţii.


Punctul „La Bursuci”
Cătălin Ionuţ Dobrinescu
Campania de săpături arheologice din anul 2005 în punctul „La Bursuci” s-a desfăşurat între 20 iunie-15 iulie 2005, cu participarea studenţilor Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În această campanie au fost cercetate o suprafaţă - S IVb (6 x 4 m), alături de un sondaj - S VI (cu dimensiunile de 1 x 13 m).
Cercetările arheologice desfăşurate în punctul „La Bursuci” din anul 2004 au dus la identificarea a două niveluri de locuire, unul medieval (sec. X p.Chr), al doilea hallstattian (datat în sec. X-IX a.Chr) şi a două complexe importante: un mormânt din prima epocă a fierului şi un cuptor de dimensiuni mari (diametrul de cca. 3,5 m, cu pereţi în elevaţie păstraţi până la cca. 1,5 m).
Cercetările arheologice din acest an au vizat, în principal, verificarea raportului stratigrafic dintre cuptor şi amenajarea hallstattiană (bordei?) ce apăruse în profilul de E al secţiunii S IV şi cercetarea unei zone mai înalte de pe platou (sondajul SVI), situată la cca. 175 m. ENE de secţiunea S IV.
În cursul săpăturile din iunie-iulie 2005 în punctul „La Bursuci” am extins secţiunea S IV spre E cu 4 m (S IV b, 6 x 4 m), lăsând un martor pe mijloc de 0,50 m, situaţia stratigrafică fiind următoarea:
vegetal (U.S. 4000), 0 -0,20/0,30 m, sol brun-cenuşos, cu numeroase gropi de crotovine, ce conţinea o cantitate mică de fragmente ceramice (Babadag I/II şi medievale), pietre şi oase de animale;
nivel de locuire medieval (U.S. 4019), -0,20/0,30 m -0,50/0,75 m, sol cenuşos, cu fragmente ceramice medievale (dar şi de tip Babadag, în cantitate mai mică), pietre;
nivel de abandon (U.S. 4020), se află sub pietrele ce jalonează limita inferioară a nivelului medieval şi la partea superioară a nivelului hallstattian; apare sub forma unei pelicule de culoare brună;
nivelul de locuire hallstattian (U.S. 4021), -0,75 -1,60 m, sol de culoare brună-gălbuie, bine tasat; conţine fragmente ceramice de tip Babadag I/II, pietre şi oase de animale;
loess (U.S. 4029), -1,50 -1,90 m, sol galben, străpuns de gropi de crotovine şi gropi hallstattiene;
stânca naturală (U.S. 4030), -1,90 m, calcar.
În secţiunea SIVb (24 mp) am descoperit 7 complexe (6 gropi şi un grup de pietre), toate aparţinând nivelului de locuire hallstattian. Diametrele gropilor C5 (U.S. 4024), C6 (U.S. 4023), C7 (U.S. 4022), C8 (U.S. 4026) şi C 10 ( U.S. 4028) variază între 0,50-1,50 m. Ele sunt săpate în loess şi conţin puţine fragmente ceramice de tip Babadag. Sunt aprox. circulare şi au adâncimi variabile, între -0,15 -0,75 m.
Complexul de pietre (C9, U.S. 4027) a apărut la cca. -1,25 m la baza nivelului hallstattian, în S IV b1, sub forma unei aglomerări de pietre (calcar).
Bordeiul (C4, U.S. 4025), a fost prins pe profilul de E încă din campania trecută. Are cca. 2,10 m, în lungime şi se mai păstrează pe cca. 20-50 cm spre E. Acesta a fost distrus la amenajarea complexul C1 (cuptorul).
Materialul arheologic recuperat din gropi constă din pietre, oase de animale şi câteva fragmente ceramice de tip Babadag.
În sondajul S VI a fost identificat un singur nivel de locuire, medieval, din care au fost recoltate numeroase fragmente ceramice de tip „Dridu” şi oase de animale. Nu a fost descoperit nici un complex, însă existenţa vreunuia nu poate fi exclusă pe măgura de pe platou, dat fiind şi cantitatea mare de material arheologic recoltat de aici. Măgura sondată are diametrul de cca. 20 m şi o înălţime faţă de platou de cca. 0,5 m.
În prezent, materialul arheologic se află la Laboratorul de restaurare-conservare a M.I.N.A.Constanţa.
Prezentului raport i-au fost anexate 13 planşe ilustrative, pentru săpăturile efectuate în punctul „La Bursuci”, în cursul campaniei 2005. [drd. Cătălin Ionuţ Dobrinescu]

Studiul arheozoologic al unui lot de faună provenit din situl bizantin de la Capidava – sec. IV-VI p.Chr.
Sergiu Haimovici, Leonid Carpus, Cornelia Carpus
Binecunoscuta cetate de la Capidava este situată în NE judeţului Constanţa, pe malul drept al Dunării, ea fiind funcţională mai mult de un mileniu, marele fluviu influenţând cu totul viaţa economico-socială a locuitorilor ei.
Materialul ne-a fost dat nouă spre studiu de către arheolog Zizi Covacef şi-i mulţumim că a avut amabilitatea, de a considera că noi putem prelucra aceste fragmente osoase.
Resturile nu sunt prea abundente, rezumându-se doar la 157 de fragmente determinate, dintr-un număr de vreo 180. Trebuie să insistăm chiar de la început că aceste resturi aparţin în totalitatea lor (chiar şi cele nedeterminabile până la specie şi gen), grupării vertebratelor, provenind de la trei grupe sistematice diferite şi anume: peşti, păsări şi mamifere, acestea din urmă având frecvenţa cea mai înaltă cu mai mult de 90 % din întregul material determinat. Precizăm de asemenea faptul că suntem în faţa unor resturi strict menajere, având în vedere atât modul lor de fragmentare cât şi faptul că unele poartă urme de măcelărire, arătând că ele au fost folosite în alimentaţie, excepţie făcând probabil câinele, ce are de altfel o frecvenţă foarte mică.
Vom trece în revistă fiecare grup şi specie în parte arătând pentru ele o serie de particularităţi morfologice, unele dintre acestea cu repercusiuni asupra economiei animaliere a locuitorilor sitului din acea perioadă istorică.
Trebuie să arătăm de la început că în cadrul materialului nostru lipsesc scoicile adică, moluştele lamelibranhiate, deşi malul Dunării şi ale unor braţe moarte ale acesteia, reprezenta atunci, ca şi astăzi, un biotop cu totul favorabil dezvoltării respectivei grupări de animale. Oare locuitorii din cetate se fereau să culeagă aceste moluşte care puteau servi, nu doar în alimentaţie ci de asemenea, prin pisarea scoicilor obţinând carbonatul de calciu , atât de necesar în procesul de fabricaţie al ceramicii ?
Peştii au un număr poate relativ mic, pentru o aşezare ce s-a dezvoltat în apropierea marelui fluviu. Grupul are doar 14 resturi, reprezentate numai prin peştii teleosteeni, şi anume 13 vertebre şi un fragment de opercul. Vertebrele au mărimi diverse de la 10 până la 52 de milimetri diametru, arătând prezenţa unor specii de peşti de mărime intermediară sau chiar mare, aceştia din urmă aparţinând, deci unor indivizi de talie cu totul mare, aşa cum găsim la speciile de crap, avat, somn poate şi şalău. Este aproape sigur că se pescuiau şi peşti de talie mai mică, dar oasele lor fragile, posibil nu au apărut în materialul nostru, nefiind scoase prin săpături, sau au fost mâncate, în vechime de câini sau porci.
Păsările, au un număr de doar trei resturi şi anume doua provenind de la găina domestică (Gallus domest.) cu o claviculă fragmentară şi un tibio tars întreg la care s-a măsurat lungimea = 115 mm, iar lărgimea epifizei inferioare =12 mm; cel de al treilea este un fragment de radius şi aparţine unei specii de baltă, de talie destul de mare.
Aşa cum am mai spus, preponderente sunt resturile osoase aparţinând mamiferelor şi anume pe cele domestice le vom prezenta în ordinea frecventei lor, (de aceea şi a importanţei lor economice) iar pe cele sălbatice, în ordinea lor sistematică.
Pe primul loc se aşează, taurinele (Bos taurus), reprezentând peste 50% din fragmente şi de asemenea mai bine de 1/3 dintre indivizi, care de altfel este şi specia cea mai voluminoasă (cu excepţia cailor de talie mare). Morfoscopic distingem doua axe cornulare, (tocul cornos a fost folosit), unul mai mic şi mai gracil, poate aparţinând unei femele şi altul mai mare şi mai masiv, cu o aplatizare a sa către vârf, provenind, credem de la un castrat: totuşi taurinele din sit ,se păstrează în cadrul tipului „brachiceros”, care nu e caracterizat prin coarne mari. Mai menţionăm un craniu fragmentar, nu prea mare, tăiat sagital, (posibil pentru a se scoate encefalul) suturile lambdoidă şi parieto-occipitală nefiind încă obliterate, deci un individ încă tânăr. Se remarcă de asemenea un atlas aproape întreg, nearătând aşadar descăpăţânare la nivelul său. Există de asemenea, trei metapodale întregi, după care s-a putut preciza sexul la care aparţin, determinându-se astfel doi castraţi şi o femelă. După aceleaşi oase s-a putut stabili şi înălţimea la greabăn. Considerând astfel talia dar şi biometric, putându-se măsura un număr satisfăcător de fragmente, se poate spune că vitele crescute de locuitorii cetăţii, erau de talie mică spre medie cu caractere de primitivitate. Face excepţie un calcaneu socotit mare, care are o lungime de 150 mm şi o lărgime de 64 mm; însă acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru o falanga II şi una III. Am putea considera, aşa cum am arătat şi în alte aşezări din Dobrogea, de la începutul perioadei bizantine, că mai apar ici colo, unele aşa zise, reziduuri ale fenomenului de ameliorare a animalelor, făcută de către romani, ce au adus, odată cu venirea lor, la începutul sec. I p. Chr, în aşa zisa Sciţie mică, taurine ameliorate şi au continuat să o execute, mai ales prin intermediul sistemului aşa ziselor villae , care din păcate , au dispărut total către sfârşitul sec IV p. Chr, când populaţia autohtonă s-a reîntors către o economie animalieră mult mai primitivă şi cu caracter de subzistenţă.
Considerând vârstele de sacrificare ce s-au putut stabili după caracteristici ale dentiţiei şi particularităţi ale segmentelor osoase, putem spune că existau în materialul nostru, de la viţei de aprox. şase luni, la adulţi şi maturi, dar chiar şi bătrâni de aprox. opt–zece ani, cele provenind de la maturi fiind însă cele mai frecvente. Aşadar taurinele erau de obicei ţinute mai întâi pentru scopuri utilitare (lapte, cărăuşie, munca în agricultură, ş.a.) şi abia apoi sacrificate pentru a fi consumată carnea lor.
Scriptic, urmează ca frecvenţă, ovicaprinele, dar trebuie să avem în vedere că ele mai poartă şi denumirea de cornute mici, netrecând ca greutate de 30-40 kg şi în acest sens fiind în raport cu taurinele de aproape 10/1. Considerând caracteristici morfologice putem spune că resturile aparţin ca indivizi la două caprine (Capra hircus) şi trei ovine (Ovis aries).Se are în vedere un rest de craniu de capră, cu partea sa frontală având sutura interfrontală încă deschisă, deci de o vârstă oarecum tânără, ruptura sa situându-se la nivelul suturii fronto-parietale: cele doua axe ale coarnelor au fost tăiate cam la trei cm de bază (s-a folosit probabil tocul cornos al acestora). Craniul aparţine unei femele şi s-a putut măsura doar distanţa interorbitală = 100 mm. şi lărgimea intercornulară = 32 mm. De la ovine s-au găsit doar fragmente osoase ale centurilor şi membrelor; resturi ale maxilarelor cu dinţi cât şi ale vertebrelor şi coastelor nu au putut fi atribuite unui gen sau altuia, neexistând caracteristici morfologice de departajare, ele fiind folosite doar la stabilirea vârstelor de sacrificare. S-a constatat că se sacrificau chiar şi indivizi tineri dar mai cu seamă adulţi şi maturi, cam până la vârsta de 5 ani. Deci şi ovicaprinele erau ţinute mai ales pentru scopuri utilitare (lapte, lână) şi doar ulterior sacrificate, cantitatea de carne furnizată de ele fiind totuşi infimă, dat fiind faptul arătat anterior.
Porcinele (Sus domesticus) s-ar situa scriptic după ovicaprine, dar ca volum un porc ar face cam cât trei cornute mici astfel încât ca producătoare de carne dar şi de grăsime, acestea întrec evident ovicaprinele. Se ştie că porcinele sunt monovalente, ele fiind folosite doar în alimentaţie şi poate, în subsidiar, grăsimea să fie întrebuinţată şi în alte scopuri. De altfel sacrificarea lor avea loc aproape întotdeauna sub vârsta de doi ani şi de aceea nu s-au putut face măsurători pe resturile lor osoase. Din punct de vedere morfologic porcinele erau în general de talie mică, cu caractere de evidentă primitivitate; ele s-au putut astfel departaja uşor de mistreţ, strămoşul lor sălbatic.
Urmează calul, luat în sensul său larg (Equus caballus) cu puţine resturi. Cu excepţia unui dinte jugal, neieşit încă din alveolă, aparţinând deci unui individ tânăr, s-au găsit doar resturi ale extremităţilor membrelor. El reprezintă o specie polivalentă dar nu putem preciza dacă era folosit şi în alimentaţie; se pare după resturile găsite că nu i se întrebuinţa carnea ca aliment, cu atât mai mult cu cât populaţia umană era de acum fie creştinată fie pe cale de a se creştina (ştiut fiind că Biblia considera carnea de cal ca fiind oarecum spurcată). Biometric s-a putut stabili talia a doi indivizi ai acestei specii şi se constată că ei aveau înălţimea la greabăn apropiată de 1,40 m. fără a li se putea preciza sexul. Aceştia erau folosiţi pentru călărie, dar probabil şi în alte scopuri, (ca animal de povară, cărăuşie sau la munci agricole).
Un metatars fragmentar de equid având lărgimea epifizei superioare de doar 38 mm, l-am considerat a proveni de la un măgar (Asinus domesticus) întrucât este imposibil ca în Dobrogea acelor timpuri să fi existat cai pitici (poney). Asinul este o specie de provenienţă sudică, respectiv mediteraneană şi a fost adus în Dobrogea încă de pe vremea întemeierii coloniilor greceşti ce s-au stabilit la ţărmul Pontului Euxin la începutul La Tène-ului sau chiar mai devreme. Bun la toate, măgarul este socotit astăzi calul săracului, dar în antichitate nu purta deloc acest blam.
Ca ultimă specie domestică considerăm câinele (Canis familiaris ) de la care s-au găsit două resturi, ambele fiind fragmente ale osului humerus aparţinând la doi indivizi diferiţi. La unul de talie ceva mai mare s-a putut măsura lărgimea epifizei inferioare a osului care este de 32 mm.
Urmează acum să prezentăm cele trei specii de mamifere sălbatice: mistreţul, cerbul şi bourul, acesta din urmă actualmente stins ca specie.
Mistreţul (Sus scrofa) are cinci resturi, toate măsurabile aparţinând unor segmente osoase foarte diferite şi provenind de la trei indivizi. Pentru unul, probabil o femelă, putându-se calcula şi înălţimea la greabăn. Se ştie că astăzi mistreţul este rar în Dobrogea, găsindu-se mai ales în pădurile de foioase din nordul şi sudul provinciei dar uneori şi în pădurile din lunca Dunării, sistemul forestier fiind biotopul său preferat
Cerbul (Cervus elaphus) prezintă resturi mai abundente provenind de asemenea de la mai toate segmentele osoase ale unui schelet; am socotit că ele ar proveni de la patru indivizi diferiţi, poate trei masculi şi o femelă. S-a găsit şi un mic fragment de corn cu urme de arsură, arătând că materialul provenit de la coarne s-a folosit; de altfel mai multe resturi osoase de la diverse specii poartă urme de arsură. S-a găsit şi un fragment de radius care a fost „şlefuit”. Cerbul este actualmente la noi, o specie ce se prezintă ca un element tipic pentru pădurile de foioase de altitudine înaltă, încât i se adaugă şi adjectivul de „carpatin”. El era însă de-a lungul mileniului I, un element comun pentru mediul silvestru din Dobrogea.
Ultima specie sălbatică, care probabil se găseşte în materialul nostru este bourul (Bos primigenius). El ar putea fi reprezentat doar printr-o porţiune distală de coastă de o lăţime apreciabilă: 57 mm. ce arată că respectivul fragment nu ar aparţine lui Bos taurus. Menţionăm că resturi de bour au fost găsite şi în alte situri aparţinând mileniului I, din Dobrogea.
Este posibil că vânătorii prezervau tineretul speciilor sălbatice.
Luând în consideraţie toate cele arătate mai sus putem creiona care erau ocupaţiile cele mai importante pentru locuitorii sitului respectiv. Din păcate nu putem să spunem mai nimic referitor la agricultură, ocupaţie nelipsită pentru oricare sit preistoric sau protoistoric. Putem doar arăta că prezenţa la taurine a castraţilor ar fi oarecum probatorie că aceasta exista, dată şi de faptul că ea era cu totul necesară pentru asigurarea necesităţilor de hrană de natură vegetală.
Având în vedere economia animalieră ca atare, putem însă preciza destul de bine că ocupaţia de bază a locuitorilor aşezării era creşterea animalelor domestice, ce este posibil să fi fost chiar mai importantă în sine decât agricultura. Aşa cum am văzut, taurinele erau acelea care asigurau prin sacrificare cea mai mare parte a necesităţilor de carne (proteine animale) a locuitorilor sitului, adăugându-se proteinele şi grăsimile din lapte, luate direct sau prin prelucrarea acestuia. Porcinele aduceau şi ele tot prin sacrificare o cotă parte a necesităţilor de carne, concomitent cu grăsimea caracteristică pentru respectiva specie. Ovicaprinele dădeau însă o cantitate mult mai mică de carne aproape insignifiantă în raport cu speciile de mai sus. Calul aşa cum am arătat probabil că nu era folosit în alimentaţie, iar evident carnea de câine nu era deloc întrebuinţată (de altfel prin frecvenţă dar şi prin mărimea sa aproape că nu ar conta, chiar dacă ar fi fost comestibil).
Pe lângă creşterea animalelor un loc bine conturat îl avea pentru economia sitului şi vânătoarea. Toate cele trei specii sunt artiodactile de talie medie, mare, sau chiar foarte mare (bourul). Cota de carne furnizată prin vânătoare era destul de bine conturată şi cântărea destul de mult în asigurarea proteinelor animale, întrecând astfel evident porcinele şi ovicaprinele luate împreună. Procentul încă înalt al vânătorii este legat şi de faptul că ambientul respective era propice pentru o densitate relativ mare a sălbăticiunilor aşa zise „de pădure”.
Speciile polivalente (taurinele, ovicaprinele, calul şi asinul) aveau însă şi un statut aparte, căci contribuiau, pe lângă faptul că dădeau carnea şi chiar laptele lor, ocupau goluri economice de prim ordin şi prin alte folosinţe ale acestora, aşa cum am arătat şi cum se ştie de altfel. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că absolut toate speciile prin sacrificare, doborâre, dar de obicei chiar şi prin moarte naturală, mai adăugau şi alte beneficii mai ales pentru economia unor societăţi mai puţin evoluate decât suntem noi astăzi (însă chiar şi azi pentru începutul mileniului III). Se foloseau pielea, părul, lâna, cornul, dinţii, oasele, oasele ca atare, pentru executarea de diverse obiecte, unelte şi accesorii ale acestora, chiar unele de podoabă, îmbrăcăminte şi încălţăminte. De asemenea, erau valorificate unele organe moi (din păcate putrescibile, nelăsând urme) ca intestine, vezica urinară, ligamente, sânge ş.a.
Menţionăm însă că nu am sesizat folosirea animalelor care s-au găsit în sit pentru alte scopuri decât cele strict economice, înţelegând scopuri cu caractere mai cu seamă cultice; poate faptul că în sec. IV-VI populaţia era creştină sau se creştina, unele obiceiuri păgâne să fi devenit, sub acest aspect, desuete.
Nu mai este cazul să vorbim despre ambientul de atunci. El nu s-a modificat pe parcurs, în principiu; marele fluviu şi lunca sa, şi azi bine împădurită, şi cu caractere specifice, influenţa curent economia populaţiei umane din sit.


Résumé:
On étudie un lot non pas très abondant de restes fauniques résultés des fouilles entreprissent dans le site mentionné. On constate que, parmi les restes matériaux, on a trouve des fragments de poissons, d’oiseaux et de mammifères, mais pas des coquilles de mollusques. Les poissons sont dans une petite quantité, représentés par des restes d’individus de dimensions communes, mais aussi par d’autres de très grandes dimensions. Il y a seulement trois restes d’oiseaux, parmi lesquels la poule. Les mammifères sont bien représentes, les matériaux provenant de sept espèces domestiques: les taurines, les ovines, les caprines, les porcins, le cheval, l’âne et le chien et de trois espèces sauvages: le sangliers le cerf et, probablement, l’aurochs. Pour chaque espèce on a fait un étude morphoscopique et biométrique.
L’élevage des animaux domestiques peut être considéré la principale occupation, mais la chasse encore avait une importance bien précisé, peut-être parce que le site se trouve auprès du Danube au bord duquel se trouvaient des grandes forêts.

Ameliorarea rasială a animalelor domestice evaluată prin specia taurine (bos taurus ), făcută de către romani, după venirea lor în antichitate, în actuala Dobroge
Sergiu Haimovici
Se ştie că domesticirea multor specii de animale, printre care şi cea a bovinelor, a fost executată în prima parte a holocenului, probabil în zona Semilunei roditoare. Prin mişcările unor populaţii umane, la începutul neoliticului, specia sus citată, de acum domesticită a ajuns şi în regiunea Dobrogea, cam la paralela 45° şi meridianul 28°, zona în care mai exista atunci, oarecum abundent, chiar şi strămoşul acesteia - Bos primigenius (bourul). Intre neolitic şi La Tène, talia lui Bos taurus, exprimată prin înălţimea la greabăn, printr-un proces descrescendo a coborât mereu (mai accelerat în Bronz şi Hallstatt); astfel, geto-dacii dar şi sciţii aveau indivizii acestei specii destul de mărunţi şi cu dimorfism sexual puţin perceptibil1. În prima decadă a mileniului I p.Chr, acvilele imperiale romane s-au întins şi asupra Dobrogei, aducând cu ele o civilizaţie mai înaintată şi mai prosperă, printre altele şi animale ameliorate.
Este cunoscut faptul că fenomenul denumit ameliorare rasială, sens strict, a apărut foarte târziu în Europa (poate cu excepţia calului), mai intâi oarecum empiric, mai ales in Anglia, Olanda şi chiar Danemarca, cam prin sec. XVII şi XVIII şi abia mai târziu, în sec. XIX, s-au pus într-adevar bazele ştiinţifice ale acesteia, încât la începutul celei de-a şasea decadă a sec., Darwin a putut - considerând şi date rezultate din ameliorare - să publice bine cunoscuta sa carte, ce stă la bazele evoluţionismului lumii vii.
Trebuie însă să constatăm că, încă din antichitate, probleme de ameliorare rasială şi chiar executarea ei concretă, au fost folosite pe deplin mai ales de către romani, cu toate că această ştiinţa nu a fost cu totui circumscrisă şi recunoscută. Astfel Epicarnus din Grecia Mare (născut în 540 a.Chr) a scris un fel de manual cu privire la medicina veterinară şi igiena animalelor de ferma. Herodot, Xenofon, Aristotel studiază şi ei unele reguli raţionale de creştere a animalelor; excelează însă romanii cu unii scriitori ca Vergilius, dar mai ales cu aşa zişii agronomi ca Porcius Cato (cel Bătrân), Columella şi Varro (116-27 a.Chr.), ce aduc prin scrierile lor date de apreciat cu privire la creşterea şi ameliorarea animalelor.
Este meritul arheozoologiei, prin studiul ei privind resturile animaliere descoperite de către arheologi, să evidenţieze foarte concret faptul că romanii au reuşit să facă o bună ameliorare a animalelor domestice (în ceea ce priveşte acum Bos taurus) şi că prin ei, acolo unde s-a instituit tipul de viaţă romană, această ameliorare a reuşit prin două căi: direct, aducând indivizi gata amelioraţi, sau oarecum indirect, importând din Italia masculi (tauri) de prăsila, ce au putut, în timp, să schimbe în bine caracteristicile bovinelor din diferitele provincii ale imperiului. Pentru Europa Occidentală şi în partea ei centrală (în acea zona unde Roma republicană şi apoi imperială şi-a întins acvilele sale şi a romanizat autohtonii), o sinteză făcută de Audoin Rouzeau este cu totul definitorie2. Pe teritoriul României acest lucru a fost bine arătat deocamdată pe un studiu asupra unui material arheozoologic din aşezarea de la Stolniceni – Vâlcea3.
Noi ne referim în această lucrare doar la specia Bos taurus, întrucât există două cauze care au făcut posibilă mai uşor evidenţierea unei ameliorări a respectivei specii în Dobrogea, în perioada romanica clasică, din sec. I-III p.Chr, dar ca urme ale acesteia, bine definite şi pe material arheozoologic din epoca romană târzie, sec. IV-VI p.Chr. Mai întâi datorită faptului că în respectivele situri, Bos taurus este cel mai bine reprezentat, având frecvenţa cea mai înaltă, printre mamiferele domestice găsite în material arheozoologic (ca de altfel în cele mai multe aşezări cercetate în România din cadrul culturilor şi epocilor preistorice şi istorice), iar pe de alta parte pentru ca specia este de talie mare şi astfel, atât liniar, dar şi ca volum (masa) o creştere oarecare prin ameliorare se poate pune mai uşor în evidenţă, alungindu-se şi îngroşându-se aproape toate segmentele osoase ale unui individ, fapt ce poate fi constatat atât morfoscopic cât şi biometric. Trebuie să mai amintim că o creştere liniară ce se măsoară în n1, dar volumul căruia aceasta ii corespunde se măreşte la n3, încât individul creşte foarte mult în greutate, dând o masă de ,,carne”, care se exprimă pe de o parte, prin sacrificare, în material de tip alimentar, dar totodată, pe de altă parte, în timpul vieţii, ca putere de „motor” animal pentru varii necesităţi umane. Menţionăm că bovinele sunt (prin sexul femel) şi producătoare de lapte, dar materialul osteologic nu poate aduce date directe cu privire şi la mărirea cantităţii de lapte per capita prin ameliorare; totuşi este logic ca şi acest fenomen să aibă loc.
Având în vedere cele specificate mai sus, vom trece acum să exemplificăm pe material osos din şapte situri dobrogene, şase aşezări şi o necropolă, în mod concret prin măsurători (exprimate toate în mm), că au existat în cadrul materialelor arheozoologice şi resturi osoase de Bos taurus, ce au aparţinut unor indivizi asupra cărora s-a executat o ameliorare rasială (aşa cum am arătat, direct sau indirect).
În cadrul tabelelor cu măsurători, ne vom referi la resturile osoase ce au atins maximum variaţiei, sau sunt aproape de aceasta, de la diverse segmente osoase, maximum care apare de altfel foarte înalt, fiind chiar aproape de minimum variaţiei pentru aceleaşi segmente osoase ale bourului (Bos primigenius), strămoşul bovinelor domestice (Bos taurus) şi care era evident mai mare şi mai masiv chiar decât rasele actuale de bovine ameliorate pe criterii cu totul ştiinţifice.
1. Aşezarea de la Teliţa Amza, sec. II-III4
2. Aşezarea de la Teliţa Amza, sec. IV5
3. Aşezarea de la Dinogeţia (Garvăn), sec. IV6. Autorul arată mai mult în text decât scriptic că existau pe lângă resturi osoase de talie mică şi gracilă şi altele provenite de la indivizi mari şi masivi, amelioraţi.
4. Aşezarea de la Histria, nivel de sec. VI7
5. Aşezarea de la Halmirys (Murighiol), sec.VI8
6. Aşezarea de la Capidava, sec. VI9
7. Necropola de la Histria sector Basilica, sec III-VII10
Mormintele din necropolă au avut depuse ca ofrandă şi porţiuni de la indivizi de taurine sau bovine ( Bos taurus ), ce au fost deshumate sub formă de resturi osoase, unele dintre ele putând fi măsurate. Se constată de către autoare că „resturile bovinelor se dovedesc a fi animale robuste”. Cunoscând lungimea unor oase întregi, s-au calculat acum, de către noi, taliile unor indivizi.
Se constată deci, în toate siturile, existenţa unor indivizi de talie înaltă iar unii dintre ei sunt chiar masivi.
Menţionăm, de asemenea, că Alexandra Bolomey a fost prima, în zona noastră, care a emis ipoteza că ar fi existat în sec. respective şi indivizi amelioraţi aduşi de către romani.
Trebuie deci să conchidem că romanii au venit în Dobrogea de atunci, fie cu indivizi deja amelioraţi, fie doar cu tauri de prăsilă, de talie mare. Totodată este insă evident că pe lângă aceste bovine (Bos taurus) ameliorate rasial se găseau şi indivizi ai respectivei specii de tip neameliorat, ce aparţineau autohtonilor, de talie mai joasă şi desigur cu o productivitate mai scăzută sub toate aspectele. Cu cât ne apropiem de mileniul al doilea, aceste bovine de tip ameliorat sunt din ce in ce mai puţine ca frecvenţă, ele dispărând cu totul, încă înainte ca bizantinii, la trecerea dintre milenii, să reocupe provincia Dobrogea.


Note:
1. S. Haimovici, Creşterea animalelor la Geto-Daci (sec. IV. i.e.n. - sec I. e.n.) din Moldova şi Muntenia, Thraco-Dacica 8, 1987, p. 144-153.
2. Françoise Audoin Rozeau, La taille du boeuf domestique en Europe de I'antiquite aux temps moderne, Fiches d'osteologie animale pour l'archeologie serie B: Mammiferes, 2, APDCA, Juan - les - Pines, 1987, p. 9-40.
3. Şt. M.Udrescu, Aşezarea civilă romană de la Stolniceni; unele date despre influenţa romană asupra creşterii animalelor în Dacia. Studiu arheozoologic, RMM 9-10, 1979, p. 104-108.
4. S. Haimovici, Studiul arheozoologic al ''resturilor din două nivele aparţinând sec. II-IIl şi IV p.Chr. în situl autohton de la Teliţa Amza (nordul Dobrogei), Peuce 14, 2003, p. 487-510.
5. Ibidem.
6. S. Haimovici, Studiul arheozoologic al resturilor de la Dinogeţia (Garvăn) aparţinând epocii romane târzii, Peuce 10, 1991, p. 357.
7. S. Haimovici, in print, Studiul arheozoologic al unor resturi faunistice descoperite în nivelul aparţinând sec.VI p.Chr. al cetăţii Histria.
8. S. Haimovici, in print, Studiul materialului arheozoologic provenind din situl bizantin (sec VI-lea) de la cetatea Halmyris (Murighiol).
9. S. Haimovici, L. Cărpuş, C. Cărpuş, in print, Studiul arheozoologic al unui lot de faună provenit din situl bizantin de la Capidava, sec. IV-VI p. Chr.
10. Alexandra Bolomey, Materiale paleofaunistice de la Histria, SCA 2, 2, 1965, p. 179-189.

Résumé:
Dans l’Europe antique, ceux qui ont effectué pour la première fois une amélioration raciale des espèces de mamiferes domestiques ont été les romains. Ce fait a été mis en relief surtout pour les provinces de l’ouest et du Centre de l’Europe. Sur la base de certains restes archéozoologiques appartenant à sept sites de Dobrodja, datés entre le II-ème et le VI-ème siècles a.Chr., on a pu établir sans doute que le phénomène de l’amélioration raciale a eu lieu aussi sur le territoire contemporain de la Roumanie. Il a été établi pour l’espèce Bos taurus, qui a, parmi les animaux domestiques, la taille la plus haute. On a pu, donc, mettre en évidence ce fait par des mensurations, sur les restes de leurs squelettes.