Consideraţii generale asupra statuetelor antropomorfe de bronz din Dacia  

În decursul vremii bronzurile romane din Dacia au fost analizate mai ales din punctul de vedere al iconografiei şi funcţionalităţii. Credem că este momentul să fie privite şi printr-o altă prismă, începând cu verificarea autenticităţii lor [1] , continuând cu o mai corectă încadrare tipologică şi încercând o datare mai strânsă decât secolele II-III, cum s-a făcut până acum în majoritatea cazurilor.

  Prima dificultate cu care se confruntă cercetătorii statuetelor de bronz romane din Dacia este aceea că la foarte puţine dintre ele se cunosc condiţiile de descoperire şi că până acum nu este atestat în mod cert vreun lararium sau complex închis cu statuete de bronz. Acest fapt face ca autenticitatea unor piese aflate în patrimoniul muzeelor din ţara noastră, cu loc de descoperire necunoscut sau incert, provenind din comerţul de antichităţi, să fie pusă sub semnul întrebării. Este cazul, de pildă, al statuetelor înfăţşându-l pe Hercules de tip italic, provenite, probabil, din Italia, dar foarte posibil, nu din antichitate, ci din secolul trecut. O altă dificultate de neînvins este aceea că multe statuete descoperite în Dacia nu se mai găsesc în muzeele noastre [2] .  

În lucrarea de faţă s-au îndreptat erori de interpretare iconografică, deoarece, chiar dacă din acest punct de vedere publicarea primară a fost, în general, exactă, o serie de amănunte permit o interpretare iconografică mai nuanţată şi, implicit, o încadrare tipologică mai exactă. Astfel, s-au putut recunoaşte variante ale lui Mercurius în ipostaza de Pantheus sau Thot, s-a putut emite ipoteza că o statuetă din Muzeul din Cluj, provenind din castrul de la Ilişua, nu-l reprezintă pe Bacchus, cum s-a afirmat într-o monografie dedicată zeului [3] , ci pe Libera sau o menadă, aşa cum s-a spus iniţial. Examinarea atentă a pieselor a permis găsirea de analogii apropiate şi a permis în anumite cazuri nu numai atribuirea lor unor ateliere sau meşteri veniţi din diferite părţi ale imperiului, ci şi o cronologie mai precisă.

  Repertoriul iconografic al statuetelor de bronz din Dacia corespunde caracterului eterogen al colonizării, colonişti aduşi “ex toto orbe Romano” după cum se exprimă Eutropius (VIII 6.2.), varietăţii credinţelor din lumea romană în sec. II şi III p. Chr. şi diversităţii de etnie a militarilor cantonaţi în Dacia [4] . Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că imaginile în bronz corespund nu numai cultelor oficiale, ci mai ales credinţelor individuale, de unde frecvenţa reprezentărilor lui Venus sau ale lui Mercurius. Apoi, în această epocă, vechile divinităţi italice au fost ca şi uitate, fiind preferate altele noi sau unele divinităţi sincretiste. Sunt rare zeităţile de origine celtică adorate prin interpretatio Romana, iar în Dacia nu poate fi vorba despre vreuna legată de culte vechi autohtone, poate cu excepţia eroului-cavaler, numai că acesta apare, eventual, o singură dată în rândul statuetelor de bronz, (nr.140) şi, frecvent, pe reliefuri votive [5] .

  Gama de reprezentări din Dacia se aseamănă din punctul de vedere al iconografiei şi tipologiei cu cea din Italia, alte provincii occidentale şi centrale ale imperiului (Gallia, Germania, Raetia, Noricum) sau învecinate cu Dacia (cele două Moesii, Pannonia). Ar fi de evidenţiat diversitatea reprezentărilor, de la zeităţi greco-romane la zeităţi egiptene şi orientale, de la personaje mitologice la oameni. În Dacia sunt reprezentate în bronz următoarele divinităţi şi personaje mitologice: Jupiter, Mars, Apollo, Mercurius, Bacchus, Pan, Silvanus, Satir, Priap, Amor, Hercules, Lares, Genius Populi Romani?, Genius, Minerva, Diana, Venus, Fortuna, Abundantia, Victora, Libera?, Jupiter Dolichenus, Serapis, Men, Osiris. Lipsesc reprezentările lui Neptunus, Vulcanus, Sucellus, Epona şi, lipsesc, de asemenea, figurile groteşti [6] .

  Repertoriul bronzurilor din Dacia nu corespunde decât în parte cu acela al reliefurilor votive sau al statuariei din piatră, dominate de reprezentări ale unor divinităţi neromane ca origine cum sunt: Mithras, cavalerul trac sau cavalerii danubieni [7] . Există zeităţi reprezentate în piatră, ca Pluto şi Proserpina sau Hecate, dar care nu sunt reprezentate şi în bronz. În schimb, imaginile lui Mercurius şi Venus, cel mai frecvent întâlnite printre bronzuri, sunt rar reprezentate în piatră [8] . Doar reprezentările în bronz ale Dianei par să corespundă numeric şi iconografic cu cele din piatră [9] .

  Repertoriul bronzurilor nu este în concordanţă nici cu cel al teracotelor, incomparabil mai sărac şi unde predomină imaginea lui Venus şi a unei perechi stând pe tron, fie un bărbat şi o femeie, fie două femei [10] . Reprezentările din lut ars ale lui Venus, de obicei seminudă şi făcând gestul pudorii, se aseamănă cu cele din bronz şi nu este exclus să fi avut o sursă de inspiraţie comună.

  Statuetele de bronz din Dacia provin din oraşe, castre sau aşezări rurale. Ca şi în alte provincii ale imperiului roman şi în Dacia statuetele de bronz trebuie să fi fost depuse în temple şi locuri de cult, în lararii domestice sau camere cu destinaţii diverse, ca piese, în primul rând de cult, dar în unele cazuri, şi ca piese cu rol decorativ [11] . Până acum în Dacia nu s-a descoperit nici un lararium [12] , fapt datorat cu certitudine lacunei în cercetare. Oraşele romane, cu cartierele de locuit, nu sunt investigate arheologic decât în mult prea mică măsură. Lipsesc, adeseori, observaţiile asupra contextului arheologic în care au fost descoperite statuetele, de cele mai multe ori găsite întâmplător, aşa încât este cvasi imposibil de stabilit dacă au fost cumva lararii, mici depozite ale vreunui meşter bronzier, care strângea deşeuri de bronz pentru a le refolosi sau piese puse la adăpost temporar într-un anume loc [13] . Aşa cum am arătat, în Dacia trebuie să fi existat lararii domestice, tot aşa cum trebuie să fi existat şi statuete depuse în locurile de cult, numai că în număr mai mic decât în Italia şi provinciile occidentale ale imperiului şi probabil eterogene din punctul de vedere al componenţei, respectiv piese din piatră sau teracotă alături de cele din bronz [14] .

  Problemele tehnicii de confecţionare, cele ale seriilor şi, implicit, ale atelierelor în care au fost turnate statuetele de bronz, au fost lămurite din punctul nostru de vedere de A. Kaufmann-Heinimann după autopsierea unei cantităţi uriaşe de piese şi după o îndelungată, profundă şi atentă cercetare a lor. Ea face constatări la care aderăm total: toate statuetele erau turnate în tehnica cerii pierdute prin modelare directă sau indirectă, respectiv prin folosirea de tipare pentru diferitele părţi ale piesei (Hilfsnegative); modelele de bronz puteau fi oriunde şi oricând copiate în ceară, servind la rândul lor ca “prototipuri”. Statuetele puteau fi duse cu uşurinţă la mare distanţă de locul confecţionării lor şi acolo să devină puncte de pornire pentru altele, de aici derivând şi dificultatea circumscrierii şi localizării unor ateliere, care trebuie să fi fost mici şi mijlocii [15] . Un amănunt interesant în privinţa tehnicii de confecţionare al bronzurilor îl oferă statueta de mărime mijlocie a lui Apollo de la Romula (nr.14) unde se observă clar că draperia a fost lucrată separat.

  În ceea ce priveşte dimensiunile, cele mai multe statuete sunt mici. În rândul bronzurilor mijlocii pot fi incluse doar statuetele lui Apollo (nr.14 şi 15).

  În Dacia nu sunt atestate până acum ateliere unde se confecţionau exclusiv statuete. Acestea erau aduse din alte provincii, turnate pe loc de meşteri ambulanţi sau fabricate în ateliere specializate pentru alte categorii de obiecte.

  Cercetătorii bronzurilor romane au încercat în repetate rânduri definirea şi stabilirea locului unor ateliere care au funcţionat în imperiu. Astfel, R.Fleischer [16] constată o producţie de bronzuri în Italia centrală la sfârşitul republicii şi începutul sec. I p. Chr., care exportau produsele prin intermediul oraşului Aquileia, apoi în Italia de nord, sudul şi centrul Galliei, pe Rhin şi, eventual, în Noricum şi Pannonia, fiind vorba despre ateliere mici, iar la Carnuntum putându-se vorbi despre o producţie locală mai târziu decât în Gallia şi Germania, doar la sfârşitul sec. II. Pe baza unor greşeli de turnare, rebuturi, piese neterminate sau cu trăsături tipice artei provinciale el menţionează ateliere la Avenches, Strasbourg, Brigetio, în sudul Pannoniei şi nordul Italiei [17] . Tot R.Fleischer [18] orientându-se după stilul comun mai multor statuete, dovedeşte existenţa unui atelier raetic care a funcţionat în a doua jumătate a sec.II sau prima jumătate a sec.III, localizat la Regensburg sau între Augsburg şi Enns, dar care nu şi-a exportat produsele prea departe. La rândul său L.Beschi [19] vorbeşte despre ateliere la Brescia, Este, Aquileia, Concordia, Industria, Treviso, Aosta şi constată în zona venetă fidelitate faţă de tradiţiile paleovenete, deschidere pentru importuri şi influenţe greco-orientale, în Emilia – legături cu Italia centrală, iar în Lombardia, Piemont, Liguria – afinităţi cu lumea greco-romană şi preferinţe pentru produsele de tradiţie elenistică. Dat fiind numărul mare de piese descoperite, problema atelierelor din Gallia a stat în atenţia cercetătorilor şi în primul rând a lui S.Boucher, care crede că în văile râurilor Rhône şi Saône existau ateliere de la sfârşitul sec.I sau cel puţin de la începutul sec.II p.Chr., că regiunea centru-est a Galliei a jucat din acest moment rolul de intermediar între Italia şi lumea gallică [20] , că în anumite cazuri se constată o influenţă directă a Greciei asupra atelierelor din Gallia [21] . La Milano s-au descoperit 8 figurine lucrate de aceeaşi mână, deşeuri metalurgice, obiecte brute turnate, creuzete şi o râşniţă de piatră [22] , iar la Strasbourg s-au descoperit deşeuri de turnare, o lupă de metal, o statuetă ratată la turnare, la Königshoffen, într-un vicus, s-au descoperit urmele unui atelier într-un cartier meşteşugăresc, la Hortburg, lângă Colmar, un centru artizanal, la Brumath, într-un ansamblu, s-au descoperit creuzete, fragmente de tipare din lut, deşeuri de bronz asociate unui depozit de statuete şi plăci votive din argint, un lot de obiecte destinate retopirii [23] . În Germania sunt atestate ateliere la Aventicum [24] , Augusta Raurica [25] şi Colonia Agrippina, un atelier care a funcţionat în a doua jumătate a sec.II p. Chr. [26] . O serie de ateliere sunt atestate şi în Noricum, la Lauriacum [27] , în Pannonia la Carnuntum [28] , Mursa, Siscia şi Sirmium unde s-au găsit obiecte neterminate, turnate greşit, fragmente de mari dimensiuni [29] . De asemenea, se pare că a funcţionat un atelier şi în nordul Macedoniei la Stobi [30] sau în Moesia la Novae [31] , ca şi pe coasta dalmată [32] .

  Puţine dintre statuetele descoperite în Dacia pot fi atribuite unor ateliere sau unor meşteri ambulanţi veniţi din zonele respective. Din Italia centrală provin, probabil, Jupiter de la Potaissa (nr.1), Mars de la Potaissa (nr.9), Apollo de la Apulum (nr.15), Mercurius de la Romula (nr.23), larul de la Sucidava (nr.68), larul de la Deva (nr.73), din nordul Italiei: Apollo de la Gherla (nr.12), Mercurius-Thot de la Sucidava (nr.33), Venus de la Apulum (nr.106); larul de la Orlea (nr.70), larul de la Micia (nr.72) [33] iar din Gallia: Mars de la Porolissum (nr.7); Mercurius de la Napoca (nr.16); Mercurius din Transilvania, cu loc de descoperire neprecizat (nr.36) şi Mercurius Pantheus de la Ilişua (nr.38). Din Orient pare să provină o singură piesă – Venus de la Potaissa (nr.96), iar dintr-un atelier alexandrin, eventual, Eros pugilist (nr.63) [34] .

  Cele mai evidente legături ale Daciei sunt cu Moesia Superior. Venus (nr.116) pare să provină din acelaşi atelier cu o piesă de la Singidunum, Venus (nr.120) din acelaşi atelier cu una de pe limesul Moesiei Superior, iar Hercules (nr.64) pare să fi fost turnat în acelaşi tipar cu unul de la Ratiaria. Cele mai multe piese trebuie să fi fost lucrate pe loc. Numărul mare de statuete descoperite la Drobeta ar putea să indice existenţa unui atelier, dar trebuie ţinut seamă şi de faptul că în oraşul situat pe Dunăre se făcea un comerţ intens, probabil şi cu piese de bronz. Un număr mare de statuete provine şi de la Romula. Ciudat este cazul celor două oraşe de la Apulum, unde numărul de statuete este nesemnificativ. Singura explicaţie valabilă ar fi că multe dintre ele au dispărut în secolul trecut în comerţul de antichităţi. Trăsăturile stilistice comune mai multor piese nu sunt concludente şi nu permit includerea lor în serii [35] . Este neîndoielnic că, deşi lucrate în tehnica cerii pierdute, pentru confecţionarea statuetelor se foloseau şi tipare bivalve [36] , altminteri nu s-ar putea explica asemănarea frapantă dintre Hercules de la Romula (nr.64) şi Hercules de la Ratiaria, a Minervei de la Porolissum (nr.80) şi a Minervei de la Oderzzo sau a lui Venus de la Potaissa (nr.100) şi o Venus de la Este. Dacă au existat ateliere în Dacia, şi cercetările viitoare vor confirma sau infirma ipoteza, ele trebuie să fi funcţionat în a doua jumătate a sec.II şi primele decenii ale sec.III. Pe baza unor trăsături stilistice comune mai multor statuete se poate opina existenţa unor ateliere la Romula şi la Potaissa. Ar fi de remarcat două tendinţe: la siluetele feminine taliile prelungi, şoldurile puţin proeminente ca la Venus de la Gherla (nr.102) sau Venus de la Potaissa (nr.96) şi formele greoaie ale corpurilor masculine, cu mâinile excesiv de mari, ca ale satirului de la Porolissum (nr.45). Oare să anunţe şi unele dintre statuetele de bronz trăsăturile artistice ale antichităţii târzii?

  Din punctul de vedere al stilului şi execuţiei se detaşează câteva statuete deosebit de reuşite cum sunt: Jupiter de la Potaissa (nr.1); Mars de la Potaissa (nr.9); Apollo de la Apulum (nr.15) sau Venus de la Potaissa (nr.96). Interesante din punctul de vedere al iconografiei sunt statuetele Dianei în armură (nr.84) şi a dadophorului (nr.134), cu spatele plat, putând să fi făcut parte dintr-un zodiac mithriac, precum cel de la Angleur [37] .

  Încadrarea cronologică a statuetelor rămâne o problemă dificilă [38] . Pentru o datare cât de cât corectă este necesară coroborarea tuturor datelor posibile, de la condiţiile descoperirii, la analiza stilului, de la coafură la analogiile datate. Astfel, au putut să fie datate în a doua jumătate a sec.I p. Chr.: Jupiter de la Potaissa (nr.1), larul de la Sucidava (nr.68), larul din Transilvania (nr.69), larul-copil de la Deva (nr.73); în epoca lui Augustus: Apollo (nr.15); la sfârşitul sec.I-începutul sec.II: Mercurius de la Romula (nr.23), Mercurius de la Sarmizegetusa Regia (nr.35), Mercurius, cu loc neprecizat din Transilvania (nr.36), Amor de la Micia (nr.63); în epoca lui Traian: Venus de la Apulum (nr.90); în epoca lui Hadrian: Minerva de la Ohaba (nr.79); în epoca Traian-Hadrian: Mars de la Potaissa (nr.9); în prima jumătate a sec.II: Mercurius de la Drobeta (nr.22), Mercurius-Thot de la Drobeta (nr.32), larul de la Micia (72); în epoca antoniniană: Jupiter de la Drobeta (nr.2), Silvanus (nr.46), Hercules de la Romula (nr.66), Fortuna de la Romula (nr.121), în epoca severilor: Mercurius de la Ulpia Traiana (nr.27), Bacchus de la Drobeta (nr.40), Pan de la Gârla Mare (nr.42), satirul de la Gherla (nr.44), Venus de la Hinova (nr.95), Venus de la Gherla (nr.103), Venus de la Potaissa (nr.110), iar din sec.III: satirul de la Porolissum (nr.45), dadoforul de la Drobeta (nr.134).

  Poate mai bine decât alte creaţii artistice statuetele de bronz exprimă credinţele, gusturile, aspiraţiile individuale şi chiar legăturile comerciale [39] . La bronzurile din Dacia, ca şi la cele din provinciile învecinate, este evident faptul că nu imită opere ale artei majore [40] , ci că unele dintre ele, cele mai izbutite stilistic, păstrează o vagă influenţă a acestora, care le-au servit drept sursă de inspiraţie [41] . Statuetele de bronz sunt în majoritatea lor piese eclectice [42] . Calea spre găsirea arhetipurilor este sinuoasă şi nu există nici o şansă ca pe baza statuetelor de bronz să se poată descoperi opere dispărute ale artei majore. Bronzierii neîncorsetaţi de canoane au dat de cele mai multe ori frâu liber imaginaţiei şi au lucrat pe măsura talentului şi priceperii fiecăruia. Statuetele de bronz descoperite la nordul Dunării pot oferi un interesant material de comparaţie, dat fiind faptul că Dacia a fost provincie romană doar două secole. Ca şi alte creaţii ale artei romane şi statuetele de bronz vorbesc despre legăturile cultural-artistice cu nordul Italiei, provinciile învecinate şi cele occidentale ale imperiului şi fac dovada uniformităţii în diversitate a civilizaţiei romane.