cimec

Cepoi, Ion

Dl. TEATRU et comp.
(Interviuri cu Marian Negrescu)
Ion Cepoi, Dl. TEATRU et comp. (Interviuri cu Marian Negrescu)
Ion Cepoi, Dl. TEATRU et comp. (Interviuri cu Marian Negrescu)
 
Legături:
 
Alte cărți scrise de Cepoi, Ion
 
 
 
 
 
Colecția revistei "Teatrul" publicată între anii 1956-1989
 
Biblioteca digitală - Teatru
 
Anaid Tavitian și Georgeta Mărtoiu. "Thalia ex Ponto la cumpănă de milenii" O istorie sentimentală a Teatrului dramatic constănțean (2 mai 1951 – 2 mai 2001)
 
Voicu, Mariana - Istoria Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara 1945-2005: date cronologice, repere artistice, material iconografic, aparat critic, evaluari şi comentarii critice
 
 
Dan Predescu, AUR ȘI AUROLAC însemnări din teatru & lume
 

Cepoi, Ion

Dl. TEATRU et comp.
(Interviuri cu Marian Negrescu)

(versiune pdf)

Editura: Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu – Jiu, 2008, ISBN: 978-973-7847-20-1
 

"…. tot ceaa ce a făcut Negrescu pentru teatrul din Gorj,…, nu a fost altceva decât o superbă declarație de dragoste adresată locului său de baștină. …cartea de față – care cuprinde interviuri cu Marian Negrescu și impresii despre instituția de artă din Târgu Jiu – nu vrea să facă altceva decât să prezinte tuturor un om și lucrarea sa pământească numită Teatru." (Ion Cepoi)

Cuprins:
 
În loc de prefață
Partea I: În care aflăm cine este și cu ce se ocupă personajul principal
Partea II: În care aflăm ce-a spus și ce-a făcut personajul de care vorbeam mai devreme
Partea III: În care aflăm ce-au spus alții despre el și despre lucrarea lui
Partea IV: În care vedem ce n-am văzut până acum
 
Această carte este un proiect sprijinit financiar de Fundaţia culturală ,,Elvira Godeanu" Tg-Jiu

In loc de prefaţă

Pe 1 iulie 2008, de ziua sa de naştere, Aimée Iacobescu făcea o mărturisire care ţinea loc şi de viaţă şi de profesiune de credinţă pentru toţi cei asemenea ei:

,,{...} Noi am avut nişte profesori extraordinari care, în momentul în care te vedeau un copil de 16-17 ani, se uitau la tine (puteai să spui tu şi ,,Tatăl nostru") şi ştiau ce ai să joci de când te-ai născut şi până o să mori. Un artist se naşte artist şi moare artist (subl. ns.). Chestia asta cu pensionările nu există. Artiştii sunt oameni de neînlocuit (subl. ns.)."

Chiar aşa, artiştii sunt oameni de neînlocuit ! Şi, Doamne, câtă dreptate are! Spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, ca unul care a avut norocul să cunoască un astfel de artist, Marian Negrescu pe numele său.

De când l-am întâlnit - şi sunt aproape trei decenii de atunci - omul acesta a avut o singură dragoste, o singură preocupare şi un singur ideal - teatrul. Altfel spus, omul acesta a respirat şi respiră teatru, s-a hrănit şi se hrăneşte cu teatru, s-a cununat şi se cunună în fiecare dimineaţa cu teatrul şi, sunt sigur, atunci când biologic nu va mai putea face toate aceste lucruri, va prefera să plece în alte lumi tot de pe scândura scenei.

Că asta înseamnă predestinare, pasiune, mod de viaţă sau mai ştiu eu ce altceva e de la sine înţeles. Ce e mai puţin de înţeles pentru omul comun e faptul că printre noi chiar există astfel de semeni care-şi dăruiesc necondiţionat şi total nu numai întreaga lor capacitate emoţională sau profesională ci că viaţa însăşi nu poate fi concepută de ei în afara altor miracole decât acelea date de artă.

De-a lungul timpului, dar în special din 1993 încoace, de când am avut privilegiul să iau parte la proiectul numit Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu", am avut discuţii aproape interminabile cu Marian Negrescu. Despre toate câte există pe lume, dar în primul rând despre acest teatru din Tg-Jiu căruia el i-a fost ctitor.

Unora din afară cuvintele acestea pot să pară prea mari. Nu sunt, din cel puţin două motive: unul, că subsemnatul n-a ridicat niciodată statui nimănui, nu ştiu şi nu pot organic să fac aşa ceva; doi, că tot ceea ce a făcut Negrescu pentru teatrul din Gorj, în toţi aceşti 15 ani, nu a fost altceva decât o superbă declaraţie de dragoste adresată locului său de baştină.

Din toate aceste motive şi cartea de faţă - care cuprinde interviuri cu Marian Negrescu şi impresii despre instituţia de artă din Tg-Jiu - nu vrea să facă altceva decât să prezinte tuturor un om şi lucrarea sa pământească numită Teatru.

Din toate aceste motive, cartea de faţă nu putea avea un alt titlu decât Domnul Teatru et comp., pentru că, în mintea mea, după trecerea în nefiinţă a lui Valentin Silvestru - cel mai mare şi mai sincer prieten pe care l-a avut vreodată instituţia teatrală din Târgu-Jiu -, aşa l-am numit şi pe Negrescu: Domnul Teatru, adică. Şi am făcut-o din două considerente: unul, că pentru aceşti doi oameni destinul personal a însemnat exclusiv destinul unei instituţii; al doilea, că ei fac parte din stirpea rară a întemeietorilor de cultură.

Ceilalţi, câţi şi cum am fost, nu am făcut altceva decât să le ţinem companie.

Autorul

PARTEA I

În care aflăm cine este şi cu ce se ocupă personajul principal

NUMELE ŞI PRENUMELE: MARIAN NEGRESCU.

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 16 octombrie 1958, Tg-Jiu.

PROFESIA (de când se ştie pe lume): actor român.

STUDII: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (clasa profesor univ. Sanda Manu), absolvit în 1989.

LOCURI DE MUNCĂ (de dimineaţa şi până dincolo de miezul nopţii):

- 1981-1982, referent Casa de cultură a municipiului Tg-Jiu; înfiinţează grupul muzical ,,Sideral" şi formaţia de teatru a instituţiei);

- 1982-1985, asistent imagine film, TVR;

- din septembrie 1989, actor al Teatrului Naţional din Craiova;

- din iulie 1993 şi până în prezent, director al Teatrului "Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu;

- din decembrie 1993, regizor TDEG Tg-Jiu;

- din octombrie 2002, actor la aceeaşi instituţie.

CARIERA ARTISTICĂ:

TEATRUL NATIONAL BUCUREŞTI: Vasiliu din Jocul ielelor de Camil Petrescu, în regia Sandei Manu; Ipistatul în D'ale carnavalului de I.L. Caragiale - regia Sanda Manu;

STUDIOUL CASSANDRA (IATC): Berbecaru în Profesor Dr. Omu de Camil Petrescu, regia Adriana Popovici; Kent în Regele Lear de W. Shakespeare - regia Andreea Vulpe;

TEATRUL NATIONAL CRAIOVA: a debutat în Vărul Shakespeare de Marin Sorescu, interpretându-l pe Voicea, în regia lui Mircea Cornişteanu.

Apoi personajele lui au fost: Mick din Îngrijitorul de Harold Pinter - regia Daniela Peleanu; Bassianus din Titus Andronicus de W. Shakespeare - regia Silviu Purcărete; Vânătorul din Phaedra de Euripide - regia Silviu Purcărete; Pulpană şi Macbeth din Ubu rex cu scene din Macbeth de Jarry şi Shakespeare - regia Silviu Purcărete; Seniorul de la Souche din Improvizaţie la Versailles de Molière - regia Daniela Peleanu; Nae Ipingescu din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale - regia Daniela Peleanu; Vestitorul din Orestia - regia Silviu Purcărete; 17 roluri diferite în Operele complete ale lui WLM ŞXPR de Jess Borgeson, Adam Long şi Daniel Singer, regia Petre Bokor.

Cu piesele regizate de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova a fost în 96 de turnee în aproape toate ţările Europei şi de asemenea în Australia, Japonia, Canada, America de Sud, Egipt, Singapore, jucând în peste 250 de reprezentaţii.

TEATRUL POPULAR TG-JIU: * A regizat:

1. ,,Doctor fără voie" de Molière;

2. ,,Cash" de S. Tarabussi;

3. ,,Porunca a 7-a" de Dario Fo.

- TEATRUL DRAMATIC ,,ELVIRA GODEANU" TG-JIU:

* A regizat

1. ,,D'ale Carnavalului" de I. L. Caragiale (premiera: 19 dec. 1993);

2. ,,Jacques sau supunerea" de Eugen Ionescu (12 dec. 1994);

3. ,,A douăsprezecea noapte" de W. Shakespeare (19 dec. 1995);

4. ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea" de I. L. Caragiale (15 nov. 1996)

5. „Îmblânzirea scorpiei" de W. Shakespeare (1 febr. 1998) ;

6. ,,O noapte furtunoasă" de I. L. Caragiale (15 mai 1999) ;

7. „Commedia" de Marian Negrescu (11 dec. 1999);

8. ,,O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale (31 mai 2000) ;

9. ,,Wally's cafe" de Sam Bobrick şi Ron Clark (6 apr. 2001);

10. ,,D'ale carnavalului" de I. L. Caragiale (7 dec. 2002);

11. „Dropia" - adaptare Ion Cepoi după „Paracliserul" de Marin Sorescu (22 martie 2003);

12. ,,Visul unei nopţi de vară" de W. Shakespeare (27 martie 2004);

13. ,,Nu sunt turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu (8 apr. 2006);

14. ,,Ieşirea în lume" - adaptare Ion Cepoi după ,,La lilieci" de Marin Sorescu (13 ian. 2007);

15. ,,Cafeneaua" de Sam Bobrick (23 febr. 2008).

* A interpretat rolurile:

1. Majestatea Sa (,,Ultimul împărat" de Valentin Nicolau, regia Vitalie Lupaşcu, premiera 26 oct. 2002);

2. Baal & Milton („Victorie" de Howard Barker, regia Gelu Badea, premiera 17 mai 2003); evoluţia din acest spectacol i-a adus Premiul pentru rol masculin la Thalia Open Festival Tg-Mureş, ediţia 2004;

3. Samson, Romeo, Iulius Cezar, Richard II, Regele Lear, Polonius, Laerte etc. (,,Operele complete ale lui WLM ŞXPR" de Jess Borgeson, Adam Long şi Daniel Singer, regia Vitalie Lupaşcu, premiera 28 febr. 2004);

4. Dom Juan (,,Dom Juan" de Moliere, regia Gelu Badea, premiera 8 mai 2004);

5. Creon (,,Antigona" de Sofocle, regia Gelu Badea, premiera 6 nov. 2004);

6. Regele Richard II (,,Richard II" de Shakespeare, regia Horaţiu Ioan Apan, premiera 16 aprilie 2005);

7. El (,,Doi pe o bancă" de Alexandr Ghelman, regia Zoltan Schapira/ Suedia, premiera 4 sept. 2005, Casablanca/ Maroc); Premiu de onoare al FITUC, Maroc, 2005;

8. Primarul (,,Revizorul" de N. V. Gogol, regia Andrei Mihalache, premiera 15 dec. 2005);

9. Giovanni (,,Bătrânii" de Giampiero Frondini şi Achille Roselletti, regia Achille Roselletti/ Italia, premiera 27 mai 2006);

10. Emigrant 1 (,,Emigranţii" de Stawomir Mrozec, regia Horaţiu Ioan Apan, premiera 17 martie 2007; spectacolul a fost prezentat la Romania Theatre Festival 1st edition, Istambul, Turcia, 22-24 mai 2007;

11. Verşinin (,,Trei surori" de A. P. Cehov, regia Petru Caiţa, premiera 6 octombrie 2007);

12. Un dansator (,,Balera" - dancing Italia, de Achille Roselletti, regia Achille Roselletti/ Italia, premiera 29 martie 2008).

* A colaborat, ca regizor şi actor, cu Teatrul de Nord Satu Mare şi Teatrul Municipal Baia Mare.

* A jucat în filmele: „Undeva în est" şi „Flăcări pe comori" (regia Nicolae Mărgineanu); "Vacanţa mare" (regia Andrei Blaier); "Domnişoara Aurica" (regia Şerban Marinescu); "Cortul" (regia Bogdan-Cristian Drăgan).

* A iniţiat şi coordonat turneele Teatrului ,,Elvira Godeanu" în Maroc, Suedia, Danemarca, Turcia şi Italia.

* A fost onorat cu Diplome de excelenţă de către Consiliul Judeţean Gorj, Primăria Tg-Jiu, alte instituţii administrative şi culturale din Gorj.

PARTEA a II-a

În care aflăm ce-a spus şi ce-a făcut personajul de care vorbeam mai devreme

*

„Fiindcă Teatrul Dramatic Elvira Godeanu există, deoarece toţi cei care se îngrijesc ca această instituţie să funcţioneze sunt plini de bune intenţii, nici noi, ca ziarist n-am făcut opinie separată. Un început e ezitant şi trebuie aşteptată statuarea definitivă. O asemenea aşezare trainică se poate întâmpla prin noua premieră anunţată pe 31 octombrie a. c. Despre ea şi despre alte proiecte ne vorbeşte dl. Marian Negrescu, directorul în exerciţiu:

- Stagiunea de toamnă debutează cu comedia Jourdain cel scrântit' (o molieriană în trei acte) de Mihail Bulgakov. Permiteţi-mi însă, deşi profit oarecum de prilej, să mă refer la ce dorim să facem în acest al doilea an. Schimbări masive nu vor avea loc. Au fost angajaţi (la cumul, n.a.) încă trei actori profesionişti: Ilie Gheorghe, Iosefina Stoia, Adrian Andone, actori la Teatrul Naţional Craiova.

Nu treceţi aşa repede peste informaţie. Zăboviţi câteva clipe.

- De acord. Ilie Gheorghe, actorul numărul 1 al TNC, preferat de regizorul Silviu Purcărete, va juca la Tg-Jiu în ,,D'ale carnavalului' pe Pampon şi rolul principal în spectacolul Andreei Vulpe - „Treziri" - un scenariu propriu inspirat de un film al lui Robert de Niro. Iosefina Stoia este una din societarele TNC, o actriţă absolut irezistibilă în rolurile de comedie. Adrian Andone e un tânăr cu reale perspective în devenirea sa. El urmează să se ocupe împreună cu mine de pregătirea specifică a actorilor deja angajaţi ai T.D.E.G.

Reveniţi la ideea de bază. La conţinutul stagiunii de toamnă.

- Desigur. O primă veste. Ne ocupăm de reluare, în primul rând, a evoluţiei altor trupe de teatru din ţară pe scena din Tg-Jiu, a Casei de cultură a sindicatelor.

Între timp, fosta Sală 23 August a intrat în reparaţii capitale. Spectatorii vor fi peste 2-3 ani beneficiarii unei bijuterii estetice şi utilitare, cu 250 locuri. O premieră pentru oraş, o sală de unică folosinţă cu abonamente exclusive anuale şi chiar... pe viaţă.

Ce specific vizaţi pentru acest nou teatru, ca el să nu piară ?

- Eu visez transformarea acestui teatru într-un centru naţional de cercetare teatrală, primul de acest gen din România, această formă fiinţând în toate ţările civilizate şi fiind finanţată de Guvern.

Ne puteţi da un exemplu ?

- C.I.T. de la Paris, condus de marele Peter Brook. Vom organiza în acest context o sesiune de comunicări ştiinţifice pe teme teatrale, evident cu participare internaţională, care va avea loc anual în cadrul festivalului pe care vrem să-l instituim.

Spun vrem pentru că, de la 1 septembrie acest an, alături de noi se va afla un prieten nepreţuit, dl. Ion Cepoi, în postura celui dintâi secretar literar din istoria teatrului local.

Vom încheia deasemenea un contract între teatrul nostru şi Academia de Teatru din Bucureşti în vederea oferirii unei burse anuale pentru cei mai buni dintre studenţii de la regie - ani terminali!

De ce regizori vor fi produse spectacolele acestei toamne ?

- Spectacolele din acest an vor fi produse de regizori profesionişti, ceea ce se constituie într-o garanţie a calităţii lor. Iată repertoriul stagiunii 1994-1995: Jourdain cel scrântit, de Mihai Bulgakov - regizor Cristian Juncu; Treziri - scenariu propriu al regizoarei Andreea Vulpe de la Teatrul Naţional Bucureşti; Scrisorile lui Pavel -scenariul şi regia Goange Marinescu de la Teatrul ,,Anton Pann" din Rm. Vâlcea; Preţioasele ridicole, de Molière - regia Daniele Peleanu de la T. N. Craiova; Cum vă place, de W. Shakespeare - regia Marian Negrescu; D'ale carnavalului şi Jacques sau supunerea (reluări)."

{Ion Popescu, În stagiunea de toamnă - o nouă comedie: JOURDAIN CEL SCRÂNTIT", de Mihail Bulgakov, Gorjeanul, 24 septembrie 1994}

*

,,- Ideea înfiinţării unui teatru profesionist este un vis mai vechi al unor împătimiţi ai scenei din Tg-Jiu, printre care am cinstea a mă număra şi eu. Ea a devenit realitate prin decizia Direcţiei Teatre din Ministerul Culturii, după un an de tatonări reciproce între conducerea Direcţiei şi teatrul nostru. În peisajul cultural gorjean a apărut astfel cea mai tânără instituţie teatrală din România, de ale cărei destine manageriale am cinstea să mă ocup. Deocamdată, ne desfăşurăm activitatea în Casa de cultură a sindicatelor din Tg-Jiu.

Spun deocamdată, deoarece în scurt timp (septem-brie-octombrie 1996) va fi dată în funcţiune noua clădire a instituţiei în spaţiul reprezentat acum de o veche clădire (sală de cinema), clădire ce ne-a fost repartizată prin gentileţea Primăriei pentru o perioadă de 20 ani fără pretenţii materiale şi cu posibilităţi reale de a ne fi repartizată definitiv. Aşa stând lucrurile, s-a licitat proiectul acestei noi săli, câştigat de firma PERFECT din Tg-Jiu, care are în componenţa sa oameni minunaţi, profesionişti de marcă; ei sunt cei care, după discuţii avute împreună, au imaginat viitorul teatru. Aşa cum se prezintă, proiectul va fi unul de ultimă generaţie, totul la nivelul exigenţelor internaţionale din domeniu. Sala va avea 257 locuri, concepută fiind în aşa fel încât să se poată transforma în maximum zece minute din „stilul italian" (de bază) în cel ,,elisabetan". Este o noutate în domeniu, la noi, evident, şi ne va da posibilitatea unor montări spectaculoase. Reţineţi data inaugurării: septembrie-octombrie 1996!

În ceea ce priveşte colectivul artistic: acesta este format pe structura vechiului Teatru Popular şi are în componenţă actori cu state vechi (8-9 ani) precum şi tineri ce bat la porţile afirmării. Amintesc aici câteva nume: Ionuţ Stoica, Adriana Brânzan, Dan Dobroiu, Luminiţa Şorop-Goşa, Simona Popescu, Valeriu Bâzu, Constantin Eremia, precum şi Ion Alexandrescu, acesta din urmă fiind primul absolvent de teatru care a decis să se reîntoarcă acasă după terminarea facultăţii. De asemenea, colaborăm cu câţiva actori de marcă ai teatrului românesc: Ilie Gheorghe, Iosefina Stoia, Adrian Andone, Ga-briela Baciu - actori ai Naţionalului craiovean şi care sunt angajaţi, prin cumul, la teatrul nostru. Colaborarea aceasta este de natură să propulseze teatrul nostru într-un viitor, sper nu prea îndepărtat, în elita teatrală din România. (... )

Stagiunea 1994-1995 am deschis-o cu Jourdain cel scrântit de M. Bulgakov, în regia lui Cristian Juncu. Continuăm cu un basm regizat de Ion Alexandrescu, apoi cu Othello de W. Shakespeare, în regia Andreei Vulpe de la T. N. Bucureşti (spectacol în coproducţie cu T. N. Craiova)... şi un nou spectacol în regia lui Cristian Juncu asupra căruia purtăm încă discuţii.

Alte proiecte ? Ei bine, în 1996 -1997, după terminarea clădirii teatrului, doresc să-mi realizez un vis mai vechi: crearea unui Centru Internaţional de Cercetare teatrală cu participări internaţionale. De asemenea, am în vedere un contract cu Academia de Teatru din Bucureşti prin care noi vom institui o bursă de un an pentru şeful de promoţie al clasei de regie în vederea montării la Tg-Jiu a spectacolului de diplomă. Bursa va fi de un milion lei (sau ce va însemna un milion în 1996).

Anul 1994 a fost sărbătoresc în ceea ce ne priveşte; s-au împlinit 160 ani de la primul spectacol de sine stătător în Tg-Jiu. Pornim deci la drum cu o tradiţie şi cu dorinţa noastră de a aduce în peisajul teatral din România o instituţie tânără dar şi o posibilă schimbare a mentalităţii oamenilor de teatru şi a publicului, oferindu-le tuturor o faţă nouă a instituţiei teatrale clasice. Suntem tineri, frumoşi, buni, încercăm să rămânem noi înşine oferind ceea ce avem mai de preţ: sufletul nostru. Restul va decide timpul.

Închei cu un gând pentru studenţii şcolilor de teatru: în Tg-Jiu, sub patronajul tinereţii şi al numelui ELVIRA GODEANU se întâmplă ceva. Veniţi să vedeţi!"

{Directori la Rampa.../Marian Negrescu - Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu, Rampa, nr. 16/ 14-20 ianuarie 1995}

*

,, - Marian Negrescu, ce vârstă ai şi cum te simţi în postura celui mai tânăr director al celui mai tânăr teatru profesionist din România ?

- Am 36 de ani. Postura la care faci referire este una măgulitoare şi frumoasă prin greutatea ei. Măgulitoare pentru că este pentru întâia oară când am acceptat o funcţie de răspundere, urmare a unei solicitări onorante formulate de Consiliul Judeţean Gorj. E plăcut să afli că nişte oameni de calitate se gândesc la tine. Frumoasă, pentru că arta, teatrul în particular, îţi oferă satisfacţii estetice fabuloase. Grea, pentru că nu este uşor să studiezi la microscop sufletul uman.

Faci parte dintr-o trupă celebră, cea a Teatrului Naţional din Craiova. De ce nu ai rămas numai actor ? Apoi, dezvoltă puţin ideea, multă lume de aici şi de aiurea se întreabă ce i-a trebuit Târgu-Jiului Teatru, ca instituţie, evident ?!

- Aici e o mică problemă. Eu nu am, deocamdată, conştiinţa a ceea ce înseamnă ,,funcţie"/ ,,director" etc. Eu sunt actor. Sunt pus în ,,capul trebii", consider eu, pe post de ,,paratrăznet" în faţa loviturilor celor care sunt împotriva ideii de cultură adevărată. Târgu-Jiul are nevoie de teatru. Sunt convins. Simt asta. Noi suntem oglinda acestei societăţi şi, din fericire, mai sunt oameni care au curajul să se privească în ea. Aceştia sunt spectatorii noştri. Existăm pentru că există ei, nu ?

Omeneşte vorbind, te-a dus vreodată gândul că tot ceea ce faci acum la Tg-Jiu, bine sau rău, se cheamă istorie ?

- Da! E un simţământ teribil de răscolitor... Dar, a propos, întrebarea nu-i cinstită, sau cel puţin în circumstanţele acestui interviu nu-i cinstită. Încerci să arunci în spatele meu o formulă care-ţi aparţine. Sper că-ţi aminteşti întâlnirea noastră din vara lui '94, întâlnirea aceea în doi, aceea când ţi-am propus să-mi fi aproape în povestea asta, ca secretar literar. Cel care a formulat întâia oară sintagma cu facerea istoriei tu ai fost. Eu, care eram deja implicat în problemă, nu-mi puteam permite să o rostesc la modul propriu, ar fi fost dovada unui început de paranoie. Sigur, acum sunt convins că participăm la facerea istoriei. Dacă o să şi reuşim, vom vedea peste câţiva ani. Oricum, e clar, suntem deja nişte rotiţe în mecanism, cât de importante ori de necesare numai viitorul va putea spune. Îţi mărturisesc că de multe ori mă întreb dacă voi fi în stare să fiu la înălţimea acestei idei... Mi-e teamă puţin, recunosc. Dar nu mersul spre Golgota mă înspăimântă, nu! Ci faptul că, întâmplător, sunt printre cei care vor semna această ,,filă"...

Există păreri, şi nu puţine, că Teatrul ,,Elvira Godeanu" nu este decât o anexă a Teatrului Naţional din Craiova. Tu ce crezi ?

- Categoric, nu! E o aberaţie! Colaborarea cu T. N. C. este benefică pentru noi, pentru actorii din teatrul nostru şi, nu în ultimul rând, pentru spectatori. Eu aş pune problema şi altfel: oare prezenţa actorilor celui mai galonat teatru din România nu este o recunoaştere a Teatrului nostru ? Aceşti actori craioveni, care colindă de patru ani de zile lumea de la un capăt la celălalt, au ei nevoie de Tg-Jiu pentru a-l face o anexă ? Eu cred că nu. Suntem actori profesionişti, nu afacerişti mărunţi.

S-au produs modificări de repertoriu în structura stagiunii 1994-1995. Existenţa unei singure premiere până în prezent - Jourdain cel scrântit - a dus la apariţia aserţiunii că instituţia pe care o conduci ar fi o ,,formă fără fond". Poţi s-o combaţi ?

- Faptul că n-am avut până acum, la acest moment, decât o premieră se datorează unor condiţii obiective. Regizorul George Marinescu de la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, care trebuia să monteze „Scrisorile lui Pavel, n-a putut veni în perioada promisă. Acum s-a intrat în repetiţii finale cu ,,Căsătoria" de Gogol, cu premiera în jur de 10 martie. Din 12 februarie, la Craiova şi Tg-Jiu, în paralel, intrăm în repetiţie cu o coproducţie - Othello de W. Shakespeare, în regia Andreei Vulpe de la Naţionalul din Bucureşti. Premiera - 5 mai 1995. Dacă adăugăm şi basmul ,,Muck cel mic" în regia lui Ion Alexandrescu, basm aflat în prag de finalizare, rezultă că numărul de premiere al actualei stagiuni va fi respectat. E adevărat, structura repertoriului s-a modificat. Dar asta se întâmplă în orice teatru din România... Vrei un exemplu ? Teatrul Naţional din Craiova a anunţat anul trecut premierele: Hamlet, Faust, Improvizaţia de la Versailles! Ce premiere am avut acolo ? Iona, O masă pe cinste!... Formă fără fond ? E un eufemism ieftin! No comment!

În general, eşti mulţumit de tine, de trupă, de colaboratori ? Acestora din urmă ce le-ai reproşa ? Sau pe cine ai remarca - dacă e cazul. Câţi dintre ei crezi că au şanse să crească profesional ?

- Sunt mulţumit de toţi, cu o singură excepţie: eu! Pentru că toţi cei din teatru pot să greşească, neştiind încă ce înseamnă un teatru profesionist. Eu... nu am voie! De remarcat, în aceste condiţii, trebuie să-i remarc pe toţi pentru că fac aici, în oraş, o activitate promoţională. E bine să ai aripile sănătoase la început. Vor creşte toţi, sigur!

Care este reacţia presei la jumătate de stagiune ?

- Formidabilă! N-ai suficient spaţiu s-o publici în câteva numere! Domnul Valentin Silvestru, decanul de vârstă al criticilor de teatru şi preşedintele Asociaţiei criticilor de teatru din România, spunea recent: ,,Asistăm la naşterea unui teatru profesionist care promite foarte mult. Sunt convins că îndrumat bine şi muncind vor ajunge la vârf." Eu ce să mai zic ?

- Ai vrea să mulţumeşti cuiva în mod deosebit ?

- Da! Generaţiilor succesive de actori şi spectatori locali care, iată, de 160 ani au crezut în ideea de teatru în Tg-Jiu şi Consiliului Judeţean Gorj, care a făcut realizabilă această idee. Nu în ultimul rând, Primăriei municipale, prin a cărei graţie ne-a fost cedată vechea sală de cinema a oraşului; apoi, firmei Perfect din Tg-Jiu, care a imaginat arhitectural viitorul sediu. Data inaugurării ? Septembrie-octombrie 1996.

Marian Negrescu, ţi-e greu ?

- Mi-e foarte greu, dar nesomnul meu nu contează... În orice biserică trebuie zidit un suflet...

Succes, maestre visător!

- Nu mai puţin, domnule secretar literar!" {Ion Cepoi, Cu Marian Negrescu despre teatru şi...

Teatru/ Interviu, Brâncuşi, An I, Nr. 1/ 19 februarie 1995}

*

,, - Domnule Marian Negrescu, cum aţi gândit, cum aţi aprecia stagiunea în curs ? Ce speraţi să mai realizaţi ?

- Este vorba de noua etapă în viaţa tânărului nostru teatru - fapt probat şi de cifra spectatorilor şi numărul sporit al reprezentaţiilor - o suită de 29 spectacole în 5 săptămâni. Concludentă mi se pare şi frecvenţa spectatorilor, care ocupă în fiecare seară peste 60 la sută din sala de 500 locuri a Casei de cultură a sindicatelor, în care jucăm deocamdată. Un procent bun - atâta vreme cât suntem în situaţia de a recreea un ,,reflex al mersului la teatru", dispărut în ultimii ani - când practica stagiunilor permanente ale Naţionalului din Craiova, ale teatrelor din Piteşti, Petroşani, sau cea a turneelor unor prestigioase colective bucureştene n-a mai funcţionat şi ecourile ei au dispărut. Căci dacă cu 8-10 ani în urmă media era cam 1,5-2 spectacole pe săptămână, după 1990 ea se redusese incredibil!

Cine v-a sprijinit în efortul dvs. ?

- Ar trebui să încep cu preşedintele Consiliului Judeţean - dr. ing. Ştefan Popescu-Bejat, un împătimit al ideii de teatru şi de viaţa spirituală la Tg-Jiu. Mărturisesc, sincer, că fără omul acesta receptiv, delicat, un mare prieten al teatrului, nu ne ,,descurcam". Domnia sa a fost tot timpul o extraordinară ,,locomotivă" şi un extraordinar ,,paratrăznet" pentru dezvoltarea activităţii noastre. Ar trebui să vorbesc mult de colectivul format aici şi de spiritul lui de dăruire, ca şi de solicitudinea colegilor mei din Craiova. De un mare sprijin ne-a fost prezenţa la Tg-Jiu încă din faza ,,gestaţiei" teatrului a criticilor (în frunte cu domnul Valentin Silvestru) şi a unor personalităţi artistice, precum Cătălina Buzoianu, ori Sanda Manu, profesoara mea de la ATF, pe care o aşteptăm la Tg-Jiu, pentru un Work-shop. Solidaritatea de care vorbesc a reprezentat o certificare a faptului că ceea ce vrem noi nu e o utopie, răspunde unei necesităţi, ca şi exigenţelor valorii artistului.

- Pentru dvs. perspectiva se ,,arată" extraordinară. Târgu-Jiu este singurul oraş din ţară în care se înalţă în aceste zile un teatru. Cum va arăta acest teatru, cum l-aţi visat, cum a fost proiectat ?

- Vă asigurăm că proiectul acestui teatru de aproximativ 250 locuri, pentru care se preconizează o investiţie de 5 miliarde lei, este absolut minunat. Evident că s-a vizat o funcţionalitate optimă, o maximă modernitate. În ceea ce mă priveşte, de câte ori călătoream cu Teatrul Naţional Craiova radiografiam, notam tot ce vedeam interesant. Şi atunci când veneam acasă, la Tg-Jiu, eu povesteam, iar proiectantul (arhitectul Mihai Maicovski, un mare talent, căruia Tg-Jiul îi datorează şi splendida clădire a Tribunalului!) desena. Din multele aspecte posibile aş insista pe sala cu două ,,variante". O sală tradiţională care, prin deplasarea pe laterală a primelor patru rânduri şi prin emergenţa unui ,,pinten" al scenei, se poate transforma într-un spaţiu de joc asemănător celui de la Grădina Icoanei. Apoi: întreaga ,,parte" de lumină şi sunet va fi computerizată. Vom avea şi cabine de traducere simultană. Şi pentru că realitatea permite să visăm cu ochii deschişi - aş îndrăzni să mărturisesc că am dori ca teatrul nostru să găzduiască un Centru de antropologie teatrală, un Festival al femeilor creatoare etc.

- Când speraţi că va avea loc inaugurarea acestei clădiri ?

- Constructorii ne-au promis predarea pentru decembrie 1995 - ianuarie 1996, ceea ce ar însemna ca primul spectacol în casă nouă să aibă loc prin martie.

- Cu ce visaţi să inauguraţi noul teatru ?

- Cu un ,,Pescăruşul" - ca manifestare a relaţiei vitale şi dramatice: teatru - viaţă.

- Succes!"

{Natalia Stancu, Tg-Jiu - singurul loc din ţară în care se construieşte un nou teatru, Curierul Naţional, nr. 1587/ 29 mai 1996}

*

,, - De data aceasta v-am chemat la o întâlnire cu Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu, condus de actorul Marian Negrescu pe care, probabil, îl cunoaşteţi din spectacolele Teatrului Naţional din Craiova.

Teatrul ,,Elvira Godeanu" se află într-un turneu la Bucureşti, găzduit de Teatrul de Comedie, turneu ce cuprinde trei spectacole: "Jourdain cel scrântit", pe care l-aţi putut vedea aseară, în regia lui Cristi Juncu, aici de faţă; în astă seară, ''Carantina", în regia lui Bogdan Cristian Drăgan, care ne onorează deasemenea cu prezenţa lui, iar sâmbătă, la ora 20, ''Căsătoria" de Gogol, tot în regia lui Cristi Juncu.

Teatrul ,,Elvira Godeanu" se află pentru prima oară în turneu la Bucureşti.

Este important acest pas pentru evoluţia teatrului dumneavostră şi cred că este interesant să aflăm atât de la director cât şi de la profesioniştii care au lucrat la Teatrul din Tg-Jiu ce-şi propune acest teatru, cu ce vine nou, care este.strategia dumnealor şi ce proiecte de viitor au, cum au lucrat...

Cred că, mai întâi, domnule Marian Negrescu, aţi putea să ne faceţi o prezentare.

- Da. Vă mulţumesc. Să o luăm cronologic, foarte scurt. Teatrul a luat fiinţă cu statut profesionist în 1993, este în subordinea şi subvenţia Consiliului Judeţean Gorj, cei care dau banii sunt organismele locale. Noi nu ne-am apucat să construim numai o trupă de teatru, de fapt am început lucrul pe fosta trupă a Teatrului Popular - nu toată, ci anumiţi actori din această trupă. Politica repertorială a acestor aproape trei ani a fost una specială, în sensul că spectacolele, piesele care au fost montate aici au fost alese în aşa fel încât aproape toată trupa să se producă, să joace în permanenţă şi să ţină contactul cu scena.

Înainte de a apela la profesionişti pentru a putea să prezint în lume această trupă, am lucrat câteva spectacole chiar eu, ca să-i pot pune în mişcare, cum s-ar zice, ceea ce înseamnă nivel de anul întâi de studiu la Academia de Teatru şi Film. Astfel am montat Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu şi D'ale Carnavalului de Caragiale.

Abia după acest prim an de studiu am apelat la doi tineri regizori profesionişti. Cronologic, primul este Cristian Juncu, elev al doamnei Cătălina Buzoianu, care a răspuns acestei rugăminţi, a venit la Tg-Jiu şi a făcut acest prim spectacol - Jourdain cel scrântit. El a recidivat în Căsătoria de N.V. Gogol, în care alături de trupa de la Tg-Jiu participă şi trei actori ai T.N. Craiova, trei colegi de-ai mei. Aş vrea să fac chiar referire la ei: este vorba de dl. Vladimir Juravle, aici prezent, de doamna Josefina Stoia şi de Adrian Andone, toţi trei actori importanţi ai T. N. C., care, colegial, au ajutat, au pus umărul la construcţia teatrului de la Tg-Jiu.

A venit anul acesta rândul unei noi colaborări, făcută cu ocazia unei premiere mondiale: este vorba de colaborarea cu dl. Bogdan Cristian Drăgan, regizor de film şi de teatru. A fost o colaborare extrem de fructuoasă pentru noi; este vorba despre spectacolul Carantina.

Autorul acestei piese este Tullio Zanovello, italian născut şi crescut în Elveţia, prezent la premiera de la Tg-Jiu. El s-a declarat încântat de spectacol şi îşi doreşte acum să impresarieze acest spectacol în Elveţia. Dânsul a cedat, pentru că tot suntem în perioada ,,drepturilor de autor", drepturile de autor şi drepturile conexe Teatrului nostru.

În repertoriul nostru în acest an se mai află o premieră naţională, este vorba de Semnul crucii de Gabriel Marcel. E prima reprezentare a lui Marcel în România. Spectacolul a fost prezentat la Sibiu, la secţiunea MARI SPECTACOLE - cum a decis juriul, în cadrul Festivalului de teatru tânăr profesionist. A avut ecou extrem de favorabil în rândul specialiştilor străini. Spectacolul a fost pus în scenă de Radu Tempea de la Cluj şi avem în plan să-l itinerăm în ţară şi nu numai.

O altă premieră a fost ,,A douăsprezecea noapte" de W. Shakespeare, în regia mea, precum şi ,,Interesul poartă fesul" de Jacinto Benavente (laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1922), în montarea lui Eugen Titu, actor profesionist al teatrului nostru. În fapt, această montare a însemnat venirea lui Titu Eugen la teatrul nostru, el a absolvit Institutul de teatru de la Cluj, clasa doamnei Sorana Coroamă. Eugen a venit, a propus un spectacol, l-am acceptat... Un spectacol de commedia dell' arte extrem de interesant.

... S-ar cuveni să dau informaţii despre noul sediu. Acest teatru se construieşte pe locul unei foste săli de cinema, la km zero al oraşului, după un proiect al arhitectului Mihai Maicovschi. El are câteva soluţii speciale, noutăţi chiar în plan arhitectural.

Sala va avea o capacitate de 257 locuri. Ea este mobilă, în sensul că scaunele sunt pe sistem gradenă, adică primele patru rânduri se pot detaşa lateral; sub scenă este un pinten lung de opt metri, care, odată acţionat, transformă sala în genul celei de la Bulandra. E şi un sistem complicat de trape - nouă trape acţionate hidraulic. Tot teatrul va fi computerizat. Investiţia totală se ridică la circa 5 miliarde lei, adică 10% din bugetul judeţului Gorj pe anul 1996! Repet, investiţia este făcută de Consiliul Judeţean Gorj. Finalizarea construcţiei este estimată pentru ianuarie-februarie 1997. Sala va fi dotată cu instalaţie de climatizare completă etc. Va fi una dintre cele mai moderne săli de teatru din România. Aceasta este un prim pas. Al doilea pas va fi probabil la sfârşitul anului viitor: dorim să organizăm un Festival Internaţional de teatru ,,Elvira Godeanu", cu o participare importantă din străinătate. El va fi dublat de sesiuni de comunicări ştiinţifice pe teme de antropologie teatrală. O dată finalizată prima ediţie a festivalului, avem în intenţie şi o propunere legislativă - transformarea teatrului nostru într-un Centru de cercetare teatrală internaţională, cu tot ceea ce cuprinde acest termen, logistic vorbind: hotel, terenuri de tenis, bowling etc.

Dacă mi-e greu... Mi-e greu, sigur, mai ales în contextul turneelor teatrului din Craiova. Noroc că am lângă mine o echipă extrem de tânără şi doritoare de a face treabă, de a face meserie...

Sper ca lucrurile să fie aşa cum ni le-am imaginat.

În contextul finalizării clădirii mai există un proiect, pe care vreau să-l înaintez Academiei de teatru şi Film: o bursă de 1 milion lei pe care s-o ofere teatrul din Tg-Jiu unui student de la regie, an terminal. El, studentul, va trebui să vină la Tg-Jiu şi să-şi facă aici proiectul de diplomă, cu trupa de aici, în condiţii tehnice, sperăm, impecabile.

Există şi probleme sociale pe care nu le putem despărţi de zidirea teatrului nostru. După ce se vor termina alegerile, sperăm ca noul primar să dea curs solicitării noastre mai vechi, aceea a obţinerii în spaţiile unor clădiri de serviciu a unor garsoniere pentru actori. Având în vedere că acum ies de pe băncile şcolii mult mai mulţi actori ca înainte de 1989, posibilitatea de a avea o locuinţă poate fi extrem de tentantă pentru un tânăr aflat la începutul carierei. Teatrul ar avea numai de câştigat. (...) Cam asta ar fi tot."

{EXTRASE din Conferinţa de presă susţinută vineri 21 iunie 1996 la sala UNITER/ Amfitrion: Aura Corbeanu, UNITER/ Intervievat: Marian Negrescu, directorul Teatrului ,,Elvira Godeanu" Târgu-Jiu}

*

,,La Tg-Jiu funcţionează din 1993 Teatrul Elvira Godeanu.

Botezată cu numele actriţei gorjence care, prin anii '40-50, a ajuns una dintre marile celebrităţi ale scenei pariziene (notă antologator: semnatarul acestui articol face o regretabilă confuzie între Elvira Godeanu şi Elvira Popescu), noua instituţie culturală era alcătuită, pentru început, din amatori. Nişte amatori cu multă ambiţie şi cu unele succese, nu numai locale, însă mult prea neînsemnate pentru dorinţa lor de afirmare şi de a fi văzuţi în primul rând acasă la ei, de publicul lor. Patriotismul local al oltenilor este notoriu - şi fără îndoială că tot pe seama acestuia trebuie pus şi faptul că, mult înainte de 1989, un nume consacrat ca Mircea Cornişteanu, pe atunci regizor la Teatrul Naţional din Craiova, a lucrat vreo patru spectacole cu trupa din Tg-Jiu. Ceea ce constituia o garanţie suficientă că lucrurile nu se vor cantona în orizontul de înlocuitor de cultură al Cântării României, la modă pe atunci.

De baştină, desigur, din Târgu-Jiu, Marian Negrescu, directorul noului teatru, a jucat şi el în şapte spectacole ale vechii trupe. Asta înainte de a intra la I.A.T.C. El şi soţia lui, Gabriela Baciu-Negrescu, au fost colegi de promoţie; au absolvit amândoi secţia Actorie în 1989, la clasa profesoarei Sanda Manu, iar acum, amândoi, sunt actori la Naţionalul craiovean.

- Domnule Negrescu, cum aţi ajuns la ideea de a vă dota oraşul cu o viaţă teatrală permanentă şi profesionistă ?

- Vorbiţi de parcă el n-ar mai fi avut niciodată aşa ceva. A avut mult timp înainte de 1944, ba chiar de la 1834, când a avut loc primul spectacol de teatru în acest oraş. Teatrul Milescu din Tg-Jiu a fost unul stabil şi permanent. Iar când acesta n-a mai fost unul permanent, a ajuns să găzduiască turneele foarte frecvente ale teatrelor bucureştene. Oraşul ăsta a fost dintodeauna un vad teatral, bun pentru trei-patru reprezentaţii pe săptămână, ceea ce, raportat la numărul de locuitori, nu e rău de loc.

- Aţi înfiinţat teatrul ca pe o secţie a Naţionalului de la Craiova ?

- Nu. În 1993, Consiliul Judeţean Gorj a luat hotărârea de a-l înfiinţa ca pe o instituţie culturală de interes judeţean, aparţinând, adică, judeţului. În primul an de activitate, când încă nici n-aveam o clădire a noastră, activitatea lui a fost urmărită, sub aspect profesional, de Direcţia Generală a Instituţiilor de Spectacol din Ministerul Culturii, care, apoi, şi-a dat avizul pentru funcţionarea lui pe cont propriu - vreau să spun în afara cadrului administrativ al ministerului. Pentru postul de director, erau în discuţie două propuneri: Horaţiu Mălăele, alt gorjean, şi eu. Cum Horaţiu era destul de ocupat la Bucureşti, am rămas eu. Ni s-a dat o clădire în centru, în buricul târgului, dar ce clădire! Era un fost cinema scos din uz, care înainte de asta fusese sală de sport.

Ca să vă faceţi o idee, pot să vă spun că tot ce am reuşit să păstrăm din el au fost doi pereţi laterali, am refăcut inclusiv fundaţia. Pe clădirea asta, conform Deciziei Consiliului Judeţean, a ajuns stăpân Teatrul ,,Elvira Godeanu". Dar tot Consiliul Judeţean ne-a aprobat cele 12 miliarde lei pentru renovare şi modernizare. Cu banii aceştia, de fapt, am reconstruit clădirea. E o sumă serioasă, pe care, probabil, n-am fi primit-o de la Ministerul Culturii. În momentul de faţă, o asemenea investiţie în cultură pot face numai autorităţile locale. Banii pe care i-am primit noi erau din bugetul propriu al Consiliului Judeţean. Vom termina lucrările anul ăsta, am ajuns deja la finisaje. Teatrul acesta se poate numi „construit şi finanţat'' de noi. Iar arhitectul Mihai Mai-covschi, autorul proiectului a făcut, zic eu, un lucru excelent.

UN OBIECT SCUMP, DE LUX

Dintre factorii de decizie locali, cine v-a ajutat la început ? Cine a fost ,,naşul" teatrului ?

- Preşedinte al Consiliului Judeţean era în 1993 actualul deputat PD Ştefan Popescu-Bejat. Acum este domnul Nicolae Mischie, fost deputat PDSR.

Nu le-a fost prea uşor cu noi şi problemele noastre. În 1993, le-am spus consilierilor judeţeni că, pentru ca eu să accept postul de director, trebuie ca teatrul acesta să fie considerat drept ceea ce este: un obiect de lux, care va costa mulţi bani. Era obligatoriu să fiu cât mai explicit, pentru că era vorba de bani publici.

- De costat, costă, dar sub ce formă ? De instituţie bugetară, cu salarii fixe, plătite cu regularitate - sau de instituţie destinată realizării unor proiecte bine precizate, punctuale, cum se spune astăzi - şi cu colaboratori temporari ?

- Până la anul, vom continua să fim o instituţie bugetară. Apoi, vom deveni un ,,teatru de proiecte". În cam toate cele 49 de ţări unde am fost până acum cu spectacolele lui Silviu Purcărete de la Craiova există obiceiul de a se apela la câte un nume mare - Peter Brook, Ariane Mouchkine, Purcărete, de exemplu - pentru a i se încredinţa conducerea unui asemenea centru de proiecte teatrale, pentru a genera în jurul unei mari personalităţi regizorale o activitate inovatoare, cât mai depărtată de rutină.

Aşteptăm doar adoptarea bugetului local pe anul 1998 (pe lista Consiliului Judeţean noi suntem prioritatea numărul unu) pentru ca să putem trece la penultima fază, de finisare a clădirii. Ultima va fi cea de montare a instalaţiilor tehnice.

CEA MAI MODERNĂ DOTARE DIN ŢARĂ Avem niştedotări tehnice extraordinare, de ultimă oră. Avem aparatură de sunet JBL de 4000 de waţi, computerizată, de fabricaţie americană. Climatizarea totală a clădirii este şi ea o realizare de anvergură: ne costă 2,1 miliarde de lei. Clădirea va avea un circuit închis de televiziune şi toate serviciile asistate de calculator. Aparatura de lumini, computerizată şi de ultimă generaţie e STRAND, din Anglia. Pe lângă toate acestea, mai avem şi cabine de traducere simultană în două limbi de circulaţie, cu aparatura adecvată. Noua clădire va fi gata ,,la cheie" în această toamnă, iar primăvara viitoare, mai precis în perioada 10-20 aprilie 1999, aici va avea loc prima ediţie a Festivalului internaţional de teatru Dialog 2000.

UN ORĂŞEL DIN OLTENIA PE HARTA TEATRALĂ A LUMII

Părerea mea e că boala noastră, a tuturor, boala sfârşitului de mileniu, este necomunicarea. De aceea am intitulat festivalul astfel. Va fi o reuniune teatrală destul de ambiţioasă, cu trei spectacole din străinătate (câte unul din Anglia, Italia şi Franţa) şi cinci din România şi, de asemenea, cu un colocviu de antropologie teatrală la care vor participa, timp de o săptămână, cinci critici teatrali din Europa şi cinci din România. Cei zece critici vor fi, totodată, şi membri ai juriului. Selecţioner al spectacolelor din străinătate va fi jurnalista Claudia Woolgar, care este critic de teatru, s-a implicat încă din 1991 în managementul activităţilor culturale româno-britanice şi cunoaşte bine viaţa noastră teatrală. Dacă mai adăugăm şi workshop-ul ce va fi organizat în paralel, rezultă imaginea unui proiect cultural destul de complex.

- Proiectul dumneavoastră va fi realizat tot cu banii Consiliului Judeţean ?

- Mai mult cu cei ai Consiliului Britanic din Bucureşti, în cadrul programului de schimburi teatrale anglo-române NOROC. Cheltuielile totale vor fi cam de 156.000 de dolari.

- Printre spectacolele prezente în festival va fi şi vreunul al Teatrului ,,Elvira Godeanu" ?

- Bineînţeles. Şi acest spectacol va fi unul la fel de neobişnuit, cel puţin sub aspectul organizării, ca şi tot restul festivalului. Va fi pusă în scenă piesa ,,Angajare de clown" de Matei Vişniec. Regizorul va fi englez, nu putem dezvălui numele lui pentru că tatonările încă nu s-au terminat şi, de asemenea, trei dintre interpreţi vor fi englezi, ceilalţi fiind actorii teatrului nostru. Colegii noştri britanici vor veni la Tg-Jiu cu o lună înainte de festival, acesta fiind intervalul necesar montării.

CRONICILE NU ERAU DE COMPLEZENŢĂ

Dacă ne gândim la faptul că respectabila carieră inter naţională a Teatrului Naţional din Craiova a început (cu Ubu Rex, pus în scenă în 1990 de Silviu Purcărete) prin invitarea acestuia la festivalul internaţional de la Glasgow şi a continuat, în repetate rânduri, pe scenele britanice, ajungem neapărat la concluzia că, pentru oamenii de teatru şi publicul insular, Oltenia trebuie să apară ca o regiune a României impresionant de... teatrală. Un adevăr trebuie să fie şi în asta. La Teatrul ,,Elvira Godeanu", printre interpreţi se mai află câţiva din vechea trupă neprofesionistă, dar în nici un caz diletantă ori compusă din veleitari, care în anii '80 făcea spectacole de „amorul artei": Rodica Gugu, Ionuţ Stoica, Valeriu Bâzu, cu toţii acum ,,bătrânii trupei" cu vârste cuprinse între 26-28 ani. Lor li s-au alăturat, din '93 încoace, tineri absolvenţi ai Academiei de Teatru şi Film Bucureşti şi ai altor şcoli de teatru: Carmen Roşca, Mariana Ghiţulescu, Eugen Titu, Ion Alexandrescu, precum şi câţiva actori de la Craiova.

Critica i-a întâmpinat la fel ca pe orice alt profesionist: fără menajamente. Dar, printre multele obiecţii care li s-au adus, puteai descoperi şi o voce încurajatoare, pe aceea a lui Valentin Silvestru, de pildă:

Este vorba de oameni care nu au făcut şcoli superioare de artă dramatică, dar se mişcă - în linii generale, vorbesc - şi acţionează scenic într-un mod pe care, încă o dată, îl consider surprinzător pentru un teatru aflat la începutul său... scria regretatul critic, care numai de complezenţă nu putea fi bănuit."

{Dan Predescu, Descentralizarea: patriotism local cu ieşire la Atlantic/ Pentru început, teatrul din Târgu-Jiu a primit două ziduri, Privirea, nr. 119/ 25 aprilie - 5 mai 1998}

*

,, - Pentru a folosi o formulă trist - glumeaţă de acum aproape un deceniu, ce-ai făcut tu, Marian Negrescu, în ultimii cinci ani ?

- În ultimii cinci ani ? Am făcut un teatru... Sună, ce-i drept, ca un început de poveste. Este o poveste, precum poveştile de iarnă spuse la gura sobei. Dar, ştii, nici mie nu-mi vine să cred că e adevărată! Asta am făcut, în principal. Evident, nu singur, ci împreună cu familia aceasta mai mare, care se cheamă Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu": actori, personal de administraţie, tehnic, colaboratori. Cu sprijinul administraţiei judeţene, al unor personalităţi publice şi al unor sponsori - cărora nu le-am mulţumit niciodată îndeajuns. Adică al tuturor acelora care au crezut în ideea de teatru profesionist în Tg- Jiu, în prioritatea actului cultural şi în eternitatea lui.

În toţi aceşti cinci ani, am mai fost cu Teatrul Naţional din Craiova prin lumea întreagă, împăştiind seminţe de spirit românesc prin mai toate capitalele şi oraşele importante, primiţi la început cu generozitate şi dragoste, cu admiraţie şi respect mai apoi.

Şi cum se vede România din Europa, din America, din Japonia ?

- Trist, dar adevărat! Nu se vede! Şi asta este grav, atât timp cât o spune un optimist incurabil ca mine.

Sentimentul românesc al neamului, al fiinţei naţionale este greu de găsit chiar şi la nivelul diasporei româneşti. Şi asta nu pentru că societatea occidentală le-ar impune o anume conduită sau le-ar leza în vreun fel identitatea culturală, ci pentru că ei se tem - sau le este ruşine - să fie ceea ce de fapt sunt: români. Succesul uriaş pe care teatrul din Craiova îl are oriunde în lume, succes măsurat în mii de spectatori entuziaşti, în cronici laudative - repet, nu neapărat la adresa instituţiei, ci a culturii şi spiritului românesc - mă îndreptăţeşte să spun că adevăraţii vinovaţi pentru lipsa de imagine a Ţării sunt, în ordine, ambasadele româneşti din străinătate şi diaspora, care, greu de crezut, dar real, se simt parcă jenaţi de tricolorul care le flutură la intrare.

Nu ştiu cum să-ţi spun mai exact, probabil nici în mintea mea lucrurile nu sunt foarte explicite, dar am simţit pretutindeni în lume că singurul mod de a te face respectat este de a fi tu însuţi, ca om şi ca ţară. M-am întrebat, deseori - iartă-mă, Doamne! - dacă noi mai realizăm până şi ideea de România. Sau dacă nu cumva avem fiecare România noastră, pe care o folosim atunci când e nevoie. Vrei exemple ? Uite, Teatrul Naţional din Craiova a susţinut în Anglia 16 turnee în 7 ani. În toată această perioadă, ambasadorul român în Marea Britanie nu a fost prezent la nici un spectacol al nostru. Şi nu e un caz singular! Eventual, suntem vizitaţi pe aeroport de reprezentanţii vreunui consulat românesc ca să-i luăm cu noi vreun colet pentru cei de acasă.

In condiţiile astea, cum ai vrea să se vadă România ?

Dintre cele trei atribute ale tale - actor, regizor, director de teatru - care îţi este mai aproape de suflet ?

- Cel de actor, evident. Pentru că, înainte de orice şi de toate, eu sunt actor. Ca pregătire, ca mentalitate, ca destin, dacă vrei. Este o stare de spirit şi un mod de viaţă în acelaşi timp. E greu de explicat de ce vrei sau de ce eşti actor. Dincolo de talent, de geniu - în câteva cazuri, actorul/ creatorul de lumi în general, fie el actor, scriitor, muzician, pictor etc. are puterea şi darul de a se re-creea pe sine, de se multiplica prin ceea ce face, furând dumnezeirii o fărâmă de eternitate, ceea ce nu-i puţin, nu crezi ? Sau, mă rog, asta cred eu.

Ca director, nu am avut timp să gust din deliciile (!) funcţiei, iar ca regizor, deocamdată, caut în sufletul meu încercând să-mi aflu şi să-mi sting neliniştile, sau să le amplific, într-un spectacol sau altul montat aici, la Tg-Jiu.

De altfel, cât am reuşit ca regizor numai publicul poate spune.

Dincolo de bine şi de rău, de orgolii şi neputinţi, de prieteni şi neprieteni, în ce crezi Marian Negrescu ?

- Cred în destin şi în Dumnezeu. Cred că suntem datori să însemnăm locul pe care stăm prin ceea ce suntem şi prin ceea ce facem.

Cred în familie şi, mai presus de toate, cred în dragoste. Cred atât de mult în dragoste pentru că îmi place să dăruiesc. În sufletul meu, mare/ mic atât cât este, pot să-şi afle adăpost sigur toţi oameni care se dăruiesc unei idei, unei întreprinderi. Chiar şi numai celei de a avea curajul de a trăi zi de zi, de a visa din când în când şi de a muri puţin atunci când vine sorocul.

E mult, e puţin, Dumnezeu ştie! Eu aşa simt.

Care sunt relaţiile cu ceilalţi actori originari din Gorj ? De ce nu s-a realizat nici o colaborare cu ei ? Dumnezeule, ce premieră cu o piesă în care să fie distribuiţi Horaţiu Mălăele, Armand Calotă, Diana Lupescu, Papil Panduru, Marian Negrescu, Eugen Titu... ! Ar fi o idee, nu ?

- Grea întrebare! Eşti cam necruţător cu ungherele, cu tainiţele mele ascunse...

Da... ! Relaţiile, în principiu, sunt prieteneşti. Incontestabil, sunt prieteneşti. Dincolo de asta însă, probabil (şi sper că doar temporar), eu sunt cel care nu a reuşit să le insufle determinarea necesară de a-şi zidi sufletul împreună cu noi şi de a-l pune la temelia acestui teatru.

Însăşi ideea de teatru profesionist în Tg- Jiu nu este încă realizată în tiparele ei definitive de actorii cu obârşie gorjenească. Poate că eu am încercat prea puţin, poate că ei au dăruit prea puţin... Am însă credinţa că, odată finalizată clădirea, ei vor veni. În fond, sunt actori şi, deci, histrioni. Aşa că vor veni acasă, fiecare cu zestrea lui adunată în timp, fiecare cu fragmentul lui de necesară nebunie. Cred că vor veni. Cu toţii.

În ce măsură eşti gorjean ? Dar european ?

- Sunt gorjean în măsura în care sunt european. Asta ca să mă joc cu vorbele. Un răspuns onorabil ar suna aşa: am văzut (cu excepţia Finlandei şi a Ciprului) toată Europa şi multe alte ţări de pe celelalte continente. În primii ani, şi mă refer aici la 1991 şi 1992, totul mi se părea un vis. După o vreme, am început să descopăr oamenii. Şi mi-am dat seama că nu sunt nişte uriaşi, veniţi din viitorul nostru, din secolul XXI, ci, în multe cazuri, sub nivelul nostru de înţelegere şi de cunoaştere a lumii, a vieţii. Nu neapărat inferiori, dar cu destule şi irecuperabile lacune de cultură generală şi de de simţire autentică. Atunci mi-am zis: cum de ei sunt acolo unde sunt - la acel nivel de civilizaţie materială, de nivel de trai, de bunăstare onorabilă - şi noi suntem unde suntem ?

Răspunsul este dureros de simplu: tradiţia şi munca sunt elementele care compun stabilitatea în societatea occidentală. Noi le-am uitat pe amândouă.

Şi atunci ? Ne rămâne să stăm la uşa unei Europe care nu ne ia în seamă pentru că, zic eu, nu vrem noi să ne ia în seamă. Nu ei sunt vinovaţi ci, în proporţie de sută la sută, vina e a noastră.

Eu cred că România nu a avut curajul să renunţe la biberon, deşi, la nouă ani (din 89' încoace), normal ar fi să se apropie măcar de pubertate. Nimeni, niciodată nu ne va da nimic pe gratis. Şi aici, iertată fie-mi părerea, politica îşi are însemnătatea ei. Ceva mă face să cred că, dacă noi, ceilalţi, avem ,,nouă" ani, ei, politicienii - sau mulţi dintre ei -, nu au depăşit stadiul jocului cu găletuţa în nisip. Nu şi-au făcut datoria faţă de ţara asta. În măsura în care România mai este ţara lor (!).

Ai avut vreun model în viaţă, în profesie ? Ce crezi că te reprezintă ca actor ?

- Da, am avut şi am. Peter O' Toole, Robert De Niro şi Toma Caragiu. Într-o profesie ca a mea e vital să te poţi raporta la cineva pe care, fără îndoială, nu-l vei ajunge sau egala. Dar, în felul acesta, îţi propui obstacole şi te obligi singur să le depăşeşti. Ca actor, caut să-mi înfrâng slăbiciunile şi să găsesc „muchia de cuţit" a acestei meserii. Doar acolo, pe muchie, dacă reuşeşti să rămâi, ajungi sus... Altfel...

Se spune, îndeobşte, că actorului îi este proprie o anume doză de cabotinism. Ce părere ai ? Şi, de mult ţineam să te întreb, de ce n-ai jucat în nici o montare la teatrul din Tg- Jiu ?

- Suntem cabotini adesea pentru că, în meseria asta, este nevoie de o supapă, de defulare. Altfel, te trezeşti cu o bască verde pe cap, recitând monologul lui Hamlet în Gara de Nord.

La Tg-Jiu am să joc în noul sediu al teatrului. Spectacolul va fi, probabil, "Paracliserul" lui Marin Sorescu. Acum nu pot spune mai mult. Anul viitor înseamnă şi pentru mine o piatră de încercare. Pe care sper să o pot duce, să o putem duce toţi cei care ne închinăm teatrului în acest oraş.

Altfel, ce mai face Europa ? Ce se mai joacă şi cum se mai face teatru pe bătrânul continent ?

- Europa face foarte bine. Acolo, teatrul a ajuns într-un alt stadiu de evoluţie (mereu este aşa), în care se caută -şi se găsesc - noi forme şi formule de exprimare scenică. Practic, fenomenul teatral a respectat întotdeauna legea progresului. Curentele litarare, muzicale, plastice şi-au pus întotdeauna amprenta asupra teatrului.

Pentru publicul românesc, formulele de care vorbeam nu sunt întru totul ,,digerabile". Este vorba, neîndoielnic, de o anume matrice spirituală, de un anume conservatorism al percepţiei dramatice. Faptul se observă şi în spectacolele pe care Silviu Purcărete le-a montat sau montează în ţară. Modul de percepere a acestui fenomen este diferite aici şi dincolo. Timpul e înainte. Vom mai vedea.

Anul viitor, pe 13 mai, se împlinesc 95 de ani de la naşterea Elvirei Godeanu. Se va intra în noul sediu sau nu ?

- Da! Da! Da! Se va intra. Într-o sală climatizată, cu echipamente de scenă sofisticate, atmosferă de secol XXI, surprize pentru spectatori.

Va fi o oază de cultură adevărată, cu sau fără voia unor sceptici. Târgujienii vor găsi aici doza de civilizaţie pe care şi-o doresc, şi-o închipuie şi pe care o merită.

Poveşti de Crăciun ?

- Ei, nu! Cadouri pentru un alt Crăciun. Şi, după cum ştii, darurile sunt întotdeauna reale.

{Ion Cepoi, Cred în destin şi în Dumnezeu, Interviu cu Marian Negrescu, Caietele ,,Elvira Godeanu"/ noiembrie 1998}

*

Domnule director de teatru, suntem la început de nouă stagiune teatrală la Târgu-Jiu - stagiunea 19992000 - suntem la sfârşit de mileniu şi parcă am fi chiar la sfârşitul lumii când vorbim despre teatru la Târgu-Jiu. E teatrul o povară ?

- Aş zice şi eu că, într-adevăr, teatrul din Târgu-Jiu se pare că este o povară. Este o povară mai ales pentru neaveniţi, pentru aceia care-l percep ca pe un stat de plată şi de funcţiuni, achitat lunar din banii contribuabililor. Pentru cei care înţeleg doar acest lucru, teatrul este o povară.

Atâta vreme cât eu ca artist - şi fac aici o mică paranteză, spunându-ţi că din totdeauna am făcut pasiune pentru artiştii plastici şi că mi-ar fi plăcut să ajung plas-tician şi pentru că mi se părea că aceşti blânzi şi frumoşi bărboşi au avut cel mai mare succes şi s-au bucurat mereu de o libertate într-un anume fel privilegiată - deci, atâta vreme cât eu ca artist sunt luat drept doar "acela cu barbă" în şedinţele Consiliului local, unde consilieri de toate profesiile, reprezentând partide de toate mărimile, hotărăsc cu mâna soarta mea şi a teatrului, ei bine, atunci, ca să-ţi răspund direct la întrebare, pentru astfel de indivizi teatrul este într-adevăr o povară.

Aceştia au ameninţat la un moment dat cu organizarea în oraş a unui referendum: să construim blocuri de locuinţe sau să finalizăm construcţia teatrului ? Tristă idee! Iar eu am zis că aş risca un referendum de o asemenea factură şi pentru simplul motiv că, în cele câteva luni câte le-au mai rămas de stat la putere, nu au cum să mai construiască blocuri, dacă n-au construit măcar unul în cei trei ani câţi au trecut de la aşa-zisa schimbare.

N-aş vrea să intru în vreo polemică directă cu cineva, mai ales că teatrul nu poate, nu are cum să ajungă a fi o povară pentru cei mulţi, pentru contribuabili.

Eu, ca directorul unui teatru care se află încă în construcţie, sunt gestionarul banilor acestor oameni mulţi care au nevoie de această instituţie şi care, cu siguranţă, resimt acut lipsa acesteia în peisajul urbei noastre.

Nu mă simt responsabil faţă de banii Primăriei pentru că de fapt aceşti bani sunt ai oamenilor de pe stradă care întreabă cu insistenţă şi pe bună dreptate când va fi gata teatrul ? Câtă vreme am fost numit director de teatru doar pentru a face treabă - şi repertoriul ultimilor ani stă mărturie - atunci politica mea va fi doar o politică teatrală, culorile de bază ale teatrului fiind din totdeauna alb şi negru. Vor trebui deci să aleagă până la urmă şi cei care pentru moment diriguiesc treburile urbei: ori e albă, ori e... politică.

Din punctul acesta de vedere şi directorul de teatru şi actorii din teatru ar trebui să vă supuneţi legii pe care parlamentul încearcă să o propună în sfârşit spre dezbatere: legea funcţionarului public.

- într-un fel, pentru mine, legea aceasta vine cam târziu, din păcate, pentru că la ora asta, când eu şi teatrul aparţinem Primăriei, coloratura funcţionarului din această fabrică publică este bine definită şi poate chiar definitivă pentru următoarele câteva luni. în problema teatrului, Primăria are un cuvânt de spus doar ca urmare a votului consilierilor. Şi sunt doar nouă sau zece dintre ei care înţeleg de fapt chestiunile legate de teatru ca instituţie subordonată financiar Primăriei.

Instituţia, ca atare, comportă o cu totul altă menire: promovarea culturii teatrale într-un loc cu o tradiţie în domeniu de 165 de ani. E mult, e puţin ? E ceva, dacă ţinem seama că teatrul din Târgu-Jiu a fiinţat ca fiind al cincilea din Ţara Românească şi la timpul acela, ţara era de fapt o Românie Mare.

în acest context tradiţia locului este de partea noastră. A fi acum împotriva teatrului înseamnă a fi împotriva istoriei acestor locuri pe care avem datoria să le cunoaştem bine, aşa cum a fost şi aşa cum ea a fost înfăptuită de înaintaşii noştri.

Nu vreau să spun vorbe mari. E de ştiut faptul că teatrul Milescu şi teatrul Căldăruşe împreună cu trupele lor de actori au existat odinioară la Târgu-Jiu (Notă antologator: Teatrul Căldăruşe a fost exclusiv sală de spectacole).

Teatrul cel nou care este în centrul atenţiei şi al tuturor discuţiilor nu s-a construit doar pentru a mai fiinţa în oraş încă o sală de şedinţe cu dotări de ultimă oră, în care să voteze sau să doarmă confortabil aceiaşi eterni combatanţi.

De fapt, noi nu suntem cei aleşi, noi suntem doar nişte negri pe o plantaţie şi ştim foarte clar că avem o treabă de făcut. Şi dacă această treabă se cheamă teatru, atunci acest lucru trebuie făcut cu profesionişti pentru că trebuie neapărat făcut bine.

Eu sunt un profesionist, sunt în primul rând actor şi am o datorie morală faţă de acest teatru. Şi de aceea încerc să nu mai aud ceea ce spun unii sau alţii, nu neapărat depre mine, pentru că de şase ani de când sunt în slujba teatrului acasă, orgoliul meu a fost subsumat instituţiei, pentru că deocamdată doar ea contează.

Culmea e că eu nu am răspuns timp de şase ani la nici unul din atacuri şi ele au existat, unele mârşave, altele chiar hazlii. Pentru că nu persoana Marian Ne-grescu este importantă, ci personalitatea acestui teatru şi faptul că am reuşit aici un lucru care se vrea a fi profesionist. Chestia asta cu profesionalismul n-au înţeles-o diriguitorii şi asta mai ales pentru că ei vor să ne supunem cu totul doar unor legi strict financiare, dar care le cad de fapt lor în sarcină şi care n-ar trebui să reuşească să ne conducă, ci doar să ne ajute.

A propos de diriguitorii care la o adică şi-au revendicat şi posibilitatea lansării unui referendum în stare să decidă finalizarea construcţiei teatrului la Târgu-Jiu: într-un text din 1929, Tudor Arghezi, după o şezătoare literară întâmplată la Teatrul Căldăruşe, nota cu deosebire faptul că sala fusese plină. Cum ar arăta sala elegantă a noului teatru, plină seară de seară cu spectatori doritori de spectacole bune ? Ce lecţie ar primi de la teatru consilierii ajunşi şi ei spectatori ? Cred că la şedinţele Consiliului local n-ar mai fi doar spectatori ca la teatru.

Votul lor ar fi votul unor... profesionişti în materie...

- Chestiunea, aşa cum o prezinţi este puţin cam delicată, dar tocmai din această cauză trebuie pusă în discuţie. E drept, consilierii nu vin toţi la teatru. Vin doar cei care votează pentru teatru. Cei care votează împotrivă sunt cei care nu au răspuns niciodată invitaţiei noastre. Pentru ei, teatrul "nu se există", ei sunt mereu "Gică contra", vulgar vorbind. Pentru ei, teatrul se poate termina la o adică şi cu banii adunaţi din salariile actorilor, care există acum şi care ar trebui daţi afară. Şi pe urmă ar invita în Teatrul cel nou doar trupe din alte locuri, unde există şi teatru şi actori. în formula aceasta, teatrul nostru ar fi cedat altora în subantrepriză. Şi ştim şi vedem toţi cum am ajuns să trăim parcă cedaţi în subantrepriză. Şi trăim bine ?

înclin să cred că nu se vrea să ne înţeleagă, sau că nu se poate înţelege ce înseamnă să existe teatru profesionist în oraşul nostru. Cred că mulţi nici nu ştiu cine a fost Elvira Godeanu. Păcat! Şi e păcat, dar asta-i realitatea, ca teatrul să fie mai cunoscut la Bucureşti, decât la Târ-gu-Jiu. S-a vorbit despre teatru, sunt articole, cronici, interviuri care se află în arhiva noastră.

Să-ţi dau doar un exemplu: Valentin Silvestru - Dumnezeu să-l preţuiască mult şi acolo unde e, pentru că nu mai există printre noi -, la o vârstă când alţii ajung să locuiască doar pe fotolii în faţa televizorului, venea cu mare bucurie din Bucureşti la fiecare premieră a teatrului nostru. Şi a scris despre fiecare dintre spectacole. Şi ne-a încurajat de fiecare dată în demersul nostru. Nu acelaşi lucru l-a făcut de exemplu, primarul oraşului, oricare a fost el de câţi ani există teatru şi actori la Târgu-Jiu. La fel s-a întâmplat şi cu consilierii. Mi se pare absolut aberant să nu ştii despre ce este vorba şi să votezi împotrivă, să ridici mâna, să ai puterea ca să decizi soarta teatrului. De ce ?

Deci, se poate şi aşa: votezi şi decizi...

- Este lucrul cel mai îngrozitor care se poate întâmpla. Ei se atacă între ei din cauza unor interese politice, altfel fără anvergură, şi-n felul acesta, nepunându-se de acord, nu sprijină demersul meu, care nu are absolut nici-o legătură cu politica. Sau n-ar trebui să aibă!

Câtă vreme noi am pornit acum şase ani de la 50 de oameni în sala de spectacole şi acum am ajuns la peste 250 la fiecare reprezentaţie, înseamnă că politica pe care o face teatrul este bună.

Lucrul acesta se întâmplă, în condiţiile în care n-am făcut niciodată rabat la calitatea repertoriului. Ştii doar că se poate întâmpla şi altfel. Nu mai vorbesc că ne desfăşurăm activitatea într-un spaţiu total inadecvat, că repetăm într-o sală total neîncălzită, că... Dar, n-aş vrea să se înţeleagă cumva că mă plâng. Ei nu vin să vadă pentru că nu cred în chestia asta şi nu cred pentru că...Votul lor e plătit, invitaţia noastră a fost de fiecare dată dezinteresată. Până când vor mai vota ? Şi pe urmă ?

Construcţia teatrului încă nu e terminată. Ne apropiem, pentru că tot veni vorba de politică, de următoarea campanie electorală. Crezi că partidele, eventualele grupări politice vor să-şi dispute şi să-şi revendice în vreun fel finalizarea construcţiei teatrului ?

- Da, cred şi eu acest lucru. Începutul anului 2000 ne va surprinde şi din punctul acesta de vedere. A existat vis-à-vis de teatru mai totdeauna un paradox.

La începutul anului viitor, cred însă că simultan ne vor aronda financiar la cele două bugete: şi la cel al Consiliului local şi la cel al Consiliului judeţean. Acest lucru va fi benefic pentru teatru. Lăsăm la o parte interesul politic care va exista. în formula aceasta, în doar câteva luni, teatrul va fi gata.

Am făcut deja demersuri pe lângă instituţia prezidenţială. într-o ţară în care în ultima sută de ani nu s-a mai construit un teatru nou pentru o nou înfiinţată trupă de actori profesionişti, preşedintele, invitat la premieră, va trebui să onoreze evenimentul cu prezenţa-i şi să taie panglica inaugurală. Cine va fi oare preşedintele ?

Presa, televiziunea, radioul vor consemna evenimentul. Câţi se vor fi înghesuind atunci ? Şi de ce oare ? Mă tem că atunci îmi voi lua o zi din concediu şi mă voi duce la pescuit...

Ai putea fi trecut absent şi ai complica lucrurile...

- Un artist poate fi uşor nebun câteodată...

Aţi început noua stagiune cu o piesă de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală. De ce ?

- Prin acest spectacol de început de stagiune am încercat să sărbătorim şi noi cei 90 de ani pe care i-ar fi împlinit românul Eugen Ionescu. Am dat curs iniţiativei regizorului Bogdan Drăgan, care a pornit lucrul la această piesă de la un film - Mica elegie - pe care l-a făcut bine şi care a primit şi un premiu important. Spectacolul lui este un spectacol absolut interesant, care pune probleme.

El a realizat aici, la teatrul din Târgu-Jiu, câteva proiecte importante care au convins şi care s-au bucurat de succes. El are o credinţă personală pentru care îl sprijin necondiţionat.

Credinţa lui este că între teatru şi film există din totdeauna o legătură care nu este nicidecum forţată. Acum zece ani, poate nu credeam acest lucru. Dar acum, în prag de mileniu trei, când tehnica ne-a cucerit în totalitate, sunt convins că spectacolul de teatru trebuie să poată să fie un spectacol total. Primul din seria acestor spectacole jucate pe scena noastră a fost Revolta de pe urmă a Evei Braun, iar reacţia publicului a fost extraordinară.

De altfel, succesul spectacolului a fost consemnat şi de cronicarii de specialitate. îl amintesc iar pe regretatul Valentin Silvestru. Această îmbinare între teatru, televiziune şi film a prins foarte bine.

În felul acesta, ce altă piesă decât Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu era mai nimerit să fie tratată într-un astfel de registru, pe vremea asta când la noi începutul unei noi stagiuni înseamnă şi altceva ? îi chiar mulţumesc lui Bogdan pentru alegerea făcută, iar actorilor le mulţumesc pentru dăruirea lor, pentru că au avut parte de o partitură ciudată la prima vedere, un text condensat, în care ideea era foarte importantă. Iată, la Târgu-Jiu, pipăim încet-încet zona teatrului modern, spectacolul total, care la alţii a devenit deja clasic, dar pe care la noi, încă îl considerăm de avangardă.

- Am văzut că la premiera cu Cântăreaţa cheală, spectatorii nu păreau deloc surprinşi de modalitatea regizorală abordată de Bogdan Cristian Drăgan. Cum aţi reuşit să pregătiţi aceşti spectatori să facă faţă unor astfel de spectacole, când, dacă urmărim repertoriul teatrelor din alte oraşe de provincie, constatăm că la Târgu-Jiu selecţia spectacolelor este foarte riguroasă şi, aş zice că vă situaţi, prin comparaţie, într-o poziţie net privilegiată ?

- Ar trebui să reiterez ideea cu care eu am început nebunia asta, aici, la Târgu-Jiu. Atunci am avut de apărat, fiind singurul angajat şi asumându-mi întreaga responsabilitate, ideea de tetru!

A fost un moment teribil de complicat pentru că se cerea imediat să optez pentru ceva anume.

Era perioada anilor 90-93, ne aflam la Târgu-Jiu într-un vid de spectacole teatrale, iar televiziunea reuşise să subjuge întreaga masă de oameni, mai mult sau mai puţin curioşi.

Vrând-nevrând, a apărut cu trecerea anilor o nouă generaţie de viitori spectatori şi atunci, n-aveam de ales: ori punem în scenă pentru început nişte spectacole uşurele, care să aducă repede lumea în sala de teatru, ori riscăm cu un repertoriu serios şi-i obligăm pe noii spectatori să gândească şi să-şi pună probleme odată cu cei de pe scenă.

Şi astfel, primul dintre spectacolele pe care l-am servit acestui public a fost o piesă de Eugen Ionescu, a fost Jack sau Supunerea şi astfel, tânărul spectator, care poate că nu fusese niciodată la teatru, a fost mai întâi şocat.

El a deschis însă ochii din acel moment pe un astfel de gen de teatru şi a înţeles repede că aşa e teatrul, că de fapt, aşa trebuie să fie. Şi acest lucru a fost un mare avantaj.

Ulterior, cum aţi reuşit să vă păstraţi la înălţimea ştachetei pe care singuri o ridicaserăţi dintru început aşa de sus ?

- Aproape că pare foarte simplu acum. N-am făcut niciun rabat la întocmirea repertoriului în anii care au urmat. Au fost deci, Jack sau Supunerea de Eugen Ionescu, Ursul şi Cântecul lebedei de Cehov, A douăsprezecea noapte şi Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, apoi trei piese de I.L. Caragiale: O noapte furtunoasă, D'ale Carnavalului şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea, lângă care au venit spectacolele lui Bogdan Cristian Drăgan: Carantina de Tullio Zanovello, în premieră absolută şi Bietul John şi Revolta de pe urmă a Evei Braun, după scenarii proprii.

Teatrul n-a coborât ştacheta şi nici n-o va coborî, dacă ne uităm şi la stagiunea cea nouă care va dubla numărul premierelor de anul trecut - vor fi 8 spectacole noi - pentru că anul viitor, în teatrul cel nou, va trebui să ne prezentăm cu 4 spectacole pe săptămână.

Încerc să-mi explic într-un fel repertoriul de fiecare an al teatrului pe care-l conduci, gândindu-mă la rolul tău din spectacolul de absolvenţă din 1989 în "Regele Lear" sau la rolul pe care l-ai interpretat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în "Jocul ielelor", sau la toate spectacolele lui Silviu Purcărete cu care, împreună cu Teatrul craiovean ai bântuit lumea în lung şi în lat, lumea de scândură a teatrelor de pretutindeni.

- Înclin să cred că o dată dedat la capodopere, realizate de alţii, este chiar greu şi neprofitabil să produci, tu însuţi, subproducţii sau spectacole îndoielnice.

Pe lângă dramaturgia clasică cu valoare deja universal verificată, în teatrul nou vom promova în fiecare stagiune o piesă românească contemporană şi de asemenea vom încerca să punem în practică un proiect la care ţin mult şi anume acela de a invita în fiecare an la Târgu-Jiu pe întâiul absolvent al clasei de regie al Academiei de teatru să pună o piesă în scenă cu actorii noştri. Va avea astfel întâia bursă din cariera sa de regizor - bursa Elvira Godeanu - şi posibilitatea de a monta într-un teatru profesionist şi modern, echipat ca în vest şi cu o trupă bine legată, în care venirea celor noi a adus un suflu tânăr.

Ai făcut regia la multe dintre spectacolele stagiunilor trecute. Acum pregăteşti un spectacol care îţi aparţine în totalitate - Commedia - şi care va implica întreaga trupă sub lumina reflectoarelor.

- Ce-mi spui acum e o treabă delicată pentru mine...

Ţi-ai asumat şi un risc deosebit trebuind să promovezi un teatru profesionist în propria-ţi regie.

- Practic, îmi explic astfel demersul regizoral: mai întâi, consilierilor judeţeni, apoi celor locali, a trebuit să le cer bani ca să fac o trupă, apoi să le cer şi cer în continuare bani pentru construcţia teatrului, şi dacă aş mai fi cerut bani şi pentru a obţine colaborarea unor mari regizori, atunci...

Aşa că am rezolvat această mare problemă cu regizori tineri, am avut norocul să colaborez apoi cu regizorul Bogdan Cristian Drăgan şi am riscat eu însumi punând în scenă bună parte dintre spectacolele teatrului. Riscul a fost însuşi numele meu, eu mi-am riscat numele meu de actor, căruia i-am dat greutatea, atâta câtă e, după mai bine de 14 ani de muncă. Eu mă reprezint pe mine, reprezint de fapt instituţia Marian Negrescu, e singurul lucru care mă reprezintă.

Eşti SRL-ul tău...

- Propriul meu SRL de suflet. M-am gândit dacă am să risc sau nu şi lucrurile s-au amestecat şi a trebuit s-o fac. în regie am intrat într-un fel doar cu bunul simţ şi cu ce ştiam din facultate, unde am lucrat mult cu colegii mei de la clasa de regie.

Dar, despre spectacolele mele îi las pe alţii să vorbească şi răspunzându-ţi altfel la întrebarea ta îţi voi spune că am fost şi obligat într-un fel să fac acest lucru, dar că a fost o obligaţie frumoasă, care mă costă în toate planurile.

Atunci când dl. Ştefan Popescu Bejat, depăşindu-şi mult condiţia de om politic, m-a numit la conducerea noului teatru, i-am cerut respectuos să înţeleagă că într-un oraş ca al nostru teatrul trebuie să fie neapărat un lux pe care va trebui să ni-l asumăm toţi, indiferent de costuri.

Plecând de la acest lucru, constat astăzi că în conformitate cu planurile întocmite acum mai bine de 6 ani, personal sunt în grafic.

Regia spectacolelor pe care le-ai ales te revendică de la vreun regizor cu care ai lucrat ca actor ?

- Sigur că Silviu Purcărete mă bântuie. E groaznic de greu pentru mine şi nu ascund acest lucru, ba o spun cu o dragoste sinceră, că uneori îmi vin idei care dau extraordinar de bine pe scenă, dar nu apuc să le rostesc pentru că realizez că ele seamănă cu "ceva" în care eu însumi am jucat sub o baghetă regizorală extraordinar de originală.

Jucând în spectacolele lui Silviu Purcărete devii puţin nemuritor şi nemurirea asta costă foarte mult când vrei să realizezi ceva pe cont propriu. încerc să mă eliberez pe cât pot şi, de exemplu, când nu-mi iese ceva anume mă gândesc cum i-ar place lui Silviu Purcărete, pentru că trebuie să-ţi spun că el e un spectator absolut fabulos.

El a fost la Târgu-Jiu la spectacolul Îmblânzirea scorpiei şi a văzut alte câteva pe casete video.

Revenim la momentele politice pe care le traversăm cu toţii... în urmă cu trei ani ai pus în scenă "Conu Leonida faţă cu reacţiunea", spectacol care atunci a încercat să atragă atenţia. Repeţi acum un spectacol care îţi aparţine - Commedia şi care se pare că încearcă iar să trimită uşor în zona politicului cotidian.

- Pentru Conu Leonida faţă cu reacţiunea, cortina reprezenta o imensă gaură de cheie pe buza căreia eram atârnaţi mulţi, citind cu glas tare: Naţiune, fii deşteaptă. No comment.

Am dovedit a fi doar umili spectatori, ne-am uitat degeaba pe gaura cheii silabisind neconvingător "Naţiune, fii deşteaptă".

- Am spus mai înainte că în toţi aceşti ani, nu am răspuns la niciun atac de oricare parte a venit el, dar pentru că mă consider un artist, răspund cu puterile mele prin acest spectacol nou - Commedia - la tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme. De fapt este răspunsul meu artistic, eu nu pot da cu pumnul în masă, nu pot jigni.

Spectacolul Commedia este un spectacol de autor, a cărui regie o împart cu Geni Macsim, care are un rol esenţial în realizarea acestei piese. Dar îmi asum acest spectacol. E răspunsul meu.

Am să-ţi pun o întrebare pe care nu voi pregeta să o pun la cât mai multă lume, atâta vreme cât Teatrul nu are încă spaţiul promis: într-un oraş fără Coloană, e nevoie de Teatru ?

- Nu încape nici o îndoială. Sunt convins că în oraşul acesta toate şi toţi vor fi acolo unde le este locul. Şi teatrul reprezintă într-un fel o Coloană. A câta ? Deocamdată şi el zace mai mult sau mai puţin din cauza unor interese mărunte. Sunt un optimist! Oraşul va avea iarăşi Coloană şi va avea şi Teatru. Pentru că merită aceste lucruri cu prisosinţă.

Hai să discutăm puţin şi despre stagiune şi despre noii veniţi în teatru.

- Stagiunea 1990-2000 va fi stagiunea cu opt premiere. După Cântăreaţa cheală şi Commedia urmează un spectacol pentru copii. Continuăm astfel un mai vechi proiect pentru că avem datoria, cum îţi spuneam, să formăm noi înşine viitorii spectatori de mâine ai teatrului. Şi acest lucru se face cu piese pe care le montăm cu aceeaşi seriozitate ca şi pe celelalte.

Ba mai mult, legat de acest lucru, actorul Ion Alexandrescu este autorul unui proiect - ofertă, coordonat artistic de doamna prof. univ. Ileana Berlogea şi susţinut de noi, menit să creeze la nivelul şcolilor din oraş nişte baze-pilot, care să promoveze prin programa de învăţământ noţiunea de artă dramatică. Şi ca să-i arăt lui Alex că-i susţin proiectul, în ultima mea piesă la care lucrez deja, 12 dintre tinerii liceeni pe care el îi pregăteşte reprezintă împreună un personaj colectiv important.

Urmează apoi, în prag de alegeri - cum altfel - O scrisoare pierdută în regia aceluiaşi Bogdan Cristian Drăgan. Teatrul cel nou se va deschide cu o piesă pusă în scenă de doamna Sanda Manu, de la care avem promisiuni ferme în acest sens.

Tot la noua sală vom încerca un spectacol, pe care l-ai sugerat de altfel, e vorba de Paracliserul lui Marin Sorescu. Acest proiect va reprezenta debutul meu actoricesc pe scena Teatrului Elvira Godeanu. Mă va ajuta să-l duc la bun sfârşit tot Bogdan şi întreaga trupă de actori, care şi de data asta se va găsi toată pe scenă. Sper ca efectul să fie deosebit.

Referitor la noii veniţi spun doar că lucrurile au fost puţin agitate - unii au venit, alţii au plecat. în principal i-a îndepărtat nerezolvarea problemei spaţiului locativ. Le mulţumesc celor care au rămas. Ei sunt cei de la Cra-iova de la clasa prof. Remus Mărgineanu. E vorba de Nicu Vicol, Cristi Dobran, Pompiliu Ciochia şi Diana Drăghici. Ţi-i amintesc şi pe ultimii veniţi, o familie - Alexandru şi Andra Cornea - de la Teatrul de Stat din Oradea. Mă bucur că sunt aici.

Trebuie să-i vorbesc de bine pe toţi ceilalţi, care sunt actorii de drept din teatru - mai vechi sau mai noi - şi care au continuat să-şi desăvârşească meseria şi să fie din ce în ce mai buni.

- Înţeleg că ultimul spectacol tocmai asta vrea să dovedească pentru toată lumea, că teatrul are nevoie de întreaga trupă de actori.

- Mai mult decât atât, spectacolul îi va avea pe toţi cei 20 de actori distribuiţi în 20 de roluri principale. Tocmai ţinând cont de toate câte ţi le-am spus, revin cu mai vechea chemare-îndemn: Veniţi la Teatru. în oraşul nostru Teatrul nu este interzis!

{Vasile Vasiescu, În oraşul nostru Teatrul nu este interzis/ De vorbă cu directorul Teatrului Elvira Godeanu: Marian Negrescu/ "Lumea gorjenească", Nr. 4/1999, septembrie, Târgu-Jiu}

*

,, - Marian Negrescu, îţi mai aminteşti vara lui '94 ? Mai exact discuţia în doi, de pe terasa - demolată demult - de lângă Centrul de Calcul, când subsemnatul perora cu emfază despre teatru, misiunea istorică a celor ce se înhamă la o astfel de treabă şi alte atâtea lucruri de care avea habar până la genunchiul broaştei... Se pot numi toţi aceşti ani istorie ?

- În mod sigur, da!

Sintetic, cum ai caracteriza perioada 1993-2002 ? A existat sau nu o strategie, şi dacă da, care au fost elementele ei de bază ?

Dacă ar fi să denumesc perioada asta cu un cuvânt, cred că acela ar fi „speranţă". Sigur, "strategia" începe din momentul în care Consiliul Judeţean Gorj a ales, dintre potenţialii pretendenţi, pe Marian Negrescu. Aşa a început strategia... Îţi reamintesc faptul că atunci, la numirea mea, înainte de a spune ,,Da!'', i-am întrebat pe toţi consilierii dacă sunt pe deplin conştienţi că ,,tea-trul'' este ,,un obiect de lux'' şi nu un mijloc de a ,,bifa'' în zona culturalului apariţia unei instituţii, aşa, ''printre altele''.

Ei, consilierii, au răspuns atunci afirmativ, înţelegând responsabilitatea unui astfel de demers. În firea lucrurilor, au urmat alte legislaturi, iar eu m-am văzut nevoit (aberant!) să explic mereu şi mereu de la capăt, altora, că a crea o instituţie profesionistă înseamnă a investi bani. Şi nu puţini. În fine, am cerut atunci o pauză de trei luni pentru a-mi forma, cum spui, o strategie. Ea a fost una (culmea!) pe termen mediu sau, cum am zis eu atunci, pe... 10 ani! Elementele de bază au fost: formarea trupei de actori, obţinerea statutului de instituţie profesionistă de spectacole, atragerea publicului printr-o politică repertorială imaginată pe cel puţin trei stagiuni, crearea unui nucleu de prieteni ai teatrului, integrarea în UNITER, sediu nou şi, în fine, crearea la Tg-Jiu a primului Centru de cercetare teatrală din România, adică un lucru cu totul nou la acea oră în România. A, să nu uit: şi un festival internaţional de teatru. Asta am gândit şi am pus pe hârtie atunci, strategia, cum spui tu...

În astfel de momente - precum inaugurarea unui teatru - se vorbeşte îndeobşte despre izbânzi. Hai să vorbim şi despre eşecuri. Au fost ?

- O! cum să nu! De altfel, ele erau normale când totul se afla la început. Dar şi eşecurile astea au fost de mai multe feluri sau, altfel spus, aşa consider eu. Încerc să le sintetizez:

- am eşuat cel mai adesea în faţa consilierilor, în sensul că m-am încăpăţânat să gândesc ca artist şi nu ca un director, şi atunci, fireşte, au început frecuşuri nesfârşite... Probabil din cauza mea...;

- nu am reuşit să aduc la Tg-Jiu mai mulţi regizori. Ce-i drept, aici aş avea circumstanţe atenuante pentru că n-au fost niciodată bani pentru a aduce nume ,,grele'' ale regiei româneşti (formată din colegii mei), fondurile fiind îndreptate, din fericire şi cu mulţumiri, spre construcţia teatrului;

- nu am reuşit să păstrez ,,familia'' care a funcţionat la început. Cred că nu numai din cauza mea, dar mi-o asum... ;

- nu am reuşit să atrag sponsorizări semnificative la teatru şi asta ne-a făcut vulnerabili din punct de vedere financiar, obligându-ne să aşteptăm totul de la buget...

Privite oarecum din afară, lucrurile converg spre o singură imagine: la Tg-Jiu, cel care a zidit teatrul în cele trei compartimente fundamentele - trupă, repertoriu, clădire - este Marian Negrescu. Gândul ăsta - eşti om, ai şi tu vanităţile tale - nu te face uşor paranoic ?

- S-ar fi putut întâmpla... dacă aş fi avut timp. Eu n-am prea avut timp să mă bucur de lucrurile care s-au făcut. Asta pe de o parte. Pe de alta, eu n-am fost (pentru că n-am vrut eu să fiu) ceea ce se numeşte îndeobşte director. Vanitatea de care vorbeşti o traduc doar prin faptul că, adesea, spun: ,,Sunt doar un artist român în viaţă''. Nu-mi prea place să mi se spună ,,Domnul Director''. Eu sunt actor, atât.

Pe parcursul celor nouă ani, de câte ori ai trişat, de câte ori ai minţit şi de câte ori ai spus adevărul despre teatrul din Tg-Jiu ?

- Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru imaginea teatrului. Nu m-am dat în lături de la nimic, în sensul benefic al cuvântului, bineînţeles. Iar pe viitor voi face acelaşi lucru. Nu, nu am ,,umflat'' artificial lucrurile, dar am tras cu dinţii ca să se ştie că în România, după 31 de ani, a apărut un teatru, că el se numeşte ,,Elvira Godeanu'' şi că se află la Tg-Jiu. Aici trebuie să mulţumesc mass-mediei locale şi naţionale, care mi-a oferit oricând şi oricum posibilitatea asta.

- O întreprindere precum zidirea unui teatru dă naştere - înlăuntru şi în afară - la invidie, la suspiciuni, la resentimente, la ură chiar. Ai simţit aşa ceva în anii aceştia ?

- Din păcate, da. Spun ,,din păcate'', pentru că eu n-am înţeles niciodată de ce a fost atât de dorit acest post al meu. Pe de-o parte. Pe de alta, cei care m-au urât, invidiat etc., n-au făcut-o atunci, la început, în 1993, când eram singur şi mă dădeam de ceasul morţii între speranţă şi deziluzii, ci au început să o facă pe măsură ce ne apropiam de darea în folosinţă a clădirii, când ne-am făcut un nume, adică atunci când munca fusese deja făcută. Dar ştii ceva ? Nu i-am luat în seamă niciodată. ,,Oamenii'' ăştia fac parte din categoria celor care, dimineaţa, n-au curaj să se uite în oglindă. I-am compătimit mereu, ba chiar i-am mângâiat. Şi mai ştii ceva ? La mângâieri dau întotdeauna din coadă...

Vrând-nevrând, în deceniul de care vorbim, ţi-ai construit o imagine publică favorabilă. Inevitabil, cu prilejul ăsta ai micşorat ceva din imaginea publică a altora, în special a celor care, iată, au şi început să-şi asume cu fervoare toate meritele zidirii. Au fost astfel de oameni - demnitari, înalţi funcţionari publici, politicieni - cu care ai intrat în conflict ?

- Speram să nu-mi pui întrebarea asta. Ştii filmul acela extraordinar distins cu „Globul de aur'', "Mefisto" ? Se află la final o scenă extraordinară unde Karl Maria Bradauer (cel care interpretează personajul principal), care şi în film este actor, hăituit fiind, ajunge noaptea pe un stadion imens unde, dintr-odată, cei care vor să-l distrugă aprind nocturna plus alte zeci de proiectoare. Imaginea se aproprie la prim plan, iar ,,actorul'' rosteşte ultima replică înainte de a fi răpus de gloanţe acolo, în mijlocul stadionului: ,,Doamne, ce au cu mine, nu sunt decât un actor...''.

În rest, m-am înţeles bine cu toată lumea.

O bună bucată de vreme, eu însumi te-am suspectat de simpatie absolută manifestată faţă de actorii proveniţi din Teatrul Popular şi de tratament inegal aplicat celor cu studii profesionale clasice. Din teatru au plecat profesionişti ca Diana Drăghici, Alexandru Boureanu, Carmen Roşca, Nicu Vicol. La un moment dat s-a simţit o criză de comunicare şi cu Eugen Titu, soţii Andra şi Alexandru Cornea, Pompiliu Ciochia... Care-i adevărul ?

- Îi iubesc pe toţi ca pe copiii mei. Nu-i o figură de stil. Ceea ce n-au înţeles unii din ei este că nu o diplomă te face celebru. Cei care ,,fac''un actor celebru sau nu sunt spectatorii, care vin să vadă anume pe ,,cutare'' sau ,,cutare''actor. Asta una la mână. În al doilea rând, ar fi o vorbă pe care profesoara mea, doamna Sanda Manu, ne-a spus-o în prima zi de facultate: ,,Puişori, poţi avea pile ca să intri la facultate, poţi avea pile ca să te angajezi în orice teatru, să joci ce vrei tu, dar... nu poţi avea 500 de pile în fiecare seară, în sală''.

Când un actor începe să se comporte ca un ,,civil'', înseamnă că nu e în regulă ceva. Un actor spune ceea ce are de spus pe scenă, nu în referate sau reclamaţii. Niciodată un actor nu e MARE dacă nu e dublat de un caracter pe măsură. Niciodată!

Şi ar mai fi ceva: în 10 stagiuni de când există acest teatru, aici s-a întâmplat un lucru extraordinar: absolut toţi actorii au jucat roluri principale! În nici un teatru nu s-a întâmplat asta! Şi încă un lucru: în teatrul din Tg-Jiu se dă audiţie pentru orice rol!

În rest, aceia care vor dori să facă meserie, vor găsi în mine un sprijin. Pentru cei care n-au legătură cu meseria asta, eventual un sentiment de regret...

Luând în calcul în primul rând actorii - în definitiv, ei sunt sufletul teatrului - dar şi componenţii celorlalte compartimente, câţi profesionişti sadea şi/ sau în curs de specializare numără în acest moment Teatrul ?

- Teatrul are acum 23 actori. Unii au terminat facultatea (cu licenţă absolvită), ceilalţi sunt încă studenţi la Universitatea Babeş-Bolyai la Cluj. Per total, personalul artistic numără 27 persoane, despre toate putându-se afirma că nu mai au nimic comun cu amatorismul.

În circumstanţele astea, cum vezi următorii 3-4 ani ? Ce planuri ai ?

- Ei, asta e o întrebare grea... Dacă totul e în regulă şi dacă cele trei evenimente cu caracter anual (Zilele Elvira Godeanu/ 13-15 mai; Şcoala de vară de la Tg-Jiu/ 15-25 iunie; Festivalul internaţional de teatru Conexiuni 2000/ 20-30 septembrie) vor putea fi organizate şi se vor desfăşura normal, şi dacă - vezi, sunt încă mulţi de ,,dacă'' - vom fi lăsaţi în pace să ne facem meseria fără a se mai atenta în primul rând la personalitatea juridică a instituţiei, atunci va fi bine.

Îmi doresc să realizăm stagiuni solide. Faptul că la teatrul nostru se vor monta 2 spectacole pe stagiune cu piese din dramaturgia românească contemporană vorbeşte de la sine despre politica de repertoriu. Îmi doresc ca autorii români să fie şi jucaţi, nu numai premiaţi la varii ceremonii, de cele mai multe ori doar fastuoase...

În fine, îmi doresc o carieră internaţională pentru Teatrul ,,Elvira Godeanu'', care să răscumpere, în parte, munca acestor oameni minunaţi care compun compania noastră teatrală.

Ca orice om, care pe deasupra este şi director de instituţie, ai creat simpatii şi antipatii, ai avut prieteni şi mai puţin prieteni. Cine ţi-a fost mai aproape, cu cine ai pus mai des ţara la cale, cu cine te-ai sfătuit în momente de frustrare sau bucurie ?

- Vezi că ştii să pui şi întrebări mai uşoare!... Eu sunt prieten cu toată lumea. Nu toată lumea e prieten cu mine. Asta însă nu mă împiedică să-i iubesc pe cei care mi-au fost reazăm în câteva momente (nu pentru că vorbim de teatru!) dramatice. Actorii mi-au fost cel mai aproape, împreună cu corpul tehnic de scenă. Împreună ne-am sfătuit, am produs spectacole, ne-am ajutat reciproc învăţând mereu şi încercând să ne depăşim condiţia. Aşa, simpli cum am fost, am scris împreună o pagină de istorie. Pe care pagină ne-a adunat, ne-a făcut frumoşi şi ne-a pus într-o vitrină de carte trezorierul celor petrecute în aceşti aproape 10 ani, adică, mai simplu: Ion Cepoi.

Au fost şi oameni din afara teatrului care ne-au ajutat, nu cu bani, ci cu puterea lor de a se împotrivi celor ce ne-au condamnat mereu la birocraţie, apărând ideea atât de plăpândă de teatru, o idee hulită deseori de ,,funcţii'' vremelnice condamnate dinainte la uitare. Da, au fost şi unii care, aruncând cu noroi în teatru, au încercat să-şi construiască false platforme pe seama muncii noastre. Şi vor mai fi, sunt sigur. Tuturor acestora le doresc ,,ale-geri uşoare'', pe măsura voturilor „contra" pe care le-au dat teatrului.

N-am dat numele celor din teatru (pentru că vor fi date în carte, nu-i aşa ?), aş vrea însă să mulţumesc public unor oameni care, prin natura funcţiilor lor, au determinat într-un fel sau altul destinul Teatrului. Ordinea este cronologică, din 1993 şi până în 2002, inclusiv: Ştefan Popescu-Bejat, Nicolae Mischie, Petre Nanu, Florin Cârciumaru.

A, să nu uit, îi mulţumesc mamei şi familiei mele pe care apuc să-i mai văd... la premiere, pentru că ,,acasă'', în aceşti 10 ani, oricât ar putea părea de patetic, a însemnat... la teatru.

Regreţi ceva în toţi aceşti ani ?

- Mda! În regret pe Valentin Silvestru.

Clădirea e gata, trupa are suficientă experienţă, cea de a zecea stagiune stă să înceapă, istoria mişcării teatrale şi cronica Teatrului au ieşit/ ies de sub tipar... Unul peste altul, lucrurile par bune. Dacă s-ar pune problema să-ţi dai demisia sau să fi demis, ce sfat i-ai da înlocuitorului ?

- Eu am adus lucrurile până aici - vezi că sunt, totuşi, paranoic! Dacă cineva mi-ar lua locul, în primul rând ar trebui să ştie în ce intră... Pe din afară pare uşor şi frumos...

Funcţia asta însă înseamnă: politică managerială, repertorii, 23 de copii năzdrăvani pe care trebuie să-i alinţi, să-i cerţi, să-i iubeşti, să-i lauzi... Mai înseamnă o mică armată de tehnicieni şi personal administrativ, muncă de lămurire ca să primeşti bani, hărţuire, umiliri în faţa unor neisprăviţi pe care istoria nu-i va reţine decât dacă îi aminteşti tu în carte...

I-aş mai spune aceluia care mi-ar lua locul să nu uite că e răspunzător de toată această familie şi destinul a 64 de oameni care, aşa cum sunt, au o responsabilitate uriaşă pe umeri: de ei depinde formarea gustului estetic al unui întreg oraş.

Teatrul - revin la o idee din 1993 - este un obiect de lux, el face parte din cultura naţională, aşa că responsabilitatea este uriaşă. După o primă pagină de istorie, nu poate urma una adminsitrativă...

Şi i-aş mai spune: la teatru, ziua de lucru are 20 de ore.

Dacă, într-adevăr, poate să facă toate acestea, atunci e în regulă. Un singur lucru e obligatoriu la teatru: să nu fie niciodată „tovarăşul director''. E mai bine să uite cuvântul ăsta. Face rău tuturor.

Am ezitat să-ţi pun întrebarea asta. Din multe motive. Încerc acum: ce-ai câştigat şi ce-ai pierdut în toţi aceşti ani ? În plan personal, din punct de vedere al carierei, al vieţii... Apoi: dacă am fi din nou în 1993, dar ai avea ştiinţă despre toate cele întâmplate până astăzi, ce-ai face ? Ai renunţă, ai lua-o de la început ?

- De pierdut... am pierdut cam tot ce aveam. Am câştigat ce am acum, adică amintirea a tot ceea ce am avut...

Am pierdut o familie, am căpătat alta, mai mare, teatrul adică. Diferenţa e că seara n-am la cine să mă întorc. Vine dimineaţa însă şi-atunci pot veni din nou la teatru.

Din fericire, am o meserie - cea de actor, care-mi oferă câteva ceasuri pe scenă iluzia că pot fi cine vreau, ba chiar pot fi şi fericit. Pe scenă. Ştii, culmea, oamenii aplaudă... Ei aplaudă întotdeauna fericirea, noi o jucăm şi ei o aplaudă... În felul ăsta, comedia asta a vieţii ne poartă pe toţi într-un spaţiu în care, de fapt, oamenii care suntem nu vom ajunge niciodată. Vorba lui Sorescu: ,,Deh, amăgim şi noi cum putem...''

Iar dacă ar fi din nou 1993, nu ştiu dacă, din cauza umilirilor la care am fost supus nemeritat, aş mai putea să fac ceea ce am făcut... Poate doar pentru oamenii obişnuiţi din acest oraş. Şi pentru Ana Maria, fiica mea...''

{Ion Cepoi, Interviu cu Marian Negrescu... în septembrie-octombrie 2002, pe la 19 ceasuri evropeneşti, ora tuturor premierelor lumii, Caietele ,,Elvira Godeanu'', octombrie 2002}

*

,, - Aşadar, domnule Marian Negrescu, ce se întâmplă mâine, 26 octombrie, sub cupola Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu" ?

- Se întâmplă, de fapt, trei evenimente. Unul ar fi începerea stagiunii jubiliare. Al doilea este prima stagiune în noul teatru, însemnând deschiderea oficială a noului sediu şi, cel de-al treilea, lansarea volumului "Îmblânzirea minotaurului sau nouă ani din viaţa unui teatru".

Fiind vorba de o surpriză, spuneţi-ne, câteva cuvinte despre acest volum.

- Este singura carte care reprezintă istoria în desfăşurare a Teatrului "Elvira Godeanu", de la înfiinţare şi până acum.

Este o carte-document prin care spunem cine suntem, cu bune, cu rele, ce s-a întâmplat în aceşti nouă ani, cine ne-au fost prieteni, cine ne-au fost neprieteni.

Adică o oglindă a ceea ce însemnă spiritul acestei instituţii. Cartea are 500 de pagini, din care 70 de pagini "full-color", care sunt fotografi din spectacole, interviuri, personalităţi vorbind despre teatrul nostru, decizii etc. Autorul este scriitorul Ion Cepoi.

Să revenim... Investiţia, localul etc.

- A costat deci, scriptic, în jur de 18 miliarde lei. Este cea mai modernă clădire de teatru la ora actuală şi din acestă cauză sperăm să putem atrage, începând din acest an, nume grele ale regiei româneşti, pentru ca toate aceste speranţe ale noastre să se materializeze pentru spectatorul gorjean, în piese importante, care să rămână în conştiinţa lor.

Sala are 201 locuri, este climatizată complet, din punct de vedere tehnic (sonorizare, lumini, mecanică de scenă) fiind dotată cu echipamente de ultimă generaţie.

Am mai spus lucrurile astea şi cred cu tărie în continuare că, dincolo de dotări, cel mai important lucru care s-a născut în aceşti ani aici este trupa de teatru, adică oamenii.

Fără ei, degeaba echipamente, degeaba tehnică, ei sunt sufletul instituţiei, al teatrului.

Care este oferta dumneavoastră în această nouă stagiune teatrală ?

- Este o ofertă complexă, extrem de solidă, dar care cuprinde şi câteva elemente care o fac să fie foarte specială.

În primul rând este decizia noastră ca de-acum încolo, fiecare stagiune să cuprindă minimum două spectacole cu piese româneşti contemporane.

Este o decizie majoră, zic eu, iar semnalele din partea dramaturgilor români contemporani n-au întârziat să apară, evident.

Practic, în această stagiune, teatrul nostru are două piese care vor fi prezentate în premieră naţională. Este vorba de ,,Ultimul împărat", de Valentin Nicolau, şi ,,Capul lui Moţoc", de Horia Gârbea. Afişul stagiunii este completat de "Bolnavul închipuit" de Moliere, "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, "Pescăruşul" de Cehov, "Paracliserul" de Sorescu.

În "Anul Caragiale", noi oferim practic "integrala comediilor caragialiene" şi asta pentru noi însemnă o datorie de onoare până la urmă.

Titlurile acestea reprezintă de fapt o politică repertorială atent concepută, diversă ca stiluri şi, până la urmă, extrem de solidă. Orice teatru din România ar fi fericit să aibă "pe afiş" aceste piese.''

{Ion Popescu, "Cel mai important lucru care s-a născut în aceşti ani este echipa de teatru, adică oamenii" - declară directorul instituţiei, actorul Marian Negrescu, Gorjeanul, 25 octombrie 2002}

*

„Reporter: Marian Negrescu, în sfârşit Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" îşi deschide porţile. E un moment de sărbătoare. Ce sentiment te încearcă, după nouă ani de aşteptare ?

Marian Negrescu: Mă încearcă un sentiment minunat, pentru că după nouă ani reuşim să deschidem teatrul. Au fost nouă ani frumoşi, aberanţi, plini de vise, plini pe de altă parte şi de neîmpliniri, au fost amestecaţi, nu cred că aş putea găsi un cuvânt cu care să denumesc ce s-a întâmplat în aceşti nouă ani. Aş spune că sunt un pic mai bogat vizavi de experienţă, şi asta este un lucru pozitiv, dar şi puţin decepţionat faţă de percepţia pe care o anumită parte a oamenilor de aici, din oraş, au avut-o şi o au în continuare despre teatru. Teatrul este subordonat, ca toate celelalte teatre, unor organisme. Asta o înţelegem, o respectăm ca atare, dar există şi o altfel de percepţie care este obligatorie şi din punctul celălalt de vedere, nu numai al nostru. Aici este vorba despre respectul faţă de această instituţie.

Câtă vreme nu se va pricepe, concret, că trebuie să avem respect faţă de această instituţie profesionistă de spectacole - şi nu este un moft, noi nu suntem o întâmplare, noi suntem o instituţie teatrală din România. Nu trebuie să ne ridice cineva statui, dar vrem un pic de respect faţă de această instituţie în sine. Asta cred că e partea mai umbrită a celor nouă ani până acum.

Sigur că în contrapartidă au fost şi oameni minunaţi, care practic ne-au dat încredere în ceea ce facem, care ne-au ajutat să împingem căruţa acolo unde trebuie, să ne desăvârşim ca instituţie profesionistă de spectacole, lor le mulţumesc pe acestă cale. Şi celorlalţi le mulţumesc pentru că există, pentru că ne-au ţinut într-un fel treji. Ceea ce n-au înţeles cei mai mulţi a fost aceea că o instituţie culturală cum suntem noi, teatrul, dintotdeauna, prin definiţie, se află în slujba cetăţii. În primul şi-n primul rând, noi ne raportăm direct măriei sale spectatorul, dacă trebuie să folosesc o metaforă. Ideea nu-i gratuită şi chiar dacă e bătută, noi pentru spectatori lucrăm, pentru spectatori muncim, este importantă munca asta a noastră vizavi de ei, este important că aici este vorba de nişte responsabilităţi la nivel estetic vorbind.

Din punctul meu de vedere nu putem să venim decât aducând aici pe scenă în faţa spectatorilor bucăţica aceea de profesionalism, pentru care facem meseria şi de asta suntem profesionişti şi trebuie să fim înţeleşi ca atare. Acum, una peste alta, m-a întrebat cineva: Domne, singura întrebare este dacă o vei mai lua-o de la început". Răspunsul meu absolut personal este nu. Pentru actul în sine, sigur lucrurile stau altfel, era firesc să apară o instituţie de asemenea factură, pentru mine ca om, nu de funcţie, nu de meserie, pentru că nu cred că am meritat toate palmele pe care le-am primit.

Eu n-am venit aici, am fost chemat să fac un lucru.

Mi s-a spus în 1993 exact aşa: "Vă rugăm să veniţi aici". N-am venit eu, dânşii m-au numit. "Şi vă rugăm să faceţi acest lucru pentru acest oraş. Să construiţi acest teatru, din punctul de vedere al trupei, şi noi vă sprijinim". Eu din punctul ăsta de vedere sunt un tip foarte disciplinat. Ce mi s-a spus, uite, acum, după nouă ani, vin şi spun celor de atunci - eu am făcut ce m-aţi rugat. Aici nu vorbesc despre statui, eu vorbesc despre oamenii mei. Cineva îţi cere ceva şi tu îi dai. Cineva mi-a cerut, iar eu i-am dat o bucăţică din viaţa mea. Am dat 10 ani, ceea ce nu ştiu dacă interesează pe cineva, dar pe mine s-ar putea să mă intereseze, sunt totuşi 10 ani din viaţa mea. Am plătit prea mult pentru ei, poate prea mult, şi din punctul ăsta de vedere spun că la nivel strict personal nu cred că aş mai lua-o de la capăt încă o dată, pentru că nu cred că am meritat toate umilinţele la care am fost supus.

Reporter: Ceea ce-mi spui se regăseşte într-un fel în piesa pe care o jucaţi la început de stagiune. Ce înseamnă această piesă pentru tine şi pentru teatru ?

Marian Negrescu: Piesa asta este pentru mine şi pentru teatru un nou început. Suntem în stagiunea a zecea, jubiliară de fapt şi lucrurile trebuie să fie în regulă. Faptul că am ales această piesă, şi am ales-o de anul trecut din mai, a fost pentru că ea este încărcată de foarte multe simboluri. România toată se confruntă cu o aglomerare de simboluri. Lumea nu mai ştie în momentul ăsta ce să creadă. Pur şi simplu aşa văd eu lumea în momentul ăsta, ţara asta. Lumea nu ştie ce să creadă, nu ştie către ce să se mai îndrepte, s-a răsturanat sistemul de valori, şi cred că piesa asta vine să pună într-un fel, să sublinieze un fapt, că în orice mediu social, politic, internaţional, mondial, poate să apară un personaj sau o seamă de personaje, cum este acest ultim împărat, care din neatenţie poate să distrugă o lume, poate să distrugă o civilizaţie, poate să distrugă suflete, poate să distrugă orice, pe fiecare nivel în parte. Este o metaforă foarte frumoasă, dintr-o joacă, un rege ajunge împărat şi de acolo îşi doreşte să ajungă Dumnezeu. Acesta este traiectul piesei. Sigur ca poveste este foarte frumoasă, nu ştiu cât este de vinovat personajul ăsta pe care îl interpretez, dar aşa, din câte am discutat, am lucrat piese în filigram, atenţi la simboluri şi atenţi la metafore, pentru că altfel ajungeam să le încurcăm şi să iasă aşa un talmeş-balmeş.

Am vrut această idee să o ducem până la capăt. Este absolutamente actuală piesa, este atemporală. Evident, ăsta este lucrul cel mai important, nu trebuie să ne păcălească cuvântul "împărat", poate să fie un împărat, din casă, dintr-o familie, poate să fie dintr-un mediu social, poate să fie la nivel politic, poate să fie oriunde acest personaj. Trebuie să fim atenţi, asta spune piesa, să fim atenţi cu noi, să fim cinstiţi cu noi, pentru că altfel lucrurile pot s-o ia razna şi legat de ce spuneam noi înainte, de asta facem noi teatru, este slujba cetăţii. Noi trebuie să pune punctul pe "i", nu arătăm cu degetul, nu-i numim, piesa nu are nume. Sunt numai funcţii acolo, că-i împărat, că-i general, că e preot, măscărici, sunt numai funcţii acolo, nu nume ca să sublinieze o dată în plus acest lucru. Valentin Nicolau a scris o piesă foarte frumoasă, din păcate a mai trebuit să tăiem din ea, pentru că era foarte lungă. Şi aşa spectacolul este destul de lung. Mie îmi este greu să vorbesc despre rol, pentru că asta este treaba voastră să faceţi lucrul acesta.

Reporter: Este primul tău rol jucat la Târgu-Jiu. Cum ai făcut trecerea de la director de teatru, la actor ?

Marian Negrescu: A fost o bucurie pentru mine că, în ghilimele fie spus, după 18 ani de meserie debutez la Târgu-Jiu în teatru, alături de colegii mei. A fost o întâmplare foarte interesantă, eu am regizat aici la Târgu-Jiu şi în primele repetiţii pe scenă a fost ciudată relaţia cu partenerii mei, cu care până acum aveam alte relaţii. Sigur s-a terminat repede, dar a fost interesant, la început au fost nişte hâcuri, ne uitam altfel unii la alţii, eu, nu colegii mei, dar după aceea bineînţeles totul a reintrat în normal, suntem o echipă.

Din acest moment, piesa asta înseamnă pentru mine un semn, semnul că voi mai sta foarte puţin aici, pe scaunul ăsta de director, şi evident restul zilei, şi săptămânilor, şi anilor mi le voi petrece pe scenă. E bine dacă instituţia va avea, adică dacă numărul de abonamente vândut va asigura o oarecare linişte din punct de vedere al încasărilor, pentru care instituţia să nu mai fie trasă de urechi de fiecine, ca să ne facem meseria.

Reporter: Astăzi va fi premiera oficială a piesei "Ultimul Împărat". Cum v-aţi gândit să întâmpinaţi acest eveniment deosebit ?

Marian Negrescu: Astăzi este un moment mai special. Va veni autorul piesei, Valentin Nicolau. Şi-a anunţat prezenţa şi domnul ministru Gingăraş, care este în zonă. De la Preşedinţia României ni s-a transmis că domnul consilier prezidenţial Ştireanu va veni cu un mesaj pentru Teatrul "Elvira Godeanu" din partea preşedintelui României, vom primi un mesaj din partea Guvernului României tot pentru teatru, directorii de teatre din ţară (Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Craiova, Brăila) vin la această mică sărbătoare, un fel de "tăierea moţului". Mircea Diaconu va veni de la Teatrul Nottara, chiar va lua cuvântul. Oamenii vin la o mică sărbătoare.

Chiar astăzi am avut o mică surpriză, m-a sunat o doamnă care şi-a spus numele, n-o cunosc, dar care a spus că este din Bucureşti, şi a dorit păstrarea a două bilete, pentru că vine la Târgu-Jiu să vadă premiera. Am fost un pic siderat, dar până la urmă nu mai trebuie să fiu astfel, pentru că intrăm în normalitate, zic eu.

Asta este un semnal bun. Trebuie să mai fac o precizare interesantă. Ieri, domnul primar Florin Cârciumaru, pentru spectacolul de mâine, a scos banii din buzunar şi şi-a cumpărat bilet, viceprimarii şi toată lumea şi-au cumpărat bilet pentru intrare.

Asta este un lucru pe care trebuie să-l respect ca atare. A fost o iniţiativă absolut personală şi firească până la urmă, pentru că desfiinţând invitaţiile eu am un plan de făcut, am de făcut aproape şase sute milioane în anul ăsta, cum să le fac ? Este măgulitor şi trebuie să mulţumesc public pentru gestul ăsta, este unul unic în sine.

Reporter: Înţeleg că v-a urma o serie de spectacole foarte interesante. Cu ce veţi bucura sufletul şi mintea spectatorilor voştri ?

Marian Negrescu: De aici încolo urmează o mică sarabandă de premiere, practic la fiecare trei săptămâni va fi o nouă premieră, intrăm în forţă pe piaţă.

S-au vândut până la ora actuală cam două mii şi ceva de abonamente, este o cifră bună, poate că mai creşte pentru că spectacolele practic se pot urmări până în 15 iunie, deci nu asta este o problemă. Le mulţumesc tuturor celor care şi-au cumpărat abonament. Asta înseamnă că este nevoie într-adevăr de teatru, simt nevoia ca instituţia asta să fie aici. Important este faptul că lumea simte nevoia să vină la teatrul local, ăsta este lucrul cel mai important, noi nu putem exista în afara spectatorilor. În stagiunea asta sunt prevăzute un număr de şapte premiere plus o piesă, deci cea de-a opta, care este adresată doar elevilor.

Urmează premieră oficială cu "D'ale Carnavalului". Imediat după aceasta va fi "Capul lui Moţoc" de Horia Gârbea în regia lui Bogdan Cristian Drăgan; tot în regia lui Bogdan, va fi Molière, "Bolnavul închipuit", "Paracliserul" în regia lui Marian Negrescu şi o adaptare scrisă de secretarul literar Ion Cepoi, "Visul unei nopţi de vară", "Pescăruşul".

Şi pentru acest spectacol de care vorbeam, care va fi "Baltagul", pentru că ştim că elevii au un program al lor şcolar. Spectacolul este o dramatizare făcută după ,,Baltagul" pentru ei, numai pentru abonamentele elevilor. Zic eu că este o stagiune foarte echilibrată.

Evenimentul cel mai important al nostru în această stagiune este decizia de a juca minimum două spectacole din dramaturgia românească contemporană.

Acest lucru este esenţial pentru că dramaturgii români primesc premii pentru piesele lor, dar nu sunt jucaţi, şi în sfârşit au apărut dramaturgi români adevăraţi, şi în mod normal teatrul şi actorii fac această ofertă pentru ei.

Dacă punem la socoteală faptul că pe acelaşi afiş întâlnim Shakespeare, Sorescu, Caragiale, Molière şi bineînţeles Cehov, spectacolele din dramaturgia noastră contemporană întregesc o stagiune puternică, şi dacă ne uităm în anuarul teatrului românesc, vedem că ne putem bate în această perspectivă privind lucrurile, cu orice fel de teatru din România. Este o competiţie deschisă la nivel naţional, suntem receptaţi de 10 ori mai bine, din păcate decât la nivel local, dar poate cu ajutorul presei, spectatorilor care vor veni la teatru, vom fi înţeleşi altfel de aici încolo.

Reporter: Marian Negrescu îţi mulţumesc şi doresc întregului colectiv al teatrului multe spectacole de succes.

{Doru Strâmbulescu, "Am dat zece ani din viaţa mea pentru acest teatru, şi nu ştiu dacă acest lucru interesează pe cineva" - Interviu cu Marian Negrescu, directorul Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu", Actualitatea Gorjului, 26-27 octombrie 2002}

*

,,Marian Negrescu este actor de aproape 20 de ani. În urmă cu 10 ani a devenit directorului Teatrului "Elvira Godeanu", pe care l-a inventat aproape din nimic. Personaj deopotrivă adulat şi contestat, Marian Negrescu a reuşit să treacă peste invidiile mărunte, inerente în viaţa artistică. Dacă în plan naţional şi internaţional i-au fost recunoscute performanţele actoriceşti, eforturile depuse în construcţia (la propriu şi la fgurat) a Teatrului "Elvira Godeanu" de la Târgu-Jiu s-au izbit, de cele mai multe ori, fie de ignoranţă, fie de mentalitatea unora care au uitat că trăiesc în secolul XXI.

Despre împlinirile şi neîmplinirile sale, pe parcursul ultimilor 10 ani, în interviul acordat săptămânalului nostru."

Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului!

Reporter: Anul acesta, Teatrul "Elvira Godeanu" împlineşte 10 ani de la înfiinţare. Nu ştiu dacă şedinţa care a avut loc la Primăria Târgu-Jiu, acum ceva timp, a fost convocată tocmai în ideea de a face referire la acest eveniment. Totuşi, să le luăm pe rând - să vorbim întâi despre teatru şi apoi despre această parte nu tocmai plăcută, elegantă sau frumoasă care nu are legătură cu teatrul, decât, poate pentru că e o lucrătură de culise.

Marian Negrescu: Eu vă mulţumesc, pentru că în toată tevatura asta, mai vine cineva să ne întrebe şi despre obiectul nostru de activitate. Puţină lume a remarcat că lucrurile s-au schimbat în fapt, privind teatrul în sine, teatrul ca loc în care locuitorii oraşului Târgu-Jiu îşi regăsesc un spaţiu care de patru luni (peste o mie cinci sute de abonaţi, ca şi cei care vin să-şi cumpere bilet) este populat până la refuz seară de seară; despre ei n-a vorbit nimeni niciodată. Ori, oamenii aceşti vin, vin în cunoştinţă de cauză.

Noi nu am mai procedat ca în alţi ani - să vorbim cu profesorii ca să aducă elevii la teatru. Timp de trei săptămâni, am făcut noi înşine promo în licee pentru abonamente.

Aşa că au venit cei care au dorit - de la unele licee, două sute, de la altele, patru sute. Au venit şi au rămas.

Despre lucrurile acestea bune nu zice nimeni nimic. Rămânem în acelaşi paradox. Chiar şi acum când împlinim zece ani. Breasla, presa naţională, şi UNITER-ul, şi Ministerul spun că este un lucru extraordinar. Noi am intrat pe acest tărâm cu dreptul. Dar despre asta nu vorbeşte nimeni.

Reporter: De când nu s-a mai construit un teatru în România ?

Marian Negrescu: De 31 de ani. La noi toată lumea vorbeşte de construcţia clădirii. De parcă noi am construit un muzeu aici. Nu am făcut numai o clădire. Am construit o trupă de teatru, din care fac şi eu parte.

Că este bună sau mai puţin bună, nu ştiu. Dar vă pot spune că există o pasiune fabuloasă în tot ceea ce se face aici. Sigur, viitorul ne poate rezerva şi altceva -colaborări de altă natură, cu actori foarte mari. Poate vor veni şi alţi absolvenţi. Poate că trupa de acum se va schimba. Dar, să dăm Cezarului, ce-i al Cezarului! Să marcăm acest moment! Ce se va întâmpla peste alţi zece ani, vom vorbi atunci.

Noi nu suntem o societate comercială!

Reporter: Cum este privită trupa, ca atare ?

Marian Negrescu: Nu se poate ca această trupă, colegii mei şi cu mine, până la urmă să fim trataţi ca o anexă culturală. Noi nu suntem o anexă culturală. Noi suntem o instituţie profesionistă de spectacole, care în acest moment chiar îşi face treaba. Că unele spectacole sunt mai bune sau altele mai puţin reuşite, asta e viaţa într-un teatru. Nimeni nu poate da o garanţie că un spectacol poate fi o capodoperă. Asta numai publicul poate hotărâ. Oficialităţile, însă, văd lucrurile altfel. Dacă un spectacol a fost mai slab, pentru ei asta înseamnă o greşeală. Ne asumăm întotdeauna şi spectacolele mai puţin reuşite. Avem şi o vorbă - e copilul nostru -handicapat - aşa cum e. Îl recunoaştem.

Noi nu suntem o societate comercială, care să spună - s-au băgat atâţia bani în ea, trebuie să scoată atâta profit. Eu mă înfior de câte ori se vorbeşte despre asta. Pentru că se vorbeşte în necunoştinţă de cauză. În România, teatrul, în momentul de faţă, este subvenţionat de stat. Un procent anume din încasări, diferit de la teatru la teatru, de la oraş la oraş trebuie dat înapoi.

Noi suntem cel mai tânăr teatru din ţară şi, oricum, ne situăm printre primele 25, cu cei 8% pe care trebuie să îi dăm înapoi din încasări. Ori, în această "competiţie", concurăm cu teatre de tradiţie de o sută şi ceva de ani.

Reporter: E firesc ca un oraş fără teatru să nu aibă nici un public avizat, educat să vină la teatru.

Marian Negrescu: Eu încerc să spun mai mult. Noi suntem "condamnaţi" în a educa, a creşte un public pentru teatru. Suntem obligaţi să o facem.

Funcţia educaţională pe care o are această instituţie implică nişte responsabilităţi superioare celor care ne sunt cerute nouă şi care sunt de fapt nişte reziduuri administrative.

Suntem trataţi ca o societate comercială, noi fiind o instituţie de cultură. Dacă teatrul face parte din cultura naţională, apoi lucrurile trebuie privite din această perspectivă.

Când vorbeşti despre teatru, trebuie o minimă decenţă. E nevoie de o altă gândire. Suntem formatori de gust estetic, aşa cum dumneavoastră sunteţi formatori de opinie.

Valenţele astea educaţionale implică responsabilităţi. Noi investim acum în foarte mulţi tineri. Aceştia, când vor deveni părinţi, îşi vor trimite copiii la teatru. Dacă gândim lucrurile la rece, nu se poate naşte peste noapte nici publicul, nici apetenţa pentru teatru.

Suntem la început şi imaginea teatrului are nevoie de promovare, trebuie recepţionată aşa cum este. Anul 2003 va fi unul de promovare a imaginii. Pentru asta merg la Bucureşti, la UNITER, în ţară cu spectacole -pentru a-mi face imagine, pentru a intra în conştiinţa publicului.

Nu vreau să intru într-o dispută politică.

Reporter: Care credeţi că este cauza că teatrul nu este perceput aşa cum trebuie de către autorităţile locale ? Să fie lipsa unor consilieri care să aibă o legătură mai pregnantă cu actul cultural ?

Marian Negrescu: Când merg la Consiliul Local să cer ceva, să propun ceva, invariabil mi se întâmplă acelaşi lucru. Cei care vorbesc pertinent despre teatru sunt cei care vin la spectacole, întâmplător sau nu, să ne vadă la muncă.

Cei care ne vorbesc de rău, sunt cei care nu au călcat în această instituţie. De ce acei care vin la teatru nu ne vorbesc de rău, în timp ce aceia care nu vin o fac cu râvnă şi cu o prisosinţă pe care eu personal,...să zicem, că nu o înţeleg.

Nu vreau să intru într-o dispută, mai ales politică. Dar este atât de flagrant ce se întâmplă...

Reporter: Credeţi că sunt persoane care au ceva cu teatrul sau cu directorul Marian Negrescu, personal ?

Marian Negrescu: Speranţa mea este una singură. Să aibă cu mine ce au şi nu cu instituţia.

Dacă vreodată va trebui cineva sacrificat, aş prefera să fiu eu acela şi nu instituţia. Pentru că aici s-a investit un capital moral, nu vorbesc de cel material. Pentru că bani s-au dat mult mai mulţi pe obiective care nici n-au existat vreodată. Dar banii s-au dus. Asta este o investiţie la vedere. Dacă eu spun că atâţia bani a costat, uitându-mă în acte, apoi atâţia s-au cheltuit.

Pentru că sunt lucruri de calitate. Încă o dată spun, eu sper să aibă cu mine ce au şi nu cu instituţia. Din păcate însă, din semnalele pe care le am, pentru că pe lângă mine sunt atacaţi şi alţi colegi ai mei, cred că instituţia este aceea care va avea de suferit.În Gorj e o vorbă - dacă ai apucat să faci un lucru bun, dă-l repede la fund, să nu se vadă. N-am putut niciodată să înţeleg aberaţia asta. Dar aşa se întâmplă. Nimeni nu poate să spună că teatrul nu este necesar. Dar dacă publicul vine în fiecare seară la spectacole, înseamnă că instituţia este necesară. Şi trebuie să meargă mai departe. Un teatru se construieşte ca să dureze măcar două sute de ani.

Singura mea avere este numele meu.

Reporter: Se vorbeşte chiar de nişte disensiuni interne. De anumiţi colegi, unii chiar vizând postul de director. Lucruri care s-au tot discutat. Cel puţin în ultima şedinţă a Consiliului de administraţie am înţeles că toate acuzele au fost demontate...

Marian Negrescu: Da, ele au fost demontate cu acte. Şi eu n-am să mă opresc aici. Intenţionez ca, de aici încolo, aceste acte să ajungă şi în mapele consilierilor. Nu vreau să las nici o urmă de neîncredere.

Reporter: Am înţeles că Biroul de Audit al Primăriei a făcut un control fără să vă anunţe...

Marian Negrescu: M-a anunţat că a intrat în instituţie. Când au plecat, în schimb, nu mi-au prezentat nici măcar un proces verbal, aşa cum cere legea, şi s-au dus direc-tamente în Consiliul lărgit, nici nu ştiu ce a fost luni, până la urmă. Unii consilieri nici n-au ştiut de ce au venit. Li s-a prezentat aşa grămadă. Consilierul Pătrăşcoiu a întrebat-o pe doamna de la Audit dacă este adevărat că nu mi-a fost prezentat procesul verbal şi i-a precizat că nu este în regulă. Nu se poate, chiar să nu mai existe nici o limită!...

Sunt nişte legi simple de respectat şi nu este prima dată când auditul ne face aşa ceva. Mie mi se pare că este vorba de un abuz în serviciu. Şi lucrurile nu mi se par normale. Condamnăm un om, îi stricăm imaginea, aşa... Eu nu am nici o avere, nici o societate. Singura mea avere este numele meu. În momentul în care vii şi-mi ponegreşti acest nume, m-ai lăsat sărac.

Bucăţica asta, 10 ani de muncă cu teatrul şi 20 în profesie, eu ţin la ea. Nu poţi să vii şi să arunci cu noroi într-un om, fără a-i da posibilitatea să se apere. Să spună dacă e adevărat sau nu. Trăim într-o lume de contraste.

Cu toate că au apărut nişte materiale în presă, deontologic vorbind, ar fi trebuit să mă întrebe şi pe mine. Sunt foarte multe lucruri neadevărate acolo.

Dacă se aruncă cu noroi în mine, ce vină au ceilalţi ?! Imaginea lor publică a avut de suferit. Eu înţeleg că ziarele trebuie să vândă... dar, hai să facem lucrurile de-a adevăratelea. Ne-am putea întâlni la o masă rotundă cu ziariştii, pe diverse teme. Şi de ce n-am începe cu "Teatrul, încotro ?". Să vedem care sunt perspectivele teatrului. În fond, împreună cu presa, teatrul devine un glas al cetăţii. Cred că avem nişte principii solide. Ieşim în faţa oamenilor şi trebuie să le spunem adevărul. De ce să le spunem nişte minciuni ?

Sigur că postul ăsta e vânat

Reporter: Bănuiţi care ar fi mobilul acestor acţiuni ?...

Marian Negrescu: Obiectivul este scaunul ăsta. Dacă aş fi convins că mâine, cel care ar veni pe scaunul ăsta ar duce teatrul, cu proiectele lui cu tot, acolo unde trebuie, eu aş pleca şi mâine. Nu-mi place să vorbesc despre mine.

Dar eu am venit de la Teatrul Naţional din Craiova, trebuie să reamintesc acest lucru, nu de la Buhuşi. Am venit de la cel mai tare teatru al ultimilor 10 ani din România, ca să fac un lucru aici. Mai mult, din vara trecută, am venit cu totul aici. Oi fi plecat de la rău ? Nu. Am venit de la bine, la ceva foarte rău. În dosarul meu de presă figurează ziarul "Times" - şi scrie despre ce joc eu.

Am veni dintr-un colectiv în care mi-era foarte bine, aveam public minunat, ca împreună cu alţi oameni de aici, să construim ceva. Sigur că postul ăsta e vânat. Nu ştiu de ce, dar dacă cineva îşi doreşte să stea aici 12 ore/ zi... N-avem nici măcar tradiţie. Tradiţie imediată, că în urmă sunt 168 de ani. Avem şi un sediu care arată minunat. Munca nu s-a terminat. Acum la 10 ani, trebuie să facem proiecte pentru următorii 10 ani. Vor începe şi colaborările cu alte teatre din ţară... Dar toate la timpul lor. Când să le faci în patru luni ?!

Actorul este un bun public

Reporter: Este greu să convingi autorităţile locale că actorul este artist. Că are o structură specială. Că munca lui nu seamănă cu cea a unui muncitor din industrie, că nu trebuie să fie încartiruit în nişte norme temporale sau să semneze o condică. Am înţeles că foarte multe persoane din administraţia publică locală cred că actorul trebuie să aibă o normă, să se prezinte la serviciu la oră fixă, să semneze condica.

Marian Negrescu: Probabil că am să mor eu şi nu ştiu câţi vor înţelege statutul actorului. Am mai spus lucrul ăsta şi-l voi spune cât oi trăi. Actorul este un bun public. Actorii de acum ai Teatrului "Elvira Godeanu" trebuie să devină vedetele acestei instituţii. Paradoxal este însă că oamenii au început să-i ia în calcul. Marele public face chestia asta. Ceilalţi n-or să ajungă niciodată să înţeleagă că munca actorului este nenormată.

Eu când am venit de la Craiova, după 13 ani de scenă, am auzit aici de condică.

Firesc m-am întrebat ce-i aia. N-am semnat în viaţa mea o condică. Munca noastră este nenormată. Statul, legiuitorul a făcut-o aşa, nu pentru a-l ajuta pe artist, ci pentru a-l ajuta el pe stat. La nivelul la care actorul repetă, joacă în spectacole, de multe ori, depăşeşte cele 8 ore de program. Aşa că ar trebui să se plătească ore suplimentare. Deci statul şi-a luat măsurile de precauţie ca să nu plătească nu ştiu cât... Asta nu s-a înţeles niciodată aici.

Unii actori joacă mai mult, alţii mai puţin. Fiecare după capacitate. Dar, nimeni n-a întrebat cât timp din zi reuşeşte actorul să-şi vadă copilul. Ei par mai boemi. Este obligatoriu să fe aşa. Oare, imaginea aia, când Vraca trecea cu trăsura spre Naţional şi oamenii îşi scoteau pălăria, trebuie eliminată ?! Nu! Pentru că actorul e un bun public.

Actorul nu are voie să greşească, pentru că atunci s-a tras cortina. El trăieşte cele trei ore pe scenă într-un stres extraordinar. Un muncitor dacă greşeşte o piesă, o pune la rebuturi, se duce mai departe. Dacă actorul a greşit replica s-a dus şi eu trebuie să trag cortina. Nimeni nu ia în calcul acest stres.

Reporter: Se spune că ar fi supradimensionată organigrama, că salariile sunt mari. Haideţi să clarificăm treaba asta.

Marian Negrescu: Nu e deloc supradimensionată schema. În 1993, când Consiliul Judeţean a luat hotărârea să se construiască teatrul, Comisia pentru Cultură de atunci s-a interesat pe la alte teatre şi a făcut o primă schemă care cuprindea 78 de persoane. Oamenii ăia, care nu erau de specialitate au făcut un minim de efort şi s-au informat cum se desfăşoară activitatea în alte teatre.

Dar noi am trecut în 1999 de la Consiliul Judeţean la cel Local şi primul lucru pe care l-a făcut Primăria a fost să dea 18 oameni afară. De-a valma - actori, oameni pe care-i calificasem. Ca să-i lămuresc că am nevoie de ei şi că schema nu este supradimensionată, le-am dat consilierilor liste cu teatre mai mari sau mai mici din ţară, cu numerele de telefon ca să se informeze cum stau lucrurile şi pe la alţii. Şi apoi să-l tragă pe Negrescu de urechi.

Actori pe post de croitorese ?!

Reporter: Ştiu că vi s-a făcut o propunere cel puţin amuzantă din partea unui consilier local. E de notorietate faptul că pentru a face nişte economii, teatrul a achiziţionat nişte maşini de cusut şi a solicitat cu ani în urmă înfiinţarea unui post de croitor.

Marian Negrescu: Da, în urmă cu doi ani.

Reporter: Un consilier a venit cu propunerea ca un actor să treacă pe post de croitor. V-aţi gândit care actor sau prin rotaţie ?

Marian Negrescu: Păi, probabil, pentru a merge cu lucrurile până la capăt, voi deveni eu şi croitor.

Reporter: Sau pe post de croitoreasă...

Marian Negrescu: De gustibus... sau pe post de croitoreasă. Nu contează. Să ne înţelegem un lucru - nu primăria a dat banii pentru achiziţionarea maşinilor de cusut. I-am adus de la Guvernul României. De ce i-am cerut ? Tot pentru a face economie. În loc să comandăm decoruri, costume - mai bine le facem cu maşinile alea performante. Dar pentru asta e nevoie de un post de croitoreasă. Sper măcar anul acesta să mi-l aprobe.

Reporter: Vă simţiţi postul ameninţat ?

Marian Negrescu: Postul de director este ameninţat de 8 ani. Singura problemă este că mie nu mi-a fost niciodată teamă de lucrul ăsta. I-am spus odată unui consilier - recunosc, am fost puţin obraznic - dar atât de tare m-a atacat. Sunt şi eu om şi am şi eu nervii mei. După ce am cunoscut o bucăţică de glorie internaţională, nu mai vorbesc de cea naţională, am spus - "Nu eu am nevoie de Târgu-Jiu, ci e puţin invers".

Deci, rămân în continuare pe aceeaşi poziţie. Eu sunt pus aici, nu să prind rădăcini, pentru că în mod sigur o să plec să-mi fac meseria. Hai să spun aşa. M-am dedulcit la zona internaţională. În momentul în care teatrul va funcţiona aşa cum trebuie, va fi racordat la sistemul de festivaluri, la cel naţional şi, de ce nu, măcar o dată pe an să iasă în străinătate, ei bine, atunci voi pleca sigur. Oricum plec sigur. Asta a fost menirea mea. Asta am avut eu de făcut. De altfel, când vom serba Zilele "Elvira Godeanu" şi cei 10 ani ai teatrului, voi spune acest lucru.

Reporter: Care este... planificarea pentru lunile următoare ?

Marian Negrescu: Festivalul de teatru pentru elevi este unic în ţară. Ne-am gândit ca anul viitor să intervenim pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării ca festivalul să devină naţional. Interesul elevilor pentru teatru a crescut, mai cu seamă că premiul pentru cel mai bun spectacol va însemna includerea lui în stagiunea 20032004. Cât priveşte premiul "Horaţiu Mălăele", pentru cea mai bună interpretare, acesta va permite câştigătorului să fe distribuit într-un spectacol şi să joace alături de actorii Teatrului "Elvira Godeanu".

Reporter: Asta va fi în luna mai...

Marian Negrescu: Da, în mai şi va dura dura 11 zile. După aceea urmează Şcoala de Vară de la Târgu-Jiu, care este iarăşi un eveniment extraordinar, în colaborare cu Universitatea Babeş - Bolyai de la Cluj şi cu Teatrul Naţional din Cluj.

Adică, se va întâmpla - ştim cu toţii că opt dintre actorii teatrului "Elvira Godeanu" sunt studenţi în anul II la Cluj. Din ţară, sunt 40. În aceste 10 zile, toţi vor veni împreună cu profesorii lor la Târgu-Jiu, la work-shop, alături de regizori şi actori de la Teatrul Naţional Cluj. Dimineţile vor fi profesori care vor conferenţia, iar cei de actorie se vor întâlni după-amiaza. Săptămâna viitoare profesorul celor de la Târgu-Jiu, regizorul Gelu Badea, va veni aici şi timp de o săptămână vom merge să vedem nişte locaţii. Nu numai la Târgu-Jiu, ci şi în judeţ - în munţi, nişte spaţii foarte interesante. Cei care vor veni să lucreze în work-shop-urile de aici sunt nişte regizori foarte importanţi.

Reporter: Şi apoi...

Marian Negrescu: Urmează vârful acestui an Festivalul internaţional de teatru - "Conexiuni 2000" care va fi la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.

Reporter: Ceva contacte aveţi deja ?

Marian Negrescu: Sunt făcute contactele. Însă mărturisesc că aştept şi eu să văd cum reacţionează Consiliul de administraţie. Contractul de management trebuia să fie semnat pe 24 februarie. Consiliul de administraţie l-a votat cu nişte amendamente. Apoi va intra în Consiliul Local. Apoi vom putea discuta despre nişte performanţe. Acest festival îmi aparţine.

Reporter: Aveţi în proiect şi un turneu...

Marian Negrescu: Da, e vorba de nordul ţării - Cluj, Baia Mare, Satu Mare, Oradea. Sigur, ţinta este Bucureştiul, dar eu vreau să simt trupa cum lucrează în turneu.

Reporter: Cu ce spectacole veţi pleca ?

Marian Negrescu: Ultimul împărat şi Paracliserul. Am ales aceste două spectacole din raţiuni normale. "Ultimul împărat", deocamdată este mai de referinţă, iar în "Paracliserul" joacă toată trupa. Este important ca toţi actorii să se simtă priviţi şi prezenţi. Va dura 14 zile, în luna aprilie. Câte două zile în fiecare oraş. Abia apoi vom merge la Bucureşti. Va fi o confruntare interesantă.

La Naţionalul bucureştean se joacă o altă variantă, "Legenda ultimului împărat" cu Claudiu Bleonţ în rolul pe care-l fac eu la Târgu-Jiu. Şi altceva, ultima dată când am fost la Bucureşti, am fost şi la preşedintele televiziunii naţionale. Acolo, pe perete erau două afişe. Unul era cu "Ultimul împărat" de la Târgu-Jiu. Îi dădusem un afiş, însă nu m-am aşteptat să-l găsesc acolo, pe perete. Asta este paradoxul în care trăim. Aia, de acolo de la Bucureşti, spun că ce bine că a mai apărut o casă, vor veni toţi să monteze spectacole, pentru că este a noastră a actorilor. Abia acum am ajuns la lucrul cel mai interesant, şi mai important - ăla în care credem. Suntem receptaţi administrativ câtă vreme nu suntem nimic altceva decât artişti. Români.

Reporter: Relaţia directă cu primarul Cârciumaru ?...

Marian Negrescu: Este una dintre cele mai bune, singura relaţie extraordinară. Adevărul este că ne-am cunoscut înainte de a deveni primar, de pe vremea când era director la Grimex. M-am dus odată să-i cer să ne ajute cu o sponsorizare. Mi-a spus: "Dom'le nu pot să v-ajut aşa. Dar cât este un bilet ? Daţi-mi 800 de bilete." Şi a venit două zile la rând cu toţi salariaţii de la Grimex să vadă aceste două spectacole. Practic ne-a dat nişte bani dar sub o altă formulă. Chestie pe care nimeni din teatru n-a uitat-o, deşi s-a întâmplat prin 1996. Ştia de atunci greutăţile noastre. Faptul că acum şi-a cumpărat abonament spune totul.

Reporter: Vine şi la teatru ?

Marian Negrescu: Da, vine. Din cele cinci premiere, a venit la trei dintre ele. La "Bolnavul închipuit", "D'ale carnavalului" şi la "Ultimul împărat".

Cred însă că, aşa cum trăim noi în ţara asta, mai coboară câte unul dintr-un tomberon şi-i mai spune câte ceva care nu-i adevărat. Din fericire, este unul dintre puţinii oameni care verifică dacă cele spuse sunt reale sau nu."

{Andra Dumitrescu & Sorin Călugăriţa, Teatrul nu este o societate comercială - Interviu cu directorul Teatrului "Elvira Godeanu", actorul Marian Negrescu, Obiectiv gorjan, 8-14 martie 2003}

*

,, - Marian Negrescu, au trecut zece ani de la înfiinţarea Teatrului. În deceniul ăsta - şi cu deosebire în ultimii doi-trei ani - ai fost lăudat şi hulit în proporţii aproximativ egale. N-am să te întreb de ce s-a întâmplat aşa ceva, am să te întreb ceva mai simplu: de ce crezi că în limba română verbul ,,a lăuda" are doar două sinonime majore: ,,a preţui'' şi ,,a elogia", în vreme ce ,,a huli" se lăfăie boiereşte în mijlocul unei familii numeroase: ,,a ocărî'', "a ponegri", "a batjocuri", "a defăima", "a calomnia" etc ? Şi, a propos, se mai poate trăi în oraşul acesta al nostru, se mai poate crea ceva cu adevărat important ?

- Răspunsul poate fi simplu, aleg însă variante unuia mai nuanţat: trăim într-o epocă în care valorile s-au răsturnat, în care tot ceea ce este vulgar este ridicat la rang de normalitate, o epocă în care descifrez cu uimire o goană nebună după celebritate cu orice preţ, fireşte o ,,celebritate" îndoielnică până la minciună, ceva care calcă totul în picioare.

Eu am fost crescut altfel. Am fost învăţat că trebuie să munceşti, să respecţi un anume cod al onoarei, să preţuieşti valorile spirituale care te înconjoară şi după ce ai adăstat o viaţă printre cărţi, să înţelegi care este locul tău în această lume şi, dacă ai puterea aceasta, să te abandonezi pe tine în folosul celorlalţi.

În oraşul acesta nu se poate trăi. Suntem într-un marş forţat spre lipsa de identitate.

N-am reuşit să ieşim din turmă şi asta se vede peste tot. Cine părăseşte turma e declarat paria, pentru că el se transformă în oglinda în care ceilalţi se văd aşa cum sunt de fapt. Şi atunci lovesc în oglindă. În toate felurile.

Puţini sunt cei care încearcă să părăsească turma. Doar aceştia din urmă preţuiesc lucrurile, ceilalţi le batjocuresc. În felul acesta doar primii ajung pe mal, ceilalţi sunt luaţi de şuvoi.

Ai urât cu adevărat ceva sau pe cineva în toţi aceşti ani ? Au fost momente când te-ai considerat victima unui sistem, a unor circumstanţe, a umorilor personale ale unor indivizi ? De fapt, care crezi că este statutul tău în acest moment: victimă sau erou ?

- Sunt o victimă cu statut de erou. M-am opus şi voi continua să mă opun sistemului. Pentru că sistemul nu e bun. Şi fac asta nu dintr-o frondă adolescentină, ci pentru că asta e menirea dintotdeauna a unui artist: să fie în slujba cetăţii, nu a celor care o conduc vremelnic. Artiştii dăruiesc sufletul lor, cei de sus fac doar legile pentru care sunt plătiţi. Şi sunt plătiţi cu mult mai mulţi bani decât artiştii.

Sunt o victimă - ca multe altele - a unui sistem bolnav de întoarcerea spre ieri.

N-am urât pe nimeni, nu pot să fac asta. Cred că va trebui să-i iert sau măcar să-i scuz tot eu şi pe cei care şi-au murdărit sufletul dorindu-mi tot răul din lume. O s-o fac şi pe asta, dar din acel moment o să-i uit. Definitiv.

Sunt voci în acest târg care spun că protagonistul unui proiect trebuie ,,să moară'' în momentul imediat finalizării proiectului. Crezi că a venit vrea ca „maurul" să moară ?

- Probabil că da. Vorbim cu respect despre Brâncuşi - dau un exemplu la vârf, nu-mi permit blasfemia unei comparaţii - pentru că alţii recunosc în el eternitatea unui geniu, nu pentru că noi, cei din lăuntru, am avea conştiinţa eternităţii lui. Noi ni l-am pus în buletin şi mărşăluim spre ceea ce credem că ar fi nemurirea căreia, din an în paşte, îi acordăm efemeritatea unui epitaf.

Probabil că va rebui să plec din Tg-Jiu. Şi mai probabil e că o voi face. În urmă las o muncă de zece ani laolaltă cu zece ani din sufletul meu. La plecare o să mă iau doar pe mine, pentru că, asta e, cei de aici nu mi-au dat şansa să doresc să mă uit înapoi. Dar ceea ce am făcut şi s-a făcut în aceşt ani vor rămâne.

Cum zice poetul: Şi acum mulţumesc/Mulţumesc pentru tot şi pentru nimic/dar mai ales mulţumesc/Pentru acel „mulţumesc"/Pe care nu l-am auzit

Ce anume crezi că te defineşte mai bine: directorul, actorul, regizorul, omul ? Mie mi-e greu să mă descurc onorabil în ipostaza de om, tu cum reuşeşti în toate patru deodată ?

- Omul, fără îndoială. El îi conduce pe ceilalţi trei. El îi obligă să respecte principiile general valabile pentru acei care au curajul să zămislească ceva, să lase ceva în urma lor.

Părinţii mei mi-au spus că trebuie să laşi mereu de la tine şi să întorci mereu şi celălalt obraz. Din păcate, i-am ascultat.

Revenind la timpul scurs, cei zece ani sunt puţini desigur pentru istoria unei comunităţi, dar sunt mulţi pentru viaţa unui om. Pentru că ai fost mereu în miezul lucrurilor, poţi enumera zece lucruri (câte unul pentru fiecare an parcurs) care au avut un impact major asupra destinului Teatrului din Tg-Jiu şi, implicit, asupra celui al tău ?

- Cei zece ani sunt mulţi, într-adevăr. Cel mai greu a fost ca la fiecare schimbare de legislatură să trebuiască să o iau mereu de la capăt explicând ce este acela un teatru, care sunt caracteristicile, particularităţile lui ş.a.m.d. Cum să explici la ce foloseşte o biserică ? Pentru că teatrul asta este. Prima formă de teatru în istoria omenirii, consemnată ca atare, a fost spectacolul religios! A trata teatrul ca pe o întreprindere este o blasfemie.

Fiecare din aceşti ani a însemnat ceva, în egală măsură pentru Teatru şi pentru mine. Primul şi cel mai important moment a fost construirea trupei de teatru. Ea, trupa, este inima a tot ce s-a întrupat apoi. Pe urmă au fost oamenii de teatru care ne-au certificat naşterea. Apoi a venit recunoaşterea la nivel naţional. Apoi, spectatorii - la început mai timizi, mai neîncrezători, pe urmă din ce în ce mai apropiaţi, mai plini de dragoste cu fiecare trecere a pragului. La urmă a venit această clădire, biserica în care ne rugăm în fiecare seară.

Toate acestea au venit în etape, ca acumulări fireşti.

Peste toate însă a planat mereu, ca un blestem parcă, răutatea unor oameni. Ceea ce nu au ştiut ei niciodată este că Teatrul - cu sau fără ei, cu sau fără Negrescu -nu poate muri. Teatrul este viaţa însăşi. De aceea e veşnic.

Într-un fel, primii zece ani din viaţa unui teatru pot fi asemănaţi celor şapte ani de-acasă din viaţa unui om. Odată cu scurgerea lor, un proiect sau o sumă de proiecte ajunge la capăt. Din acel moment, se zice, copilul iese din casă ori din curte şi pleacă să dea ochi şi piept cu lumea. E pregătit Teatrul din Tg-Jiu pentru aşa ceva ? Poate ieşi din casă ?

- Da, acum da. Primii paşi vor trebui însă făcuţi cu grijă şi acest fapt se va întâmpla începând cu anul în curs. Copilul merge în picioare, e curat şi crede cu adevărat în Dumnezeu. De aceea, va trebui să alegem cu grijă drumul. Mai exact: vom merge în ţară la festivaluri, în câteva turnee - şi vom începe cu Transilvania, unde teatrul face parte din viaţa oamenilor, nu din latura snobă a personalităţii lor. Vom face noi înşine apoi un festival de anvergură internaţională. Abia după toate acestea vom putea spune că lucrurile sunt în regulă, că suntem în „circuit" şi că putem sta la masa celor „mari".

Anul 2004 este anul în care vom sărbători 100 ani de la naşterea Elvirei Godeanu. Vom sărbători centenarul ca pe o renaştere - a Teatrului Dramatic ce-i poartă numele şi a noastră, a tuturor. Elvira Godeanu va veghea destinul acetui teatru, sunt sigur.

Deşi mă tem că ipostaza care urmează nu îţi este tocmai străină, hai să mai imaginăm un scenariu (doar ne pricepem, nu-i aşa ?): exilat fiind pe o insulă pustie -o clipă am fost tentat să scriu ,,şi înconjurat de rechini'', dar mi-a fost teamă că-i laud prea mult pe unii sau pe alţii - ce amintire, ce imagine şi ce obiect ai prefera să ai cu tine ? Şi de ce ?

- În ordine absolută: amintirea dragostei dintâi, cea mai frumoasă din cele care pot fi numite aşa; imaginea fetiţei mele; o carte. Aş lua toate astea pentru că, de multă vreme, doar ele mi-au rămas. Fără ele, insula de care vorbeşti ar fi definitiv pustie."

{Ion Cepoi, Cu Marian Negrescu despre ceilalţi Marian Negrescu, Caietele ,,Elvira Godeanu'', mai 2003}

*

,, - Ai mai pus în scenă, pentru Teatrul din Târgu-Jiu, piesele ,,A douăsprezecea noapte'' şi „Îmblânzirea scorpiei''. De ce ai apelat din nou la Shakespeare şi de ce ai ales pentru stagiunea aniversară tocmai ,,Visul unei nopţi de vară" ?

- Îmi era dor de un spectacol clasic. Shakespeare rămâne un „teritoriu" atât de vast şi de complex, încât atunci când simţi nevoia să respiri ,,altfel'', te laşi în voia unui vers, închizi ochii şi te trezeşti într-o altă lume încărcată de limpezimi, o lume ca o oglindă cu reflexii universale, cosmice chiar.

Mi-am dorit să zăbovesc puţin în lumea asta şi împreună cu actorii (şi figuraţia) să ne primenim gândurile, mijloacele, tehnicile profesionale, încercând să găsim în noi acel ,,ceva'' care să ne facă să fim proaspeţi şi să visăm împreună că putem descoperi necuvintele lui Shakespeare şi mai ales gândurile lui.

,,Visul unei nopţi de vară'' este o aspiraţie. Este o credinţă. Credinţa că fantasticul, feericul sunt chiar lângă noi. Sunt accesibile oricui cu minimala condiţie de a ridica ochii din pământ. Avem dreptul să visăm. Pe undeva, este singurul drept pe care-l avem într-o viaţă de om.

Comparativ cu precedentele montări din Shakespeare, crezi că trupa s-a maturizat îndeajuns ca să poată aborda marea dramaturgie universală ? Dacă da, atunci ne putem aştepta cândva şi la un „Othello", "Hamlet" ori Romeo şi Julieta'' ?

- Da, neîndoielnic. Acum putem face pasul pe care eu îl aştept de la ei. Trupa a crescut, s-a maturizat, iar acum cred că putem să privim peste zidul care delimita acest ,,şantier al sufletelor''. Firesc, piesele de care vorbeşti vor veni să întregească o panoplie sentimentală dar şi ambiţioasă a celui mai tânăr teatru din România. Cred că „Othello'' va fi prima din piesele enumerate de tine şi asta se va petrece anul viitor, prin revenirea la un proiect mai vechi, întrerupt acum câţiva ani. Regizorul acestui spectacol va fi Andreea Vulpe.

Ce este cu Centenarul Elvira Godeanu ? Va avea, în cele din urmă, anvergură naţională ?

- Centenarul reprezintă pentru noi un prilej extraordinar de a reaminti tuturor românilor numele unei mari actriţe a acestei ţări. Elvira Godeanu reprezintă un nume de aur al teatrului românesc. Amestecul de graţie şi talent a fost mereu întărit de o personalitate extrem de puternică, ce a marcat o generaţie întreagă. Ea a fost mereu acolo, în linia întâi, ducând talentul la graniţele dintre poveste şi realitatea imediată a unui public care a adorat-o.

Elvira Godeanu face parte de acum din patrimoniul naţional.

În ceea ce ne priveşte, la 100 ani de la naşterea ei, vom da evenimentului anvergura naţională care se impune.

La această oră, probabil, eşti unul dintre cei mai vechi directori de teatru din România -11 ani. Simţi în vreun fel anume povara acestui deceniu ? Mai ai putere, deschidere, resurse să gândeşti viitorul acestui Teatru ? Un viitor european, desigur, pentru că acela naţional, încetul cu încetul, începe să se întrevadă.

- Adică, am îmbătrânit ca director, asta vrei să zici! Ei bine, dincolo de glumă, eu văd lucrurile aşa: din 1993 şi până acum am fost, rând pe rând, profesor, şef de marketing, şef de şantier, muncitor, impresar, secretară, economist, actor, regizor. Ca să ajungem aici, am fost toate astea, alături, evident, de colegii mei.

Eu cred că directorul de teatru îşi va începe de abia de acum încolo mandatul. Până acum am construit. Acum trebuie să ne bucurăm de ce avem. Şi trebuie să arătăm şi altora cine suntem.

Perspectiva europeană de care vorbeşti este tema următorilor cinci ani pentru mine. Asta pentru că 2007 -2008 trebuie să ne găsească acolo deja! Ştii, trenurile pleacă acum...

Ce este cu Legea Teatrelor ? De care parte te situezi: alături de partizani sau de contestatari ? De ce ?

- Legea Teatrelor a fost timp de 14 ani o himeră. Acum ea are anume consistenţă. Nu este nici pe departe ce ar trebui să fie. Dar, bine că e! Ea aşteaptă acum să fie promulgată.

Sunt unul dintre partizanii ei, fie şi numai pentru faptul că reglementează (ca lege organică) statutul teatrului faţă de ordonatorii de credite.

Odată cu apariţia legii, nu vom mai avea statutul de „cerşetori culturali'' în faţa unora care oricum strâmbă din nas când aud de teatru (vorbesc la modul general, desigur). Teatrul este o componentă a Culturii Naţionale şi nu o Cenuşăreasă...

Lucrând la un studiu monografic despre Elvira Godeanu (care se va lansa, sper, în zilele Centenarului) am găsit în documentele de arhivă informaţii şi formulări pe care nu le-am întâlnit încă în legislaţia românească -nici înainte nici după 1989. De pildă, în Legea Teatrelor, aflată în vigoare la 1930, se specifica faptul că teatrele, sindicatele şi societăţile profesionale din branşă erau „persoanemorale şi juridice''. Astăzi,peste tot, se vorbeşte doar de „persoane juridice''. Să fie vorba de o simplă scăpare birocratică ?

- Nicidecum! Vezi tu, după 1989, foarte mulţi ,,oameni'' (prea mulţi!) au început să respire aerul ceva mai rarefiat al unei elite faţă de care până atunci aveau un alt soi de respect.

În perioada interbelică - care şi pentru teatru a fost una dintre cele mai prospere şi motivante - toate lucrurile erau la locul lor. Buna cuvinţă şi respectul guvernau societatea.

După 1989, a început epoca „bocancilor", cum o numesc eu. Indivizi transpiraţi, soioşi şi agramaţi au pătruns dintr-odată cu bocancii lor în toate grădinile spirituale ale intelectualilor, ridicând mârlănia la rang de virtute. Proşti... dar mulţi...

Despre moralitate nu mai poţi vorbi în România de azi fără riscul de a deveni desuet. În 1930 eram consideraţi artişti, azi suntem numiţi prestatori de servicii artistice. Şi pentru că ei nu pot urca pe scenă ca actori, fac asta de pe poziţia Puterii şi încearcă într-un anume fel să ne transforme în nişte funcţionari amărâţi, obedienţi şi „cuminţi", sau cum am spune noi, actorii, ''ar cam trebui să ducem toţi tava''...

Din fericire, teatrul a fost dintotdeauna al cetăţii, deci într-o opoziţie continuă, dar şi creatoare. Nu noi suntem figuranţii acestor vremuri turburi, ci acei „actori politici'' proşti şi limitaţi. Noi facem o meserie care presupune însă că le aşează oglinda în faţă, iar toţi aceşti figuranţi vor deveni, mai devreme sau mai târziu, personaje; iar râsul spectatorilor, purificator ca întotdeauna, îi va aşeza pe toţi aceştia între ghilimelele istoriei.

Ştiu că nu demult, la Satu Mare, la manifestările prilejuite de împlinirea a 30 de ani de la înfiinţarea Teatrului de Nord, ai avansat ideea unui „Festival al Teatrelor de pe Margine". Vrei să detaliezi propunerea ?

„Festivalul teatrelor de pe... margine" s-a născut dintr-o dorinţă firească a multor teatre din aşa zisa „provincie", care, de mulţi ani, au fost pur şi simplu ignorate de UNITER.

Apariţia acestui festival nu se vrea a fi o frondă adolescentină ci o alternativă a actualei stări de fapt. Despre ce e vorba ? Bucureştiul a acaparat, încetul cu încetul, prin UNITER, tot ce înseamnă zonă de influenţă în domeniul teatrului. S-a format, practic, un soi de „familie" care-şi împarte (ca în orice... familie) doar între membri tot ceea ce înseamnă proiecte, burse, premii etc. Până aici, nimic rău.

Numai că întreţinerea acestei familii o plăteşte tot teatrul românesc. Şi atunci ?

Atunci, o parte din teatrele din ţară vor să aibă posibilitatea de a se manifesta prin intermediul artei lor şi să fie luaţi în seamă la nivel naţional. Cum prin actuala structură (UNITER) acest lucru nu e posibil, a apărut această variantă a „Teatrelor de pe... margine''. Acest Festival va fi primul festival itinerant din România! Asta înseamnă că în fiecare an, cu aceeaşi structură, noi vom reuşi să dăm o dimensiune corectă cuvântului „naţional". Sunt convins că, încet-încet, acest Festival va deveni o structură solidă, profesionistă, europeană.

A propos, care mai sunt relaţiile cu UNITER-ul ? Crezi că e posibilă apariţia şi a unei alte structuri profesionale care să apere drepturile oamenilor de teatru ? În definitiv, există Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România! Ar putea fi un nou caz ?

- UNITER a devenit, aşa cum am spus înainte, o structură ciudată. Este aşa, un fel de Alba ca zăpada, care, spre deosebire de poveste, ne obligă să o iubim! Aşa cum merg lucrurile acum, cred că naşterea unei alternative la actuala structură profesională este iminentă. Asta nu e un lucru rău, la urma urmei. Care e problema dacă, să zicem, 10-11 teatre din ţară optează ca banii proveniţi din timbrul teatral, aplicat la nivelul fiecărei instituţii, să fie cheltuiţi de aceste teatre pentru proiecte concrete, clare, stabilite chiar de ele ? Spre deosebire de UNITER, aceste proiecte sunt transparente şi se adresează tuturor artiştilor care compun aceste teatre.

Personal, nu am nimic cu UNITER-ul. După moartea regretatului Valentin Silvestru, singurul în măsură să vorbească despre istoria vie a teatrului românesc, cronicarii de teatru nu mai ies din Bucureşti pentru a vedea spectacole în ţară decât pe câteva trasee, unde interesele lor converg. Ca fost actor al Teatrului Naţional Craiova îmi pot permite să spun că am avut vreme să-i cunosc foarte bine! Şapte-opt ani, cât a durat fabuloasa poveste a Craiovei, i-am văzut cuminţi şi frumos aliniaţi la Otopeni, gata să însoţească trupa teatrului pe meridianele lumii. E vorba despre aceiaşi cronicari care în 1991 făcuseră ,,praf'' spectacolul ,,Ubu Rex'', în regia maestrului Silviu Purcărete. Ulterior, după ce spectacolul acesta a căpătat notorietate mondială, şi-au modificat şi ei părerea... Fără comentarii.

În 1993 a luat fiinţă teatrul nostru. În 2002 am inaugurat noul sediu al Teatrului ,,Elvira Godeanu''. UNITER-ul n-a trimis nici măcar un rând, o telegramă măcar...

Păi, dacă e reprezentantul breslei, atunci când după 31 de ani mai apare un teatru în România, tu, care chipurile mă reprezinţi, mă ignori pur şi simplu, atunci ce-ar mai fi de spus ? Retoric, desigur. Personal, eu m-am declarat liber de UNITER. Punct.

Se preconizează completarea trupei, a personalului artistic, mai exact ? Sunt posibile veniri de noi actori, regizori, scenografi ?

- Apariţia Legii Teatrelor va permite mai multă flexibilitate la nivel legislativ pentru ca teatrele să poată atrage tineri absolvenţi. Deşi Teatrul nostru este foarte tânăr, ne gândim însă şi la primenire. Actori, scenografi, regizori...

Dacă am face excepţie de ceea ce am discutat până acum, ce ţi-ai dori mai mult şi mai mult în acest moment ?

- Îmi doresc ca fiica mea Ana Maria să fie fericită, îmi doresc ca familia mea să mă vadă şi pe acasă nu să mă... viziteze la teatru!!! Îmi doresc să-mi fie colegii sănătoşi şi talentul să le fe recunoscut, pentru că o merită din plin.

Îmi mai doresc să pot sărbători o dragoste în fiecare zi de... 16. Pe scurt, îmi doresc linişte, sănătate, dragoste. Nu ştiu exact... ordinea.''

{Ion Cepoi, Despre Shakespeare, UNITER şi Centenarul Elvira Godeanu, Caietele ,,Elvira Godeanu'', martie 2004}

*

,, - Despre ce şi cum a fost în cei unsprezece ani dela înfiinţarea Teatrului Elvira Godeanu'' am vorbit de multe ori până acum. Sigur, percepţia cvasiunanimă este aceea că doar trecutul înseamnă istorie.Personal cred că şi prezentul, ca şi viitorul, înseamnă tot istorie. Deci, în ordine, care sunt proiectele de perspectivă ale directorului, actorului şi regizorului Marian Negrescu ?

- Proiecte ? Îmi doresc acum, după ce totul s-a închegat (clădire nouă, trupă), să purcedem la un drum lung şi anevoios. După ce teatrul a intrat în conştiinţa acestui oraş, e momentul să fim cunoscuţi la nivel naţional.

Aşa că, în perioada următoare, vom încerca ,,să ieşim în lume''. Asta înseamnă că teatrul va începe să facă turnee în ţară, să participe la festivalurile cu caracter naţional sau internaţional.

Voi definitiva până în toamnă întregul proiect al primului Festival al Teatrelor de pe Margine, un festival itinerant al teatrelor nebucureştene. Lucrez deja la statutul Fundaţiei care va fi suportul juridic şi financiar al acestui proiect.

Începând cu stagiunea 2004-2005, vom lansa Bursa de Merit ,,Elvira Godeanu'', împreună cu U.N.A.T.C. Bucureşti. Asta înseamnă că, în fiecare an, un student de la clasa de regie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică va primi această bursă cu obligaţia ca spectacolul de licenţă să-l monteze la Tg-Jiu.

Am discutat în acest sens cu dl. Florin Zamfirescu, rectorul U.N.A.T.C., care s-a arătat încântat de această idee, ba chiar m-a zorit s-o definitivăm.

Un alt proiect este un Festival Internaţional de Teatru, pe care-l voi lansa însă numai după ce conractul meu de management va fi semnat.

Ca actor, sunt la dispoziţia regizorilor care vin să monteze la Tg-Jiu. În ţară, sunt invitat să lucrez la câteva teatre, lucru care mă onorează. Ca regizor, voi monta la Tg-Jiu, în stagiunea vitoare, un spectacol pe un text de Carlo Goldoni.

Te simţi parte a vieţii culturale a Târgului ? Nu mă refer doar la faptul că prin ceea ce faci, în ipostaza de conducător al unui teatru profesionist, adaugi valori culturale oraşului, ci la sentimentul acela mai special că aparţii unei comunităţi anume, că eşti integrat în ea şi că scriitorul sau artistul plastic, sau muzicianul sunt fraţii tăi de sânge şi de cruce. Simţi/eşti aşa ceva ?

- Da, oarecum... Ştii ce e ciudat ? E ciudat că într-un oraş ca acesta - condamnat la nemurire prin ceea ce Brâncuşi ne-a lăsat ca moştenire - nu artiştii sunt cei care ar trebui protejaţi, iubiţi, răsfăţaţi (de ce nu ?). Pentru că Târgu-Jiul anului 2004 are foarte multe valori artistice, paradoxal, mai cunoscute la nivel naţional şi internaţional decât pe plan local.

Poate că, după ce politichia îşi va ocupa locul din ,,umbră'', aşa cum este în toată lumea, atunci artiştii vor ieşi la rampă ca adevăraţii mesageri ai unei comunităţi speciale cum este comunitatea Târgu-Jiului.

În ceea ce-i priveşte pe artiştii gorjeni, în tot acest răstimp al tranziţiei fără sfârşit, ei n-au stat degeaba. E timpul ca gorjenii să aşeze valorile locale acolo unde trebuie. O operă de artă - carte, tablou, piesă de teatru sau muzicală etc. - nu face rău nimăniu. Face doar imagine. Şi istorie adevărată.

Care este evenimentul cel mai apropiat sufletului tău întâmplat în aceşti unsprezece ani ?

- Deschiderea oficială a teatrului celui nou. Pe acelaşi loc se află însă fecare seară de premieră, pentru că fecare premieră reprezintă un argument pentru viitor.

Dacă ar fi să trăieşti o a doua viaţă, ai face la fel ? Ai schimba ceva ? Ai adăuga ceva ?

- Aş face la fel, evident. Ce nu ştiu este dacă aş putea schimba ceva. Mi-aş dori să pot s-o fac. Nu la nivelul teatrului, unde lucrurile sunt în regulă, ci la nivelul de percepţie faţă de ceea ce am durat noi aici. Nu pot să schimb eu felul de a fi al unor oameni care ne-au vrut răul cu tot dinadinsul. O să-i pedepsească Dumnezeu pentru ceea ce ne-au făcut să îndurăm. Eu nu pot decât să-i iert. Istoria oricum nu-i va reţine.

Dacă aş adăuga ceva, zici ? Da, un munte de dragoste.''

{Ion Cepoi, Ieşirea în lume - interviu cu Marian Negrescu, directorul Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu'' Tg-Jiu, Album Centenar „Elvira Godeanu'', mai 2004}

*

,, - După Dropia (adaptare după Paracliserul, 2002) urmează aşadar o dramatizare având la bază textele din „La lilieci'' şi ,,Iona'' de Marin Sorescu. De ce, iarăşi, Marin Sorescu ?

- De ce nu Sorescu ? Credincioşi dorinţei noastre de a aduce în faţa publicului dramaturgia românească şi în special acest mare scriitor care este Marin Sorescu, teatrul nostru continuă să exploreze această zonă specială în peisajul teatral autohton. Fireşte, Marin Sorescu rămâne, prin opera sa, un tărâm fabulos al metaforei meşteşugite, o mare de introspecţie a sufletului omenesc, una dintre vocile cele mai autorizate în ceea ce priveşte satul românesc tradiţional.

- Există vreo legătură între satul românesc tradiţional - aşa cum apare el în creaţia soresciană - şi momentul aderării României la Uniunea Europeană ?

- Da, deşi poziţiile sunt uneori... inegale. Satul românesc a rămas ultimul bastion al tradiţiei în peisajul contemporan al României. O lume care încearcă să supravieţuiască, o lume care-şi apără identitatea, nu însă cu aceeaşi „viteză" cu care politicienii încearcă să o vândă la preţ de second-hand. Satul românesc tradiţional şi aderarea României sunt, din păcate, două lucruri extrem de diferite.

În fapt, ce mesaj vrea să transmită regizorul, artistul Marian Negrescu prin această nouă montare ?

- Când am început lucrul la spectacol, m-am gândit că, în noaptea de 31 decembrie 2006 spre 1 ianuarie 2007, vor exista, preţ de o clipă, două Românii. Una - pestriţă şi efervescentă, încărcată de politicienii români puşi la patru ace şi sugrumaţi de emoţia integrării şi în aceeaşi măsură de costume Armani care nu se potrivesc, politicieni care, în acea noapte, vor lăcrima fals-emoţionaţi de schimbarea statutului ţării şi alta - poate chiar în Bulzeştiul lui Sorescu, în care, în întuneric, la aceeaşi oră în care în Piaţa Universităţii paietele, şampania şi artificiile vor colora nebun Bucureştiul, ei, ţăranii români, se vor duce la culcare la mereu aceeaşi oră, cu grija aceleiaşi zile de mâine, chiar dacă acest mâine va fi în EVROPA.

Spectacolul dezvoltă ideea aceasta: două Românii, pe marginea unui eveniment sărbătorit exclusiv politic...

Are mesajul artistic - în circumstanţele actuale - şi o conotaţie socială ? Şi, în general, poate contribui teatrul la conservarea/modificarea în limite rezonabile a unui model cultural naţional ?

- Sigur că are! Vedem asta în faţa noastră zilnic, în ziare, pe stradă, la televiziune... Teatrul a fost şi va rămâne în slujba cetăţii, a omului simplu, cinstit şi adevărat. Nu vreau să spun însă că el, teatrul, este aşa cum spunea o veche lozincă bolşevică - o artă în slujba poporului! Teatrul este în slujba cetăţii şi are, evident, menirea de a transfigura artistic adevărurile nemijlocite ale societăţii, într-un moment istoric dat. Modelul cultural naţional de care vorbeşti ar trebui să fie, la fel ca... ştiu eu, energia, resursele naturale sau apărarea ţării, adică un obiectiv de interes naţional.

Pierderea identităţii unui popor este o catastrofă la fel de mare ca pierderea libertăţii pentru acel popor. Teatrul românesc a fost mereu spaţiul în care identitatea a fost apărată, un spaţiu benefic pentru ceea ce numim model cultural naţional, un bastion al culturii naţionale.

În fapt, care crezi că sunt elementele fundamentale pe care cultura românească le poate dărui Europei ? Ortodoxismul ? Cultura mitologică, folclorică ? Cultura de elită ?

- Cred că toate acestea stau în puterea noastră să le putem dărui. Teoretic, am fost rupţi de Europa şi agăţaţi la butoniera „ursului sovietic''. Faptic, am fost mereu în Europa prin elitele ţării. O mână de comunişti găunoşi a strâns grumazul ţării acesteia preţ de 50 de ani. Teatrul a fost mereu în opoziţie însă. Noi, teatrul, am fost în ilegalitate 50 de ani, nu vreun partid comunist nemernic. Suntem datori, de aceea, să ne demonstrăm mai întâi nouă înşine că rădăcinile democraţiei n-au fost vreodată tăiate, violate măcar în sufletul nostru. Abia apoi avem ceva de demonstrat Europei...

În sfârşit, crezi că Teatrul din Tg-Jiu va putea deveni parte a Teatrului european ? Cum ? În ce condiţii ? În funcţie de ce strategii ?

- Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu'' face deja parte din teatrul european. O dovedeşte ultimul an în care teatrul nostru a intrat pe uşa din faţă a Europei; ca, de altfel, întreg teatrul românesc. De acum încolo, din 2007 începând, nu avem altceva de făcut decât să aplicăm o strategie corectă în vederea „ieşirii teatrului în lume''.

Contactele există, artiştii îşi doresc performanţa, cred că totul este pregătit de-acum pentru a deveni o prezenţă constantă în peisajul teatral european. În condiţii egale cu artiştii europeni. Îi aşteptăm şi pe politicieni.''

{Ion Cepoi, Ieşirea în lume şi alte poveşti despre Europa, Caiet-program premieră, decembrie 2006}

*

,, - Marian Negrescu, se împlinesc astăzi 15 ani de la înfiinţarea Teatrului. În '93 ai început singur un proiect numit teatru profesionist în Tg-Jiu. De atunci şi până acum au venit şi au plecat actori, regizori, scenografi, cronicari dramatici, oameni politici, prieteni, duşmani... Tu ai rămas aici. Te simţi obosit ?

- Da, la mulţi ani... Nu, nu sunt obosit, poate puţin mai „prăfuit". Au fost 15 ani frumoşi, grei şi plini de speranţă. Cincisprezece ani ''vii", adică.

N-am prea avut timp să stăm aplecaţi asupra gândurilor, ne-am luat cu munca, iar când ne-am oprit puţin să ne tragem sufletul, cei 15 ani trecuseră deja...

M-am mirat puţin când am văzut, crescute, aripile...

Mai ai duşmani ? Dar prieteni ?

- Hm! S-au cam amestecat între ei...! Glumesc... să zicem... Am rămas cu picioarele în apă rece, cum îmi place mie să spun. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a luat minţile şi-am rămas doar un om simplu şi direct.

Ştii, au trecut 15 ani şi n-am apucat încă să fac pe ,,şeful". Îmi repugnă ideea asta! Eu sunt doar un artist care încearcă să desăvârşească un proiect cultural major împreună cu alţi artişti, cu tehnicienii şi administraţia.

Cred, chiar dacă sună desuet, în sintagma ,,suntem o familie".

Un lucru însă e foarte important pentru mine: mi-am dorit MEREU ca toţi ,,duşmanii" să fie numai ai mei, nu ai teatrului.

Pe mine poate oricine să mă facă în toate felurile, dar dacă cineva încearcă să arunce cu pietre în instituţia pe care o conduc mă voi oferi, mereu, voluntar, pentru a fi eu cel lapidat!

Duşmanii e bine să fie numai ai mei, iar prietenii, numai ai teatrului!

Nu am orgolii tembele, am rămas un pacifist.

Pregătind pentru tipar cel de-al doilea volum al istoriei teatrului am recitit o serie de interviuri pe care ţi le-am luat de-a lungul timpului. Cred că ar merita o carte separată, dar asta e altă poveste. Revin la ideea iniţială. Din toate aceste interviuri trei stări au părut a se repeta în ceea ce te priveşte:

- frustrarea datorată mentalităţii negativiste (hai să spunem aşa şi nu altfel) a unor politicieni locali;

- credinţa că teatrul este exclusiv în slujba cetăţii;

- încrederea în destinul acestei instituţii. Ai şi acum aceleaşi sentimente ?

- Mda, cred cu şi mai mare tărie că teatrul este al oamenilor acestui spaţiu numit Tg-Jiu. Suntem - soldaţi întârziaţi - mereu în slujba cetăţii noastre spirituale. Muncim cu sufletul, şi oamenii asta au văzut în tot acest timp. Uşa teatrului a fost mereu deschisă, iar oamenii ne-au cinstit ,,casa" cu prezenţa lor, an de an din ce în ce mai mulţi trecându-ne pragul.

Da, am în continuare o încredere neştirbită în destinul Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu".

Încrederea asta se bazează pe oamenii şi artiştii care compun familia noastră teatrală.

Ei, aceşti oameni, fie cei din spatele scenei, fie cei din administraţie, fie actorii, fac din această instituţie un organism viu. Ei, aceşti oameni, vor duce teatrul acolo unde acesta trebuie să fie, adică în marea familie teatrală românească şi nu numai.

Am lăsat la sfârşit răspunsul legat de „frustrarea unor politicieni" pentru că, iată, după 15 ani, pot, în sfârşit, să spun că aceşti oameni, cu responsabilităţi publice, au ajuns să iubească teatrul, să înţeleagă problemele specifce ale acestei instituţii profesioniste, să-şi înfrângă propriile umori şi să ne stea alături.

Acest lucru a făcut să avem linişte, să putem dezvolta programe noi, să mergem înainte, la propriu.

Administraţia a început să investească în teatru odată ce a văzut că mai suntem - pe lângă activitatea de bază - un element extrem de important în ceea ce priveşte imaginea oraşului Tg-Jiu în context naţional şi internaţional.

Aşa că, sentimentele mele, cu aceste amendamente ,,pozitive", sunt aceleaşi.

Se spune, de obicei, că omul sfinţeşte locul. Personal, după 15 ani, cred că a venit vremea ca şi locul să sfinţească omul. Se întâmplă aşa ceva acum în viaţa teatrului ?

- Ai dreptate. Este exact ce-am spus adineaori: oraşul a început să aibă nevoie de noi. Am simţit că oamenii de pe stradă, partenerii noştri, ne înconjoară cu mult mai multă dragoste.

Cred că nimeni din oraş nu-şi mai imaginează cum ar fi viaţa fără teatru acum.

Poate o să te amuze, dar am avut şi un barometru ciudat a ceea ce înseamnă Teatrul în acest oraş. Până acum câţiva ani, dacă te urcai într-un taxi şi-i spuneai şoferului să te ducă ,,la teatru", te trezeai la Teatrul de vară! Acum, acest lucru nu se mai întâmplă. Am intrat în conştiinţa publică.

Concluzionând, da, locul, adică oraşul, sfinţeşte acum omul - adică teatru.

Trebuind să fac o statistică a repertoriului jucat în cei 15 ani am ajuns la cifra de 71 premiere. E mult, e puţin ?

- Da, întrebarea asta îmi bucură inima! Da, 71 premiere în 15 ani este EXTREM DE MULT! Trebuie să iei în considerare faptul că în primii ani (93'-'96) a trebuit să fac, mai curând, administraţie, adică să alcătuiesc trupa, să organizez instituţia, deci, dacă scădem 3-4 ani din cei 15, la nivelul premierelor, asta înseamnă 6-7 premiere pe an! E foarte mult în comparaţie cu alte teatre din România şi asta se poate vedea foarte uşor accesând, pe internet, la întâmplare, site-ul oricărui teatru din ţară!

Însă principalul câştig nu este numărul mare de premiere anuale ci calitatea repertoriului!

Cred că trei sferturi din succesul acestui teatru se datorează politicii repertoriale!

Fără acest discernământ major, nu am fi ajuns azi, aici.

Am avut în vedere trei aspecte:

- dramaturgia românească clasică şi contemporană;

- marea dramaturgie universală;

- aducerea la Tg-Jiu a regizorilor şi scenografilor tineri.

Suntem, în continuare, cel mai tânăr teatru din România, dar şi (probabil) cel mai ambiţios!

Există o ,,foame" de succes, de recunoaştere a calităţii actului artistic pe care-l producem şi asta a făcut ca artiştii teatrului să stea mereu în ,,priză".

Fără dăruirea lor 12-13 ore pe zi nu am fi ajuns azi, aici!

Artiştii au construit brand-ul ,,Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu!

De fapt, care crezi că a fost partea de spiritualitate adăugată de teatru oraşului ?

- Fiind primul teatru cu adevărat profesionist din istoria, altfel respectabilă, a mişcării teatrale locale, era firesc ca odată cu apariţia sa, oamenii cetăţii şi oraşul însuşi să primească în dar o adevărată oază de spiritualitate.

Am fost conştient din prima clipă de un lucru foarte important: prin natura sa, teatrul poate modifica, în bine sau în rău, gustul estetic al unui întreg oraş!

Iată de ce responsabilitatea aceasta am respectat-o cu sfinţenie; a fost şi este o datorie morală să producem evenimente şi nu să nefacem că producem.

Iar aceste evenimente au fost şi sunt recepţionate de către public în sensul bun şi adevărat al cuvântului ,,cultură''.

Nu am coborât standardul calităţii niciodată la nivelul de telenovelă sau manele - acestea reprezentând pentru mine zona de marasm absolut. La teatru nu va vedea nimeni vreodată, cel puţin cât vremelnic voi mai fi aici, acest soi de ,,gunoi cultural" pe care telenovelele şi manelele îl reprezintă ca gen.

Teatrul va rămâne un tărâm al întrebărilor şi răspunsurilor în context ideatic.

Simplitatea este doar la nivelul lucrului bine făcut, al bunului gust, al profesionalismului.

Cum se vedea lumea şi teatrul din Tg-Jiu la 35 de ani ? Dar acum, la cei 50, pe care-i vei împlini în toamna aceasta ?

- Extraordinar, acum îmi dau seama că aveam 35 de ani acum... 15 ani!

Anul ăsta împlinesc 50 de ani, deci! Mulţumesc, uite asta e o informaţie preţioasă! Nu m-am mai uitat în buletin de mult. Noroc cu cărţile tale!

Păi, cum să zic, acum 15 ani, când am devenit ,,dom director", mi se părea neverosimil ceea ce mi se întâmplă.

M-am înhămat la o muncă uriaşă neştiind ce mă aşteaptă.

Împreună cu colegii mei am construit biserica asta a sufletelor ce se cheamă Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu".

Acum, teatrul acesta tânăr, copilul acesta, a crescut.

Împlineşte 15 ani de gânduri şi speranţe amestecate cu bucurii şi lacrimi, cu scrâşnete de neputinţă şi cu zâmbete firave pe marginea fiecărui pas înainte pe care l-a făcut.

Sunt 15 ani în care s-a schimbat destinul unor oameni şi al unui oraş.

15 ani de dragoste şi nedragoste.

15 ani de forţare a propriilor limite.

15 ani de construcţie a unui edificiu spiritual.

15 ani în care sufletul nostru a fost aşezat, întru trăinicia şi credinţa în viitor, în firidele acestui teatru.

Ceea ce am făcut cu toţii până acum se numeşte, pe scurt, istorie.

În perioada 9-12 martie ai fost în Turcia. Rezultatul ?

- Da, povestea cu Turcia este chiar una frumoasă şi de succes. Am fost în Turcia pentru un lung şir de întâlniri la diverse niveluri şi cu diverse instituţii.

Încerc să enumer instituţiile:

- Institutul Cultural Român ,,Dimitrie Cantemir" Istanbul;

- Teatrul Naţional Istanbul;

- Teatrul ,,Ti" (particular) Istanbul;

- Studioul de artă şi comunicare ,,Bosforus".

Aceste întâlniri au avut loc ,,la vârf". Sunt recunoscător tuturor acestor oameni absolut excepţionali care, cu sârg, pasiune şi determinare au făcut posibilă legătura culturală între România şi Turcia, pe de o parte prin Festivalul de teatru românesc de la Istanbul, ediţia a II-a, iar pe de alta pentru ajutorul dat ca două teatre turceşti (Teatrul Naţional şi Teatrul ,,Ti") să vină la Tg-Jiu în cadrul celei de-a VIII-a ediţii a „Zilelor Elvira Godeanu".

Aş vrea să remarc două persoane în mod special: este vorba de doamna Silvana Rachieru, director al Institutului Cultural Român ,,Dimitrie Cantemir" din Istanbul şi doamna Marina Vermez.

Doamna Director Silvana Rachieru a avut gentileţea şi o deschidere extraordinară în a implica concret Institutul în organizarea celei de-a II-a ediţii a Festivalului de teatru românesc de la Istanbul, festival produs iniţial anul trecut de către Asociaţia Română pentru Solidaritate Socială dela Istanbul, în colaborare cu Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu".

Datorită implicării extraordinare a doamnei Rachieru, anul acesta Festivalul va avea girul I. C. R. ,,Dimitrie Cantemir", ceea ce va duce la o mediatizare superioară a evenimentului la nivel naţional şi internaţional, ştiut fiind faptul că Institutul este un aşezământ cultural de calibru, cu o foarte mare deschidere internaţională.

În ceea ce o priveşte pe doamna Marina Vermez, aportul său în stabilirea întregului eşafodaj cultural şi uman este absolut excepţional.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de minunat, cald şi completat de o minuţie extraordinară, de filigran aş zice.

De altfel, toţi colegii mei cu care am fost anul trecut în turneu la Istanbul au rămas profund impresionaţi de acest om absolut fermecător. Marina Vermez a devenit un Prieten al Teatrului nostru.

Împreună cu toţi aceşti oameni extraordinari, aşa cum lesne se observă din afişul ,,Zilelor Elvira Godeanu", ediţia 2008, schimbul cultural din acest an este deosebit: Teatrul Naţional din Istanbul şi Teatrul ,,Ti" vor veni în România la sărbătoarea noastră, iar Teatrul ,,Elvira Godeanu" se va deplasa în Turcia, la Istanbul, cu două spectacole: ,,Balera", în regia lui Achille Roselletti şi ,,Femeia ca un câmp de luptă în Bosnia", în regia lui Radu Olăreanu.

La Istanbul vom efectua turneul în perioada 26-31 mai 2008, având trei reprezentaţii.

Care este ultimul proiect pe care ţi l-ai propus ? Şi, mai exact, cum vezi următorii 15 ani ai teatrului ?

- Ultimul proiect ?

Ultimul proiect îl reprezintă exact... următorii 15 ani! Cred că reuşita acestei instituţii este reprezentată de proiectele pe termen lung. Aşa am făcut şi acum 15 ani, aşa voi face şi acum.

Îmi doresc să putem intra definitiv în familia cea mare, europeană, a teatrelor.

De aici încolo brandul ,,Elvira Godeanu" este următorul proiect în context internaţional.

Cum UNITER-ul a acaparat prin câţiva ,,reprezentanţi" teatrul românesc, nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât să ne găsim locul în... Europa şi nu numai.

E aberant să avem deja recunoaştere internaţională iar din punctul de vedere al UNITER-ului să nu existăm!

UNITER-ul a devenit un soi de ,,teatru în teatru". ,,Noi şi-ai noştri". În breasla noastră se întâmplă ceva nemaivăzut: în contextul „Galelor UNITER", unde se acordă premii ,,profesionale", cică, s-a ajuns în situaţia ce cei care ,,cârmuiesc", vezi Doamne, breasla, să dea mai multe premii criticilor de teatru decât artiştilor care, nu-i aşa, fac actul artistic! Aberant!

,,Ludmile", "Marine" şi ,,Florici" se lăfăie pe scenă explicând lumii că doar ce văd ele e ,,teatru adevărat", iar restul sunt subproduse culturale.

Am ajuns la mâna unora care, îmi amintesc şi am şi ,,corajul" necesar s-o spun, pe vremea când eram la T. N. Craiova ca actor, de-a lungul celor 9 ani de carieră internaţională fabuloasă a spectacolelor lui Silviu Purcărete, ele, aceste specimene, aşteptau cu mâna întinsă la Otopeni să le luăm cu noi în turnee.

De milă, cred, excepţionalul director care a fost Emil Boroghină, le făcea loc în avioane, şi asta pe banii noştri, ai actorilor, de unde „rupeam" câţiva dolari pe care ele, matroanele atotştiutoare, îi băgau rapid în buzunare într-o detaşare aproape poetică.

Doar dl. Valentin Silvestru era un cronicar de teatru adevărat, un profesionist. Şi încă 2 sau 3. În rest, matroanele astea, care decid ,,ierarhii absolute" acum, nici nu le prea vedeam la spectacolele din ţările în care am fost, preocupate mereu doar de magazine sau altceva, numai de teatru nu.

Sunt scârbit de aceste erori nevertebrate şi abia aştept să-mi spună vreuna din ele că nu e aşa cum spun! Am martori pe toţi colegii minunaţi din Craiova, cărora le era, la rându-le, scârbă de povestea asta.

În fine, le las în pace, dar le atenţionez că eu (ei) nu uit (uităm)! Din fericire, le va uita pe ele istoria. Cea a teatrului.

Ce intenţionezi să spui spectatorilor în discursul pe care îl vei ţine cu ocazia sărbătoririi celor 15 ani ?

- Hm! Eu de unde să ştiu acum ? Învăţ, cu sârg, doar textele pieselor în care joc.

În seara aceea cred că, doar după ce o să-i privesc pe oamenii din sală în ochi, am să pot povesti tot ceea ce am trăit şi am murit în toţi aceşti ani. Fără un text prestabilit, probabil că voi spune povestea tăcând o clipă...

Nu ştiu dacă, în afară de o lacrimă, am să pot spune ceva.

Poate, peste alţi ani, voi putea să mă dumiresc dacă lacrima aceea era de bucurie sau...

Acum, la sfârşit, care ar fi cele mai importante două mesaje pe care ai vrea să le transmiţi celor foarte dragi ţie ?

- Primul: Mulţumesc familiei mele, întregite în acest răstimp, precum şi copilului meu, pentru că există.

Al doilea: Vreau să dăruiesc tot ceea ce am primit bun în aceşti 15 ani părinţilor mei, plecaţi între timp într-un petec de cer."

{Ion Cepoi, A venit vremea ca şi locul să sfinţească omul - interviu cu Marian Negrescu, mai 2008}

PARTEA A III-A

În care aflăm ce-au spus alţii despre el şi despre lucrarea lui

*

,,O trupă de provincie care joacă pe Caragiale, pe Eugen Ionesco, pe Mihail Bulgakov, pe Wilhelm Hauff, ba chiar pe Shakespeare merită din plin consideraţia publicului şi încrederea factorilor ierarhici. Căci valoarea repertorială şi interpretativă a trupei târgujiene obligă, în acelaşi timp, la o mai susţinută (şi îndreptăţită) susţinere financiară..."

{Zenovie Cârlugea, O ,,molieriană" parodică, de Bulgakov, jucată la teatrul târgujian, Gorjeanul, 17 noiembrie 1994}

*

„Comedia grotescă are, în montarea de la Tg-Jiu (regizor Marian Negrescu), o alură de dramă christică...

Oricum, sub raport repertorial, Teatrul ,,Elvira Godea-nu" recurge la lucrări serioase, străduindu-se să-şi obişnuiască publicul cu un alt fel de artă dramatică decât acela practicat de improvizatorii de turnee interlope, galeşe şi băşcălioase."

{Valentin Silvestru, Jacques sau supunerea, Rampa, nr. 14/ 23-29 decembrie 1994}

*

,,Este un spectacol (Jourdain cel scrântit', n.n.) care aduce atâta mister în teatru, atâta delicateţe şi atâta poezie de care teatrul are nevoie în momentele acestea.

Îi mulţumesc regizorului că s-a apropiat de Molière şi de Bulgakov - au fost unii dintre cei mai mari autori care m-au fascinat şi pe mine dintotdeauna - şi că el continuă în creaţia lui, în preocupările lui - după un examen cu commedia dell'arte extrem de poetic, de fin, de inefabil - o asemenea direcţie în teatrul românesc.

Sunt sigură că o va duce mai departe, unde talentul lui îi dă acest drept.

El poartă cu sine un univers poetic, uman şi de iubire de care, poate, generaţia lui are, acum, mare nevoie.

Mulţumesc acestui teatru şi acestor spectatori care l-au primit pe Cristian Juncu şi sper că acest loc va fi în continuare sfinţit de oameni la fel de talentaţi, care vor face parte din acest colectiv, aşa cum deja a demonstrat în acestă seară, o trupă de teatru adevărată, o mare trupă de teatru."

{Cătălina Buzoianu, O mare trupă de teatru, Gorjeanul, nr. 1487/ sâmbătă, 19 noiembrie 1994}

*

„Tradiţia teatrală târgujiană numără 160 ani de la prima reprezentaţie din 1834.

După mai multe încercări - Societatea dramatică Târgu-Jiu (1885-1888), Teatrul Milescu (1888-1889; corect 1875-1905, n.n.), Teatrul-cinema Căldăruşe (1924), după ce ţinutul a dat în arta românească nume strălucite (surorile Paulina, Raluca şi Maria Stavrescu au făcut carieră teatrală la Craiova şi Bucureşti, Paulina lăsând moştenire acest talent fiicei sale - Aristizza Romanescu, Maria înzestrând-o cu arta cântecului pe fiica sa Elena Theo-dorini; în plus, oraşul este locul de naştere al celebrei actriţe Elvira Godeanu, interpretă a sute de roluri, parteneră strălucită a lui Vraca şi Bălţăţeanu), o nouă iniţiativă s-a născut aici:

- Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" Tg-Jiu.

Cu un director - Marian Negrescu, actor al Teatrului Naţional Craiova, cu un dedicat secretar literar, profesorul Ion Cepoi, cu o trupă de actori tineri în ale teatrului, cu un atestat primit doar de câteva zile şi cu multe planuri de viitor, oraşul acesta chiar se află sub semnul teatrului."

{Cristina Modreanu, Târgu-Jiu/ Un oraş sub semnul teatrului, Rampa, nr. 10/ 18-24 noiembrie 1994}

*

Sunt plăcut surprins de valoarea reprezentaţiei (Jourdain cel scrântit, n.n.); din punctul de vedere al celui care a văzut şi primul spectacol, cu D'ale carnavalului, cred că este un pas mare înainte...

Dacă ar fi să funcţionez într-o comisie care să dea atestat de profesionalitate acestei trupe, apoi i-aş da votul meu imediat.

... Socotesc eu că acest spectacol este actul de naştere al teatrului ,,Elvira Godeanu", ca încă un teatru profesionist, cu emblemă, al României.

(... ) Cred că acest teatru a depăşit stadiul amatoristic. Fireşte, lucrul acesta se face în timp şi aş vrea să cred că nu este vorba de un accident, chiar şi benefic, ci de un moment care îşi va avea continuitate. Teatrul se relevă cu o serie, şi cu program. Trebuie regizori în continuare şi e nevoie ca repertoriul să aibă şi exigenţă şi comunicativitate.

... (... ) Nici o recomandare şi nici un sfat nu sunt bune decât dacă sunt cerute. Dacă, vreodată, directorul sau alţi călăuzitori de aci mă vor întreba, le voi putea spune câte ceva, bizuit pe experienţa îndelungată de viaţă şi de teatru.

Deocamdată, dacă ei şi-au găsit regizorul şi piesa şi, dacă-mi permiteţi, şi publicul, care a asistat în număr atât de mare şi cu atâta plăcere la spectacol, ce recomandare să le mai facem noi ? Ca atare, va veni un moment când alţii vor veni să le ceară lor recomandări.

Nu pot decât să le urez să aibă continuitate în domeniul artistic, să-şi fixeze programul în nişte cadre bine stabilite şi să facă să fie mediatizate rezultatele, pentru că important e nu să câştige glorie în faţa publicului local - astăzi toată lumea se gândeşte la glorie naţională sau internaţională - ci să păşească cu îndrăzneală mai departe pentru a cuceri şi un public naţional şi, de ce nu, şi publicul din alte ţări."

{Valentin Silvestru, Teatrul „Elvira Godeanu"/Încă un teatru profesionist cu emblemă al României, Gorjeanul/ 25 noiembrie 1994}

*

,,Un spectacol de coerenţă stilistică susţinută (Jourdain cel scrântit, n.n.), în care trupa interpreţilor se integrează firesc şi răspunde intenţiilor regizorale, anunţând o viitoare veritabilă echipă de teatru profesionist. Experienţa îi va învăţa desigur, pe parcurs, cum se poate realiza ponderea mai pronunţată a cuvântului transmis sălii, cum sepoate obţine ,,relieful" lui.

Activitatea acestei trupe, suntem convinşi, va justifica strădania inimosului Marian Negrescu de a se pune la Tg-Jiu temelia unei noi instituţii teatrale."

{Jeana Morărescu (Revista „Literatorul"), Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" Târgu-Jiu, Gorjeanul/ sâmbătă, 3 decembrie 1994)

*

,,Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu are o trupă nouă, cu actori de o pregătire profesională incipientă; dar cine ar zice că nu-s artişti autentici, văzându-i cu câtă vigoare se mişcă, ce bine rostesc replicile, cât de corect pun accentele şi cu câtă expresivitate conturează siluete, atitudini, ipostaze!

Grupurile se constituie şi se desfac în evantaie, cu graţie şi aplomb.

Personajele trec prin scenă într-o cadenţă uşor parodiată, cu eleganţă şi curăţenie parţială subţire după bontonul vremii. Ei par a mima în glumă - dar o glumă notabil reglată - teatrul molieresc. În acelaşi timp, ipostaze posace şi câte un ton rigid indică detaşarea de maniera ludică; ceva, cineva nevăzut, neştiut, îi nemulţumeşte; apoi îi supune cu o autoritate aspră. Sau, chiar, îi sperie."

{Valentin Silvestru, La Târgu-Jiu/ Nu Jourdain e scrântit! / Rampa, nr. 12, 9-15 decembrie 1994}

*

„Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" Tg-Jiu şi Teatrul Naţional Craiova pun în aceste zile bazele unui proiect surpriză: prima coproducţie teatrală de anvergură -spectacolul Othello de W. Shakespeare, în regia Andreei Vulpe de la Teatrul Naţional din Bucureşti. În rolurile principale, Ilie Gheorghe, Gabriela Baciu, Adrian Ando-ne, Marian Negrescu - de la T. N. C. - şi colectivul de actori de la Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu.

Spectacolul va avea premiera la sfârşitul lui aprilie -începutul lui mai. Vor fi, de fapt, două premiere: una la Craiova şi cealaltă la Tg-Jiu. Se vor face două rânduri de decoruri şi de costume: unul pentru Craiova, celălalt pentru Tg-Jiu.

Spectacolele vor avea loc pe ambele scene din cele două oraşe. Acest proiect, puţin mai ciudat, a devenit posibil, evident, prin gentileţea domnului director al T. N. C., Emil Boroghină care a fost de acord, în principiu, să pună bazele unei posibile colaborări permanente a T. N. Craiova cu Teatrul ,,Elvira Godeanu."

{Craiova şi Tg-Jiu/ Surpriză, Rampa, nr. 16/ 14-20 ianuarie 1995}

*

„Teatru profesionist ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu s-a născut, ca şi cel de la Râmnicu-Vâlcea prin ,,saltul calitativ" al unei susţinute activităţi de ,,teatru popular".

Membrii trupei au primit atestări de actori profesionişti şi - după un început ,,mai tremurat" în stagiunea trecută

- inaugurarea stagiunii actuale pare să anunţe o trupă competitivă pe harta teatrelor profesioniste din România"

{Jeana Morărescu, Premiere la Botoşani şi Tg-Jiu/ S-a născut un teatru şi un regizor, Literatorul, nr. 7/ 17-24 februarie 1995}

*

,,Ceea ce ni s-a părut remarcant în montarea Teatrului ,,Elvira Godeanu" a fost concepţia regizorală. Între exploatarea - previzibilă - a mecanicizării trupului şi spiritului impusă de o comunitate dată, variată, care ar fi facilitat misiunea regizorului şi umanizarea textului, ca joc şi replică, normalizând absurdul - dacă se poate spune aşa - până la a-i conferi atributul de dramă existenţială veritabilă, Marian Negrescu a riscat, acceptând-o pe a doua.

Bănuim că regizorul, inteligent şi speculativ fiind, a mizat şi pe prospeţimea profesională a trupei sale, pe uşurinţa cu care aceşti tineri actori se pot încărca emoţional în momentul în care se face apel nu la rutină, ci la umoarea sentimentelor.

Departe de a fi o calitate ce trebuie perpetuată, în acest caz fenomenul e pozitiv şi trebuie subliniat pentru că acordă textului o credibilitate greu asimilabilă în condiţii normale.

Trebuie remarcată apoi ,,tirania" cu care Marian Negrescu îşi conduce actorii.

Cunoscându-le, în esenţă, limitele în ambele sensuri ale mijloacelor de exprimare scenică, regizorul impune norme şi legi care, deocamdată, ţin locul incompletei educaţii teatrale clasice a interpreţilor.

Colaborarea actor-regizor este în acest moment univocă şi va mai trece timp până când vom putea vorbi de reciprocitate şi sinceritate (evident artistică, nu morală -pentru că aşa ceva există din plin) în relaţiile dintre cei doi protagonişti.

Trecerea de la categoria de amator la aceea de profesionist nu este uşoară.

Dincolo de talentul pe care membrii trupei îl au, indubitabil, trebuie să se adauge segmentele valorice propri şi necesare actorului profesionist: educarea vocii şi a trupului, dedublarea spiritului, intuiţia jocului, a complexităţii fizice şi psihice a personajelor, geniul improvizaţiei, cunoaşterea propriilor limite care permit acceptarea sau neacceptarea unui rol..."

{Ion Cepoi, Cronica teatrală/ Jacques sau Supunerea, Brâncuşi, An I, No 1/ 19 februarie 1995}

*

,,Un spectacol măreţ, de neuitat, care va face epocă, care înseamnă deja un moment crucial în viaţa cultural-artistică a judeţului nostru."

{Ion Popescu, Căsătoria în stil tragic, Gorjeanul, marţi, 4 aprilie 1995}

*

,,Putem afirma cu deplină îndreptăţire că noua stagiune teatrală târgujiană a debutat sub auspicii de indubitabilă valoare regizorală şi scenică - fapt tot mai vizibil şi de mare impact, ce consolidează prestigiul unei instituţii culturale, care, deşi la început de drum, se bucură, cu fiecare spectacol, de selectă audienţă şi largă recunoaştere.

Este meritul d-lui Marian Negrescu, directorul instituţiei, care aproape ne-a lămurit asupra seriozităţii şi competenţei profesionale, dar şi al unei echipe, ce face toate eforturile pentru ca actul scenic să aibă, la Tg-Jiu, revelanţă, ecou, maturitate.

...Totodată, actuala ,,coproducţie" teatrală îndeplineşte, în mod direct, şi rolul de şcoală de actorie, care poate fi necesară, coerentă şi ziditoare când profesioniştii nu-şi dau ,,aere", iar ceilalţi sunt ,,volens-nolens", parteneri, atât în ,,litera" scenei cât mai ales în ,,spiritul" textului...

O sugestie, în acest sens: profesionistul, care poate să-şi moduleze jocul în multe chipuri, ar putea să lase mai mult loc scenic expresivităţii şi relevanţei locale.

Fără a căuta „defecte" şi a face „noduri" în papură unde nu e cazul, apreciem actuala reprezentaţie drept o reuşită sub toate aspectele, inclusiv sub acela al ideii de ,,coproducţie" craioveano-târgujiană, un fel de ,,parte-neriat", de care teatrul târgujian, aflat la primele sale stagiuni, are nevoie, câştigul pe latura calităţii spectacolelor fiind considerabil."

{Zenovie Cârlugea, O coproducţie teatrală, Gorjeanul (Actualitatea teatrală), nr. 1589/ 15 aprilie 1995}

*

„Directorul instituţiei, Marian Negrescu, vădeşte pricepere managerială, izbutind astfel, cu aceşti noi angajaţi, o accelerare a profesionalizării în formaţia sa, adăugând valori reale distribuţiilor.

Alege repertoriul cu seriozitate şi se încredinţează, curajos, unui regizor tânăr, pe care, de altfel, tot el îl lansează.

E bine."

{Valentin Silvestru, O gogoliadă spirituală, Teatrul Azi, nr. 9-10/ 1995}

*

„Revenirea lui Cristian Juncu la Tg-Jiu nu este, de altfel, întâmplătoare. Foarte tânăr fiind, Teatrul ,,Elvira Godeanu" s-a aflat dintr-un început în tentanta dar dificila ipostază de a-şi contura singur destinul, având de ales între a rămâne un teatru eminanmente de provincie, cu un repertoriu de melodrame şi comedii bulevardiere pus în scenă de regizori plictisiţi de rutină, sau de a apela la marele repertoriu românesc şi universal şi la viziunea proaspătă, chiar dacă uşor teribilistă uneori, a unor regizori tineri, lipsiţi de prejudecăţi, autori ai unor proiecte dramatice sugestive şi seducătoare.

Prin Jourdain..." şi, acum, prin „Căsătoria" lui Gogol, ambele în regia lui Juncu, alegerea a fost făcută şi tinde să devină strategie.

{Ion Cepoi, Bulgakov şi Gogol la Târgu-Jiu/ Cronica dramatică, Brâncuşi, nr. 2/ 21 mai 1995}

*

,,8 Aprilie - Spectacol pentru presă cu "Căsătoria".

În funcţie de botezul acesta, noua montare a Teatrului; "Elvira Godeanu" va păşi în lume. Cu aroganţă, tiptil, pe brânci, în capul plutonului ?! Cei veniţi din cele Bucureştiuri - dintr-o dată atât de îndepărtate! - stau demni, oficiali, marţiali, justiţiari şi nu mai ştiu cum. Regizorul conduce spectacolul de undeva, de deasupra scenei. Ce-o fi în sufletul lui numai Dumnezeu ştie. Pe dinafară pare liniştit. Directorul trage cu ochiul printre paravane, urmărind ca un lup flămând reacţia celor de pe gradene. Peste două zile pleacă la Singapore. Şi mai e de ridicat "Othello", şi mai sunt atâtea de făcut... Numai director să nu fii... Noi, care nu suntem nici directori şi nu plecăm nici la Singapore peste două zile, ci doar aici, la Bolboşi, încercăm să ne ţinem firea. în definitiv, şi dezastrul şi succesul trebuie trăite la fel. Publicul reacţionează conform aşteptărilor: cald, în cunoştinţă de cauză, satisfăcut.

Acest teribil actor care este Adrian Andone, imprimă o notă de tragism spectacolului. Fiecare gest, fiecare spunere e însoţită de aplauze. Cu faţa impenetrabilă ca o mască. Adrian trăieşte în mijlocul coşmarului. La Cluj, tatăl său în stare foarte gravă îl aşteaptă ca pe-o izbăvire. Actorul rămâne actor. Pe scenă nu răzbate decât durerea sau exaltarea personajului. Omul începe abia în culise. Sau pe stradă, acasă, oriunde, nu pe scenă. Acolo profesionistul trebuie să se dăruie. în viaţă, treaba lui cât şi cum se risipeşte. Doamne, ce singur e actorul când rămâne om!

...Ne retragem într-o sală pentru necesare discuţii. Dispersat printre actori, careul de aşi: Valentin Silvestru-decanul de drept şi de fapt al criticilor de teatru din România, domnul Teatru cum l-am numit de mult în sinea mea, cel care poate zidi sau dărâma un spectacol, un actor sau un teatru printr-o singură cronică; doamna Ileana Berlogea - teatrolog de talie europeană, dascăl al unor excelente generaţii de actori: doamna Jana Morărescu - critic teatral la revista "Literatorul"; Horaţiu Mălăele - "monstru sacru al tetrului românesc, valoare naţională, de patrimoniu" cum îl numeşte domnul Silvestru într-un prolog al întâlnirii de la miezul nopţii.

Începe Valentin Silvestru. Revarsă asupra tuturor o cascadă de spirit, ca o lamă de Toledo. Se lucrează bine, cu seriozitate, pentru fiecare premieră. Bună ideea racolării actorilor de la Teatrul Naţional din Craiova, al căror aport este remarcabil. Actorii din Târgu-Jiu nu mai au nevoie de atestare. Opinia critică teatrală din ţară şi publicul deja i-a atestat. Montarea este inventativă, este un spectacol de virtuozitate regizorală.

Experienţa propusă de Cristian Juncu este interesantă din cel puţin două puncte de vedere; din cel al creerii unui spaţiu ingenios, în care actorii trebuie să dea, şi dau, măsura profesionalismului lor şi din cel al strecurării firului de dramă într-o comedie prin excelenţă. Nominalizează pe Adriana Brânzan, Simona Ursu şi Ion Alexandrescu. Buni au fost toţi! Teatrul "Elvira Godeanu" e o certitudine. În iunie va fi invitat la Iaşi, la Festivalul tinerilor regizori, iar în toamnă va avea aranjată o microstagiune de trei spectacole la Bucureşti. În ceea ce-l priveşte, va urmări cu interes şi afecţiune evoluţia acestei instituţii, pentru că la Târgu-Jiu se face teatru adevărat.

Doamna Ileana Berlogea e fericită că a văzut acest spectacol. Vine de la Weimar şi Strasbourg unde a văzut spectacole experimentale. Spre deosebire de acestea, cel de la Târgu-Jiu are personalitate, e surprinzător, e bun!

Apreciază modul de actualizare a textului în sensul decupării cinematografice a lui, al montării inteligente a momentelor care se determină unele pe celelalte. Se vede că regizorul a lucrat cu fiecare actor în parte; spaţiul scenic utilizat e solicitant pentru actor şi ofertant pentru spectatori, care acceptă fără rezerve teatrul de tip arenă. în spectacol totul decurge normal, din lăuntru: fiecare moment e bine realizat de actori. De fapt, aici e vorba de o benefică reîntoarcere la actor, regizorul fiind demiurgul nevăzut care concepe spectacolul, lăsându-l apoi să-şi trăiască propria viaţă. Mulţumeşte pentru această seară deosebită.

Doamna Jeana Morărescu a văzut şi premiera cu "Jourdain...". Actorii şi regizorul confirmă valoric. Cristian Juncu e un regizor grav, de substanţă, atras de misterul existenţial, mergând pe autenticitatea decupajului, a lecturii proprii. Spectacolul e făcut în cel mai ales stil postmodernist. întâmplarea din această seară este un act artistic fără nimic diletant în toată organici-tatea sa; e un spectacol armonios, bine articulat, excelent jucat.

La sfârşit... monstrul sacru! Horaţiu Mălăele! Imediat după spectacol m-a întrebat dacă Adriana Brânzan vine de la T.N.C. Un mai bun certificat valoric nici că putea obţine tânăra actriţă. Acum Horaţiu spune puţine cuvinte. Pentru cei ce-l cunosc doar de pe scenă pare că este - şi este! - deosebit de grav.

Parcă oficiază un ritual. Ca actor se declară adeptul emoţiei care se crează echivoc, dintr-o stare conflictuală ambiguă, capabilă de interferenţe tragice în sensul uman cel mai pur. Din acest punc de vedere, spectacolul e credibil, e închegat, e rotund, e bun.

Se pun întrebări... se dau răspunsuri.

Teatrul este şi trebuie să rămână instituţia culturală primordială a cetăţii. Se fac proiecte pentru stagiunea viitoare. Horaţiu pare dispus să monteze şi să joace aici, acasă. Domnul Silvestru propune un festival. Cel al actriţelor. Aşa ceva nu există, încă, în lume. De aceea trebuie să existe la Târgu-Jiu. Toate premiile vor fi pentru interpretare şi creaţie actoricească feminină. Marele premiu se va nu numi, evident, Elvira Godeanu. Celelalte - Aristizza Romanescu, Marieta Sadova, Lucia Sturza Bulandra, Elvira Popescu...

Se ovaţionează ideea! Geamurile s-au aburit. E târziu, e miezul nopţii, e frumos! Fiecare poartă cu sine o flacără, deocamdată plăpândă. Mâine!... Mâine e foarte aproape, i se aud paşii apropiindu-se liniştiţi. Poate să vină ? Careul de aşi decide: Poate!

Spre finalul serii, Marian Negrescu îmi şopteşte: în decembrie scoatem "A douăsprezecea noapte" de Shakespeare. Numai cu trupa de la Târgu-Jiu, fără craioveni. Am nişte idei de ani de zile. Vreau să aduc acţiunea spre sfârşit de secol 19 şi început de 20. Ce zici ? Ridic din umeri. Ideea mi se pare puţin hazardată. Shakespeare e Shakespeare. Trupa-i tânără. În afară de Alex, care-i profesionist...

În vară termină Academia de Teatru din Cluj şi Titu Eugen. Ar vrea să vină acasă. Ar fi doi... "

{Ion Cepoi, Jurnalul unui an de teatru, Caietele ,,Elvira Godeanu"/ Buletin de informaţie teatrală/ An II, nr. 3, decembrie 1995}

,,Prezent la spectacolul pentru presă de la sfârşitul lui ianuarie curent (,,A douăsprezecea noapte" de W. Shakespeare, în regia lui Marian Negrescu), preşedintele secţiei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România, dl. Valentin Silvestru, îşi amintea cu umor o întâmplare petrecută undeva, la teatrul din oraşul X, aflat într-o situaţie similară. După căderea cortinei - savura încă o dată momentul dl. Silvestru - directorul teatrului s-a repezit spre critic, întrebându-l precipitat: ,,Cum e maestre ? Ţi-a plăcut ? Ai văzut sala ? Delir, nu altceva!". „Păi..." -a reuşit într-un târziu să articuleze maestrul... A doua zi, în cotidianul local apărea cronica premierei: ,,Aseară, dl. Silvestru a părăsit sala în delir, considerând montarea ca fiind una dintre cele mai..., ş.c.l., ş.c.l".

O discuţie despre teatru care debutează în acest fel te pune puţin pe gânduri. Spiritul domnului Silvestru creează uneori dileme. Întâmplarea - istorică, în felul ei - se voia, oare, un reproş voalat ? Şi dacă da, la ce făcea referire maestrul ?

Limpezirile au fost aduse tot de domnia sa.

* Ce nu i-a plăcut la noua montare a Teatrului ,,Elvira Godeanu":

- ritmul: spectacolul are întinderi nejustificate în voci şi în mişcări, iar unele secvenţe nu sunt argumentate scenic;

- câteva tablouri din partea a doua, care necesită, de altfel, o elaborare mai atentă;

- secvenţele erotice Olivia - Sebastian, cei doi dând senzaţia, nu de puţine ori, că sunt - reproducem exact cuvintele criticului - ,,ca două rude bolnave de gripă în poarta dispensarului comunal";

- viziunea prea statică în care e concepută scena Orsino şi suita sa.

* Ce i-a plăcut:

- Shakespeare la Tg-Jiu e un act de curaj, teatrul rămânând consecvent unui repertoriu de înaltă ţinută;

- piesa e bine citită de regizor, acesta reuşind o formulă originală de montare pentru un spectacol - reverie, în esenţa sa;

- regizorul nu violentează textul; jocul în frac, construcţia scenei ca un club/ cerc închis, cantonarea într-un spaţiu şi într-un timp care nu este cel funcţional shakesperian reuşesc să fie plauzibile, credibile şi sunt acceptate fără importante rezerve;

- spectacolul este o reuşită sub raport vizual, formula fiind susţinută cu eleganţă de scenografia lui Valer Neag. Ideea menţinerii pianului în scenă pe toată durata reprezentaţiei este deosebită;

- se creează bune raporturi scenie, trio-ul Fabian/ Feste (Eugen Titu) - Sir Andrew (Valeriu Bâzu) - Sit Toby (Ionuţ Stoica) ilustrând secvenţe memorabile; o remarcă în plus pentru Eugen Titu, care crează o partitură de excepţie; absolut notabilă evoluţia Mariei (Simona Urs) - umor cu măsură, bine cenzurat, subţire; de urmărit Malvolio (Constantin Eremia), a cărui partitură - îngroşată în registrul comic - trebuie să câştige în cel grav, să fie tragic cu măsură;

- în concluzie, rămâne la aceeaşi părere, expusă de acum doi ani: Teatrul ,,Elvira Godeanu" este un Teatru.

Cântărind ezitările şi reuşitele, jumătatea de bucovinean a celui care a consemnat aceste opinii poate afirma, în linişte, că teatrul târgujian se află pe drumul cel bun. Cealaltă jumătate, de oltean, e tentată să reia formula confratelui din oraşul X: ,,Aseară, domnul Silvestru a părăsit sala în delir...". Ca întotdeauna, adevărul trebuie să fie undeva, la mijloc."

{Ion Cepoi, Dincolo de cortină sau falsă cronică dramatică, Jurnalul poliţiei gorjene, an IV, nr. 3, martie 1996}

*

,,Cu modestie dar şi cu perseverenţă, Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu îşi îndeplineşte programele repertoriale şi, în condiţii bune - se pare - planul de contrucţie a noii sale clădiri. Ne-a poftit, recent, să vedem noua sa premieră, ''A douăsprezecea noapte".

Shakespeare a încăput, de această dată, pe mâna actorului - director Marian Negrescu, craiovean, membru al trupei oltene de elită şi sufletul vieţii teatrale din urbea lui Brâncuşi.

Ce-ar fi de spus ? Ideea montării e a unei piese ce se petrece nu în ţinuturi legendare, ci într-o realitate identificabilă, dintr-o vreme relativ apropiată de noi. Bărbaţii poartă costume negre, de croială englezească şi jobene, femeile au rochii ce, într-un fel, par moderne. Scenele de început se petrec într-o locandă, un club închis, pe care-l frecventează şi Ducele. Locuinţa Oliviei nu are nimic spectaculos, Malvolio e un gnom acru, ori rânjitor, cu ochelari negri. Maria e o femeie simpatică, volubilă, dar cu un simţ al umorului aproximativ. Sir Toby are o locvacitate hazoasă. Sir Andrew, deşi nu prea inventiv, e şi el de o voioşie, uneori agreabilă. Compozitorul şi autorul ilustraţiilor muzicale se află pe scenă, la pian, apasând prea tare uneori pe clape şi pedale, dar climatizând sonor, nimerit, atmosfera.

În decorul stilizat, plantat în chip interesant de un artist plastic ce se apropie întâia oară de scenă, Valer Neag, şi în cromatica dominantă de negru şi roşu, precum şi în mobilierul simplu şi familiar personajele evoluează confortabil, spunându-şi, fiecare, povestea. O oarecare monotonie şi o certă tărăgănare a acţiunii în partea a doua a spectacolului sunt observabile.

Trupa e destoinică, lucrează cu abnegaţie; dar e eteroclită; procesul de profesionalizare a unora nu s-a încheiat încă.

Se pregătesc la Tg-Jiu spectacole în condiţiile grele ale unei săli şi scene rău încălzite, în Casa de cultură a oraşului, cu ore de repetiţii uneori concomitente cu activitatea de vârf a bufniţelor locale.

De aceea sunt îndemnat să fac nu atât departajarea de talente ori performanţe, ci să consemnez aici numele tuturor celor ce s-au străduit ca acest spectacol să aibă unele subţirimi notabile, ţinută artistică, o ansamblare echilibrată şi chiar ceva care, după cum am văzut, por-tează la publicul ce a umplut sala polară. Acest ceva cred că s-ar numi calitatea de reverie a basmului ce ne e înfăţişat.

Deci, au realizat-o: Titu Eugen, Rodica Gugu, Ionuţ Stoica, Constantin Eremia, Dan Dobroiu, Dan Calotă, Nelu Alexandrescu, Camelia Stoica, Ion Alexandrescu, Simona Urs, Valeriu Bâzu, Corina Prună, Monica Sfetcu, George Drăghescu, Sorin Giurca, Dana Scoroşanu."

{Valentin Silvestru, La temperatură,Literatorul, nr. 10-11/ 1996}

*

,,Tânăra trupă a şi mai tânărului Teatru Dramatic ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu (director: Marian Negrescu) este pusă, separe, pe fapte mari, în sensul includerii în repertoriu a unor texte dificile prin ele însele. Argumentul cel mai elocvent este premiera pe ţară cu piesa ,,Sem-nul crucii' de Gabriel Marcel.

{Constantin Dumitrache, Sub semnul crucii, Cuvântul libertăţii, Craiova, 13-14 aprilie 1996}

*

,,Dacă ,,Semnul crucii" de Gabriel Marcel a constituit o premieră naţională, "Carantina" lui Tullio Zanovello este întâia premieră mondială jucată de Teatrul ,,Elvira Godeanu", ale cărui prime două spectacole s-au jucat cu casa închisă.

Felicitările noastre tuturor celor implicaţi în promovarea actului teatral de calitate, consemnat ca atare în istoria culturală a acestor meleaguri."

{Zenovie Cârlugea, Premieră mondială la Tg-Jiu/ „Carantina" de Tullio Zanovello, Gorjeanul, nr. 1858/ 8 mai 1996 şi nr. 1860/ 10 mai 1996}

*

,,Evident că Teatrul ,,Elvira Godeanu" a apărut ca expresie a unei aspiraţii mai vechi a gorjenilor în acest sens, ce şi-a găsit un fericit ecou în decizia şi diligenţele forurilor locale. O mare şansă a teatrului din Tg-Jiu a fost ,,omul care face locul". El se numeşte Marian Negrescu. Distins actor al Teatrului Naţional din Craiova, Marian Negrescu nu este numai unul din promotorii ideii de teatru, ci cel ce a reaprins, realmente, aici, flacăra Thaliei şi cel ce afla pentru întreţinerea ei cele mai variate surs e de oxigen.

Un animator dintre cei mai neobosiţi, dinamici, inventivi. Un om cu idei, care găseşte căile şi energia necesară pentru a le finaliza rapid. Un artist dublat în mod fericit de un manager cu simţul realităţii şi cel al perspectivei.

Sub semnul realismului el aştiut să creeze un colectiv ce trăieşte şi lucrează ca o mare familie. Să atragă la Tg-Jiu, pentru colaborare, nume de frunte ale acenei craiovene. Să câştige interesul unor actori tineri (care s-au stabilit aici) şi al unor regizori tineri care au venit să monteze la Tg-Jiu, precum Cristian Juncu, Bogdan Cristian Drăgan ş.a".

{Natalia Stancu, Tg-Jiu - singurul loc din ţară în care se construieşte un nou teatru, Curierul Naţional, nr. 1587/ 29 mai 1996}

*

„Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu şi-a deschis porţile cu trei ani în urmă, în 1993, funcţionând provizoriu în localul Casei de cultură a sindicatelor. În prezent, se află în construcţie noul sediu, prin recondiţionarea unei clădiri din anii '50 şi dotarea ei cu tehnică de sonorizare modernă. Arhitectul teatrului este Mihai Maikovschi, autor şi al tribunalului din localitate.

Directorul său, dl. Marian Negrescu, actor la Teatrul Naţional din Craiova, a făcut din acest teatru o prezenţă de neocolit în viaţa culturală a municipiului de pe Jiu. Pornind la drum cu resurse modeste, cu o trupă de actori amatori, tânărul teatru a reuşit să atragă personalităţi (regizori, actori, scenografi) din Craiova şi din Bucureşti, ridicând constant stacheta montărilor sale."

{Dan-Marius Zarafescu, Teatrul „Elvira Godeanu" din Tg-Jiu prezent pe scena Comediei bucureştene, Arhitect Design, 24-30 iunie 1996}

*

,, - Domnule Parhon, aţi dori să spuneţi câteva cuvinte despre cele două piese jucate aici ?

- E îmbucurător că tânărul teatru din Tg-Jiu a venit la Bucureşti cu trei propuneri, cu trei piese diferite ca factură şi ca solicitare regizorală şi actoricească. După cum vedeţi, astăzi, deşi a fost o mare concurenţă - mă refer la caniculă, au fost peste 34 de grade, iar cu două ore înainte de spectacol se transmitea un sfert de finală de campionat european de fotbal - totuşi lumea a venit la spectacol şi chiar a fost încântată de ce a văzut.

Cred că este un teatru căruia i se deschid frumoase perspective. Cele trei spectacole nu le-aş situa chiar sub zodia performanţei, ci mai curând sub zodia unei ferestre care ne permite să întrezărim şi potenţă interpretativă şi tinereţe regizorală, deci şansa unui teatru care poate să-şi deschidă un destin al lui, singular în peisajul teatrului românesc."

{Victor Parhon, critic de teatru, extrase din Conferinţa de presă susţinută vineri 21 iunie 1996 la sala UNITER}

*

,,Ca nişte rinoceri transpirând zoaie, locomotivele taie în unghi drept ,,axa lui Brâncuşi" de la Tg-Jiu. Cum citesc eu harta locului: o cruce. Înfiptă pe ape - de vreme ce lângă Masa Tăcerii, adică la baza ,,axei", curg Jiii perpendicular. O cruce cu unghiul scurt - al ,,axei" - cât un lat de târg: cu braţele orizontale infinit mai lungi, cât sfera uscatului legat în şinele de cale ferată.

Iar noi, desigur, răstigniţi. Între melancolia obârşiilor şi clocotul diasporei din noi.

Sub acelaşi semn dublu al localităţii şi al circulaţiei identitare se clădeşte casa Teatrului ,,Elvira Godeanu". Şi tot pe un punct al ,,axei". Construcţia aceasta care anunţă cea mai sofisticată tehnică de mecanică a scenei, de ecleraj şi sonorizare din România, va decide şi rostul unei asemenea întreprinderi la Tg-Jiu: e foarte posibil că teatrul se va afilia la instituţii europene în numele cărora va crea un centru de experiment, ori un festival european... Înnobilat de vecinătatea cu obiectele mitice ale lui Brâncuşi, apoi secondat de splendidul Muzeu de Artă, teatrul pe care şi l-a imaginat Marian Negrescu profetizează un spaţiu al libertăţii şi al unei diaspora (fie şi pasageră) cu semnul schimbat, răsfrântă dinspre lume spre noi. Altminteri, la ce bun încă o instituţie de repertoriu ?

Iar publicul, aşa cum s-a manifestat el la Zilele ,,Elvira Godeanu" de anul acesta, deşi previzibil prompt la pros-tioare, transmite o anumită candidă aşteptare de întâmplări teatrale mai onorabile. Eu sunt un bun ascultător de public.

Mai e şi-o lumină specială revărsată peste Târguşor, sporită de vadul generos al Jiilor (sau cumva pastelul rămâne interzis ?). Nu întâmplător şi-a aliniat aici Brâncuşi suita ,,tăcerilor", nu întâmplător îi descoperi aici, misterioşi, surprinzători, pe ,,post-paşoptistul" portretist Mişu Popp şi pe impresionistul Iosif Keber, amândoi ardeleni venetici în Târg. Ori descoperi nobleţea senzual-elegiacă a Rodicăi Popescu, pictoriţă şi sculptoriţă din spiţa lui George Apostu (de fapt, spiţa invocată aici instituie o ierarhie falsă).

Nici prea mineresc, dar nici obtuz provincial, orăşelul are o graţie a lui, de Europă amorţită (însă nu şi buimacă), pe care Negrescul, starostele comedianţilor de-acolo, s-ar putea s-o trezească. În timp ce clădirea se clădeşte (staţi puţin, că banii trec prin vămi multe, vămi de neîncredere, şi vămi de răzgândire, şi alte vămi), iată-l pe omul planurilor nebuneşti că opreşte la Teatrul său (găzduit deocamdată la Casa de Cultură) întreaga primă promoţie de actori de la Universitatea din Craiova.

Pe studenţii lui Remus Mărgineanu şi ai Smaragdei Olteanu îi mai văzusem în acelaşi spectacol (fragmente din Îmblânzirea scorpiei, A douăsprezecea noapte şi Visul unei nopţi de vară) un an mai devreme, la Cotroceni, la o întâlnire a lor cu o clasă bucureşteană. N-au importanţă multele neizbutinţe ale spectacolului. Important este că absolvenţii par a fi modelabili (îl remarc, totuşi, pe Marian Politic), iar faptul de a fi descins împreună pentru a binevesti şi ei deschiderea clădirii teatrului nu poate fi decât un semn întărit de speranţă.

Publicul i-a primit cu bucurie imensă şi afectuoasă, la fel ca şi colegii lor din nucleul preexistent de actori ai teatrului.Urbea şi-a adjudecat darul cu tot sufletul.

Cu peste măsură de afecţiune au primit oamenii şi premiera din 15 mai, O noapte furtunoasă de Caragiale, în regia lui Marian Negrescu, cu actorii ,,vechi". Nici de data aceasta nu s-ar nimeri prea bine vreun comentariu. Pentru că, ştiţi... nu e prea grozav...

În fine, teatrul a ţinut să premieze, la sfârşitul Zilelor ,,Elvira Godeanu" de anul acesta, pe câţiva dintre actorii săi şi pe doi dintre suporterii proiectelor extraordinare ale lui Marian Negrescu, de timpuriu declaraţi şi activi: doamnele Ileana Berlogea şi Sanda Manu.

Atenţie: Negrescu şi ai lui chiar construiesc un teatru!"

{Sebastian-Vlad Popa, Negrescu la Jii, Teatrul azi, iulie 1999}

,,Este obligatoriu să credem că ţara asta are o şansă. De sus câte ceva, de jos ceva mai mult lucrurile se mişcă. Dacă am supra vieţuit noi 50 de ani de comunism cumplit, de nici măcar propriile noastre amintiri nu le mai recunoaştem, într-atât sunt de necrezut, avem, sigur, în noi, posibilitatea de a ne reînfăptui.

Una dintre dovezile pe care ni le putem da nouă înşine este că în acestă degringoladă generală, când cei mai mulţi par a gândi cu bătaie scurtă, adică propriul stomac şi ziua de ,,mâine", se mai străduiesc unii, deocamdată puţini, pentru ,,poimâine" şi mai departe. Materializarea strădaniei lor va fi un teatru adică. Pe locul unui cinematograf, la Tg-Jiu, în ianuarie 1996 s-a turnat fundaţia unui teatru care până intrăm în anul 2000 va şi funcţiona.

Fotografia noastră, departe de a fi edificatoare, ne dă totuşi idee de cum va arăta construcţia cu sala sa de 230 locuri (să dea Dumnezeu să fie totdeauna plină), ce va cuprinde o scenă italiană care se poate transforma în câteva minute în scenă elisabetană. Dotările vor fi moderne, aceasta însemnând, de pildă, instalaţie de sonorizare computerizată, instalaţie de traducere simultană ş.a.m.d. Când ne vom afla în faţa spectacolului inaugural, vă vom spune cine sunt făptuitorii, cum au reuşit, de ce au făcut tot ce au făcut, dar până atunci le ţinem pumnii ca să-şi îndeplinească visul lor şi promisiunile făcute locuitorilor din Tg-Jiu."

{F. I., Veşti bune, foarte bune/ În România, se construieşte un teatru!/ Teatrul azi, iulie 1999}

*

,,În multe comentarii legate de viaţa noastră teatrală se vorbeşte despre faptul că schimbările sunt puţine, reformele lente, iniţiativele timide. Se recunosc, este adevărat, spectacolele bune, chiar foarte bune, care cuceresc publicul de peste hotare, realizate însă tot de teatrele de repertoriu, subvenţionate. Şi totuşi, harta teatrală a ţării s-a modificat. Sunt puţine companiile private şi mai puţine cele ce rezistă, doar „Levantul" condus de Valeria Seciu şi curajosul „Teatru Act' cu Marcel Iureş şi Mihai Mănuţiu, dar nu au lipsit iniţiativele, ideile, noile colective, toate având ca punct de plecare energia şi pasiunea unui om, visuri de entuziast Don Quijote.

Printre aceştia se numără şi Marian Negrescu. Originar din oraşul lui Brâncuşi, cu copilăria şi adolescenţa petrecute alături de Coloana Infinitului, Masa tăcerii şi Poarta sărutului, acest actor al Naţionalului craiovean, în loc să se mulţumească cu turneele în jurul globului, făcute de spectacolele teatrului său, s-a avântat cu puternic entuziasm şi inepuizabilă energie să aducă, şi în urbea sa, de pe malurile Jiului, bucuria artei scenice.

Marian Negrescu este cel care a creat Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu, cu cinci ani în urmă. Am fost printre cei invitaţi la deschidere. Nu am reuşit să văd la sediu primul spectacol ,,Jourdain cel scrântit" de Mihail Bulgakov în regia lui Cristian Juncu, dar l-am apreciat ulterior într-un turneu, alături de ,,Căsătoria" lui Gogol în viziunea regizorală a aceluiaşi tânăr director de scenă, lansat de teatrul din oraşul lui Brâncuşi. Cu prilejul ,,Căsătoriei", am admirat şi planurile de ridicare a clădirii, practic reconstruire totală a unui vechi edificiu, cu o dotare modernă, surprinzător de modernă şi sofisticată pentru posibilităţile materiale de astăzi ale lumii artistice de la noi din ţară.

Au trecut de atunci cinci ani, cinci stagiuni ce vor fi sărbătorite odată cu venirea toamnei, stagiuni în care Marian Negrescu a format o trupă cu actori tineri, bună parte absolvenţi ai facultăţilor particulare, printre care şi neobositul şi împătimitul de teatru, Ion Alexandrescu, fost student al Universităţii Ecologice, unul dintre acei oameni ce nu visează şi nu trăieşte decât pe scenă şi pentru scenă.

Au fost inivitaţi, la Tg-Jiu, şi actori ai Naţionalului din capitala Băniei. Gabriela Baciu a jucat-o astfel pe Catarina din ,,Femeia îndărătnică" de Shakespeare, alături de Adrian Andone - Petrucchio. Josefina Stoia, cu umorul ei mucalit, a fost o extraordinară Fiocla Ivanova în ,,Căsătoria" de Gogol, dar scopul principal al teatrului este acela de a avea o trupă proprie. S-au remarcat astfel în cele cinci stagiuni, formându-se totodată, Eugen Titu, Valeriu Bâzu, Corina Prună, Ionuţ Stoica, Carmen Roşca, Monica Sfetcu, Simona Urs, Luminiţa Şorop şi alţii.

Marian Negrescu ştie foarte bine că o trupă bună se afirmă având un repertoriu de calitate, lucrând cu regizori buni. În programul estetic al teatrului sunt piese shakesperiene, lucrări de Gogol şi Bulgakov, dar se aude şi glasul contemporaneităţii. Au fost montate astfel ,,Semnul crucii" de Gabriel Marcel, având loc şi premiera mondială a dramei „Carantina", de elveţianul Tullio Za-novello, în viziunea lui Bogdan Cristian Drăgan, un regizor de film convertit la teatru de această piesă şi de prietenia sa cu dramaturgul de peste hotare.

La Tg-Jiu s-au afirmat actori, regizori, îndeosebi tineri, dar Marian Negrescu, care a demonstrat - în ,,A douăsprezecea noapte" şi ,,Femeia îndărătnică" de Shakespeare, după cum şi în ultima premieră cu ,,O noapte furtunoasă" de Caragiale - un spectacol original şi interesant -, că înţelege să rămână credincios programului formulat de la început, atunci când a numit teatrul ,,Elvira Godeanu", şi în primul rând actorului ca principal creator al scenei, prin viaţa, sufletul şi pasiunea cu care-şi înzestrează eroii.

A organizat teatrul din Tg-Jiu şi numeroase manifestări culturale, de pildă Zilele ,,Elvira Godeanu" cu spectacole, premiere şi dezbateri legate de destinul teatrului, în general, şi al teatrului românesc, în special.

La toamnă, stagiunea va începe în casă nouă, în clădirea reamenajată şi reconstruită. Să le urăm succes, viaţă lungă, energie, putere de muncă, spectatori şi tot atâta pasiune cât au avut până acum!"

{Ileana Berlogea, Scena ca o lume/ Teatrul „Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu... rezistă, Viaţa medicală, nr. 34/ 20 august 1999}

*

,,Spre seară, intru, nu fără teamă, în sala Teatrului Naţional ca într-o ,,odaie de mahala" din Craiova, aştep-tându-mă la O noapte furtunoasă închipuită spectaculos de I. L. Caragiale şi reinventată cu mult curaj, special pentru noi, de regizoarea Daniela Peleanu. Venisem de la Bucureşti, în gând cu ultimul Gheorghe Dinică şi-mi era teamă pentru Marian Negrescu - actor la Craiova şi director de teatru la Tg-Jiu - pe care vroiam să-l urmăresc cât mai detaşat în rolul lui Nae Ipingescu spre a-i putea declara apoi ca fiind ispitit de aripa norocului.

...Şi peste toţi tronează Nae Ipingescu. El este de fapt regizorul acestei nopţi furtunoase detaşat în interes de serviciu pe lângă Jupân Dumitrache (Valer Dellakeza) spre a-l servi în garda civică şi spre a-i proteja cât de cât viaţa de familist. Cu Veta (Tamara Popescu) şi cu Ziţa (Mirela Cioabă) se înţelege din priviri aşteptându-le răbdător să-şi revină din furiile muiereşti la care se dedau din pamplezir, de Rică Venturiano (Nicolae Poghirc) are grijă pregătindu-l să se dezmeticească încet ca să suporte cu bărbăţie schimbările de direcţie ale amorului pe care-l caută cu insistenţă, iar pe Spiridon (Adrian Andone) îl simpatizează, acoperindu-i manevrele şi sforţându-se să-i ignore spiritul vulgar. Faţă de Chiriac (Valentin Mihali) trăieşte deziluzia celui care-i cunoaşte sordida-i onorabilitate încercând să-l înţeleagă în comportamentul lui fals şi trivial.

Îmbrăcat decent, alegându-şi pe cât poate cuvintele, aprobând cu discreţie pretinse iniţiative şi comandând cu fermitate resturile unei armate obosite, Nae Ipingescu este personajul pozitiv, în care ne punem nădejdea desluşirii încurcăturilor de-o noapte.

În rolul lui Nae Ipingescu, într-O noapte furtunoasă, Marian Negrescu, pe scena Teatrului Naţional din Craiova, a fost ispitit de aripa norocului. Îl aşteptăm la Tg-Jiu de data aceasta regizând de-adevăratelea O noapte furtunoasă ai cărei protagonişti, nu mai puţin dăruiţi, să fie actorii Teatrului "Elvira Godeanu".

{Vasile Vasiescu, Craiova văzută din car, Actualitatea Gorjului, 1999}

*

,,Un oraş precum Târgu-Jiul care are imensa şansă de a fi depozitarul operelor monumentale ale lui Brâncuşi, care are în preajma sa monumente arhitectonice de talia mănăstirii Tismana, care are Universitate şi Muzeu de artă şi care are un teatru profesionist, Teatrul Elvira Godeanu, nu poate fi decât un oraş plin de har, un oraş aparţinând patrimoniului universal.

Mărturisesc, că deşi bucureştean get-beget, după cinci ani de lucru nemijlocit cu trupa teatrului, mă simt gorjean prin adopţie şi această calitate pot să vă spun în cunoştinţă de cauză şi bunele şi relele din teatru. Spre marea mea mulţumire, cele bune covârşesc pe cele rele, Târgu-Jiul fiind singurul oraş din România în care se construieşte un teatru nou.

Clădirea teatrului pe care o aşteptăm de cinci ani va deschide oraşului calea spre integrarea teatrală deplină, locul în care se va întrupa o echipă cu adevărat profesionistă, sediul unor manifestări de anvergură pe plan naţional şi internaţional.

Se face teatru la Târgu-Jiu ? Şi da şi nu: se face teatru deocamdată într-un sediu neadecvat, cu bani puţini, cu o trupă abuziv redusă, luptând cu mentalităţi retrograde care văd în teatru un lux inutil. Dar se face teatru de calitate. De mii de ani de când există, teatrul a reflectat viaţa cetăţilor, de mii de ani de când există s-au găsit oameni înguşti la minte care au vrut să distrugă teatrul şi prin el viaţa cetăţii. Dar, tot de mii de ani, teatrul a ieşit învingător şi oadată cu el civilizaţia oraşelor.

Îmi doresc ca demersul meu să nu fie patetic, să le spun celor care răspund material de viaţa teatrului că aşa cum operele lui Brâncuşi au nemurit Târgu-Jiul, tot aşa Teatrul Elvira Godeanu va perpetua o tradiţie de peste o sută de ani.

Am avut şansa de a-l întâlni de curând la Cairo pe profesorul Fahmi Fawzi, preşedintele Festivalului de teatru experimental. Am vorbit despre teatru din Târgu-Jiu, despre ultima premieră cu Cântăreaţa cheală şi domnia sa, s-a arătat foarte interesat să vadă această trupă la lucru în anul 2000.

Faptul că în condiţiile de precaritate materială în care se lucrează, teatrul Elvira Godeanu e capabil să scoată, aproape în fiecare lună, o premieră fără a face rabat la calitate, respectând publicul şi fiind respectat de publicul său fidel, faptul că oameni de o incontestabilă valoare profesională ca scriitorul Ion Cepoi, artistul plastic Valer Neag, actorul Marian Negrescu au devenit trupul şi sufletul acestei mişcări teatrale dovedeşte că teatrul este pe mâini bune. Şi nu există mulţumire mai mare pentru un regizor al teatrului decât seara premierei, când toate greutăţile sunt uitate, când, ca prin minune, luminile rampei se aprind şi când publicul gorjean de teatru ia cu asalt sala.

Şi credeţi-mă că incandescenţa aplauzelor nu este cu nimic mai prejos decât aceea din marile centre culturale ale lumii şi nici calitatea actului teatral."

{Bogdan-Cristian Drăgan, Victimile datoriei, Lumea gorjenească, Nr. 4/1999, septembrie, Târgu-Jiu}

*

,,E o seară splendidă, atârnând peste un Bucureşti aservit primăverii. La Sala Palatului e o aglomeraţie parcă inventată de cineva anume pentru a ne induce cu bună ştiinţă sentimentul alarmant că populaţia unui oraş poate fi constituită şi doar din VIP-uri. E seara decernării premiilor UNITER. UNITER înseamnă, chiar şi la Tg-Jiu (unde există, sau ar trebui să existe, cu adevărat, Teatrul Elvira Godeanu) - Uniunea Teatrelor din România. Preşedinte UNITER este actorul Ion Caramitru, actualul ministru al Culturii. Gala premiilor Uniter se desfăşoară anual începând din 1991, şi adevenit unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale lumii teatrale româneşti. Anul acesta, Gala a marcat şi cei 10 ani de activitate ai Uniter. Cu această ocazie jubiliară, ministrul Ion Caramitru, directorul de program al Galei, l-a invitat şi pe directorul Teatrului Elvira Godeanu din Tg-Jiu, actorul Marian Negrescu, alături de multe alte personalităţi de certă valoare din ţară şi din străinătate, să acorde unul din premii. E puţin lucru ? Nu cred. Nu cred, pentru că aceasta înseamnă, că la Bucureşti se ştie bine că în oraşul lui Brâncuşi, aici, acasă la noi, există Teatru. Un teatru cu un repertoriu bine ales, cu o trupă profesionistă care a confirmat că are har şi este dăruită scenei. Şi se mai ştie, sigur, că acest teatru are şi un manager. Acest manager nu este altul decât actorul Marian Negrescu. El a fost prezentat într-un mod exemplar de elogios de ministru Culturii Ion Caramitru, pe scena Sălii Palatului, spre a justifica alegerea sa pentru acordarea premiului de debut în ediţia de anul acesta a galei UNITER. Ei bine, Marian Negrescu a cordat premiul pentru debut Gabrielei Crişu, pentru rolul Sylveta din „Romanţioşii" de Edmond Rostand de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. L-am simţit pe directorul nostru emoţionat, şi acest lucru nu a dat deloc rău. Cum să nu fi emoţionat când, la o oră de maximă audienţă, poate să afle toată lumea că la Tg-Jiu se va termina în curând construcţia nouă a Teatrului ? Aceasta înseamnă că, din afară văzut, toate forţele administraţiei locale care concură la acest lucru au căzut, în sfârşit, la pace. O pace demult anunţată. Ministrul Culturii, emoţionat şi el, se şi vedea tăind panglica inaugurală a noului Teatru. Pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, doi oameni visau frumos. Iar noi am fost martorii acestui inefabil moment. După acest început de gală, au fost acordate celelalte premii. Au urcat pe scenă ca invitati, rând pe rând, regizori importanţi, actori foarte mari, scenografi excepţionali, pictori valoroşi, politicieni de marcă, diplomaţi străini, manageri adevăraţi. Şi toţi au avut, de fapt, aceeaşi sarcină ca şi prietenul nostru Marian Negrescu: au înmânat premii celor care au câştigat încrederea juriului la Gala Uniter desfăşurată luni, 3 aprilie, anul de graţie 2000. N-am să-i mai numesc pe premianţi. O să-i numesc, şi am motivele mele, pe cei invitaţi să premieze. Printre aceştia, alături de Marian Negrescu, au mai urcat pe scenă: Horia Bernea, Doina Levintza, Johnny Rădu-canu, Ludmila Patlanjoglu, Nicolae Manolescu, Cezar Ivănescu, Mişu Fotino, George Banu, Victor Rebengiuc şi vedeta de la Hollywood, actriţa Fanny Ardant. Şi au mai fost: Guvernatorul BNR, Principesa Margareta, ambasadorii SUA, Franţei, Marii Britanii, Braziliei şi directorul Consiliului Britanic din Bucureşti. Iată, deci, Liota lui Negrescu! Îi vedeam pe toţi la un loc, stând de vorbă, şi mi-i închipuiam ca pe o orchestră excepţională formată numai din profesionişti unul şi unul. Un formidabil Big Band. Big Band Negresco! Aceste lucruri sunt adevărate. Ele s-au întâmplat aievea. La Gala Uniter, la Sala Palatului din Bucureşti, s-a aflat şi o mână (dreapta) de actori de la Tg-Jiu, veniţi să-l vadă şi să-l aplaude pe directorul lor. Pe peroanele Sălii, afară, printre maşinile frumoase cu care veniseră VIP-urile, se aflau şi multe maşini oficiale, negre, cu girofar şi număr scurt. Multe erau înmatriculate în provincie. Erau arondate la primăriile sau la prefecturile unor capitale de judeţe. N-am văzut nici una cu număr de Gorj. Păcat! Administrativ vorbind, suntem la început de lună. Cota de benzină repartizată (după algoritm!) n-avea cum să fie consumată. Şi-atunci, de ce n-au fost şi-ai noştri ?"

{Vasile Vasiescu, Big Band Negrescu, Actualitatea Gorjului, 5 aprilie 2000}

*

,,Cea mai modernă clădire a unui teatru din România urmează să fie dată în folosinţă la începutul lunii septembrie a acestui an. În momentul finalizării, ea va costa aproximativ 30 miliarde lei, sumă apreciată în funcţie de creşterea dolarului până la acea dată.

Actorii Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu" din Tg.Jiu se vor muta în curând în casă nouă. Construcţia noii clădiri, începută în 1996, s-ar fi putut termina chiar într-un an, dar data finalizării sale a fost mereu prelungită, datorită faptului că finanţările au venit sporadic. De o lună şi jumătate, însă, teatrul a început să primească cea mai mare parte a banilor de care are nevoie, această sumă ridicându-se la trei miliarde lei, în comparaţie cu 300 de milioane lei alocate anul trecut.

După cum ne-a declarat Marian Negrescu, directorul acestei instituţii, noua sală de spectacole este dotată cu aparatură modernă şi foarte performantă, care nu se regăseşte în alte teatre din ţară: instalaţie de traducere simultană pentru limbile franceză şi engleză, dacă în sală se află public străin, dar şi instalaţie de climatizare, care provine direct din SUA şi care a costat aproape un miliard şi jumătate de lei. Partea de mecanică a scenei este şi ea foarte spectaculoasă, deoarece sala se poate transforma în câteva minute din stil italian în stil elisa-betan. Scena este prevăzută cu numeroase trape, lipsa acestora creând, în general, mari probleme actorilor.

De asemenea, teatrul va fi dotat cu o linie importantă de computere, acestea fiind folosite inclusiv pentru realizarea decorurilor. Cu un program special achiziţionat, scenograful, regizorul şi şeful de producţie vor putea să prefigureze decorul pe calculator şi să îl vadă spaţializat, iar în momentul în care sunt stabilite toate detaliile, atelierele deproducţie vor şti exact ce trebuie să facă.(...)

În acest moment, la Teatrul din Tg.Jiu, construcţiile de montaj s-au terminat, mai rămânând de zugrăvit anumite porţiuni exterioare ale clădirii, de pus ţigla, geamurile, mocheta, scaunele şi de făcut probe la instalaţiile de climatizare şi traducere simultană. Pe de o parte, sala mă reprezintă pe mine, pe de altă parte - pe colegii mei. După ce am văzut atâtea săli de spectacol ale teatrelor din lume, am venit cu câteva propuneri. Am luat de la fiecare câte ceva, iar în final a rezultat o sală care este foarte personală. Este a Elvirei Godeanu şi e unică în felul ei", ne-a mai spus directorul instituţiei. (...)"

{Magda Bratu, Cel mai modern teatru din ţară -construit la Tg-Jiu, Cuvântul libertăţii, nr. 3152/ 6 iunie 2000}

*

,,După lupte seculare, care au durat aproape"... 15 ani, aşa cum spunea Nenea Iancu (pentru că tot suntem în "Anul Caragiale"), în sfârşit Târgu-Jiul se poate mândri că are un teatru profesionist, cu unul dintre cele mai moderne sedii din ţară.

Sâmbătă, 8 iunie, în cadrul manifestărilor dedicate "Zilelor Oraşului", dl. ing. Florin Cârciumaru - primarul municipiului Târgu-Jiu a tăiat panglica inaugurală a noului sediu al Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu", în prezenţa preşedintelui Consiliului Judeţean, prof. univ. dr. Nicolae Mischie, a prefectului de Gorj, jurist Toni Mihail Greblă, a unor parlamentari de Gorj, a unor consilieri judeţeni şi municipali, a multor oameni de cultură, artă şi litere, a reprezentanţilor mass-media şi, evident, a angajaţilor acestei instituţii.

În foaierul recent renovatei clădiri a fostei săli de spectacole "23 August", te întâmpină portretul zâmbitor al patroanei teatrului târgujian, Elvira Godeanu precum şi actorii şi regizorii care alcătuiesc această instituţie. Modernitatea sălii propriu-zise, cu toate fotoliile noi, confortabile şi funcţionale, cu luminozitatea şi acustica ei te fac să te crezi în cine ştie ce metropolă culturală a lumii, nu într-un târg de provincie.

Inaugurarea propriu-zisă s-a petrecut prin proiecţia unui excelent film documentar despre viaţa şi cariera Elvirei Godeanu, realizat de colega noastră de breaslă, Adina Andriţoiu. Un al doilea film documentar, de fapt un eseu cinematografic realizat de Dumitru Călugăru, pe un scenariu şi comentariu scris de prof. Ion Cepoi, după "Paracliserul" lui Marin Sorescu, a prezentat "Zidirea" teatrului târgujian în etapele ei, de la vechea sală, la cea actuală.

Un al doilea moment s-a produs prin prezentarea unui spectacol de către actorii trupei, pus în scenă în regia domnului Marian Negrescu - directorul teatrului, tot după "Paracliserul" lui Marin Sorescu. S-au prezentat în faţa publicului, în costumaţia purtată în diversele spectacole de până acum următorii artişti: Rodica Adriana Gugu, Monica Sfetcu, Mariana Ghiţulescu, Luminiţa Şorop, Ruxandra Cornea, Cornelia Diaconu, Simona Urs, Eugen Titu, Ionuţ Stoica, Valeriu Bâzu, George Drăghescu, Constantin Eremia, Pompiliu Ciochia, Aurelian Dobroiu, Alexandru Cornea, Ion Alexandrescu, Cristinel Dobran, Dan Calotă şi Sorin Giurcă.

După încheierea spectacolului în aplauzele unei săli în picioare, au luat cuvântul domnii: Florin Cârciumaru, Nicolae Mischie şi Marian Negrescu, fiecare promiţând că vor ajuta la revigorarea artei teatrale în Târgu-Jiu, iar publicul va avea parte de momente de excepţie, de bucurii spirituale majore în compania actorilor al unuia dintre cele mai tinere teatre din România."

{N. Giorgi, De sâmbătă, Târgu-Jiul are UN TEATRU DE METROPOLĂ, Gorjeanul, 11 iunie 2002}

*

,,Iată că teatrul nu dispare. Nu numai că nu dispare, dar teatre noi apar în toate colţurile ţării. Se joacă spectacole minunate, se ridică tineri actori şi vreau să vă spun că sunt mulţi tineri actori buni şi sunt convinsă şi că aici veţi avea şi dumneavoastră prilejul să-i vedeţi. Pentru că în momentul de faţă se formează. Nu numai la Bucureşti unde a fost monopolul câteva decenii la rând.

Domnul Marian Negrescu a fost studentul nostru pe vremea acestui aşa-zis monopol. Actorii nu puteau să vină să se pregătească decât la Bucureşti, dar, iată, că acum fac acest lucru şi la Craiova, şi la Cluj, şi la Iaşi, şi la Sibiu. La Sibiu se desfăşoară un festival internaţional de teatru cu zeci de trupe din ţară şi străinătate.

Lucrurile merg înainte, dar pentru aceasta este nevoie de entuziasm, de sacrificii, de dăruire.

Toată dăruirea Paracliserului, dăruirea lui Marin Sorescu - şi-mi pare bine că pentru acest moment extraordinar al deschiderii noii clădiri, a bisericii, a templului, pentru că Teatrul este un templu, aţi ales "Paracliserul"-, adică acest poem, acest elogiu al artistului care se sacrifică şi arde o dată cu casa lui. Este vorba, bineînţeles, de un foc abstract, dar nu se poate altfel.

Ca să realizezi ceva trebuie să arzi. În fond, Paracliserul este o variantă a Meşterului Manole. Şi Meşterul Manole pentru a-şi înălţa mânăstirea a trebuit să zidească în pereţii ei fiinţa cea mai scumpă, cea mai dragă, pe soţia lui iubită.

Lucrul acesta a însemnat însă şi moartea lui pentru că nici el nu mai putea trăi după aceea.

Aceasta este, în fond, marea, adevărata artă.

De data aceasta suntem într-un templu şi dumneavoastră, domnule Negrescu, aţi adus, într-adevăr, un frumos elogiu acestui templu. Cel mai frumos elogiu!

Vă mulţumesc pentru aceste clipe şi vă doresc mult, mult succes şi sunt convinsă că pe această scenă vor fi multe spectacole importante, de care spectatorii vor fi mai mult decât fericiţi să le vadă.''

{Ileana Berlogea, I-ar fi plăcut şi lui Marin Sorescu, "Castelul de apă"/supliment cultural, Actualitatea Gorjului, 19 iunie 2002}

"Ultimul Împărat" a găsit în domnul Marian Negrescu un profesionist veritabil, un director de teatru deschis celor mai îndrăzneţe propuneri, textul fiind întâmpinat într-o manieră europeană, însă "tras" în cea mai deplină şi contradictorie contemporaneitate dintr-un specific românesc.

... Aeus Otiosus se străvede deopotrivă în Majestatea Sa, în care Marian Negrescu ne-a demonstrat că e un mare actor român."

{Ion Popescu-Brădiceni, Premieră naţională la Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" - Marian Negrescu: un mare "împărat", Gorjeanul, 31 octombrie 2002}

*

"Vom mai reveni asupra acestui subiect ? Categoric. Deocamdată, încă o dată, să-l felicităm pe Marian Negrescu, directorul Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu", pentru curajul de-a fi inovator, democratic, naţional şi european deopotrivă, patriot adevărat, dar şi un visător de zile mari, de sărbători."

{Ion Popescu Brădiceni, Iluzia puterii, Gorjeanul, 1 noiembrie 2002}

*

„Despre oamenii cu care a lucrat la Târgu-Jiu, Vitalie Lupaşcu spune că s-a înţeles extraordinar de bine, uneori numai din priviri.

«Pe Marian îl cunosc foarte bine de pe vremea când juca la Craiova, unde este un actor foarte cunoscut. Profesorul meu, Cristian Hadjiculea a montat acolo câteva spectacole, iar cu scenarista Vioara Bara am mai lucrat la Teatrul de stat din Oradea. Mi-am dorit să fac mai mult cu piesa "Ultimul împărat", dar am fost limitaţi de posibilităţile materiale.»

... Lucrul cel mai important pe care a ţinut să-l sublinieze regizorul Lupaşcu a fost însuşi faptul construirii acestui teatru în capitala Gorjului.

Sunt extrem de uimit şi voi continua să-l întreb pe Marian până voi primi un răspuns, cum s-a reuşit acest lucru. Nu poate fi pusă la îndoială contribuţia autorităţilor locale, a guvernului, dar în condiţiile în care sunt scene foarte vechi în ţară care nu obţin nici măcar fonduri pentru renovare, acest lucru este extraordinar."

{Adina Andriţoiu, Regizorul Vtalie Lupaşcu, la premiera piesei "Ultimul împărat", - "Lucrul cel mai important este că am fost o echipă", Timpul, 1-7 noiembrie 2002}

*

„Figura centrală, cea care polarizează toate replicile şi toate personajele, numită „Maiestatea Sa'', este dusă la îndeplinire de către Marian Negrescu (fost actor la teatrul National din Craiova în ,,epoca'' Purcărete şi unul din ''ctitorii'' actalului teatru de pe Jiul de sus). Realizarea sa e cu totul însemnată cu câteva semne chiar: al său personaj (bine şcolit, pe măsura artei interpretative româneşti, de rang înalt), al regiei (vastitate, amplitudine, sondări succesive in adâncimi), al muzicii (foarte bine condusă, cu discreţia necesară, pe sublinieri semnificative aparţine iarăşi lui Vitalie Lupaşcu), al citatului universal valabil (Lawrence Olivier, Peter O'Toole, Karl Maria Bradauer - nu poate fi luată ca o ofensă această apropiere, dimpotrivă)."

{Valentin Taşcu, Ultimul împărat, Drama, nr. 4-5, pg. 136 şi urm., iulie-decembrie 2002}

*

,,Din această pricină obsedantă, e aproape ciudat să vezi cum la Tg-Jiu actorul, regizorul şi directorul Marian Negrescu, vine cu o montare aproape clasică, tradiţională, mizând încă odată pe valoarea, uneori contestată de critici, a textului în discuţie.

Cu excepţia câtorva detalii vestimentare, vag aduse la moda zilei, spectacolul târgujienesc se intoarce la epocă, mai bine zis nu pleacă din ea, renunţând să caute tot felul de aluzii la prezent, pentru a se mulţumi cu încântarea divertismentului pur şi simplu pe care piesa îl pune la dispoziţie din belşug.

Culmea, senzaţia finală a fost de prospeţime, pentru că nu s-au adus în scenă nici putreziciuni, nici duhori politice, nici greutăţi vitale care săte facă să transpiri."

{Valentin Taşcu, D-ale carnavalului, Drama, nr. 4-5, iulie-decembrie 2002}

*

„Rămâne în linia omenescului jocul actorilor. Rodica Gugu, această talentată actriţă dotată cu forţă derivată din fragilitate, construieşte personajul Bradshaw bine, cu singura obiecţie că îşi forţează glasul spre tonuri prea joase, care nu-i sunt proprii.

Roluri de primă linie realizează Marian Negrescu (Baal şi John Milton), Valer Dellakeza (Scrope) şi Eugen Titu (Carol Stuart).

Toţi trei dau măsura valorii lor diverse, de la registrul liric, până la cel cinic sau suportabil vulgar."

{Valentin Taşcu, Victorie de Howard Barker, Drama, nr. 1-2, ian.-iunie 2004}

*

Acest "vis" este atât de degajat, încât permite absolut orice, aşa cum au dovedit-o spectacolele de referinţă ale unor Peter Brook (1970), Alexandru Darie, Janusz Kica (Slovenia), Felix Alexa ş.a.

Tocmai de aceea este de-a dreptul surprinzătoare "ambiţia" lui Marian Negrescu (tot mai des în ipostaza de regizor) de a o înscena "în dulcele stil clasic".

Aşadar, tăieturi aproape deloc, improvizaţii minime, modernităţi doar de panoramă şi scenografie... Apropo, fermecătoare şi "visate", adică "de vis" sunt decorurile şi costumele semnate de Radu Alexandru, după cum fascinantă, bogată şi diversă este şi ilustraţia muzicală (Mihai Vlădoianu şi iarăşi Marian Negrescu).

... Marian Negrescu însă, simţind abilitatea cu care se mişcă actorii în cauză i-a lăsat să se desfăşoare in extenso, chiar dacă aceasta prelungeşte spectacolul mai mult decât era nevoie.

Am pomenit deja grupul zânelor care baletează parcă după schema marşului triumfal din pelicula de demult cu Aida (nu lipsesc de fapt tonurile operetistice din creaţia omoloagă a lui Verdi). Asemenea pachete compacte de personaje vin desigur din experienţa de actor a lui Marian Negrescu de pe vremea în care răspundea la chemările lui Silviu Purcărete la Craiova.

La final, recunosc desigur un spectacol de succes, cu inegalităţi inevitabile, plăcut ochiului şi auzului. Pentru nevoile educaţionale ale teatrului din acest loc el este semnificativ, dar nu-mi pot reţine maliţia de a constata, parafrazându-l pe Dumitru Radu Popescu, că e "prea mare pentru o scenă atât de mică".

Dar, la urma urmelor "... totul e bine când se termină cu bine", vorba acestui veşnic tânăr Will."

{Valentin Taşcu, Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" - VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare, Timpul, 9-15 aprilie 2004}

*

,,Aş fi intitulat această cronică de teatru: Cel mai bun spectacol de până acum de la Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu", dar ar fi fost insuficient, pentru că am asistat la o premieră de talie europeană, comparabilă cu unele mari spectacole din teatrele de faimă din ţară.

... Transferul "de personalitate" i-a oferit lui Marian Negrescu încă o dată posibilitatea de a-şi demonstra capacitatea interpretativă.

Actorul joacă în forţă, detaşat şi sigur pe el, nu ezită la nici o mişcare (dinamismul fiind o cerinţă a regiei), îi iese totul, de la gest la voce (de fapt a primit nu de mult un mare premiu de interpretare la Târgu Mureş, pe merit). E expresiv şi real, actual, în ciuda antichităţii rolului."

{Valentin Taşcu, Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" - ANTIGONA, Timpul, 19-25 noiembrie 2004}

*

,,Teatrul "Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu nu este, unul dintre acele teatre pe hârtie care au apărut după 1990 ci un absurd triumf cultural în epoca libertăţii de a fi incult.

Deşi se declară "teatru de proiecte" este un veritabil teatru de repertoriu, cu un sediu modern, o sală de spectacole agreabilă, o trupă permanentă şi pasionată şi un public mereu mai curios. Este, probabil, singurul teatru construit în România după 1990; "un obiect de lux", o apariţie inexplicabilă pe harta oraşelor româneşti unde se construiesc de regulă bănci şi biserici.

Marian Negrescu, actor craiovean cu profilul aspru al lui Sean Connery, aflat la capătul proiectului care se pierde undeva prin anii 1993 s-a înseninat.

Are în ochi blândeţea omului care şi-a împlinit un vis, un teatru adevărat la Târgu-Jiu.

Proiectul pe care îl urmăreşte de mai bine de un deceniu are astăzi contururi certe, un repertoriu demn de instituţii similare cu mare tradiţie şi o cadenţă demnă de invidiat: şase premiere pe stagiune.

Între timp actorul Marian Negrescu s-a multiplicat fără a înceta să rămână actor, fiind cu dezinvoltură şi simţ al măsurii director de teatru şi regizor.

... Dropia este un spectacol religios care porneşte din nevoia de credinţă a personajului titular din monodrama Paracliserul.

Doar că Ion Cepoi a combinat credinţa cu îndoiala în Dumnezeu. Acea îndoială care face credinţa şi mai preţioasă. Este un spectacol al controversei dintre om şi divinitate, un spectacol de Paşti şi de Crăciun când omul se află mai aproape de Dumnezeu...

Actorii se supun unui ritual al mărturisirii şi apostaziei asumat cu sinceritate şi pasiune. Nu este important că Ion Cepoi şi Marian Negrescu au modificat datele textului de bază încât nu Paracliserul ci Paznicul surd este personajul principal (Ion Alexandrescu are profilul de damnat al celui ce repetă destinul Mântuitorului) ci această respiraţie religioasă comună pe care o transmite spectacolul.

... Gelu Badea refuză tragedia Antigonei pentru ritualul pedepsirii lui Creon. Antigona nu mai este Antigona ci Chinurile regelui Creon.

Iar acest Creon care va sfârşi... pe scaunul electric, are în interpretarea lui Marian Negrescu valoarea unei creaţii. Cu un relief autonom, decorurile semnate de Vioara Bara ne puteau scuti de îndrăznelile tip play boy din Don Juan.

Pentru un public începător deviaţiile de la text pe care le propune Gelu Badea sunt dificultăţi în plus. Dar neliniştea pe care o implică poate fi creatoare.''

{Mircea Ghiţulescu, Teatrul "Elvira Godeanu", Dimineaţa, 16 decembrie 2004}

*

,,Cel de-al treilea spectacol, cu "Dropia", după "Paracliserul" (la care se adaugă şi mici fragmente din "Iona"), de Marin Sorescu, le prilejuieşte un bun temei de afirmare lui Marian Negrescu, aici în calitate de regizor, şi trupei în rândul căreia i-am remarcat pe Ion Alexandrescu (Paznicul), Valeriu Bâzu (Paracliserul orb), Eugen Titu, Simona Urs, Rodica Gugu, Mariana Ghiţulescu, Monica Sfetcu, Pompiliu Ciochia, Constantin Eremia, Cornelia Diaconu ş.a. (pelerini).

Monologul din piesa lui Marin Sorescu este "decupat" şi multiplicat prin participarea laconică, dar sugestivă a celorlalte personaje, încât avem de-a face cu un dialog când ritualizat, învăluit de lirism şi de o lentoare ce riscă uneori să se transforme în monotonie, când de emoţia bine venită a unor revelaţii şi a evocării lui Dumnezeu.

Totul se petrece în interior "de biserică", printre schele, imense icoane şi lumină de utrenie sau vecernie, în scenografia aceleiaşi Vioara Bara.

Este o adaptare în care am recunoscut harurile de scriitor şi om de cultură ale lui Ion Cepoi, secretarul literar al teatrului, dar şi promiţătoarele "voci" tinere din trupă (nu puţini dintre interpreţi sunt încă studenţi la actorie în Cluj-Napoca) care, alături de consacraţi, pot asigura ascensiunea acestui colectiv către zona de performanţă a teatrului nostru.

Aşteptăm să confirme!''

{Ion Parhon, La Teatrul "Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu - O benefică infuzie de tinereţe, România Liberă, 20 decembrie 2004}

*

„Înseamnă că publicul a aflat că la "Elvira Godeanu" se face teatru de calitate: sala de la premiera cu Richard II (16 aprilie 2005), arhiplină, ca niciodată, este o dovadă. Mai e puţin şi se va sta în picioare. Faptul că s-a aplaudat la fiecare secvenţă este încă o dovadă, dar şi pentru realitatea că acest public a devenit profesionist. Nu s-a râs decât când a trebuit, iar la final au fost reale ovaţii şi chemări interminabile la rampă. Aşadar, să zicem "bravo" acestui public care, onorat find de teatru, începe să-l onoreze la rându-i.

Spectacolul îl numesc, fără jenă, magistral. Teatrul târgujian se află pe linie ascendentă, iar aceasta e de bun augur pentru turneele ce se pregătesc intens pentru Casablanca şi Scandinavia.

... Marian Negrescu face un portret complex al acestui personaj care se zbate între duioşie şi cruzime, între meditaţie şi cinism. Rolul său este îndeplinit exemplar, demn de un mare premiu (pe care l-am şi profeţit întregului spectacol)."

{Valentin Taşcu, RICHARD II, Timpul, 18 aprilie 2005}

*

,,Într-o exactitate solidă, Rodica Gugu şi Marian Negrescu respectă cu înţelegere, dăruire şi firesc înscrierea în acest cerc care nu mai este „vicios", ci dimpotrivă, relevant.

În urmărirea lor pe circumferinţă, bărbatul începe prin uşurinţă şi nonşalanţă golănească şi sfârşeşte în slăbiciune şi depresie, iar femeia debutează prin slăbiciune şi disperare şi termină prin a deveni element forte şi decisiv. Toate acestea nu fac parte din teoria, ci din practica spectacolului, pe care publicul o percepe în aceiaşi termeni de exactitate. Aceasta ar fi deci materia brută. Fineţea este dată succesiv de decor (sugestiv şi rafinat colorat de Vioara Bara), de luminile conduse cu atenţie spre a sublinia ideile, de sunetul pe cât de discret, pe atât de sensibilizator şi, desigur, de interpretarea excelentă, gradată perfect a celor doi actori."

{Valentin Taşcu, Teatru în filigran, Caiet-Program turneu, septembrie 2005}

*

,,Dacă ar fi aşteptat doar câteva saptamâni, criticul de teatru amintit ar fi avut ocazia să mai înregistreze o "excepţie": Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" din Târgu-Jiu a plecat la începutul lunii septembrie pentru zece zile la Festivalul Internaţional de Teatru Universitar de la Casablanca (Maroc) şi, abia întors, s-a deplasat cu o impresionantă trupă (32 de membri) în Scandinavia.

În ambele turnee a obţinut succese notabile, Premiul de onoare al FITUC, şi adeziunea unui public special la Copenhaga, Stockholm şi Malmö. Deplasările au fost ample, reprezentaţiile teatrale fiind însoţite de prezentări de carte (practic mini-saloane), de expoziţii de pictură.

La Casablanca, publicul marocan a apreciat în mod deosebit spectacolul cu ,,Doi pe o bancă'' de Alexandr Ghelman în regia lui Zoltán Schapira (suedez de origine română) şi psiho-design de dr. Olivia Costea, iar în Scandinavia, pe lângă acest spectacol s-a prezentat în premieră absolută piesa ,,Raiul, prima pe dreapta'', în prezenţa autorului Cornel Udrea şi a aceloraşi regizori.

... Teatrul din Târgu-Jiu a plecat, foarte simplu, dar vai, cât de rar, datorită unei finanţări masive din partea Guvernului, pe baza unui program care avea în vedere susţinerea imaginii României în vederea integrării europene. Iar rezultatul a fost excelent, după cum s-a văzut.

La Târgu-Jiu, minunea a venit din noroc (şansa este pentru români, dar de fapt pentru orice om de teatru din lume, esenţială) prin faptul că au acceptat să participe la un pachet de reprezentaţii doi critici importanţi, Ioan Parhon şi Mircea Ghiţulescu. Teatrul a convins şi... aşa a început totul. Aşadar, noroc şi... bani şi bineînţeles răbdare.

Dacă noroc se mai află, cu banii e tot mai greu, ca şi cu răbdarea. Ar trebui să se înteleagă mai des că imaginea unei ţări nu vine doar din fotbal şi dansuri populare, mai nou, vai, din manele, ci din arta adevarată. Ea e costisitoare şi nu produce iniţial alte valori financiare, dar în timp aduce prestigiu şi respect internaţional. Experienţa fericită a artiştilor gorjeni ne-a convins încă o dată ca aşa e. Iar cei care deţin visteria ţării ar trebui să înţeleagă mai des aceasta şi să nu se zgârcească.''

{Valentin Taşcu, De la text la spectacol/ Teatru la export, Drama, 2005}

*

,,Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu va juca la Stockholm, Malmö şi Lingby, lângă Copenhaga, deci în Danemarca, premiera absolută cu piesa lui Cornel Udrea, ''Raiul, prima pe dreapta'' în regia lui Zoltán Schapira.

... Actorul Marian Negrescu, directorul Teatrului Elvira Godeanu, mereu în formă, cu vocaţia lui de a şti să se opreasca la timp, fiind, simultan, misterios, confidenţial şi reprezentativ, supraveghează începutul spectacolului şi „îl pândeşte" pe Eugen Titu în timp ce „se constituie" în chip de înger. Nu vei afla niciodată tot ce ştie Marian Negrescu, dar partea pe care o ignori nu te dezavantajează."

{Mircea Ghiţulescu, Prin Ţările Nordice cu teatru şi cărţi, Drama, 2005}

*

,,In acest context, Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu cu spectacolul Doi pe o bancă de Aleksandr Ghelman în regia lui Zoltán Schapira, (regizor român din Suedia, mereu mai prezent pe scenele noastre) a obţinut în unanimitate Premiul de onoare al FITUC.

Publicul şi oamenii de teatru marocani şi străini care l-au vizionat au urmărit cu multă atenţie această poveste de dragoste dintre un mincinos romantic (jucat cu aplomb de Marian Negrescu) şi o femeie nu mai puţin romantică ce abia aşteapta să fie minţită, rol în care se distinge prin fragilitate Rodica Adriana Gugu. Zoltan Schapira a introdus acest barbat care obişnuieşte să uite femeile pe care le iubeşte într-un purgatoriu din care va ajunge fie în rai, fie în iad. Spectatorii au apreciat armonia interpretarii iar un domn în vârstă a declarat la ieşire că nu a mai văzut demult "teatru adevărat" la Casablanca. Se referea, desigur, la acea manieră pierdută în "teatrul modern" de a da expresivitate unui text."

{Mircea Ghiţulescu, Prin teatre, la Casablanca, Drama, 2005}

*

,,Lipiturile se văd, strică adică şi mai ales lungesc nepermis de mult spectacolul (peste trei ore şi jumătate e prea mult) şi inutil. Aşadar, dacă se ia foarfeca şi se taie cam o oră din tot, rămâne "întregul", care el este de-a binelea excelent. De ce e excelent ? Am zis despre concepţia regizorală, absolut nouă şi interesantă. Am zis despre decor şi costume. Trupa însăşi funcţionează impecabil. Marian Negrescu este de-a dreptul surprinzător în comedia spumoasă pe care o întreţine (ne-a obişnuit cu roluri severe, tragice): ajunge să stârnească râs şi aplauze cu câte o singură literă (un "ş" cerut pentru linişte şi alungare, de pildă)."

{Valentin Taşcu "Ce se taie, nu se fluieră" -(Revizorul de Gogol la TDEG), Timpul, 30 decembrie 2005 - 5 ianuarie 2006}

*

„Experienţa mea la Tg-Jiu provoacă însă o fascinaţie particulară. Aici am cunoscut un teatru tânăr şi entuziast, un director care petrece mai mult timp la teatru decât acasă şi care cu dinamismul lui contaminează o trupă de actori şi tehnicieni carea seamănă mai degrabă cu un grup de prieteni decât cu simpli „muncitori la teatru.''

E o atmosferă deosebită cea care respiră în Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu'': aici munca de zi cu zi capătă încet-încet caracteristicile unei „creaţii colective'' în adevăratul sens al cuvântului, iar egoismul obişnuit şi de înţeles al actorului se astâmpără în satisfacţia lucrului în echipă, prin participare şi dăruire.

Nu ştiu dacă spectacolul pe care l-am montat aici va avea succes, dar ştiu că succesul meu personal l-am reputat deja: acela de a fi cunoscut un oraş liniştit şi ospitalier, un teatru tânăr şi motivat, actori şi tehnicieni pregătiţi şi care, dincolo de competenţele lor, sunt, simplu, prieteni, precum şi un director maniac de cafea (la fel ca mine) cu care lucrez pentru a organiza un turneu în Italia.''

{Achille Roselletti, Câteva cuvinte, Caiet-program premieră, mai 2006}

*

,,Vă îmbrăţişez până la revederea ce-o doresc cât mai... aproape! Vreau să vă mulţumesc! Mulţumesc domnului director Marian Negrescu! A fost o idee extraordinară să-mi oferiţi acest cadou!

Vă daţi seama ce simţeam eu atunci când jucam alături de doamna Elvira Godeanu şi aveam numai 24-25 de ani ?!

Ca semn de mulţumire, vă promit că la emisiunea mea „Piersicile lui Florin" voi vorbi cel puţin trei sferturi de oră despre Teatrul din Târgu-Jiu'' {FLORIN PIERSIC - Mesaj rostit pe scena Teatrului ,,Elvira Godeanu'' Tg-Jiu, 4 iunie 2006}

*

,,Spectacolul semnat de Marian Negrescu (regie, scenografie, costume) comite un gest deosebit: cu câteva zile înainte de intrarea României în Europa, arată cum de fapt va intra Europa în noi (în Oltenia) sau mai bine zis cum va fi „ieşirea în lume" a oltenilor lui... Marin Sorescu (dar şi ai lui Nea Mărin ai lui Amza Pelea).

Rezultatul este de un pitoresc desăvârşit, pe o paletă largă de desfăşurare, de la nostalgia pierderii tradiţiilor la impactul umoristic a două lumi care par a se exclude, dar care de fapt se atrag prin simpatie mascată.

... Ion Cepoi are o anume experienţă a „adaptării" lui Marin Sorescu la nevoile scenei actuale. A decupat cu câţiva ani în urmă piesa ,,Paracliserul" şi a dat împreună cu acelaşi Marian Negrescu un spectacol remarcabil.

Principiul de bază al întreprinderii este menţinerea unui echilibru între ceea ce este tentant a deveni extrem, fie prin îngroşarea nestăpânită a umorului, fie prin înnegrirea exagerată a tragediei. În felul în care apare el pe scena de la Tg-Jiu, fenomenul apare firesc, fără umbre şi fără vulgarităţi, adică la nivelul unei acceptări fără fatalism. Trupa îl serveşte exemplar în acest sens pe regizor.

... Marian Negrescu a reuşit încă odată să ofere fiecărui actor dreptul la însemnătate într-un ansamblu bine stăpânit, echilibrat, pitoresc, insinuant, cum am mai arătat şi cu alte prilejuri."

{Valentin Taşcu, Ieşirea în lume, Polemika, 8 febr. 2007}

*

,,Se prezintă simplu...

Personalitate vie, strălucitoare, de o expresie tulburătoare, un chip sculptat parcă din înţelepciune, din bărbăţie dârză şi pătimaşă dragoste pentru arta pe care nu a trădat-o niciodată... Zeci de ani de teatru, acest om îşi datorează cariera cultului pentru cuvântul românesc, pentru arta scenei româneşti!

Impresionanta galerie de caractere interpretate de-a lungul unei tumultoase cariere, întâmplări din spatele scenei, replici, oameni şi locuri... păşim cu smerenie într-o lume magică, unde omul şi artistul se lasă purtat în depărtări, amintiri tandre, furtuni, resentimente, sute de fguri cunoscute sau întrezărite între două spectacole...

Acest prizonier al teatrului, de o dimensiune profesională cu totul aparte, este într-o istovitoare concurenţă cu timpul şi cu el însuşi. Convins că merită să speri, că merită să visezi... convins că dincolo de zare, încercăm mereu să atingem, mereu, orizontul credinţei în infinit...

Anii vin şi trec peste vise ascunse în podul gândurilor nerostite! Ei... totul este în mâinile şi puterile noastre, depinde de noi dacă avem curajul să le rostim... iar blazarea rimează perfect cu o cădere de bună voie într-o familiară, căldicică mediocritate provincială... din care n-am ieşit definitiv!

Acest OM se încumetă să construiască ceva mai mult decât îi permite prizonieratul celor mai trăznite idei în favoarea neschimbării!

Teatrul de la Târgu-Jiu a fost înfiinţat în anul 1993, actualul sediu, Teatrul de Artă Dramatică "Elvira Godeanu" a fost inaugurat în anul 2002. Aici, la Târgu-Jiu, se face istorie!

O umbră trece peste chip, o uşoară melancolie umbreşte o clipă privirea sfredelitoare!

Forfota sterilă din jur, un perpetuum mobile al unei existenţe materiale, lasă sufletul însingurat, plecat în gândurile lui... continuăm să stăm nu peste, ci sub timp!

Sunt destui care trec prin lume camuflându-şi esenţa, pentru a ne face să-i credem mai sensibili, mai inteligenţi şi mai talentaţi decât sunt... Multora le reuşeşte. În special în teatrele de provincie, unde creaţia artistică şi criteriile de apreciere depind de "soluţii" venite din exterior. Actorul, prin chemarea lui, înfăţişează spectatorului numai drama care se desfăşoară sub reflectoarele scenei, el întruchipând de fapt mulţime de vieţi, oameni, destine... Câte vieţi are oare un actor ?

"Măria Sa, Actorul!", cum magistral îl numeşte Ion Cepoi în Jurnalul sentimental ARTELE SPECTACOLULUI ÎN GORJ

Centenerul Elvira Godeanu, ne mărturiseşte Marian Negrescu, a reprezentat pentru Teatrul din Târgu-Jiu un prilej extraordinar de a reaminti tuturor românilor numele unei mari actriţe a acestei ţări.

Elvira Godeanu reprezintă un nume de aur al teatrului românesc. Amestecul de graţie şi talent a fost mereu întărit de o personalitate extrem de puternică, ce a marcat o generaţie întreagă. Ea a fost mereu acolo, în linia întâi, ducâd teatrul la graniţele dintre poveste şi realitatea imediată a unui public care a adorat-o.

De ce tocmai Shakespeare pentru stagiunea aniversară ? Aflăm, de fapt, dorul de a pune în scenă un spectacol clasic. Shakespeare rămâne un "teritoriu" atât de vast şi complex, încât atunci când simţi nevoia să respiri "altfel", te laşi în voia unui vers, închizi ochii şi te trezeşti într-o altă lume încărcată de limpezimi, o lume ca o oglindă cu reflecţii universale, cosmice chiar.

"Mi-am dorit să zăbovesc puţin în lumea asta şi împreună cu actorii să ne primenim gândurile, mijloacele, tehnicile profesionale, încercând să găsim în noi acel "ceva" care să ne facă să fim proaspeţi şi să visăm împreună că putem descoperi necuvintele lui Shakespeare şi mai ales gândurile lui.

"Visul unei nopţi de vară" este o aspiraţie. Este o credinţă. Credinţa că fantasticul, feericul sunt chiar lângă noi. Sunt accesibile oricui cu minimala condiţie de a ridica ochii din pământ. Avem dreptul să visăm. Pe undeva, este singurul drept pe care-l avem într-o viaţă de om."

Prin iniţiativa şi efortul, de astă dată al regizorului Marian Negrescu, practica montărilor de dramaturgie shakesperiană în România a căpătat o nouă şansă de afirmare.

Ca unul din cei mai vechi directori de teatru din România, 14 ani, ne interesează în ce fel a simţit povara acestui deceniu, dacă mai are putere, deschidere, resurse să gândească viitorul acestui Teatru ?!...

"Directorul de teatru îşi va începe de abia de acum încolo mandatul. Până acum am construit, acum trebuie să ne bucurăm de ce avem şi trebuie să arătăm şi altora cine suntem".

Timpul nu reprezintă nimic atâta timp cât nu este trăit. Pentru tânăra trupă din Târgu-Jiu însă, Timpul nu reprezintă nimic atâta timp cât nu este jucat!

Ei nu suferă de nimic, decât de prea mult suflet!

Cu o voce caldă, vibrantă, în care simţim măiestria Artistului dar şi emoţia Omului, un ultim gând...

"Îmi doresc să pot sărbători o dragoste în fiecare zi... Îmi doresc linişte, sănătate, dragoste. Nu ştiu exact ordinea...

Pentru artist, femeia nu-i femeie

ci mai degrabă ea seamănă-a bărbat,

căci harul lui abia atunci scânteie

când de-un surâs se lasă fermecat..."

Nu ne rămâne decât să ne luăm rămas bun de la acest colţ de ţară veche, în care încape cerul tot şi nesfârşitul... Cortina cade, adâncă reverenţă... omagiu şi recunoştinţă pleiadei de artişti din Târgu-Jiu, tuturor celor care prin efortul şi talentul lor fac ca mirajul scenei să nu dispară niciodată...''

{Marina Vermez, Un om, Karpatya, Istambul, Romen diaspora bulteni, sayi: 10-11, mart 2007}

*

„Emigranţii lui Horaţiu Ioan Apan este în egală măsură realizarea lui Marian Negrescu şi a lui Radu Botar, interpreţi de marcă ai spectacolului gorjean. Deşi diferiţi în stil şi manieră declamativă, cei doi actori se completează reciproc atât de fericit, aş spune, încât duo-ul lor nu poate rămâne fără ecou în lumea iubitorilor de teatru (am inclus aici spectatori şi specialişti deopotrivă).

...Marian Negrescu evoluează într-un registru mai sobru. Alegerea regizorului îşi dovedeşte aici eficienţa. El este emigrantul instruit, un tip mai subţire, cu preocupări intelectuale, dar tot un ratat. Gândeşte şi pentru celălalt, scrie o carte pe care o abandonează. Trebuie să te obişnuieşti cu pauzele în rostire ale lui Marian Negrescu. Ele îşi au rostul lor şi tâlcul lor în construirea tensiunii din secvenţele cheie. Marian Negrescu ştie să pună în evidenţă natura melancolico-meditativă a personajului său."

{Adrian Ţion, Zâmbetul amar al înstrăinării în Emigranţii, LiterNet. ro, 22 martie 2007}

*

,„Pe Marian Negrescu îl ştiam bine, cu paleta sa vocală nuanţată, logică în permanenţă racordată la soluţiile scenei, precum şi mişcarea sa scenică plecată din realitate şi adusă în ficţiune, dar niciodată exagerat."

{Valentin Taşcu, Slawomir Mrozek - EMIGRANŢII, Timpul, 13-19 aprilie 2007}

*

,,Asociaţia de solidaritate socială România - Studioul de Artă şi Comunicare Bosfor şi Teatrul de Stat Istanbul au organizat prima ediţie a Festivalului de Teatru Românesc la Istanbul, invitat fiind Teatrul ,,Elvira Godeanu" din Tg-Jiu.

Au avut loc trei reprezentaţii ale piesei ,,Emigranţii" de Stawomir Mrozek, în regia lui Horaţiu Ioan Apan şi interpretarea actorilor Radu Botar şi Marian Negrescu. Piesa, subtitrată în turcă, s-a jucat la Teatrul de Stat Taksim, în centrul oraşului, cu un public mixt tur-co-român în fiecare seară.

Iniţiativa asociaţiei s-a bucurat de succes şi sperăm în permanetizarea acestei idei binevenite în peisajul istambuliot.''

{Dialoguri şi fantezii în jazz, Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir" Istanbul, Info media, 26.05. 2007}

*

,,Mulţumesc lui Marian Negrescu care a debutat lângă mine, aşa cum am debutat eu alături de doamna Elvira Godeanu''.

{ILINCA TOMOROVEANU - Mesaj rostit de pe scena Teatrului „Elvira Godeanu'', 3 iunie 2007}

*

Comment le public casablancais a-t-il apprécié la pièce théâtrale «deux personnes sur un banc» dont vous êtes le conseiller artistique ?

,,Tout d'abord, il est à noter que j'ai représenté le théâtre dramatique Elvira Godeanu à coté de mon compatriote l'artiste Marian Negrescu. On a participé au FITUC avec une pièce de théâtre baptisée «Deux personnes sur un banc», mise en scène par Zoltán Schapira et dont le texte dramatique relate l'histoire d'une femme et d'un homme qui sont à la quête de leur identité; ils se posent des questions existentielles afin de comprendre la raison pour laquelle ils sont nés, ils vivent et ils s'aiment.

Ce spectacle vivant a réalisé un franc succès, vu le grand nombre de spectateurs qui ont été émerveillés par ses actes dramatiques."

{Le Royaume est un lieu d'acculturation et de création , Libération (Casablanca), INTERVIEW Entretien avec Valentin Tascu, doyen de la Faculté des arts plastiques en Roumanie, Publié sur le web le 30 Octobre 2007}

*

,,Infatti eccomi qui che firmo per la seconda volta (dopo il mio ,,Bătrânii" messo in scena nel 2006) un lavoro con il Gruppo Teatrale ,,Elvira Godeanu" di Târ-gu-Jiu.

Non so come si possa sentire un assassino che torna sul luogo del delitto, ma io a dir la verita mi sento benissimo e sono stato addirittura felice din tornavi.

E sono felice non solo perche, dopo due anni lo spettacolo si rappresenta ancora con successo, ma sono soprattutto felice perche questo spettacolo ha aperto al gruppo le porte di una tournee italiana che ha toccato Roma, Firenze, Umbertide.

E si sono anche aperte le porte di un dialogo culturale fra la municipalita di Umbertide e quella di Târgu-Jiu. La lettera del Sindaco di Umbertide al suo omologo di Târgu-Jiu esprime proprio la volonta di proseguire un rapporto di amicizia e scambi culturali allo scopodi superare momenti di incompresione che si sono purtroppo verificati recentemente fra Romania e Italia.

Lo stesso stile drammaturgico din ,,Balera" (una piece senza parole) e stato studiato per superare le barriere linguistiche permettendo al Gruppo Teatrale ,,Elvira Godeanu" di continuare a rappresentare i propri spettacoli al di la dei confini Rumeni.

Non e un caso che il lavoro e stato gia venduto in Turchia.

E proprio con ,,Balera" speriamo di fare un'altra tournee in Italia facendo si che anche gli assassini di Târgu-Jiu tornino nel luogo del delitto!!!

E questa sarebbe una grande soddisfazione per me, per il Direttore Marian Negrescu, per il Gruppo Teatrale ,,Elvira Godeanu", ma anche un riconoscimento per la citta di Târgu-Jiu e della sua instituzione culturale piu rappresentativa."

{Achille Roselletti, L'assassino torna sempre sul luogo del delitto , Caietele ,,Elvira Godeanu",martie 2008}

*

,,Un oraş cu personalitate, cel puţin din punct de vedere cultural. Teatrul Elvira Godeanu are abonamente, ceea ce înseamnă că oamenii vin la teatru (într-o Românie în care 86% din populaţie nu merge programatic la teatru, concert şi film). Ţin un curs de teatru, de fapt un Workshop cu actorii teatrului. Sunt 20, de toate vârstele, nu exagerez cu fizicaţia dar nici nu-i las de capul lor, unul nu crâcneşte, toţi încearcă să fie cât mai bine.

În sală peste 100 de elevi, iubitori de teatru, membri ai diverselor trupe de amatori din oraş. Participă şi ei, sunt interesaţi şi stau acolo, mai bine de trei ore. Sunt impresionat şi mă bucur, efectiv mă bucur pentru acest oraş.

...Plecăm din Tg-Jiu, văd Coloana înfinitului, e vopsită în bronz, mă rog, asta este şi {...} păstrez în minte senzaţia aceea extraordinară de la workshop, că acest oraş are personalitate, că are, cumva, un apetit mai mare pentru cultură, mai mare decât ceea ce are această ţară, care nu se mai duce la teatru, nu se mai duce la film, nu se mai duce la muzeu.

Plecăm bucurându-mă pentru ei."

{Mihai Mălaimare, Tg-Jiu, oraş, teatru şi politică, 20 mai 2008}

*

,,De câţiva ani suntem chemaţi de Marian Negrescu, directorul teatrului Elvira Godeanu din Tg-Jiu, la Festivalul pe care îl organizează - Zilele ,,Elvira Godeanu".

O face ca om d eteatru, întrebându-ne cu ce dorim să-i mai surprindem pe locuitorii acestui frumos oraş. Anul acesta am venit cu „Statuile", pe care l-am jucat în nocturnă şi cu un workshop - ,,Descoperirea propriului clown", pe care l-am ţinut cu actorii săi, şi care mi-au făcut o foarte bună impresie.

La sfârşitul acestui turneu am stabilit împreună un pact de cooperare pe termen lung şi cred că astfel de soluţii pot pune ambele trupe într-o condiţie excelentă. Vom vedea. În orice caz, o foarte bună impresie!"

{Turneu la Tg-Jiu, Teatrul Masca Blog, 21 mai 2008}

*

,,Am venit la voi s-o găsesc pe Elvira Godeanu. Puţini ştiu ce mare actriţă a fost.

Şi am găsit acest teatru. Aceşti actori ai voştri şi acest Marian Negrescu trebuie să fie fericiţi pentru că au cel mai frumos teatru şi pentru că sunt lăsaţi să-şi facă treaba...

Aceste autorităţi care au investit în acest teatru merită toată lauda... Aici l-am văzut pe Ion Cepoi, secretarul literar al teatrului, care a scris într-o carte jurnalul de bord al acestui edificiu. A scris istorie, lucru ce nu se mai face în ziua de azi. Mă rog la bunul Dumnezeu ca acest Ion Cepoi să nu evolueze ca cei din alte oraşe în care nu se face nimic. La fel, Negrescu. Să rămână aşa cum sunt... "

{Dan Puric, Conferinţă de presă la TDEG, Zilele ,,Elvira Godeanu", mai 2008}

PARTEA A IV-A

În care vedem ce n-am văzut până acum

Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
<img src="Domnul-Teatru_Page_190.jpg" width="560" height="448" alt="Dl. TEATRU et comp."
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
Dl. TEATRU et comp.
cIMeC
Camelia Savu [camelia @ cimec.ro]
Andrei Vasile [vasile @ cimec.ro]
2012 

 

Profile

Response object error 'ASP 0159 : 80004005'

Buffering Off

/Teatre/dl.asp, line 51

Buffering must be on.