“Astfel de
bărbaţi rari, astfel de spirite mari nu i-au lipsit nici
naţiunii
române, căci în timpuri grele şi de nenorocire ...
providenţa
a îngrijit de i-a trimis şi ei câte unul sau mai mulţi
oameni de aceştia, care au lucrat cu energie prin cuvânt şi faptă
şi au ferit naţiunea de a
cădea cu totul în abisul pieirii”.
<< Ştefan Dinulescu - Cernăuţi 1886>>
Se naşte în jurul
anilor 1650, în Georgia (dată neconfirmată documentar) din
părinţi dreptcredincioşi. În perioada 1660-1670 ca urmare a
incursiunilor turceşti în Georgia, Andrei, viitorul Sfânt Antim este robit
şi dus la Constantinopol; răscumpărat din robie de către
Patriarhia Ecumenică trăieşte în preajma acesteia un număr
însemnat de ani, ca laic. Adus în ţară în 1689-1690 de la
Constantinopol la recomandarea patriarhului Ierusalimului, Sfântul Antim
îmbracă haina monahală şi este consacrat ieromonah. Începând cu
data de 10 iunie 1691 dascălul Sfântului
Antim în ale imprimeriei, episcopul Mitrofan, îi lasă acestuia
sarcinile tipografiei de la Mitropolie. Astfel, dintre multele realizări
din acest domeniu, putem menţiona “Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon” (traduse în greaca modernă de
Hrisant Notara, viitorul patriarh de Ierusalim).
În vara anului 1694
Sfântul Antim este numit egumen al Mănăstirii Snagov unde va
administra cu pricepere aşezământul şi va crea o
şcoală tipografică, dintre principalele cărţi
tipărite menţionând:
- “Antologhionul” (1697);
“Mărturisirea Ortodoxă” (1699); “Carte sau lumină” (1699);
“Învăţături creştineşti” (1700); “Floarea darurilor” (1701); “Liturghierul greco-arab” (1701) - prima
carte imprimată cu caractere arabe.
În 1701 a încetat
activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la Bucureşti
unde tipăreşte 15 cărţi, dintre care menţionăm
“Ceaslovul greco-arab” (1702)
şi “Noul Testament” (1703).
Din 16 martie 1705 este
ales episcop de Râmnic, dovedind şi aici excepţionale
calităţi de bun organizator şi om de carte, tipărind în mai
puţin de trei ani 9 cărţi (cea mai importantă era “Tomul
bucuriei”, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice,
îndreptate împotriva catolicilor), ocupându-se şi de repararea,
zugrăvirea şi sfinţirea mănăstirilor Strehaia, Surpatele,
Cozia, Govora (aici a rămas în frescă imaginea marelui gospodar
şi teolog).
Ceea ce trebuie
reţinut în chip deosebit este faptul că vlădica Antim a început
acum seria unor tipărituri româneşti menite să ducă la
triumful deplin al limbii naţionale în Biserică. Aşa, în 1706 a
tipărit “Molitvelnicul” - prima ediţie românească în Muntenia,
traducerea aparţinându-i tot vlădicii Antim.
La 22 februarie 1708, în
Dumineca Ortodoxiei, Sfântul Antim este înscăunat mitropolit al
şării Româneşti ca urmare a recomandării testamentare a
mitropolitului Teodosie (care păstorise credincioşii din şara
Românească timp de 40 ani). Imediat după înscăunare, a mutat
tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde a imprimat 18 cărţi
(dintre care 11 în româneşte), între ele numărându-se:
- “Psaltirea” (1710);
“Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase
şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor”
(1710); “Octoihul” (1712);
“Luturghierul” (1713); “Pilde filozofeşti” (1713); “Catavasierul”
(1714-1715);
“Ceaslovul” (1715).
Dar cea mai valoroasă
operă literară rămasă de la Sfântul Antim o constituie
Didahiile. Sunt 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la
diferite sărbători împărăteşti, cele ale Maicii Domnului
şi ale sfinţilor, la care se adaugă şapte cuvântări
ocazionale de anumite evenimente importante.
În primăvara anului 1713
începe construirea Mănăstirii Antim şi redactează
“Aşezământul Mănăstirii”, document de
excepţională valoare istorică şi culturală
(“Această sfântă biserică ce am zidit în slava lui Dumnezeu
şi întru cinstea şi pomenirea Tuturor Sfinţilor, fiind rodul
ostenelilor mele cele multe, am dat-o şi am închinat-o cu multă
plecăciune şi cucernicie marelui Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi am supus-o ca o începătură sfântă
sub acoperământul şi stăpânirea lui, ca cel ce este
stăpânul tuturor”).
În 1715 mută
tipografia în Bucureşti, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu
hramul “Tuturor Sfinţilor”. Astfel, Sfântul Antim nu s-a mulţumit
numai să zidească un sfânt locaş, care să-i ducă
vestea prin frumuseţea arhitecturii şi a podoabelor, ci s-a şi
îngrijit, prin “Aşezamântul” pe care i l-a dat, ca acest locaş
şi vieţuitorii lui să-şi împlinească menirea cât mai
deplin, după preceptele evanghelice, spre folosul şi “spăşenia” credincioşilor,
spre ajutorarea celor lipsiţi şi spre mângâierea celor
întristaţi. Nimeni altul, în vremea aceea, nu s-a aplecat cu atâta
hotărâre, cu atâta dragoste şi cu atâta înţelegere spre cei
uitaţi, într-o societate medievală bazată pe crunta exploatare.
Nici o altă personalitate a timpului n-a avut inima şi curajul lui!
Astfel, Sfântul Antim în
cursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat
tipărirea a 63 de cărţi, din care 39 au fost lucrate de el
însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte,
22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe,
una greco-română şi una greco-slavo-română. Astfel Sfântul Antim
este considerat alături de Coresi - drept cel mai mare tipograf din vechea
cultură românească.
Mitropolitul Antim n-a
scos numai cărţi pe care numele să-i rămână însemnat
pentru posteritate, ci s-a îngrijit ca aceste cărţi să fie cele
mai de trebuinţă şi să ajungă, fie şi în dar, la
toţi preoţii, la toate locaşurile de închinare ortodoxă
şi
la auzul şi înţelegerea tuturor, în limba vorbită a
poporului, pe care el a îmbogăţit-o şi înfrumuseţat-o,
devenind prin aceasta “întemeietorul
limbii literare şi liturgice româneşti”.
În perioada
septembrie-octombrie 1716 Sfântul Antim Ivireanul este scos din scaunul de
mitropolit printr-o dispoziţie patriarhală de la Constantinopol,
arestat, închis şi supus tuturor umilinţelor la ordinul lui Nicolae
Mavrocordat, condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea
Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai dar omorât de ostaşii turci care îl
conduceau spre locul de exil, şi trupul lui aruncat în râul Tungia, un
afluent al Mariţei, lângă Adrianopol.
La şedinţele
Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea Sfântului Antim
Ivireanul (23-25 mai 1916) se propune canonizarea mitropolitului. Peste 50 de
ani Patriarhia Ecumenică ridică caterisirea ce fusese
aruncată în mod nedrept şi
brutal asupra Sfântului Antim, pentru ca la data de 27 septembrie 1992 Sfântul
Sinod să împlinească ultimul act de dreptate: mitropolitul Antim
Ivireanul este trecut în rândul sfinţilor (dată la care este şi
prăznuit).
Unul dintre
bărbaţii cei mari, trimişi naţiunii române ca din partea
providenţei în timpuri de strâmtorare şi de grea cumpană a fost
şi Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti,
un bărbat nepreţuit, ale cărui servicii şi fapte aduse pe
altarul bisericii şi al naţiunii române au rămas şi vor
rămâne pururea în amintirea fiilor acestei naţiuni ca
cel mai scump odor; un bărbat care, punându-şi în pericol
poziţia sa socială şi chiar viaţa, a luptat necontenit
pentru binele naţiunii române într-un timp când toţi din toate
părţile căutau să-i îngenuncheze cât de mult pe
strănepoţii glorioşilor legionari romani şi să-i
aducă la sapă de lemn; un bărbat rezolut şi statornic,
rămas la postul său chiar în mijlocul vârtejului nefericirilor celor
mai mari ce zbuciumau şi frământau naţiunea română - ca un
adevărat păstor, precum Domnul nostru Iisus Hristos, ce şi-a
vărsat nepreţuitul sânge pe lemnul crucii pentru mântuirea neamului
omenesc, care în tot timpul păstoriei a apărat din răsputeri
turma ce i-a fost încredinţată lui şi a suferit pentru dânsa
chiar
cele mai neauzite maltratări, fiind acuzat de felurite crime, apoi
închis şi dezbrăcat de darul preoţiei şi apoi ucis din ordinul
domnitorului Ţării Româneşti, grecul Nicolae Mavrocordat.
Mitropolitul Antim ura
dominaţia turcească şi pe grecii fanarioţi, atât pe cei din
ţară cât şi pe cei din Constantinopol; datorită acestui
fapt el şi-a “făcut” mulţi duşmani care au căutat în
permanenţă să-l compromită în faţa domnitorului.
Însă, mai presus de toate, marea lui importanţă stă în activitatea lui de orator religios (de altfel era considerat la vremea respectivă drept cel mai mare predicator român). Predicile sale, datorită situaţiei politice încordate se ţineau mai mult de Sfântul Dumitru, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sfântul Nicolae, de Crăciun şi de Florii (perioadă în care domnitorul Brâncoveanu sta la Bucureşti), iar meritul lui cel mare era că toate predicile erau în româneşte. Punctul de plecare în predicile lui erau textele religioase, dar ştia să aleagă din ele pe cele potrivite cu împrejurarea iar faţa sub care ni-l prezintă predicile lui este aceea de moralist sever. În direcţia aceasta nu se sfieşte de a începe cu preoţii şi a termina cu domnitorul; apostrofează pe iubitorii de chefuri, pe lacomii de bani, pe pizmătăreţi şi pe trufaşi, pe cei ce clevetesc, etc. Predicile lui devin din această cauză un izvor de informaţii despre păcatele vremii. Erau şi atunci, ca şi astăzi, oameni care reduceau viaţa la somn şi la mâncare, care urau pe cei dimprejurul lor, care pârau pe aproapele. Pâra, atunci, luase o întindere primejdioasă: fiecare dregător sta veşnic cu frica să nu i se ia locul. Dacă nici mitropolitul, nici domnii nu erau scutiţi de ea, ne putem închipui până la ce grad ajunsese. De aceea Sfântul Antim Ivireanul e atât de furios în predicile lui contra celor ce pârăsc.
Ca un adevărat
tămăduitor al sufletelor subliniază calităţile şi
defectele societăţii pe care o călăuzea, şi, cu o
dragoste creştinească neţărmurită uneori, cu energie
nebiruită alteori, caută să înfrâneze răul şi să
promoveze binele. Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit, străin
ca origine de neamul nostru, este energia cu care, ridicându-se la
înălţimea vremurilor sale, pune degetul pe rana de care sângera
poporul său adoptiv.
Brodeur, sculptor, gravor
şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist,
miniaturist şi caligraf, “smeritul” Antim era o vistierie de daruri, “ca
un pom răsădit lângă izvoarele apelor”.
Am văzut că, în
activitatea lui, Sfântul Antim Ivireanul a urmărit ţeluri precise,
între care la loc de frunte se situau luminarea clerului şi a poporului
prin carte şi prin cuvânt, îndreptarea relelor sociale, consolidarea
Ortodoxiei, sprijinirea luptei pentru independenţă
naţională. Astfel, preocupat de grija românilor din Transilvania,
Sfântul Antim, în
1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele
lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după
dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de
îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului,
îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă,
hirotonindu-le preoţi şi diaconi. A fost un gânditor profund, care
şi-a însuşit selectiv cultura greacă veche şi cultura
creştină şi a practicat umanismul universalist creştin,
care - atunci când este vorba de sporirea binelui - nu cunoaşte limite, a
preţuit ştiinţa şi artele.
Pentru lumea
ortodoxă, în general, şi implicit pentru popoarele ortodoxe subjugate
de Imperiul otoman sau de cel habsburgic, mitropolitul Antim a fost toiag de
sprijin, până departe în Orient şi până la hotarele de Apus ale
acestei lumi, “împărţindu-şi inima cu ortodocşii de pretutindeni”.
Pentru Biserica
Ortodoxă Română şi pentru ţara noastră el a fost un
“mare prelat şi mare român”. Patriotismul şi l-a dovedit prin
voinţa lui de a vedea înlăturată cât mai curând de pe umerii
ţării asuprirea străină şi prin rolul pe care l-a
atribuit circulaţiei cărţii în cele trei principate, fapt
reliefat de Preafericitul Părinte Patriarh Justinian: - “Cărţile
tipărite de
el cu stema Ţării Româneşti pe ele şi cu cuprinsul în
mlădiosul grai românesc, propriu lui, au împânzit tot pământul
Ardealului şi al Moldovei, contribuind la cimentarea conştiinţei
de neam şi de credinţă a românilor de pretutindeni”.
De acelaşi sentiment
patriotic s-a dovedit el însufleţit şi atunci când s-a străduit,
prin cuvânt şi prin faptă, să îndrume viaţa
societăţii româneşti pe calea morală a dreptăţii,
egalităţii şi întrajutorării, ca şi atunci când s-a
arătat apărător al drepturilor şi prerogativelor Bisericii
pământene.
Însă Sfântul Antim
Ivireanul, care nu se împacă defel cu neorânduiala şi necredinţa,
nu-şi pierde nădejdea că multe se pot îndrepta. Etica lui e
înţesată cu percepte evanghelice, care sunt leacul (amar, adeseori)
şi îndreptarul fiecărui ortodox: să se supună celor zece
porunci, să se pocăiască sincer, să se limpezească
sufleteşte şi trupeşte în post şi rugăciuni şi,
după această curăţire suportabilă, să se
ferească de “strâmbătăţile, vrăjmăşiile,
curviile şi scandilele” care atrag
“urgiia lui Dumnezeu”. Şi astfel se desenează chipul ideal al unui
dreptcredincios, în fond un model uman aşa cum îl concepe,
bisericeşte, Sfântul Antim: un om întreg la minte, răbdător,
blând, iertător, iubitor de străini, cucernic, paşnic -
“lăcaşul tuturor bunătăţilor şi vasul tuturor
darurilor”.
Beneficiind şi de
anii de domnie ai evlaviosului şi iubitorului de cultură voievod
binecredincios Constantin Brâncoveanu, Sfântul Antim şi-a înscris numele
în cartea de aur a istoriei noastre naţionale şi bisericeşti
universale, pentru vecie, rămânând o pildă vrednică de urmat
pentru cei care caută mântuirea.
Bibliografie:
1. Ştrempel
Gabriel, Sfântul Antim Ivireanul -
“Didahii”.
2. Păcurariu
Mircea, “Istoria bisericii ortodoxe
române”.