“Astfel de bărbaţi rari, astfel de spirite mari nu i-au lipsit nici

naţiunii române, căci în timpuri grele şi de nenorocire  ...

providenţa a îngrijit de i-a trimis şi ei câte unul sau mai mulţi

oameni de aceştia, care au lucrat cu energie prin cuvânt şi faptă

 şi au ferit naţiunea de a cădea cu totul în abisul pieirii”.

                                                           

<< Ştefan Dinulescu - Cernăuţi 1886>>

 

 

SFÂNTUL  ANTIM  IVIREANUL

 

 

            Se naşte în jurul anilor 1650, în Georgia (dată neconfirmată documentar) din părinţi dreptcredincioşi. În perioada 1660-1670 ca urmare a incursiunilor turceşti în Georgia, Andrei, viitorul Sfânt Antim este robit şi dus la Constantinopol; răscumpărat din robie de către Patriarhia Ecumenică trăieşte în preajma acesteia un număr însemnat de ani, ca laic. Adus în ţară în 1689-1690 de la Constantinopol la recomandarea patriarhului Ierusalimului, Sfântul Antim îmbracă haina monahală şi este consacrat ieromonah. Începând cu data de 10 iunie 1691 dascălul Sfântului  Antim în ale imprimeriei, episcopul Mitrofan, îi lasă acestuia sarcinile tipografiei de la Mitropolie. Astfel, dintre multele realizări din acest domeniu, putem menţiona “Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon” (traduse în greaca modernă de Hrisant Notara, viitorul patriarh de Ierusalim).

            În vara anului 1694 Sfântul Antim este numit egumen al Mănăstirii Snagov unde va administra cu pricepere aşezământul şi va crea o şcoală tipografică, dintre principalele cărţi tipărite menţionând:

            - “Antologhionul” (1697); “Mărturisirea Ortodoxă” (1699); “Carte sau lumină” (1699); “Învăţături creştineşti” (1700);  “Floarea darurilor” (1701);  “Liturghierul greco-arab” (1701) - prima carte imprimată cu caractere arabe.

            În 1701 a încetat activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la Bucureşti unde tipăreşte 15 cărţi, dintre care menţionăm “Ceaslovul greco-arab” (1702)  şi  “Noul Testament” (1703).

            Din 16 martie 1705 este ales episcop de Râmnic, dovedind şi aici excepţionale calităţi de bun organizator şi om de carte, tipărind în mai puţin de trei ani 9 cărţi (cea mai importantă era “Tomul bucuriei”, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice, îndreptate împotriva catolicilor), ocupându-se şi de repararea, zugrăvirea şi sfinţirea mănăstirilor Strehaia, Surpatele, Cozia, Govora (aici a rămas în frescă imaginea marelui gospodar şi teolog).

            Ceea ce trebuie reţinut în chip deosebit este faptul că vlădica Antim a început acum seria unor tipărituri româneşti menite să ducă la triumful deplin al limbii naţionale în Biserică. Aşa, în 1706 a tipărit “Molitvelnicul” - prima ediţie românească în Muntenia, traducerea aparţinându-i tot vlădicii Antim.  

            La 22 februarie 1708, în Dumineca Ortodoxiei, Sfântul Antim este înscăunat mitropolit al şării Româneşti ca urmare a recomandării testamentare a mitropolitului Teodosie (care păstorise credincioşii din şara Românească timp de 40 ani). Imediat după înscăunare, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde a imprimat 18 cărţi (dintre care 11 în româneşte), între ele numărându-se:

            - “Psaltirea” (1710); “Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor” (1710);  “Octoihul” (1712); “Luturghierul” (1713); “Pilde filozofeşti” (1713); “Catavasierul” (1714-1715);

“Ceaslovul” (1715).

            Dar cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Sfântul Antim o constituie Didahiile. Sunt 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători împărăteşti, cele ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale de anumite evenimente importante.  

În primăvara anului 1713 începe construirea Mănăstirii Antim şi redactează “Aşezământul M­ănăstirii”, document de excepţională valoare istorică şi culturală (“Această sfântă biserică ce am zidit în slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi pomenirea Tuturor Sfinţilor, fiind rodul ostenelilor mele cele multe, am dat-o şi am închinat-o cu multă plecăciune şi cucernicie marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi am supus-o ca o începătură sfântă sub acoperământul şi stăpânirea lui, ca cel ce este stăpânul tuturor”).

            În 1715 mută tipografia în Bucureşti, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu hramul “Tuturor Sfinţilor”. Astfel, Sfântul Antim nu s-a mulţumit numai să zidească un sfânt locaş, care să-i ducă vestea prin frumuseţea arhitecturii şi a podoabelor, ci s-a şi îngrijit, prin “Aşezamântul” pe care i l-a dat, ca acest locaş şi vieţuitorii lui să-şi împlinească menirea cât mai deplin, după preceptele evanghelice, spre folosul şi  “spăşenia” credincioşilor, spre ajutorarea celor lipsiţi şi spre mângâierea celor întristaţi. Nimeni altul, în vremea aceea, nu s-a aplecat cu atâta hotărâre, cu atâta dragoste şi cu atâta înţelegere spre cei uitaţi, într-o societate medievală bazată pe crunta exploatare. Nici o altă personalitate a timpului n-a avut inima şi curajul lui!

            Astfel, Sfântul Antim în cursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, din care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Astfel Sfântul Antim este considerat alături de Coresi - drept cel mai mare tipograf din vechea cultură românească.

            Mitropolitul Antim n-a scos numai cărţi pe care numele să-i rămână însemnat pentru posteritate, ci s-a îngrijit ca aceste cărţi să fie cele mai de trebuinţă şi să ajungă, fie şi în dar, la toţi preoţii, la toate locaşurile de închinare ortodoxă şi

la auzul şi înţelegerea tuturor, în limba vorbită a poporului, pe care el a îmbogăţit-o şi înfrumuseţat-o, devenind prin aceasta  “întemeietorul limbii literare şi liturgice româneşti”.

            În perioada septembrie-octombrie 1716 Sfântul Antim Ivireanul este scos din scaunul de mitropolit printr-o dispoziţie patriarhală de la Constantinopol, arestat, închis şi supus tuturor umilinţelor la ordinul lui Nicolae Mavrocordat, condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai dar omorât de ostaşii turci care îl conduceau spre locul de exil, şi trupul lui aruncat în râul Tungia, un afluent al Mariţei, lângă Adrianopol.

            La şedinţele Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea Sfântului Antim Ivireanul (23-25 mai 1916) se propune canonizarea mitropolitului. Peste 50 de ani Patriarhia Ecumenică ridică caterisirea ce fusese aruncată  în mod nedrept şi brutal asupra Sfântului Antim, pentru ca la data de 27 septembrie 1992 Sfântul Sinod să împlinească ultimul act de dreptate: mitropolitul Antim Ivireanul este trecut în rândul sfinţilor (dată la care este şi prăznuit).

            Unul dintre bărbaţii cei mari, trimişi naţiunii române ca din partea providenţei în timpuri de strâmtorare şi de grea cumpană a fost şi Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti, un bărbat nepreţuit, ale cărui servicii şi fapte aduse pe altarul bisericii şi al naţiunii române au rămas şi vor rămâne pururea în amintirea fiilor acestei naţiuni ca

cel mai scump odor; un bărbat care, punându-şi în pericol poziţia sa socială şi chiar viaţa, a luptat necontenit pentru binele naţiunii române într-un timp când toţi din toate părţile căutau să-i îngenuncheze cât de mult pe strănepoţii glorioşilor legionari romani şi să-i aducă la sapă de lemn; un bărbat rezolut şi statornic, rămas la postul său chiar în mijlocul vârtejului nefericirilor celor mai mari ce zbuciumau şi frământau naţiunea română - ca un adevărat păstor, precum Domnul nostru Iisus Hristos, ce şi-a vărsat nepreţuitul sânge pe lemnul crucii pentru mântuirea neamului omenesc, care în tot timpul păstoriei a apărat din răsputeri turma ce i-a fost încredinţată lui şi a suferit pentru dânsa chiar

cele mai neauzite maltratări, fiind acuzat de felurite crime, apoi închis şi dezbrăcat de darul preoţiei şi apoi ucis din ordinul domnitorului Ţării Româneşti, grecul Nicolae Mavrocordat.

            Mitropolitul Antim ura dominaţia turcească şi pe grecii fanarioţi, atât pe cei din ţară cât şi pe cei din Constantinopol; datorită acestui fapt el şi-a “făcut” mulţi duşmani care au căutat în permanenţă să-l compromită în faţa domnitorului.

            Însă, mai presus de toate, marea lui importanţă stă în activitatea lui de orator religios (de altfel era considerat la vremea respectivă drept cel mai mare predicator român). Predicile sale, datorită situaţiei politice încordate se ţineau mai mult de Sfântul Dumitru, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sfântul Nicolae, de Crăciun şi de Florii (perioadă în care domnitorul Brâncoveanu sta la Bucureşti), iar meritul lui cel mare era că toate predicile erau în româneşte. Punctul de plecare în predicile lui erau textele religioase, dar ştia să aleagă din ele pe cele potrivite cu împrejurarea iar faţa sub care ni-l prezintă predicile lui este aceea de moralist sever. În direcţia aceasta nu se sfieşte de a începe cu preoţii şi a termina cu domnitorul; apostrofează pe iubitorii de chefuri, pe lacomii de bani, pe  pizmătăreţi şi pe trufaşi, pe cei ce clevetesc, etc. Predicile lui devin din această cauză un izvor de informaţii despre păcatele vremii. Erau şi atunci, ca şi astăzi, oameni care reduceau viaţa la somn şi la mâncare, care urau pe cei dimprejurul lor, care pârau pe aproapele. Pâra, atunci, luase o întindere primejdioasă: fiecare dregător sta veşnic cu frica să nu i se ia locul. Dacă nici mitropolitul, nici domnii nu erau scutiţi de ea, ne putem închipui până la ce grad ajunsese. De aceea Sfântul Antim Ivireanul e atât de furios în predicile lui contra celor ce pârăsc.

            Ca un adevărat tămăduitor al sufletelor subliniază calităţile şi defectele societăţii pe care o călăuzea, şi, cu o dragoste creştinească neţărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să înfrâneze răul şi să promoveze binele. Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit, străin ca origine de neamul nostru, este energia cu care, ridicându-se la înălţimea vremurilor sale, pune degetul pe rana de care sângera poporul său adoptiv.

            Brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caligraf, “smeritul” Antim era o vistierie de daruri, “ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”.

            Am văzut că, în activitatea lui, Sfântul Antim Ivireanul a urmărit ţeluri precise, între care la loc de frunte se situau luminarea clerului şi a poporului prin carte şi prin cuvânt, îndreptarea relelor sociale, consolidarea Ortodoxiei, sprijinirea luptei pentru independenţă naţională. Astfel, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în

1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonindu-le preoţi şi diaconi. A fost un gânditor profund, care şi-a însuşit selectiv cultura greacă veche şi cultura creştină şi a practicat umanismul universalist creştin, care - atunci când este vorba de sporirea binelui - nu cunoaşte limite, a preţuit ştiinţa şi artele.

            Pentru lumea ortodoxă, în general, şi implicit pentru popoarele ortodoxe subjugate de Imperiul otoman sau de cel habsburgic, mitropolitul Antim a fost toiag de sprijin, până departe în Orient şi până la hotarele de Apus ale acestei lumi, “împărţindu-şi inima cu ortodocşii de pretutindeni”.

            Pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru ţara noastră el a fost un “mare prelat şi mare român”. Patriotismul şi l-a dovedit prin voinţa lui de a vedea înlăturată cât mai curând de pe umerii ţării asuprirea străină şi prin rolul pe care l-a atribuit circulaţiei cărţii în cele trei principate, fapt reliefat de Preafericitul Părinte Patriarh Justinian: - “Cărţile tipărite de

el cu stema Ţării Româneşti pe ele şi cu cuprinsul în mlădiosul grai românesc, propriu lui, au împânzit tot pământul Ardealului şi al Moldovei, contribuind la cimentarea conştiinţei de neam şi de credinţă a românilor de pretutindeni”.

            De acelaşi sentiment patriotic s-a dovedit el însufleţit şi atunci când s-a străduit, prin cuvânt şi prin faptă, să îndrume viaţa societăţii româneşti pe calea morală a dreptăţii, egalităţii şi întrajutorării, ca şi atunci când s-a arătat apărător al drepturilor şi prerogativelor Bisericii pământene.

            Însă Sfântul Antim Ivireanul, care nu se împacă defel cu neorânduiala şi necredinţa, nu-şi pierde nădejdea că multe se pot îndrepta. Etica lui e înţesată cu percepte evanghelice, care sunt leacul (amar, adeseori) şi îndreptarul fiecărui ortodox: să se supună celor zece porunci, să se pocăiască sincer, să se limpezească sufleteşte şi trupeşte în post şi rugăciuni şi, după această curăţire suportabilă, să se ferească de “strâmbătăţile, vrăjmăşiile, curviile şi scandilele” care  atrag “urgiia lui Dumnezeu”. Şi astfel se desenează chipul ideal al unui dreptcredincios, în fond un model uman aşa cum îl concepe, bisericeşte, Sfântul Antim: un om întreg la minte, răbdător, blând, iertător, iubitor de străini, cucernic, paşnic - “lăcaşul tuturor bunătăţilor şi vasul tuturor darurilor”.

            Beneficiind şi de anii de domnie ai evlaviosului şi iubitorului de cultură voievod binecredincios Constantin Brâncoveanu, Sfântul Antim şi-a înscris numele în cartea de aur a istoriei noastre naţionale şi bisericeşti universale, pentru vecie, rămânând o pildă vrednică de urmat pentru cei care caută mântuirea.

   

 

 

Bibliografie:

 

 

1.            Ştrempel Gabriel,   Sfântul Antim Ivireanul - “Didahii”.

 

2.            Păcurariu Mircea,  “Istoria bisericii ortodoxe române”.