1. Mitropolitul Antim Ivireanul
Cel mai de
seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor
şi învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim
Ivireanul . Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al
vieţii lui, Mitropolitul Antim a
fost iubit şi preţuit de poporul nostru , care a văzut în el un
adevărat “om al lui Dumnezeu “. Aşa se şi explică decizia
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
din iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim
Ivireanul , a fost confirmat (oficial ) în rândul sfinţilor, ca Ierarh –
Martir , prăznuit la 27 septembrie.
Originar
din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci
şi adus la Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia
ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi
broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În
jurul anilor 1960, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în
Ţara Românească, unde devine ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan
al Huşilor. Intră în cinul monahal şi este hirotonit preot,
între anii 1691 - 1694 preluând şi conducerea tipografiei domneşti
din Bucureşti , unde tipăreşte trei cărţi. După
1696 este egumen la mănăstirea
Snagov unde, până în 1701, tipăreşte alte 15 cărţi
dintre care 5 în româneşte, iar una bilingvă ”Liturghierul
greco-arab” (1701), prima ediţie în limba arabă, pentru
credincioşii din Antiohia. Revine apoi în Bucureşti, vreme de 4 ani,
continuând să
tipărească alte 15 cărţi în special de cult.
Pentru viaţa sa înalt
duhovnicească oglindită şi activitatea sa culturală, a fost
ales episcop al Râmnicului la 16 martie 1705, întemeind şi aici o
tipografie , unde în 3 ani, scoate la lumină 9 cărţi între care
3 în româneşte şi 3 în
ediţie bilingvă slavo-română. Scrie “Tomul bucuriei”,(1706)
contra catolicilor şi Liturghierul cu Molitvelnicul (1706), primele
ediţii româneşti din Muntenia. Potrivit recomandării
testamentare a mitropolitului Teodosie ( +27 ian. 1708) care păstorise credincioşii din Ţara
Românească timp de 40 de ani, la 22 februarie 1708, episcopul Antim este
înscăunat mitropolit, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi
Ierusalimului. Tipăreşte la Târgovişte , într-o nouă
tipografie, 18 cărţi (11 în româneşte), introducând în cult
limba poporului şi
desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab ( tipicul) şi Şerban Cantacuzino ( textele
biblice ). Erau deja tipărite în româneşte, deci, Psaltirea (1710),
Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Catavasierul , Ceaslovul (1715).
Rămân totuşi netraduse Mineiele, Triodul şi Penticostarul.
În 1715 mută tipografia în
Bucureşti, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu hramul “Tuturor
sfinţilor”. În total, Sfântul Antim
a tipărit 63 de cărţi, 39 cu mâna sa, 21 în româneşte,
4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate cu
miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe
deosebită. Între cărţile de folos sufletesc puse la îndemâna
credincioşilor se numără
şi “ Didahiile” ( predicile) sale, precum şi “
Învăţăturile creştineşti” (1700).
De
asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în
1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele
lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după
dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de
îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului,
îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă,
hirotonindu-le preoţi şi diaconi.
Înflăcărat
patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi
voievodul şi susţinătorul său Constantin Brâncoveanu,
Mitropolitul Antim este arestat, în primăvara anului 1716; forţat
să-şi de-a demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este
caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis
pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe drum, însă,
ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa,
lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia
ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată
asupra marelui Ierarh şi Mucenic Antim.
2. Mănăstirea “Tuturor Sfinţilor”
La 5
februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, Mitropolitul Antim
Ivireanul se hotărăşte
să clădească o mănăstire, pe locul unde era o veche
biserică de lemn cu hramul Sfântul
Nicolae, în care se păstra Mirul. De atunci, an de an, scrie el , “să
se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi
să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale (a sfintei Agata ), prin descoperire
dumnezeiască am hotărât să zidim biserica” nota1
Sfântul
Antim pune toată averea sa pentru
ridicarea din temelie a acestui Sfânt Lăcaş,” întru slava şi
mulţumită însuşi celui întru troiţă Dumnezeu şi
întru cinstea şi lauda tuturor sfinţilor dimpreună, încât
să fie şi să se numească mănăstire a tuturor
Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se
prăznuiască întru ea cu mărire şi să se
cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte
prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor
pravoslavnicilor creştini” nota 2.
În afară de averea sa
personală, Mitropolitul Antim mai primeşte, fie în dar, fie prin
cumpărare diverse locuri sau imobile, nu numai de la creştinii din
Bucureşti, dar chiar şi din alte oraşe. Amintim deci pe
Drăguşin Vistiernicul, Constandin logofătul şi femeia sa
Smaranda, Manea Ceauşul cu fratele său (dau terenuri în
Bucureşti ), Maria Băneasa Mileasca şi ginerele ei (“un loc cu
venituri în Târgovişte “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru
mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “) nota 3.
Mănăstirea a fost
construită în “mahalaua popii lui Ivaşco” nota 4, nu
departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus.
Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese şi din
pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al uşii de
la intrare, şi al cărei conţinut scris în versuri în
greceşte este următorul:
“Biserica asta a Tuturor Sfinţilor hramul,
S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu, fire-a tuturora
Subt Ştefan cel care poartă numele Cantacuzino,
Stăpân strălucit al Ţării Româneşti vestite,
De către arhi–păstorul Antim Ungro-Vlahul,
Cel din Ivir, cum se vede din temelie.
Ca închinători zeilor faţă de Dumnezeu,
Ca David fii şi în biserica Sfinţilor
În anul de la mântuire 1715” nota 5
Ierarhul, şi ctitorul mănăstirii, a întocmit cu mâna lui
planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele
rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al
bisericii, pe hârtie, ataşat în testamentul său relativ la
mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament ( în 1715) în cuprinsul aşezământului
mănăstirii.
“Zidit-am
împrejurul ei chilii destule şi
alte lăcaşuri pentru odihna egumenului care va fi după vremi
şi acelora ce vor vrea să aleagă viaţa
sihăstrească adăugând întru ea şi altele multe
trebuincioase, la care am închinat multe şi de toate câştiguri mutătoare şi ne mutătoare
pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ea, adică: moşii,
vii, mori, stupi şi dobitoace de tot felul.
Încă şi biserica am
împodobit-o şi am înfrumuseţat-o cu ajutorul lui Dumnezeu pe
dinafară şi pe dinlăuntru
cu multe adaose de argint
şi cu veşminte scumpe, cu cărţi de multe feluri
şi [cu] altele ce se obişnuiesc a se înzestra zidirile cele
cuvioase şi pentru ca se chivernisească toate nestrămutat, după cugetul
meu, şi după socoteala cea bună şi dreaptă am
aşezat 32 de capete în scris întru
carele mai pe larg rânduiesc toată îndreptarea mănăstirii precum
se vede în condicul cel iscălit al bisericii[…]” nota 6
Bucuros că a reuşit să dea capitalei Ţării Româneşti una din cele mai frumoase podoabe de
arhitectură, sculptură, pictură şi odoare bisericeşti,
Mitropolitul Antim întocmeşte unul din cele mai interesante testamente, prin care lasă dispoziţii cum
să fie organizate şi administrate clădirile şi averile mănăstirii. Testamentul este început la 24 aprilie
1713, odată cu începerea construcţiei mănăstirii, şi
este completat la 15 martie 1716.
Sfântul Sinod hotărăşte ca ctitoria sa “să fie
slobodă, singură eişi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă,
fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor, cărora
am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire
patrierşească, nici sub vreo vrednicie domnească, nici subt
stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiariu, nici vreunei
mănăstiri veri mari, veri
mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului
mitropolit să se pomenescă întru ea, după rânduiala cea
bisericească .” nota 7
Egumenului i se dau
instrucţiuni pentru buna chivernisire a averilor şi a
clădirilor. În munca sa va fi ajutat de cinci epitropi numai din “ciata
negustorească”, iar veniturile să fie “ale săracilor”. Dispune
de numărul de călugări şi locuinţele lor în chilii,
precum şi oamenii de serviciu, asigurând fiecăruia salariul.
Rânduieşte ca în fiecare an să fie daţi la şcoală un număr
de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele
şi cărţile. Porunceşte preoţilor să înmormânteze
gratuit pe săracii fără adăpost şi să li se
facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se
vor îmbrăca săracii, copii şi bătrânii, iar străinilor
li se asigură găzduire timp de trei
zile. Chiar şi bolnavii, indiferent de originea lor, sunt în
atenţia Sfântului Antim, egumenul şi călugării fiind datori
să-i cerceteze, ”altfel vor avea blestem de nu-i vor cerceta “ nota8.
Mitropolitul Antim, ca un iubitor de
cultură, s-a preocupat şi de luminarea
prin carte a credincioşilor. Prin
tipografia de la mănăstire, el urmăreşte educarea şi
morală şi intelectuală a poporului în lumina
învăţăturii creştine. De aceea doreşte ca “să
aibă datoria tipograful să înveţe meşteşugul
tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest
meşteşug din ţară”. nota 9
La
mănăstirea Antim, ctitorul înfiinţează pentru prima
oară în Ţara Românească, o bibliotecă publică de
împrumut, menţionând că: “ de va trebui cumva cineva să ia vreo
carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva
întrânsa, să se ceară răvaş, iscălit de cel ce o cere,
cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât,
altfel să nu se dea, şi să poarte grijă să fie
restituită” nota 10
3. Mănăstirea Antim după moartea
Ctitorului ei
Memoria ilustrului mitropolit este
cinstită de popor prin daniile ce continuă să le ofere
mănăstirii clădite de el. Numeroşi boieri şi dregători dau încă
mari moşii şi alte averi, precum: la 8 decembrie 1721, Constantin
Conţescu vel Vornic, dăruieşte mănăstirii Antim 200 de
stânjeni la Conţeşti, cu trei roţi de moară cu vadul lor,
30 de mătci de stupi, 10 oi şi 10 râmători nota 11;
Manea spătarul vinde mănăstirii, la 19 noiembrie 1733, o
vie.
Mihai Racoviţă, domnitorul
Ţării Româneşti, la 16 august 1731, semnează hrisovul
relativ la scutirea de orice impozite şi dări a
mănăstirii Antim, continuând
hotărârile luate de predecesorii lui Ştefan Cantacuzino, Nicolae
Vodă şi Ioan Vodă. La fel face şi domnitorul Grigore Ghica
Vodă, prin hrisovul din 16 decembrie 1734. nota 11a
La 31 mai 1738 a fost un mare cutremur, în urma căruia
cele două turle originale din cărămidă ale bisericii au fost dărâmate şi
înlocuite cu altele, executate din lemn. În anii 1746-1747 are loc o
restaurare a bisericii , prin danii
realizându-se şi decorarea tâmplei de piatră cu pictură
nouă, cu deosebire poleirea ei cu aur (174 taleri ) nota 11b
Sub regimul fanariot totuşi,
călugării greci care jefuiesc averea mănăstirii printr-o
proastă gospodărire, fac ca veniturile ei să se irosească
cu timpul şi să nu mai poată fi îndeplinite scopurile umane
şi filantropic creştine propuse şi lăsate moştenire de
la Sfântul Antim. Astfel risipa şi jaful grecilor duc întreaga avere
şi clădirile la ruină, situaţie jalnică în care se
găsea la anul 1797. Atunci, la 22 martie, Alexandru Vodă Ipsilanti
trece mănăstirea Antim ca metoc al Episcopiei Argeşului . nota
11c
Prin
strădania episcopului Iosif al Argeşului şi cu sprijinul
mitropolitului Dosoftei , situaţia Mănăstirii Tuturor
Sfinţilor începe să se îmbunătăţească treptat,
refăcându-se turlele bisericii
precum şi acoperişurile clădirilor(1812). Sub conducerea
episcopului Ilarion al Argeşului,
în 1820 au loc alte lucrări de restaurare. După anii 1850 însă,
chiliile şi clopotniţa sunt într-o stare foarte avansată de
degradare – În 1860 este aprobată restaurarea mănăstirii.
Abia în 1863, sub grija episcopului Clement al Argeşului,
sunt terminate lucrările de restaurare care au constat în:
1.
executarea unei rozete mari pe frontonul pronaosului; înlocuirea
tâmplei de piatră cu tâmplă de lemn de stejar; pictura originală
este înlocuită cu alta de către pictorul Petre Alexandrescu; se
execută şi un mobilier nou în biserică ( în stil
neo-renascentist);
2.
paraclisul este complet renovat ,
după cum se arată şi în inscripţia interioară de
deasupra uşii, pictura pereţilor şi a tâmplei fiind
executată de pictorul Gheorghe Tătărăscu.
3.
chiliile sunt renovate, iar casele
egumeneşti modificate ca distribuţie interioară;
4.
clopotniţa este restaurată
complet în exterior; acoperişurile la toate clădirile sunt reînnoite
prin scoaterea şindrilei şi punerea de tablă de zinc;
5.
sunt achiziţionate noi icoane
şi candele, odăjdii precum şi alte obiecte de cult şi
cărţi .
Imediat după încheierea restaurării, biserica este deschisă
slujbelor şi oamenilor în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
în vara anului 1863.
După inundaţia
provocată de revărsarea Dâmboviţei, în februarie 1865,
reparaţiile pardoselilor şi ale fundaţiilor clădirilor sunt
terminate în 1867, în luna iunie. De atunci, vreme de 43 de ani ,
mănăstirea a rezistat în condiţii mulţumitoare, devenind
însă doar biserică de mir, fără obşte.
În anul 1910 începe construcţia
palatului Sfântului Sinod, plasat în prelungirea laturii de miazănoapte a
chiliilor, terminându-se în 1912; au loc acum şi unele reparaţii ale
clădirilor mănăstirii, mai ales la chilii (în 1908 şi
1912).
Datorită importanţei tot
mai scăzute ce i se acordă, biserica Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe
Postăvari până-n 1927, când e
transformată în parohie independentă, acoperind câteva străzi
din cartierul său. nota11d.
În 1937, Nicolae Iorga,
preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice , susţine o prelegere
asupra ajutorării cu fonduri pentru “salvarea de la ruină a
mănăstirii”. Între anii 1939-1946 sunt executate actualele turle din
cărămidă aparentă, înlocuindu-le pe cele din 1863 nota
11e. Au loc şi alte reparaţii. Sub grija, vrednicului de
pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustinian, între anii 1950-1953
are loc restaurarea paraclisului, consolidându-i-se turla din
cărămidă; iar pictura a fost curăţită şi
restaurată, lucrările fiind executate şi încheiate la 15 martie
1951 de către Dimitrie D. Nicolaide
cu trei ucenici . Pictura
neobizantină din pridvorul şi de pe interiorul turlelor
bisericii mari a fost realizat de pictorul Costin Petrescu, iar monumentalul
mozaic de pe frontispiciul bisericii,
ca şi pictura sălilor mari ale palatului sinodal, au fost executate
de Olga Greceanu.
Între anii 1964-1966 are loc ultima mare
restaurare, integrală, a complexului mănăstiresc (biserică,
clopotniţă, paraclis, chilii, stăreţie )
construindu-se şi o
instalaţie de încălzire centrală. Tâmpla originală de
piatră este adusă de la lapidarul din curtea bisericii Stavropoleos
şi remontată, adăugându-i-se icoane împărăteşti
şi patru praznicale din mozaic. Tâmpla din lemn a fost trimisă
parohiei ortodoxe române din Londra.
Menţionăm că din 1958 a fost ataşat mănăstirii
şi paraclisul Pompilian , unde (de obicei ) se sfinţeşte Sfântul
şi Marele Mir. Din anul 1950, complexul Antim devine paraclis patriarhal
şi reşedinţă episcopală, o soluţie fericită
pentru a evita demolare sa. Este înfiinţat şi un muzeu pe laturile de
răsărit şi de sud ale chiliilor, care cu timpul devin doar
depozite ca şi paraclisul. nota 11
În anii 1984-1986, sub presiunea
statului comunist care urmărea construirea unei străzi încadrate de
blocuri, chiliile dinspre colţul nord-vestic sunt demolate , iar clădirea Sfântului Sinod este
mutată cu aproape 20 metri spre vest. Are loc o nouă restaurare a
bisericii mari afectată de cutremurul din 1977, în special a picturii.
Între anii 1988-1996 se construiesc
noi chilii pe latura dinspre răsărit
şi o grădină între cele două paraclise . De
sărbătoarea Sfântului Antim Ivireanul, la 27 septembrie, are loc
resfinţirea paraclisului şi deschiderea muzeului de carte
veche,(şi) de icoane şi alte obiecte bisericeşti de către
Preafericiţii Părinţi
Teoctist, Patriarhul României şi Ilie al II-lea , Patriarhul Georgiei (
Iviria de altă dată).
4. Descrierea Mănăstirii
Iniţial mănăstirea
avea forma unei cetăţi , cu biserica în centru , iar pe laturile ce
descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile. În fiecare colţ era
câte un turnuleţ (T ). Intrarea în incintă se face printr-o poartă
, pe sub clopotniţa ( C ). Pe latura sudică se află casele
egumeneşti ( E), continuate cu paraclisul , înspre răsărit , în
continuare fiind chilii. Punctat sunt reprezentate chiliile noi şi
grădina care împreună cu paraclisul Pompilian ( PP), se găsesc în
configuraţia actuală a mănăstirii.
Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o
mărturie elocventă a capacităţilor Sfântului Antim, precum
şi vieţii culturale bucureştene
de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex, biserică, chilii, paraclis, clopotniţă,
case egumeneşti , a fost executat după planurile întocmite de marele
ierarh şi sub directa supraveghere, atât arhitectonic cât şi
pictural.
Biserica este singura ridicată
în sec al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari,
cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari şi bogate; pridvor
deschis cu portal monumental; capitelurile şi piedestalurile coloanelor
frumos ornamentate cu motive florale.
Recunoaştem astfel stilul clasic brâncovenesc, cu o uşoară
influenţă a barocului italian. Dimensiunile geometrice ale bisericii
sunt 30 metri lungime şi 10 metri lăţime. Naosul cu două
ferestre la fiecare absidă aminteşte de structura vechilor biserici
sârbeşti . Pronaosul are o formă aproape pătrată. La
restaurarea din 1863 s-au adăugat
amvonul şi cafasul (pentru cor)
executate din lemn de stejar,
acelaşi model sculptural cu stranele, de către Carol Storck, nota
11f la anul 1861.
Deasupra uşii de la intrare,
sub pisanie, se află decoraţia sculptată a emblemei Sfântului
Antim, melcul, simbol al credinţei şi smereniei, încadrat de o
cunună de lauri şi având în partea superioară o stea.
Aceeaşi formă de melc a avut-o şi prima cheie a uşii
bisericii, fierăria broaştei aflându-se din 1855 în Muzeul
Naţional.
Sculptată de Sfântul Antim însuşi, uşa masivă de lemn
de stejar de la intrarea în biserică ,depăşind în frumuseţe
toate realizările artistice de
acelaşi gen din vremea sa,
capătă strălucirea unei taine duhovniceşti: nu putem intra
în biserică decât prin lucrarea Păstorului ( adică uşa)
care are ca “descuietoare “ ( cheia) ei credinţa şi smerenia (
melcul). Uimitor înţeles duhovnicesc al unei opere pline de
frumuseţe!
Tradiţia menţionează că toate sculpturile din
piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor,
ca şi pictura din biserica mare
şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului
ctitor , care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături
de Preda Zugravul . Sigur, însă ,pictate de el sunt şi cele două
icoane, mari laterale din naos, de lângă tâmplă: icoana Tuturor
Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim
şi Agata ). Tâmpla de piatră,
originală, a fost remontată în anul 1966, adăugându-i-se
icoanele împărăteşti şi cele praznicale, executate din mozaic.
5. Viaţa duhovnicească şi culturală
Mănăstirea avea la înfiinţare, ca dealtfel, aproape pe tot
cursul veacului al XVIII-lea , o obşte formată din: egumen, doi
ieromonahi, un diacon, un eclesiarh monah, un paracliser, un chiliaş în
slujba egumenului şi un cântăreţ; mai erau doi preoţi de
mir şi un monah chelar. La tipografie şi biblioteca
mănăstirii erau angajaţi mireni.
Buna rânduială a vieţii mănăstireşti,
aşezată de Sfântul Antim, nu a durat prea mult; la numai un an
după sfârşitul tragic al ctitorului,
în 1717, urmaşul său în scaunul mitropolitan , Mitrofan de Nyssa,
unul din vechii şi statornicii duşmani ai lui Antim,
hotărăşte vânzarea multor bunuri ale mănăstiri, pentru
strângerea datoriilor şi trecerea ei sub conducerea mitropoliei . Apoi, egumenii
greci ( aduşi de fanarioţi) care s-au perindat nu numai că n-au
adăugat << ceva la agoniseala mănăstirii, ci încă au
şi risipit din cele găsite gata>>nota 12 .
Cele două tipografii ( grecească şi românească )
lăsate de sfântul Antim au funcţionat totuşi până la 1720,
tipărindu-se în acei patru ani încă patru cărţi. Apoi toate
utilajele tipografice ale mănăstirii, împreună cu cele de la
mănăstirile Colţea, Sfântul Sava şi Văcăreşti
, au fost aduse şi comasate în tipografia Mitropoliei . nota 13
Sub jaful egumenilor greci, mulţi la număr dealtfel,
mănăstirea şi-a pierdut destinaţia ei
misionar-socială şi cultural
– ortodoxă. Încât , la propunerea mitropolitului Grigorie II, domnitorul Constantin Cehan
Racoviţă hotărăşte în 1763 ca mănăstirea
să fie “conac igumenilor ţării, când vor veni aici cu
trebuinţe “. Abia Alexandru Ipsilanti , în prima sa domnie ,
hotărăşte ca în chiliile mănăstirii să se organizeze o orfanotrofie ( un orfelinat) , pe la anii 1780 nota
12 . În timpul celei de-a doua domnii , la 22 martie 1797, Ipsilanti
dă un hrisov prin care pune mănăstirea Antim ( aflată
dealtfel într-o stare avansată de
“dărăpănare “) sub directa jurisdicţie a episcopiei
Argeşului , se deschide prima ( în Ţara Românească ) “
şcoală de învăţătură pentru cei care vor să
intre în templul ( treapta ) preoţiei din toate eparhiile ţării
“. Şcoala a funcţionat până în anul 1847 când a fost
desfiinţată printr-un “ ofis “domnesc . nota 14. Până
la moartea sa ( 27 octombrie 1820) episcopul Iosif s-a străduit, şi
în bună parte a reuşit, să creeze la mănăstirea Antim
un centru cultural ortodox, viitori candidaţi la hirotonie
învăţând pe lângă disciplinele teologice şi unele
meşteşuguri practice privind confecţionarea veşmintelor
şi a altor obiecte de cult. Foarte ataşat de lucrarea sa înnoitoare
şi duhovniceşte, şi cultural , şi material deopotrivă
, episcopul Ilarion al Argeşului a dorit să fie înmormântat în
biserica mare; mormântul său sa se afle între cele două coloane
lateral dreapta ale pronaosului, fiind singurul mormânt aflat în interiorul
bisericii.
Cunoscându-se demult înainte, noul episcop Ilarion al Argeşului
şi Tudor Vladimirescu se întâlneau în clipe de taină şi de sfat
. “Adeseori şezuseră împreună şi egumenul ( episcopul) istorisea pandurului
isprăvile oamenilor mari şi-l îmbărbăta să-i imiteze
pentru mântuirea neamului românesc. Cu drept cuvânt zice un cronicar (
Aricescu) că Ilarion a fost capul răscoalei iar Tudor numai
braţul “ nota 15. Căci aici, la mănăstirea Antim
, şi-a redactat Tudor proclamaţiile către ţară, iar
monahii şi seminariştii au cusut steagul revoluţiei purtând
icoanele Sfintei Treimi şi ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe
şi Teodor Tiron . În anul fierbinte 1821 , mănăstirea a servit
ca loc de refugiu pentru unele familii boiereşti ce
rămăseseră în Bucureşti , întărită fiind şi
apărată de Bimbaşa Sava . nota 12
La 2 februarie 1836 , eforturile episcopului cărturar Ilarion de a
îmbogăţii viaţa teologică a mănăstirii Antim sunt
încununate prin deschiderea Seminarului Central din Bucureşti , cu durata
studiilor de 4 ani . De faţă la acest important moment au fost “
domnitorul Alexandru D. Ghica , guvernul , toţi ierarhii ţării,
boierii şi mulţime multă de popor “ nota 16 . Ca
director al Seminarului, P.S. Ilarion sprijină apariţia, din 1839 , a
unei “gazete bisericeşti” condusă şi redactată de
profesorul Nicolae Nifon Bălăşescu. nota 17 . Între
anii 1840-1864, în chiliile de pe latura de răsărit au fost
adăpostite Arhivele Statului . nota 22. La 8 ianuarie 1845 ,
episcopul Ilarion moare şi este
înmormântat în curtea mănăstirii , lângă biserică, în
dreapta ei.
Datorită degradării acoperişului bisericii, poliţia
sesizează printr-o adresă ( în martie 1857) mitropolia ; la 20
aprilie 1857 protopopul Bucureştilor ridică sfântul antimis, oprind săvârşirea
cultului, cu toate protestele egumenului
şi ale “ mahalagiilor enoriaşi ”nota 18 . De multe ori episcopul Clement al
Argeşului cere fonduri pentru reparaţii. Abia în 1860 încep
lucrările de restaurare. Orice activitate culturală, teologică
şi misionară încetează . Seminarul Central este şi mutat
încă din anul 1848, nota 23 . fiind redeschis în 1851.
După 1863, deşi restaurată integral, mănăstirea
are doar statutul unei biserici de mir, în chilii păstrându-se totuşi
o bogată colecţie de cărţi şi obiecte bisericeşti
. Starea bună a sfântului lăcaş şi faima artiştilor
care au lucrat la restaurare atrag multă lume; însuşi regele Carol I
de Hohenzollern vine la hramul bisericii,
la 7 iunie 1870, şi donează o
sumă importantă pentru folosul mănăstirii Antim nota
19.
Nu ( mai)
avem alte veşti ( rămas în scris ) care să ateste existenţa
vreunei activităţi culturale ( şcoală de pictură ,
sculptură sau broderie ) în incinta mănăstirii Antim , după
anii 1864. Până la ridicarea clădirii Palatului Sfântului Sinod ,
misiunea creştină în mănăstirea Antim a fost
făcută prin săvârşirea sfintelor slujbe şi a
catehezelor.
Odată cu construcţia Palatului Sinodal , în octombrie 1912, ia
fiinţă şi Biblioteca Sfântului Sinod. Iniţial, pe
lângă birourile sfinţilor noştri ierarhi, clădirea
adăpostea la subsol atelierele mitropoliei de obiecte
bisericeşti care au rămas aici până în 1958 nota
20. Mănăstirea este reînfiinţată în anii 1937, cu o
obşte mică ; numărul vieţuitorilor creşte,
ajungând la anii 1940, la peste 40 ,
deopotrivă cu acest fapt
sporind şi viaţa
duhovnicească şi culturală a mănăstirii.
Între anii 1938 – 1940 la ctitoria mitropolitului Antim se
desfăşoară cursurile Academiei de muzică Bisericească.
Războiul şi cutremurul din 1940 întrerup însă orice activitate
didactică instituţionalizată. Vitregiile vremii impun însă
o întărire duhovnicească ,al cărui duh începe să
pătrundă în inimile multor personalităţi ale culturii
noastre româneşti . Aşa a luat naştere Cenaclul “ Rugul Aprins “
axat pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus, la finele
anului 1945. Profesori universitari, intelectuali , preoţi,
călugări, studenţi, simpli credincioşi , participau la
conferinţele şi dialogurile desfăşurate în sălile mari
ale palatului sinodal, devenite neîncăpătoare. Temele abordau
problema rugăciunii inimii , a raportului teologie ştiinţă
, a întâlnirii continue cu Hristos-Dumnezeu adevărat în cercetarea
ştiinţifică a lumii , sau în arta sinceră , sau în
comuniunea cu semenii. Au rămas printre cele mai cunoscute roade ale
acestui cenaclu , între alte lucrări , “ Acatistul Rugului Aprins “ de
Sandu Tudor , poemul “ Călătorie spre locul inimii “ al poetului
Vasile Voiculescu , “ Canonul “ muzical omofon şi coral al compozitorului
Paul Constantinescu . O figură de seamă , însă discretă, a
fost Părintele Ioan Kulâghin ( zis Străinul) venit din
mănăstirea Optina din Rusia,
aflată şi ea sub teroarea ateismului agresiv.
Evident, lucrarea duhovnicească din cadrul cenaclului “ Rugul Aprins”
n-a fost pe placul Autorităţilor comuniste care au oprit-o brusc în
anul 1948, condamnând la ani grei de închisoare pe însufleţitorii ei :
Părinţii Daniil Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu , Roman Braga
, Felix Dubneac, fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, ca şi pe
alţi cunoscuţi intelectuali ; profesorul Alexandru Mironescu,
poeţii Vasile Voiculescu şi Paul Sterian, compozitorul Paul
Constantinescu .
Din nou, din anii 1948, când a început prigoana comunistă, viaţa
duhovnicească a mănăstirii s-a refugiat cultul liturgic, în
taina inimii celor câţiva vieţuitori
şi în studiul cărţilor din Biblioteca Sfântului Sinod
condusă pe atunci de Părintele Profesor Dumitru Fecioru. Sunt acum
traduse multe opere ale sfinţiilor Părinţi în sălile de
lectură ale palatului sinodal, completând-se şi îmbogăţindu-se
până la peste 60.000 de volume, în prezent, colecţia de carte a
bibliotecii. nota 21. Totuşi , duhul Sfântului Antim a ocrotit
mereu ctitoria sa , mai ales aprinzând evlavia credincioşilor , în ciuda
persecuţie aprige din timpul regimului comunist.
În anul 1917, în timpul primului război mondial, în biserică au
fost păstrate câteva luni moaştele Sfintei Filoteea de la Argeş;
din veacul trecut însă până astăzi sunt cinstite şi
închinate în biserica mare moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici, ale
Sfinţilor Mucenici Neofit şi Acachie şi ale Sfintei Cuvioase
Muceniţe Paraschevi.
Sub grija şi ocrotirea Tuturor Sfinţilor, mănăstirea
Antim devenită paraclis patriarhal, după anii 1950 , rămâne din
nou într-o stare duhovnicească destul de scăzută ( numeric )
cantitativ ; continuitatea liturgică însă , s-a păstrat
până azi. La împlinirea a 250 ani de la săvârşirea
martirică a vieţii Sfântului Antim, P.F. Părinte Patriarh
Iustinian, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod , a oficiat
slujba de resfinţire a bisericii
mari, la 16 octombrie 1966, după restaurarea ei începută în 1964 . De
atunci , fiind stareţ P.C. Arhimandrit Sofian, s-a înfiripat o
“şcoală neoficială “ de pictură bisericească
dăinuind până astăzi. Abia la anul 1990, obştea
monahală a călugărilor creşte la 5 vieţuitori, iar în
1997 la 15 vieţuitori . În prezent biblioteca sinodală este
deschisă publicului , ca şi muzeul de carte veche , icoane şi
obiecte bisericeşti .
6. Încheiere
Ce ne atrage oare aşa de
puternic la această mănăstire , ce ne aprinde oare inima într-o
duioasă încântare la primul pas făcut în curtea ei ?
Am încercat să lămurim înainte, în scurta
prezentare a tezaurului ei istoric şi duhovnicesc , tezaur agonisit în
mersul vremii ultimelor trei veacuri. Pe de o parte, în faţa ei văzută, Mănăstirea Sfântului Ierarh Martir Ivireanul este o
capodoperă a stilului brâncovenesc cu linia ei arhitecturală
suplă şi echilibrată ,
cu fineţea înfloriturilor în piatră şi în lemn rămase din
mâna ctitorului, cu farmecul cântării bizantine, mănăstirea
atrage atenţia oricărui pelerin . Pe de altă parte , în
faţa ei nevăzută, mănăstirea cucereşte inimile
prin statura ei duhovnicească şi culturală , în care s-au
cristalizat rugăciunile şi ostenelile ctitorilor, închinătorilor
şi ale binefăcătorilor ei. Este o dovadă că râvna şi dragostea dusă până la
jertfă , după modelului Mântuitorului Hristos s-a păstrat în duhul Sfântului Antim
şi în inimile urmaşilor lui până în zilele noastre.
Prin aceasta putem afirma că,
între marile realizări de cult şi de cultură ortodoxă
românească , Mănăstirea Antim şi-a rezervat un loc de
frunte , purtând prin curgerea vremii pecetea duhovnicească a Ierarhului
său ocrotitor.
7. Bibliografie
1.
Antim Ivireanul - Aşezământul tuturor lucrurilor
şi a rânduialilor ca va smerenia noastră să se facă
necontenit şi neschimbat în toţi anii la beserica noastră din Bucureşti ce au zidit în slava lui
Dumnezeu şi întru cinstea tuturor sfinţilor ( vol. Antim Ivireanul
–Opere; G. Ştrempel , Ed. Minerva , 1972, pag. 327) cap XIII.
2.
Prof. Dr. Ion Nanu - Un monument istoric de artă
religioasă : ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul; Revista B.O.R.,1961 , nr. , pag 317.
3.
Nanu , p.224-226
4.
Nanu, p. 227
5.
Nanu, p. 228
6.
Nanu, p. 317
7.
Nanu, p. 317-318
8.
Nanu, p. 230, sau Ştrempel, p.
338, cap. XXII
9.
Nanu, p. 230, sau Ştrempel, p.
336, cap. XVII
10.
Nanu, p. 230, sau Ştrempel, p.
336, cap. XVIII
11.
Nanu, p. 233; a-p. 234; b-p. 234; c-p.
235; d-p. 243; e-p .224; f-p. 283
12.
Solemnităţile
comemorării a 250 ani de la moartea martirică a mitropolitului Antim
Ivireanul; Revista B.O.R. , 1966,nr. 9-10,p. 940
13.
Damaschin Mioc , Ruxandra Cămărăşescu –
Mănăstirea Antim, Bucureşti ; Revista Mitropolia Olteniei, 1974,
nr. 5-6, p. 462-463
14.
Florin Georgescu , şi alţii –
Istoria oraşului Bucureşti , Ed. Muzeului de istorie al României ,
1965, p. 212
15.
Pr. Prof. M. Păcuraru – Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R 1994, p. 406
16.
Preot Petre V. Dicu – Istoria Bisericii
Române. Manuscris, perioada 1793-1810, p. 75
17.
Pr. G.-Teza de licenţă ,
Institutul Teologic Bucureşti, 1929, p. 41
18.
Uriţescu
19.
Uriţescu
20.
Uriţescu
21.
Arhim. Gh. Băbuş,
Strădanii la temeluirea Bibliotecii Sfântului Sinod , Revista Vestitorul
Ortodoxiei , 1997, nr. 188
22.
Băbuş, nr. 189
23.
M. Vlasie – Drumuri spre
mănăstiri , Ed. Bunavestire , Bacău, 1997, p. 8
24.
Preot prof. M. Păcurariu – Istoria
Bisericii Ortodoxe Române , vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R. , 1994, p. 52 şi
352