HOME

Un spirit enciclopedic
(articol de Costin Tuchilă, publicat în CRONICA ROMÂNĂ din 21 februarie 2008)

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, Doru Popovici este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici (n. la Reşiţa, în 17 februarie 1932), fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Dacă în tinereţe compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în prima fază Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

A scris în toate genurile muzicale, de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzica de teatru (operele „Prometeu”, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958, „Mariana Pineda”, după García Lorca, 1966, „Nunta”, 1971, opere de cameră, ca recentele „Întâlnire cu George Enescu”, „Giordano Bruno” s.a.), de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creaţia corală. Dar, indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează aceasta „respiraţie” amplă. Recent, la sărbătorirea compozitorului la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, am avut ocazia de a-mi reconfirma aceasta impresie, ascultând „Fresca bizantină pentru fagot solo, op. 136” (1996), în interpretarea lui Vasile Macovei şi „Sonatina pentru pian op. 3, nr. 2”, în versiunea Ilincăi Dumitrescu, lucrare de tinereţe a compozitorului, datând din 1953. Luând ca exemplu doar aceste două partituri din perioade de creaţie atât de îndepărtate, am constatat o dată în plus unitatea creaţiei lui Doru Popovici, dincolo de consideraţiile de ordin tehnic-muzical care se pot face.

Amplă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărți referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972, Arta trubadurilor, 1974, Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii. În 1983 apărea la Editura Junimea „O istorie polemică a muzicii”, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

cIMeC 2008