CÂND O MARE ORCHESTRĂ CÂNTĂ DOAR PENTRU TINE
(Smaranda Oţeanu-Bunea – 20 septembrie 2009)

Senzaţia este stranie. Ai impresia că ţi se adresează ţie, personal, aşa cum doreşte să se facă înţeleasă de toată lumea. Nu rămâne acolo, pe podium, distantă, perfectă, aristocrată şi atât de convinsă de importanţa ei încât să nu îi pese ce gândeşti – aşa cum se mai întâmplă la casele mari. Este poate unul dintre atu-urile celebrei orchestre Concertgebouw care, demult, poate de când şi-a început istoria, prin 1888, s-a impus ca una dintre „minunile” simfonice ale lumii, un ansamblu regal care nu mai aparţine numai Amsterdam-ului şi Olandei, ci vieţii artistice internaţionale. Câte super formaţii nu te uluiesc prin forţă, omogenitate, virtuozitatea instrumentiştilor, calitatea instrumentelor, cultura stilurilor. Şi, uneori chiar spui că nici nu mai contează cine este la pupitru, pentru că, oricum, compartimentele funcţionează ireproşabil. Da, dar dincolo de uzina, de mecanismul şi articulaţiile fără cusur, aşa cum se întâmplă şi în cazul Concertgebouw, există acea distincţie care face diferenţa şi situează ansamblul olandez mai presus de toţi şi toate.

Cum spuneam, harul de a comunica, de a te prinde pe tine, ascultător, în lumea fiecărui opus, de a te face să te apropii de el şi să-l înţelegi. Amintiţi-vă de aerul de mister din Uvertura la Oberon de Weber, scenele acelea care te învăluiau, te invitau în lumea visului dulce, molcom, de chemarea cornilor, de melopeea caldă a clarinetului care îţi reamintea că, în basme, totul este posibil. Apoi, de construcţia atât de clară a fiecărei părţi din Simfonia nr.100 „Militara”, în Sol Major, de Haydn, cu punctările de rigoare ale stilului de divertimento, mai ales în Allegretto, cu incisivitatea ritmică a Trio-ului sau verva filmică, spontană, cu aer improvizatoric a finalului. Iar spre deliciul şi surpriza tuturor, show-ul pitorescului cvartet de percuţionişti (trianglu, talgere, toba mare si cupolă chinezească cu clopoţei), care a defilat cu tamburul major în frunte, prin toată sala. Nu mai vorbesc de Simfonia a VIII-a în Sol Major de Dvorak, de rafinamentul, delicateţea cu care s-a balansat continuu între nostalgie şi verva ritmurilor dansante din Allegro con brio, de încleştările scurte, dureroase din Adagio, de graţioasa temă a viorilor din cea de a treia parte, de tema violoncelelor, din final, care tot revine şi antrenează întreaga suflare într-o exuberantă dezlănţuire de culori ,de emoţii. De biss-urile antrenante – Dansul ungar de Brahms, Polca rapidă de J. Strauss-fiul – aclamate, ovaţionate, exact ce se dorea în încheierea unei seri regale. Conertgebouw este orchestra ta, a tuturor, care te ia partener, pe tine ascultător, la tot ceeace zămisleşte.

Iar bagheta lui Mariss Jansons – fără ostentaţie, fără baletări inutile, desenând cu fineţe totul, de la fraza lemnelor la dramaticele încleştări şi creşterile fulminante – pare liantul ideal către public.