Lungul drum de la luciditate, la emoţie
(Smaranda Oţeanu-Bunea – 17 septembrie 2009)

Magia Festivalului, evident, a cuprins capitala. Sălile sunt arhipline şi nu poţi să nu te întrebi pentru cine vin la un anume concert: pentru solist, pentru un opus special, pentru întâlnirea cu un ansamblu preferat...?!

Se citeşte Agenda – bine făcută, bine gândită, toată lumea are ceva de spus şi, de multe ori afli de la cei mai puţin avizaţi, păreri, opinii neaşteptate, dar demne de luat în seamă. Sigur, bătălia este, în primul rând, pentru Seria „Mari orchestre ale lumii”, pentru că acolo ai pulsul tălmăcirilor moderne, al interpretărilor de top, de acolo începi să faci comparaţii, să-ţi verifici opţiunile.

Şi, fără îndoială, a nu asculta celebra orchestră britanică Philarmonia, mai ales că la pupitru, în cele două programe s-a aflat Vladimir Ashkenazy, a nu te reîntâlni cu Dan Grigore, într-una dintre bijuteriile concertistice ale literaturii de gen – era greu de imaginat, nu numai pentru cei mai împătimiţi spectatori. Este, totuşi, o temă de meditaţie: vâltoarea festivităţilor, programul extrem de ofertant sau, punctual, creaţiile, celebrii interpreţi transformă acest maraton muzical, într-un fierbinte omagiu adus lui Enescu?

Oricum, interpretarea Concertului pentru pian şi orchestră în la minor op.54 de Schumann, de către Dan Grigore în compania britanicilor – a fost un regal.

Dar, dincolo de virtuozitate, de sobrietate, de desluşirea simfonismului acestei uriaşe „sonate, s-a întâmplat acel miracol, prin care solistul, de fapt, a condus şi a impus tonul întregului discurs. Nu era vorba de o orchestră acompaniatoare, ci de un tot, o construcţie, un fluid elegant, incitant, ferm „dirijat” de Dan Grigore. Şi, chiar din primele acorduri, de la acel Allegro Affetuoso, chiar de la expunerea temei, de către orchestră, un filon din care se vor genera motivele opus-ului-temă preluată şi înobilată de pian, chiar din primele replici solist – ansamblu, simţi forţa, capacitatea, harul solistului de a-şi impune ideile. Mă gândesc şi la fermecătorul dialog din Intermezzo-ul liric şi la finalul conceput în formă de rondo, în care pianul, la un moment dat lasă loc cu eleganţă suflătorilor să marcheze melodia-lieder, la concluziile din strălucitorul final... Lungul drum de la luciditate la emoţie, de la bucuria descoperirii şi declanşării tuturor resorturilor emoţionale, dintr-o partitură – toate trecute prin filtrul solistului-creator – nu poate fi împlinit decât de marii muzicieni ai lumii. Iar Dan Grigore este printre primii.

In fine, piesa de rezistenţă a orchestrei britanice, Simfonia a 8-a in do minor op. 65 „Stalingrad” de Sostakovici. Sigur că da, opus de mare dificultate şi, putem rememora succesiunea de conflicte care duc la un lung lamento în prima parte, scherzo-ul macabru cu pulsaţii-motor din partea secundă, suprafeţele galopante ale următoarei mişcări, Passacaglia din Largo ce pregăteşte un Final violent-optimist, tragic şi expansiv în acelaşi timp... 5 părţi în care greutatea conflictului se aşează în extremele simfoniei, dar este permanent străbătută de crescendo-uri impetuoase, cu plastice sugerări ale fricii, opresiunii... Şi, Ashkenazy l-a „citit”, alături de redutabilul ansamblu (formidabile alămurile, percuţia, corzile în cele mai teribile pizzicatto-uri), cu tot respectul şi profesionalismul faţă de litera partiturii, dar ceva a lipsit. Poate tocmai accentuarea dramaticului, tragismului, ale inconfundabilelor culminaţii, declanşarea mai percutantă a energiilor muzicii lui Sostakovici.