Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
AUR ŞI DIAMANTE PE PODIUMUL ATENEULUI
Festivalul Internaţional „George Enescu” – ediţia a XVII-a

(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – septembrie 2005)
AUR în glasul celebrului bas-bariton JOSE VAN DAM! Aurul pădurilor de toamnă în care nuanţele – de la auriul strălucitor la cel mat, la cel roşiatec, patinat cu alte delicate tente pe care soarele blând le răvăşeşte, le adună, le simfonizează, le focalizează pentru câteva clipe, apoi iar le acoperă cu mantia sa... Van Dam este unic şi, nici nu-mi aduc aminte de când nu am mai simţit cum vraja cuprinde toată suflarea Ateneului, acel fior care te face să-ţi ţii respiraţia, să crezi că starea de vis, de plutire, impoderabilitatea – pot atinge pe oricine. Chiar şi pe tine, muritor de rând, care credeai că nimeni şi nimic nu te mai poate impresiona! De la Schumann la Enescu, Ravel, „călătoria” a fost fantastică. Cele 16 nestemate din ciclul de lieduri „Dragoste de poet” de Schumann, inspirate din „Cartea cântecelor” de Heine,te invită să fii martor al declaraţiilor fierbinţi („În minunata lună mai”, „Când privesc în ochii tăi”), al durerii nesfârşite („Eu nu te cert”), al dezamăgirii care răvăşeşte sufletul („De-ar şti micuţele flori”), al neputinţei de a reînvia dragostea pierdută („Vechi câtece rele”)... Se spune că dacă Schumann ar fi scris numai „Dragoste de poet” – tot ar fi rămas în istoria muzicii... Iar noi, putem completa: dacă Van Dam ar fi cântat toată viaţa numai lied-uri şi nu s-ar fi preumblat în triumf pe la marile scene lirice ale lumii – tot ar fi fost celebru! Există în prestaţia sa – fie că este vorba de Schumann, Debussy (cu ale sale „Sărbători galante”), Enescu, Ravel, o anume sobrietate – arc peste întreg recitalul, o anume eleganţă şi distincţie în rostire, în detaşarea ideilor, în conturul versurilor. Dar nuanţele, chiar într-un spaţiu în care exuberanţele, exaltările, efuziunile nu au loc – sunt infinite. Iar dacă am plutit două ore pe tărâmuri romantice, impresioniste... – la sfârşit, Van Dam ne-a adus brusc pe pământ şi ne-a declarat (într-o formidabilă „lecţie de operă”!), că niciodată nu a fost mai actuală „Aria Calomniei”. Şi, a etalat-o umitor: cu zâmbetul pe buze, şuierând, şoptind, ridicând glasul, retrăgându-se în carapace ca să savureze efectul, îngropând cu umor tot ce era de îngropat.

Aur în glasul şi interpretarea unuia dintre cei mai mari solişti ai lumii! Aşa este, dar revelaţia a fost tânărul pianist polonez MACIEJ PIKULSKI, de o sensibilitate rarissimă (ce seară Chopin ar putea oferi!), partener egal lui Van Dam, muzician virtuoz, de înaltă clasă, care nu a acompaniat sec... El a compus toată atmosfera de poezie, de farmec, a dăruit recitalului aureola, diamantele unui regal ce poate intra în cartea de istorie a Festivalului, la mult râvnitul capitol „Mari Evenimente”.
Copyright: cIMeC – 2005