FARMECUL LUI BROVTSYN
(Smaranda Oţeanu Bunea – 6 septembrie 2009)

Sigur că este un arcuş virtuoz. Întradevăr, flexibilitatea, agilitatea, uşurinţa cu care străbate pasajele cele mai dificile – se remarcă de la primele pagini ale opus-ului său preferat... Pentru că se pare că îi face mare plăcere să cânte Vivaldi. Şi, mai ales, ANOTIMPURILE. Dar cred că arma sa de a cuceri publicul – chiar dacă vrea să inducă ideea efortului pe care îl face de a fi perfect sau, mai bine zis, de a cânta fără cusur – este tocmai imprevizibilul. Bineînţeles, în limitele permise de stil, de epocă. Toate par bine gândite şi puse în pagină – vezi Largo-ul primăvăratec sau Alegro-ul Iernii sau... Dar există un plus de emoţie, de vibraţie, de culoare, la fiecare mişcare, la fiecare anotimp, care dincolo de poezie, de sonet, capătă în tălmăcirea lui Boris Brovtsyn amprenta sa personală, bucuria lui de a adăuga tuşeuri neaşteptate. Şi, cred că asta îşi doreşte şi melomanul: formule inedite, originale, prin care capodopere din toate timpurile să-l surprindă, să-l cucerească... Nu vorbim noi mereu despre „tinereţea capodoperelor?!”... Şi cine altcineva ar reuşi să le ţină mereu vii şi interesante, decât muzicieni tineri, stăpâni pe arta lor, gata oricând să pledeze pentru balansul perfect între originalitate şi rigurozitate?!

Un concert la miezul nopţii, sub cupola Ateneului!
„Anotimpurile” au cucerit. Brovtsyn – aproape necunoscut publicului nostru – a fost, fără îndoială, primit în „familia” ascultătorilor de toate categoriile. Mai mult, relaţia sa cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii „George Enescu” a funcţionat elegant, corect – exceptând dialogurile cu viola sau violoncelul, care păreau voci din lumi total diferite şi se articulau cu greutate. Iar bucuria reascultării celebrului opus – într-o astfel de companie – s-a etalat fără rezerve. Păcat că cele trei simfonii abordate în deschidere, nici măcar nu au avut harul de a pregăti atmosfera „Anotimpurilor”. O curiozitate, dar aşa au gândit instrumentiştii, aşa au dorit, aşa li s-a părut, probabil, mai atractivă tălmăcirea compoziţiilor respective: cu o anume duritate scolastică, fără poezie, fără căi de mijloc, cu treceri abrupte la nuanţe extreme. Culmea este că fiind profesionişti de marcă, puteau să se lanseze în orice altă abordare, dar alegerea a fost a lor.

O Seară Vivaldi sub cupola Ateneului!
Bogată în clipe minunate, în care îţi era greu să spui – apropo de farmecul solistului – cine câştigă competiţia dintre notele partiturii şi fantezie... Dar şi domolită de momente mai puţin fericite.