LECŢIA DE FILOZOFIE
(Smaranda Oţeanu Bunea – 1 septembrie 2009)

Indiferent de părerile publicului, ale specialiştilor, ale melomanilor avizaţi asupra spectacolului semnat de Nicolas Joel – coproductie Theatre du Capitole Toulouse şi Opera Naţională Bucureşti – faptul că Oedip-ul enescian a mai avut şansa unei tălmăciri, este extraordinară... Mai mult, ideea de a deschide actuala ediţie a Festivalului cu această montare, pe scena Operei Naţionale – deasemenea, merită toate aplauzele. Cu alte cuvinte, un Regal pe care nu putem decât să îl salutăm. Asta nu înseamnă, însă, că împărtăşim în unanimitate ideea unei creaţii fără egal, aşa cum, nici nu putem minimaliza intenţiile, gândirea, substratul filozofic al întregii desfăşurări. Pentrucă Joel a construit minuţios o lume cu totul aparte de cea cunoscută de noi, în alte versiuni, o lume a fantasmelor, a mulţimilor tebane sau corintiene care parcă plutesc, abia ating pământul, gesturile sunt schiţate, nimic dramatic, forţat, nimic evident, totul într-un gri care aduce un plus de mister şi te trimite cu gândul la ireal, iar reacţiile lor la oricare dintre culmile opus-ului, din punct de vedere scenic, sunt greu de descifrat. Iar dacă îngrădirea mişcărilor ansamblului – o formulă des uzitată în ultimele decenii (şi la noi, vezi „Pescuitorii de perle”), lasă loc ideii de oratoriu-spectacol sau concert costumat, şocantă devine neimplicarea personajelor, mai bine zis, o voită îngheţare a oricărei exteriorizări. Fie nuntă sau dialog cu Sfinxul sau tandreţea Antigonei – Oedip rămâne la fel de rece, distant, dă replicile cu ochii parcă în neant, privind mult peste tot ceeace se întâmplă... (În niciun caz, aşa cum îl dorea Enescu: „Nu vreau să fac din Oedip al meu un zeu, ci o fiinţă de carne”). Dar, reprezentaţia, curios, te cuprinde cu fiecare tablou , pentrucă elementele şoc, dar de mare rafinament, vin tocmai de unde te aştepţi mai puţin, adică, peste simplitatea gradenelor, a coloanelor corintiene, peste ternul costumelor... – jocul luminilor e fantastic. Culme fiind apariţia Sfinxului – un liliac uriaş, negru, crescut din focul pământului, pe care, după dezlegarea enigmei, mulţimea îl sfâşie, sau fundalul – albastru de Corint – , pe care fantasmele, pentru prima dată devin siluete umane, sau coloanele înverzite care se urcă la cer, când Oedip se coboară în adâncuri, totul în culori primăvăratece...

Aş spune că Oedip-ul lui Joel este o Lecţie de filozofie, aşa cum a gândit el mitul celui care se zbate printre Vii, soarta lui fiind pecetluită sau Destinul învins prin jertfă şi durere, îl trimite pe temerar în lumea de dincolo sau Cer şi Pământ – un gri infinit, fără limite... Cu alte cuvinte, o Lecţie dură, ţinută cu argumentele unor maeştrii precum Enzio Frigerio (scenografia), France Squarciapino (costume), şi, mai ales, Vinicio Cheli (lumini), care însă are marea susţinere a muzicii, a genialei partituri enesciene, de unde vin adevăratele sensuri ale tragediei Pentrucă... muzica lui Enescu, indiferent cum este văzută scenic, aduce incontestabil emoţia, dramatismul, îţi dă fiori, te copleşeşte.

Am aplaudat-o pe Ecaterina Ţuţu – formidabilă, cutremurătoare în Sfinx, am remarcat intervenţiile lui Valentin Racoveanu, Vicenţiu Ţăranu, Oana Andra, Adriana Alexandru, m-am bucurat că orchestra, sub bagheta lui Oleg Caetani – muzician sobru, ponderat, dar fără puterea de a parentera în subtextul partiturii – s-a mobilizat exemplar, mai ales după prima parte a spectacolului... Consider că Franck Ferrari a împlinit, realmente, în Oedip , un rol de extremă dificultate, din punct de vedere muzical, aş spune că este un profesionist de marcă şi numai abilităţile vocale l-au făcut să rezolve scenele de intensitate maximă... Dar ovaţiile, întradevăr, le merită din plin Corul, Maestrul Stelian Olariu – ca întotdeauna liantul, strălucirea, echilibrul oricărei reprezentaţii ale primei scene lirice.