Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
PLEDOARIE PENTRU BALETUL TOTAL
Festivalul Internaţional „George Enescu” – ediţia a XVII-a

(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – septembrie 2005)
Publicul ştie că celebrele trupe ruseşti de balet uimesc prin perfecţiunea dansului academic. Cine să-i intreacă?

Aşa că, a lansa în lume un ansamblu coregrafic din St. Petersburg, cu un repertoriu în care între limbajul modern, actorie, pantomimă şi exerciţiul academic să nu mai existe nici o barieră, iar perfecţiunea dansului clasic să fie puntea de lansare a expresiei moderne, libere, fără clişeele ştiute, iar gestul abia schiţat, mimica feţei, desenarea caracterelor fiecărui personaj, până la impetuozitatea intervenţiilor ansamblului să aibă harul unei debordante fantezii – este un mare curaj. L-a avut formidabilul Boris Eifman, director artistic, coregraf – în urmă cu aproape trei decenii şi, bătălia a fost câştigată. Este drept, compania ne-a mai vizitat în urmă cu 20 de ani, dar ceea ce am văzut acum a fost copleşitor... Şi, mă refer la cel de-al doilea spectacol, numit „Molière şi al său Don Juan” – pe un colaj muzical din care nu lipseau nici pagini de Mozart, nici muzică electronică, nici efecte speciale, într-o superbissimă scenografie, semnată Slava Okunev, cel care a determinat timpul, spaţiul, prin elemente de mare rafinament: vezi cortina teatrului suspendat pe scenă, care deschide lumea candelabrelor de palat, sau cea populară – cu imensul copac în care au înflorit case, sau straniile contururi ale celor plecaţi, sau copleşitorul crucifix veghiind la viaţa monahală deloc lipsită de aventuri etc.). De fapt, EIFMAN are predilecţie spre comentariul personal, spre retălmăcirea subiectelor clasice, aşa că pornind de la celebrul personaj Don Juan, de la Molière, repovestirea intrigilor, neliniştilor, încurcăturilor bineştiute, a îmbrăcat hlamida inspiraţiei sale şi, totul a fost aruncat într-un vârtej, într-un nou roman coregrafic fluviu, într-un poem în care imaginile sunt filmice, aproape nimic nu se repetă, pentru memoria spectatorului, în care ritmul aiuritor te face să-ţi ţii respiraţia. Dansurile monahale, scena mesei, bătăliile amoroase, intervenţiile scrobite ale Comandorului... – totul se adună şi Eifman nu se poate opri, pentru că şi Finalul este compus din vreo patru finaluri... Sigur, am putea să numim câţiva solişti: Alexei Turko (Don Juan), Iuri Smekales (Moliere), Alexander Melkaev (Leporello), Natalia Povorozniuk (Donna Anna), Maria Abaşova (Donna Elvira)... – tineri, frumoşi, toţi traşi prin inel şi, bineînţeles, virtuozi dansatori.

Dar impresia-şoc este cea a ansamblului în care fiecare dansator-dansatoare sugerează că ar putea să fie oricând în prim plan. Ceea ce nu este departe de adevăr. Pentru că într-o companie de nivel internaţional, planul doi este doar conjunctural.
Copyright: cIMeC – 2005