Triumful unui Festival!
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 24 septembrie 2007)

Totdeauna, când cade cortina peste un moment de artă care te-a cuprins, care te-a fermecat, nu prea ai cum să-ţi înăbuşi regretul... Mulţi melomani, muzicieni, au trăit un Vis... Ce poate fi mai benefic pentru sufletul nostru, decât de a avea şansa, din când în când, măcar pentru câteva clipe, să ne decuplăm de la realitate, de la tot ce ne înconjoară?! Nu spunea Enescu:”Aveam şi am o tendinţă naturală să mă abstrag de la adevăr, sau mai degrabă de la realitate, ca să trăiesc în vis”?!

A fost un maraton: mari orchestre, celebri virtuozi, formaţii camerale de top... Un Omagiu lui Enescu lansat de la Gala de deschidere – prin Monologul lui Oedip, cu dăruire cântat de Ştefan Ignat, până la cea dintâi simfonie – un regal sub bagheta lui Ion Marin, la pupitrul Filarmonicii din Munchen! Pentrucă, aceasta este una dintre ţintele cu bătaie lungă ale Festivalului „George Enescu”, dincolo de promovarea valorilor şcolii româneşti de compoziţie, de interpretare: lansarea capodoperelor enesciene pe orbita vieţii muzicale internaţionale! Este datoria noastră, a românilor, faţă de Enescu, o datorie morală pe care nimeni altcineva nu şi-o poate asuma! Dar, ne întrebăm, din acest unghi, putem spune că ediţia actuală a fost o împlinire? Greu de răspuns. Sigur, au figurat pe afiş „Dimineţile enesciene” – dar toţi ştim că audienţa nu s-a dovedit punctul lor forte, deşi s-au investit în ele zeci de ore de repetiţie, energie, emoţie. Pe culoarele de maxim interes, însă, vezi Ateneul Român, ora I7,00, Sala Mare a Palatului – ora 19,30 – au strălucit doar câteva opus-uri. Printre ele: Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în tălmăcirea Orchestrei din Paris, a dirijorului Christoph Eschenbach, a violoncelistului englez Steven Isserlis (un efort considerabil faţă de o pagină dificilă), Trio de coarde „Aubade” - între Mozart şi Dvorak, în repertoriul formaţiei „Zukerman Chamber Players”. În fine, Filarmonica din Oslo cu ”lecţia” sa despre cum văd ei, norvegienii, Suita nr.3 pentru orchestră, în Re major, op.27, „Săteasca” (să recunoaştem că nu sunt chiar simple ritmurile noastre populare), Camerata Lysy, adeptă a creaţiilor elegante, rafinate – cu Octuorul în Do major op.7 şi Intermezzi în Re major op.12. Bineînţeles, Lawrence Foster, Filarmonica „Arturo Toscanini”, Corul Filarmonicii „George Enescu” şi, punct câştigat, Simfonia a III-a în Do major op.21 – puternică, seducătoare, apoi femecătorul Trio Beaux Arts cu Serenade Lontaine – probabil un opus de sertar... În fine, încă două titluri şi... ajungem la Regalul oferit de dirijorul Ion Marin şi Filarmonica din Munchen , de care aminteam la început, Simfonia I-a în Mi bemol major, op.13 – magistral gândită, granitic construită, transmisă de vibraţia unei baghete puternice, de mare talent, cu remarcabilă forţă, înzestrată cu harul irezistibil al comunicării – chiar, de ce ai lipsit atâţia ani, Ion Marin ?! - Ion Marin la pupitrul unui ansamblu de superprofesionişti...

Şi, ne întoarcem la întrebarea noastră: a fost eficientă această ediţie, privind etalarea creaţiei enesciene? Fără îndoială, e clar efortul organizatorilor. Se ştie, nu poţi condiţiona o orchestră celebră de un anume repertoriu, dar nici formaţiile respective nu ar trebui să ignore dorinţele noastre... Situaţiile sunt delicate, cu siguranţă, în timp, se va intra pe făgaşul normal. Adică, nu avem nevoie de gesturi de politeţe ci, pur şi simplu, aşa cum istoria zilelor noastre arată, de confirmarea geniului enescian... Iar dacă opţiunile invitaţilor nu se pot controla, nimeni, niciodată nu ne va ierta că OEDIP-ul a lipsit... Ca să fiu bine înţeleasă, opera OEDIP, indiferent de sacrificii, de eforturi, ar trebui să fie o permanenţă a primei scene lirice. Putem să trăim cu amintirea unui FESTIVAL. În niciun caz, însă, nu ne putem permite transformarea capodoperelor naţionale în piese ocazionale de sărbătoare, de Festival!