Culoare, forţă, şansa descriptivului
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 17 septembrie 2007)

Dacă sub bagheta lui Dutoit, cu excepţia momentului unic numit „Argerich”, Orchestra Naţională Rusă nu a fost prea interesantă – vezi decalajele din Divertimento de Stravinski (şi aşa, un opus care se rostogoleşte fără multe idei), aseară Cristian Mandeal ne-a dat întâlnire cu un mare ansamblu care colorează, povesteşte, face importante şi sunetele marimbei sau ale castanietei, ne reaminteşte cu lux de amănunte toată istoria faimoasei Carmencite (prin suita lui Bizet-Scedrin), de delicateţea, savoarea Tablourilor dintr-o expoziţie de Mussorgski... Sigur, este o orchestră de talie internaţională, are corzile, mai ales, excelent instruite, ştie să răspundă oricăror pretenţii, intenţii lansate de dirijor...

Tocmai de aceea, sub conducerea lui Cristian Mandeal a convins, uneori, chiar a impresionat. Pentrucă Mandeal este el însuşi o forţă. Construieşte echilibrat, fără surprizele intervenţiilor de moment, colorează, subliniază, are harul de a cumpăta, de a scoate în prim plan ceeace înseamnă sufletul partiturii – vezi Tablourile – mai bine zis călătoria de la Vechiul castel la Marea Poartă a Kievului. Este Marele Maestru care ţine sub presiune ansamblul, prin rigurozitate, care îi lasă acestuia ferestre deschise către tălmăcire emoţională – atât cât intră în lumea ideilor şi intenţiilor lui.

Cât priveşte Polina Lescenko – în această „invazie de celebrităţi pianistice” – iată o tânără-lujer, cu o forţă incredibilă, cu o spectaculoasă virtuozitate, concizie – în acest sens Concertul nr.1 de Liszt a fost perfect. Dar când a ajuns la Valsul lui Chopin, l-a brutalizat prea tare, în aşa fel încât nu mai ştiai dacă e Vals, dacă e Mazurcă... Oricum, este un „fenomen” pe care nu putem să nu-l aplaudăm.