Lecţia Filarmonicii „Arturo Toscanini”
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 11 septembrie 2007)

De fapt nu este o lecţie, ci o prelegere despre cum se poate face o orchestră bună în timp record. Pentrucă formaţia are doar 5 ani de la înfiinţare, dar a concertat uimitor în toată Europa, în Japonia, Statele Unite, America de Sud, a colaborat cu Mehta, Masur, Maazel, Dutoit..., dar şi cu foarte tinerii Vladimir Jurowski, Kazushi Ono, Carlo Rizzi. Cum se poate lansa rapid o orchestră de 100 de instrumentişti? Cu bani, cu foarte mulţi bani de la Fundaţia Toscanini, de la guvernul italian, de la forurile de cultură ale regiunii Emilia Romagna... Toscanini a fondat-o în 2002, dar standardul înalt l-au ţinut toţi cei care au vrut să respecte memoria Maestrului.

Aşadar, o „întâlnire” cu tânăra formaţie, prin paginile „Şeherezadei” de Rimski-Korsakov şi ale celei de a doua simfonii brahmsiene. Din păcate, o întâlnire curioasă, pentrucă deşi programul era plin de culoare, de evenimente dramaturgice, arareori am simţit viaţă, emoţie. Nu din cauza ansamblului; dimpotrivă, alămurile erau formidabile, lemnele, mai ales fagotul, deasemenea, calitatea instrumentelor - de invidiat. Bagheta însă, Emmanuel Krivine, a redus totul la o citire corectă şi nimic mai mult. „Şeherazada” a devenit o poveste lungă, nici vorbă de suită de poeme, nici vorbă de tensiuni, de suspansuri, iar în Brahms, cu excepţia Finalului, mai riguros dezvoltat, cu greu desluşeai tonul elegiac de buna dispoziţie a unui dans popular... Cu alte cuvinte, Krivine este tipul de dirijor căruia nimeni nu-i poate, de fapt, reproşa nimic: echilibrat, disciplinat, fără gesturi spectaculoase... Dar nici nu doreşti să-l mai revezi, chiar dacă pentru el este sacrificată pe Altarul Artei,o orchestră cu o carte de vizită de invidiat.