VOCES – fără egal
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 7 septembrie 2007)

Aşa au fost de la bun început. Aşa au rămas de trei decenii: incredibilă sonoritate, o ştafetă invizibilă, respiraţie unică – dincolo de şcoală, stil, virtuozitate... Au impresionat prin rigurozitate, dar şi plăcerea nedisimulată de a cânta, de a descoperi, de a trăi şi dărui muzica – a fost dintotdeauna contaminantă. Sigur, s-au perfecţionat cu mari maeştrii – să amintesc doar de colaborarea cu Cvartetul „Amadeus”, au lansat stagiune după stagiune – în primul rând pe podiumul de concerte al Radio-ului (doar fac parte din sistemul naţional al formaţiilor importantei instituţii) – seri de vis cu integrale istorice, au cucerit premii prin Franţa, Germania, au fost ovaţionaţi de la Salzburg la Torino, Bayreuth etc.

Bine – bine, se poate întreba cineva, dar dacă eşti în top din primii ani de carieră, ce se mai poate întâmpla?! Se pot întâmpla multe nedorite, chiar şi descreşteri – dar nu în cazul VOCES-ului, al celor patru distinşi muzicieni: Bujor Prelipceanu, Anton Diaconu, Constantin Stanciu, Dan Prelipceanu! Pentrucă avem în faţă cel mai valoros cvartet românesc (amintiţi-vă şi de înregistrările Electrecord, Marco-Polo, Emi), instrumentişti de vârf – azi şi profesori de onoare la Universitatea ieşeană de arte, iar anii, experienţa, le-au dat un plus de siguranţă, de atitudine segnorială, de forţă şi înţelepciune în parenterarea opus-urilor alese. Nu mai departe, pe podiumul Ateneului, tălmăcirea Cvartetului nr.2, semnat de Viorel Munteanu şi dedicat lor, a fost o echilibrată etalare a sonorităţilor, a scriiturii de esenţă modală, cu trimetere directă, mai ales în partea a lll-a, la Sonata a lll-a pentru vioară şi pian, în caracter românesc, de Enescu. O meditaţie în timp, cum şi-a dorit şi compozitorul (V. Munteanu, nume important în creaţia noastră contemporană, una dintre personalităţile marcante ale şcolii ieşene) – o sensibilă confesiune despre miracolul enescian. Ca să nu mai vorbim de Cvartetul cu pian nr.1 în sol minor, op.25 de Brahms, având şi şansa colaborării cu Jean Claude Vanden Eynden – un pianist cu un tuşeu de mare fineţe şi, fără îndoială, dăruit muzicii camerale... Pentrucă este un opus destul de rar cântat, datorită dificultăţii pe care o ridică, dincolo de toate aparenţele şi, numai adevăraţii maeştrii intră în subtilitatea acelui joc prin care dramatismul, la început suveran, face loc liricului, pentru ca să dezlănţuie, în final, ritmuri, aproape dansante.

VOCES – fără egal! Înseamnă mult pentru cei care savurează literatura camerală! Iar Cvintetul cu pian în sol minor op.57 de Şostakovici, deasemenea piesă rară în concerte – a fost chiar un cadou... Un Preludiu, apoi Fuga,o formă care contrar uzanţelor te invită aici la meditaţie, iar contrapunctul dă cadenţă, dar şi expresie... Totul a fost magistral condus de VOCES, de pianist, astfel încât, alternanţele curioase, trecerile de la Scherzo la Intermezo liric, la Finalul bine pulsat de luminozitatea preabinecunoscută a muzicii lui Şostakovici – să cucerească.