Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
PERFECŢIUNEA EMERSON-ilor
Festivalul Internaţional „George Enescu” – ediţia a XVII-a

(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – septembrie 2005)
Este vorba de celebrul cvartet american „EMERSON” – înfiinţat în anul bicentenarului SUA, deţinător a numeroase Premii GRAMMY pentru înregistrări de referinţă ale integralelor Bartok, Şostakovici, numit „cel mai bun ansamblul al anului 2002”, cu experienţe de succes în spectacole multimedia...

Patru mari profesionişti care, marţi după amiază, la Ateneul Român, au fost ovaţionaţi. Şi, m-aş referi chiar la interpretarea Cvartetului de coarde nr.2 în do minor de Bartok, cu care au încheiat programul, (după ce au copleşit auditoriul cu tălmăciri de senzaţie în pagini de Şostakovici, Mendelssohn-Bartholdy) – tocmai pentru că sunt „specialişti” în Bartok. A fost limpede stăpânirea universului bartok-ian prin uimitoarea metamorfozare a amănuntului în pilon de creare a atmosferei, prin detectarea elementelor pregnante care să facă punţi spre ascultători. Aşa a fost înţeleasă poezia primei părţi, Moderato, aşa a fost transmis ritmul viguros al Allegro-ului molto capricioso, trecând prin meditaţie spre Lento – finalul captivant în care fiecare articulaţie avea sens, se transforma în expresie. O" lecţie " de muzică de cameră în care perfecţiunea nu este o vorbă goală. Dar şi marele regret că aceşti muzicieni virtuozi nu au în repertoriu partiturile lui Enescu...

În schimb, bucuria a venit din partea Ansamblului simfonic KIROV, dirijat de Valeri Gergiev (o formaţie cunoscută mai ales ca orchestra Teatrului Marinskii din St. Petersburg), care a propus (alături de creaţii de Mussorgski, Ceaikovski), Suita nr.1 în Do major de George Enescu. Şi, pentru că nu trebuie să rămânem ancoraţi la anume interpretări, că şansa muzicii lui Enescu este de a pătrunde în lume prin cât mai multe variante de tălmăcire, că orice nouă formulă de abordare, atât timp cât respectă partitura, este binevenită, iată, formula lui Gergiev: a gândit Preludiul la unison sobru, echilibrat, dozând inteligent culorile fiecărui compartiment, fără să răscolească, însă, mai adânc, tensiunile, emoţia interioară a momentului. A subliniat simfonismul, admirabila ţesătură armonico-polifonică a Menuetului, vibraţia Intermezzo-ului, cucerind cu adevărat publicul cu explozia de culoare a Tarantelei din final.
Copyright: cIMeC – 2005