Sfaturi practice despre cum se poate îngropa o capodoperă
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 24 august 2007)

Mai întâi se caută febril un regizor de firmă. Se şterge cu buretele, bineînţeles, amintirea oricărei montări reuşite de care a dispus scena. Cum se reuşeşte contactarea persoanei respective, cum i se dă puteri depline, surse financiare nelimitate şi, nimeni nu-şi permite să-l conseieze, să-l supravegheze, pentru că, îndeobşte, filiera pe care apare este mult prea puternică. Ce dacă inspiraţia lui debordantă nu-l lasă o secundă să gândească pentru cine face reprezentaţia, cui se adresează, câte stagiuni trebuie să reziste, dacă există variantă de turneu naţional – internaţional? Andrei Şerban, după OEDIP-ul său istoric, a declarat că dacă l-ar mai face odată, cu totul altfel l-ar gândi... Mai contează că noi am rămas în braţe cu o producţie supercontroversată?! Petrikă Ionescu a compus un show holywood-ian, eclatant pe moment, dar Opera noastră Naţională s-a dovedit în incapacitate tehnică de-ai găzdui în buzunarele ei munţii de decoruri, costume, recuzită şi arteziene sclipitoare... Şi, uite-aşa, OEDIP-ul trăieşte în amintirea fiecăruia, Festivalul nu îl are pe afiş, iar noi criticii facem anchete pe care cei cu putere de decizie nu au timp să le ia în seamă.

Există explicaţii, există scuze... Dar, să nu creadă cineva că bunul simţ al publicului meloman poate fi înşelat. Oricâte Traviate şi Carmencite îşi vor da sufletul pe prima scenă lirică, Un FESTIVAL ENESCU fără OEDIP nu îşi va etala niciodată pe deplin nobleţea sa copleşitoare. Şi cum nu ne învăţăm minte, iar sfaturile practice pentru îngroparea unei valori se prind din zbor, să nu vă surprindă un Oedip-bombă la următoarea ediţie, poate şi acela cu viaţă lungă de-un festival... Doamne fereşte!