Smaranda OTEANU-BUNEA &#– cronici muzicale

Sigur că orice capodoperă îşi are soarta ei, în Istorie. Sunt premiere şi prime audiţii răsunătoare, de-a-lungul secolelor, care au căzut în uitare imediat după ovaţii. Sunt lansări modeste care au făcut apoi furori, pe toate scenele lumii. Sunt trecute în toate dicţionarele acele pagini de geniu primite cu reticenţă, care au stârnit furtuni de opinii, la început, ca uşor-uşor să penetreze în mai toate repertoriile permanente de pe mapamond. Melomanii pasionaţi chiar se amuză, fac comparaţii privind traseele uimitoare, neaşteptate, pline de sinusoide, creşteri şi descreşteri de popularitate ale unor opusuri de geniu – de la muzica veche la cea a ultimelor decenii – fie că este vorba de simfonic sau cameral, liric sau coral. Dar, nu se poate ceva mai trist şi inexplicabil, nedrept şi revoltător, ca o operă de geniu, apreciată de specialişti, de public, de media – precum „O NOAPTE FURTUNOASĂ” de Paul Constantinescu (pe care, iată, avem şansa să o revedem în Festival), ca să nu mai vorbim de OEDIP-ul enescian (căzut în dizgraţie la această ediţie) – să nu-şi găsească loc în repertoriul permanent al primei scene lirice, fiind vorba, mai presus de orice, de o datorie de onoare a constructorilor de viaţă artistică faţă de Istorie, faţă de public Cu alte cuvinte, ne amăgim cu străluciri efemere ale valorilor incontestabile, pe la sărbători, pe la festivaluri, fără a ne gândi că toate generaţiile au dreptul de a le cunoaşte, că este nevoie de multă perseveranţă şi abilitate managerială pentru a le lansa în circuitul internaţional! Dar, cui îi pasă?!

„O Noapte Furtunoasă” – capodoperă a literaturii naţionale de gen! De la bun început au uimit în creaţia lui Paul Constantinescu şi curajul înfruntării textului caragialesc, cu tăişul lui satirizator, deloc concesiv faţă de moravuri şi ingeniozitatea structurală a partiturii. Iese în prim plan recitativul românesc de operă, cuvântul raţionalizează melosul cu inflexiuni suburbane, acţiunea face legea, iar elementul liric este tolerat, situaţiile tragi-comice se leagănă în parfum de romanţă, pasiunile violente sunt scurte şi eşuează tot în comicul savuros, orchestraţia uimeşte prin virtuozitate, pitoresc şi capacitatea formidabilă de a susţine povestea cu alternanţe dinamice atât de percutante, cu un umor debordant – pe care nu multe condeie, în literatura universală, au putut să-l surprindă. Amintiţi-vă doar de citirea scrisorii lui Rică Venturiano, când orchestra cedează în faţa vorbelor şi, duceţi-vă apoi cu gândul la prelucrarea materialului tematic profund românesc, cum duhul, harul, talentul autorului, au dat suflet fiecărei replici, fiecărui moment. Peste toate însă, este arhitectura operei, forma ei tripartită clară, un Trio (în care sunt suverane personajele feminine, Veta, Ziţa), flancat de Scherzo-uri sclipitoare, prin care se ţese o măiastră îmbinare simfonico-dramatică, un material plin de forţă şi originalitate pe care orice spectator îl poate detecta.

„O noapte furtunoasă“ se joacă, din când în când, din 25 octombrie 1935. Montări iscusite, maeştrii care au creat roluri antologice... Fără excepţii, Veta, Ziţa, Rică, Ipingescu, Chiriac, Spiridon, Jupân Dumitrache – din partitura lui Paul Constantinescu – au cucerit, atunci când li s-a dat ocazia, şi interpreţii şi spectatorii. De unde şi marea mirare, cum de se poate ca o astfel de bijuterie să nu rămână obligatoriu, mereu, pe afişul primei scene lirice? Mergeţi la spectacolul Cătălinei Buzoianu, din 22 septembrie, de la Opera Română, şi îmi veţi da dreptate.

Aşadar, încurcat este uneori destinul unor mari creaţii... Iar explicaţia rămâne suspendată în aer, ca şi în dialogul Spiridon – Jupân Dumitrache:„Eu pot să mă culc”- întreabă Spiridon, iar Jupân Dumitrache răspunde: „Cu tutunul cum rămâne?”.