![]() |
Cronica muzicală on-line |
UN PORTRET ÎN DIALOG
(Smaranda OČ›eanu-Bunea, muzicolog – 4 iunie 2007)
Nici nu se poate mai mare şansă pentru un artist, decât
ca la final de carieră sau, mă rog, la un moment de
bilanţ, să-şi vadă viaţa pusă îngrijit
şi între coperţile unei cărţi, o carte
pe care el să o dirijeze, să o coloreze, să o asezoneze
cu picanterii şi surprize de tot felul, să-i dea ritm
printre munţii de informaţii academice pe care le oferă
despre alţi mari oameni, despre partituri de geniu... Evident,
însă, fără un interlocutor care să-l
înţeleagă, să-i desluşească intenţiile,
să-l stimuleze (cuvântul e meschin), atât de mult
încât să-şi dorească a fi descoperit
– totul ar fi, pentru muzicianul respectiv, să spunem, doar
un „proiect” ca oricare altul care, chiar dacă
prin hărnicie şi insistenţă devine carte,
aşa cum adesea se întâmplă, nu depăşeşte
entuziasmul autorilor. Din fericire, nu este soarta lucrării
numite „Un portret în dialog”, o conversaţie
care traversează decenii şi-i pune faţă în
faţă pe Iosif Conta şi Grigore Constantinescu.
Culmea este că Maestrul Conta chiar ar fi putut să-şi
vadă visul împlinit, adică Dialogurile respective
publicate, dacă hăţişul nostru adminstrativ-editorial
nu s-ar fi întrecut în piedici de tot felul. Nu a fost
să fie, aşa că, dincolo de bucuria citirii filelor,
rămâne gustul amar că un gest atât de banal
– precum tipărirea unor pagini de interes – a fost transformat
într-un coşmar, pentru scriitor, pentru Maestru.
Sigur, formula nu este originală, s-a practicat şi se practică în fluviu pretutindeni, dar aici lumea este a noastră, întâmplările de tot felul, din toate perioadele vieţii şi carierei lui Iosif Conta, plasează cititorul în spaţii şi situaţii din care se pot face nenumărate paralele. Nu este un tărâm exotic, ci este istoria ştiută, dar luminată din anume unghiuri de interes, pentrucă fiecare îşi are varianta lui, iar Maestrul Conta, nu numai că propune interpretări personale, în mai toate privinţele, dar sub tirul întrebărilor, mirărilor, curiozităţii, replicilor lui Grigore Constantinescu – nu le enunţă şi le abandonează, cum se procedează de obicei, ci le argumentează, pledează pentru ele, dacă nu convinge le reia, le aduce din nou pe tapet sub alte şi alte forme. Aşadar: copilăria, studii, debut, circuite internaţionale electrizante, dragoste necondiţionată faţă de creaţia naţională, integrale de anvergură, distincţii – dar, mai ales respectul publicului care a dorit să-i fie alături în toate demersurile. Maestrul Conta recunoaşte că harul său a avut şi aureola norocului. Că, indiferent de natura situaţiilor-limită în care s-a trezit, a respirat Muzică, iar totul a părut mai simplu. „Divinitatea m-a ajutat, m-a protejat” – recunoaşte domnia sa. „Condamnarea de a face Muzică – de a fi sclav al Muzicii – a fost o condamnare fericită”. Merită citită cartea lui Grigore Constantinescu! Capitolele, unsprezece la număr, sunt plănuite riguros muzicologic, dar, nu sunt stratificate: idei-laser le parenterează, le intersectează, conduc surprinzător spre concluzii neaşteptate, compunând până la urmă substanţa unui roman scris de doi autori. Numai să afle melomanii când iese de sub tipar şi... precis, „Portretul în dialog” va fi căutat . Va fi căutat chiar şi de cei care l-au ţinut în sertar, fără rost, ani buni. |