Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
COPIII MUZICIENILOR sunt cei mai criticaţi!
(Smaranda OČ›eanu-Bunea, muzicolog – 6 iunie 2006)
Dintotdeauna a fost aşa. Cei mai criticaţi, cei mai expuşi suspiciunilor şi îndoielilor de tot felul, mai ales când ating performanţa – sunt copiii muzicienilor. Altora, tineri solişti în plină afirmare, li se mai trece cu vederea câte o ezitare, câte un teribilism, câte o notă prea personală într-o partitură cântată şi răscântată. Lor, nu. Prin câte a trecut Ilinca Dumitrescu până a convins că-şi merită locul pe podiumurile lumii, câte a îndurat Vlad Conta – şi, numai experienţa la pupitrul orchestrelor elveţiene, canadiene l-au salvat. Mai spre zilele noastre – iată-l pe Andrei Licareţ, atent să-şi completeze palmaresul internaţional – pentru că aici, la noi...

Sigur, copiii muzicienilor, dacă au har, sunt privilegiaţi de ambianţa în care cresc dar, nimeni nu-i scuteşte de orele zilnice chinuitoare de studiu, iar la urma-urmei, pe scenă rămân singuri, faţă-n faţă cu publicul, care nu-i cârcotaş ca cei din breaslă, dar nici nu iartă. Iar ultima experienţă de acest gen ne-a oferit-o Alexandra Costin: tânără pianistă care a absolvit Universitatea de Muzică din Bucureşti, s-a perfecţionat în Italia, Franţa, Austria, a urmat cursurile de masterat ale Universităţii Baylor din Texas, acum este doctorandă la Universitatea din Boston...; care ştie bine că CV-ul încărcat de diplome nu prea contează atâta timp cât nu apare lista recitalurilor, concertelor, cât nu sunt menţionate aprecierile specialiştilor – aşa că suntem informaţi, în programul de sală, şi despre turnee, şi despre înregistrări... Dar, bătălia a fost câştigată vineri seară, alături de Orchestra Naţională Radio, de dirijorul chinez Jin Wang, şi nu cu orice fel de opus – cu cel de al 4-lea Concert pentru pian şi orchestră în Sol major de Beethoven. Sigur, s-ar putea ca unii melomani să-şi fi dorit tălmăcirea clasică, accente pe exaltare, pe stările dramatice, conflictuale, pe forţa discursului, gradaţii înflăcărate... Cu tot respectul, însă, fără a face "declaraţii" gratuite, fără a trâmbiţa valenţele unor soluţii personale, cu delicateţe, cu echilibru – Alexandra Costin a oferit o tălmăcire poetică, visătoare, încărcată de o policromie rafinată, ca un elegant comentariu primăvăratec. A fost varianta ei, şi mulţi melomani au fost cuceriţi, pentru că transmitea linişte, siguranţă, echilibru – dincolo de virtuozitate, de spectacol. Iar dacă în timp, se va desprinde, se va detaşa de studiile asistate, de poveţele profesorilor, şi va avea, în fine, curajul să-şi susţină opiniile personale, şi va şti să escaladeze cu detaşare vreo clipă de ezitare (inevitabilă, oricui) – sunt convinsă că multe seri minunate va dărui publicului de pretutindeni.

Cât priveşte prezenţa şi arta lui Jin Wang – rămân la părerea mea: ştie să citească şi Beethoven, şi Stravinski. Ştie să conducă frazele, struneşte orchestra ca nuanţele, culorile să fie respectate, dar – nu crează, nu vibrează, râmâne el, cu lumea lui, undeva, departe.
Copyright: cIMeC – 2006