Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
CÂND CAPODOPERELE NU SUNT ÎNŢELESE – Recviemul de Brahms în concertul RADIO
(Smaranda OČ›eanu-Bunea, muzicolog – 2 aprilie 2006)
Se poartă sintezele, sondajele, ghidurile, dicţionarele scurte, de buzunar, cataloagele... Răsfoiţi site-urile Universităţilor de prin lume şi o să vedeţi că am dreptate. E o modă! Nu ştiu dacă la noi, cei cu aplecare spre ordonări de tot felul, s-au gândit să facă vreo statistică – apropo de compozitorii cântaţi într-o stagiune, de opus-urile cu cele mai multe variante interpretative, într-o anume perioadă...

Sigur, în TOP vor fi marii clasici – simfonii, concerte, dar nu există an fără Till Eulenspiegel, fără Rapsodiile enesciene, fără Rapsodia pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini, de Rahmaninov... Capodoperele de circulaţie strălucesc mereu pe agenda simfonicelor noastre, dar asta nu înseamnă că paginile de anvergură – un Recviem, un Oratoriu, o Missă... – nu sunt aşteptate de melomani. Dimpotrivă, devin uneori, repere. Spun „uneori” – pentru că numai magistralele tălmăciri intră în calcul.

În rest... – se întâmplă exact ca la simfonicul de vineri al Orchestrei Naţionale Radio, la pupitru, chinezul Jin Wang (actualmente dirijorul Operei Comice din Berlin), în care se oferea spre audiţie RECVIEMUL GERMAN! O pagină care nu se cântă chiar în fiecare lună, o pagină scrisă de „ultimul clasic al muzicii germane” – cum este numit Brahms, pentru că în plină înflorire a romantismului, în anii în care se semnalau tendinţe postromantice, pana sa impunea echilibrul, logica perfectă a formelor, a construcţiei clasice (chiar dacă sădise note neoclasice în Variaţiunile pe teme de Haendel, Haydn, chiar dacă anticipase soluţii moderne în liedurile sale). Mai mult, în Recviemul German, compus în anii maturităţii, optează pentru libertăţi de scriitură, foloseşte limba germană în locul celei latine, se îndepărtează de genul consacrat. Vâna epică descrie copleşitoare stări sufleteşti, corul – personajul principal, psalmodiază despre „cei ce plâng şi vor să fie alinaţi” (cum spun versetele biblice alese de protestantul Brahms), armonii complexe fac ecou glasului plin de spaime al baritonului, răspund confesiunii solistei, crează atmosfera de reculegere, de incantaţie – specifică unor astfel de cântări... Corul marchează, dă personalitate celor şapte părţi ale lucrării, cor-orchestră dau greutate, în final, filonului liric. O capodoperă, o pagină extrem de dificilă, pentru care ansamblul coral dirijat de Dan Mihai Goia s-a pregătit exemplar, orchestra, de asemenea – fiind gata să răspundă celor mai sensibile indicaţii dirijorale... În fine, s-a colaborat cu Ştefan Ignat (care, deşi nu se afla într-o strălucită formă vocală, a rezolvat onorabil partitura), cu Andra Louise Bogza (o voce cristal, cu excelente disponibilităţi dramatice)... Dar, degeaba. Datele „problemei” erau rezolvate, numai că cel care trebuia să le pună în pagină, dirijorul Jin Wang, n-a prea înţeles nimic din fiorul, din emoţia magistralei compoziţii şi, totul, timp de o oră şi jumătate, s-a transformat într-o „lectură” cazonă, fără culmi, fără vibraţii, o depănare fadă, o tactare corectă, nimic mai mult. Păcat!
Copyright: cIMeC – 2006