Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
SUPERPREMIERĂ LA OPERĂ
„Fantastica” lui Gigi Căciuleanu

(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 19 martie 2006)
Cred că este una dintre cele mai rafinate montări pe care le-am văzut vreodată – la noi, în lume... Pentru că celebrul dansator şi coregraf Gigi Căciuleanu, invitat după mulţi ani la Opera Naţională, deşi nu este la prima tălmăcire a „Simfoniei fantastice”, la Bucureşti, spune el, a făcut cu totul altceva: un teatru-poezie, un dans-teatru într-un limbaj coregrafic „supraromantic”, generic vorbind, un dans cu mijloace teatrale; o compoziţie pe un libret gândit de el, din care privitorul să înţeleagă că, pe lume, dincolo de dorinţele fiecăruia, de situaţiile banale în care suntem implicaţi zi de zi, Dumnezeu joacă şah cu noi, numai El ştie mutarea – noi nu – iar ideea este răsfrântă într-o oglindă cu multe faţete. De ce nu?

Chiar Hector Berlioz, autorul „Simfoniei Fantastice”, şi-a numit opus-ul „dramă instrumentală”, a pledat pe la 1830, într-o lume a emoţionalului romantic, pentru prefacerea, metamorfozarea unei idei, a scris, de fapt, aşa cum se ştie, un episod din viaţa sa. Era spiritul unei epoci în care artistul devenea eroul lui principal şi-şi etala fără rezerve pasiunile, incertitudinile, umilinţele, uimirile... Aşa că Gigi Căciuleanu a putut să purceadă, cu mare har, la etalarea unui libret, a unui scenariu filmic, în care chiar logica visului se izbeşte de logica realităţii, în care îndrăgostitul aleargă după o himeră, iubita se transformă sub ochii lui, e mereu alta, societatea înneacă totul în malaxorul ei absurd... Cât adevăr!

Un spectacol superrafinat! De la partitura lui Berlioz susţinută cu măiestrie, cu implicare de orchestra Operei, sub excelenta baghetă a lui Tiberiu Soare, la decorurile Adrianei Urmuzescu - cea care din câteva elemente (oglinzi, o draperie roşie revărsată pe scenă...), combinând doar roşu cu negru sau alb cu negru, plus fascicolele, tunelurile de lumini (este şi meritul lui Cornel Vladu), sugerând neantul, a reuşit ca negrul fundalului să devină şi mai apăsător, să cuprindă şi să înghită totul. De la textele pasionale ale lui Baudelaire, Verlaine, Rostand (rostite fără emfază de Ada Navrot, Mihai Călin), la răzvrătirea Don Juan-ului lui Moliere, apoi la sarcasticul portret al funcţionarului robotizat – genial Dan Puric, nimeni nu ar fi traversat atât uluitor, de implicat în fiecare detaliu, cu mult umor amar, personajul numit Domnul în Gri... De la trăirile şi prefacerile surprinzătoare ale tinerei Bianca Fota (Ea), care dincolo de împlinirea desenului coregrafic modern, (totuşi), în care fiecare inflexiune (vers, muzică) îşi găseşte corespondenţă ideală în compoziţia lui Căciuleanu – cuprinde scena ca o flacără, la virtuozitatea, şarmul Petruţei Almosnino - în rolul simpaticei, implacabilei Maestre de balet, la participarea excepţională a întregului ansamblu de balet...

Formidabilă lume de acum 200 de ani, de ieri, de azi... Aşa e, totul se schimbă şi, de fapt nu se schimbă nimic, iar Căciuleanu, în vârtejul unui poetic dans-teatru, copleşeşte publicul prin adevăruri ştiute de toţi, dar rostite în vîrful buzelor. O producţie de mare rafinament (chiar dacă El, adică Răzvan Mazilu, a fost acelaşi, ca în „Roşu şi Negru”, ca în „Anna Karenina”, cu aceeaşi grimasă, cu aceeaşi opacitate, tehnica lui având asupra publicului, exact efectul pianului mecanic), în general, un spectacol cu o distribuţie de clasă (din care cred că lipseşte un artist de talia lui Cristian Crăciun), un titlu care nu va dispare multe stagiuni de pe afiş.
Copyright: cIMeC – 2006