Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
VIN ALEGERILE! Deocamdată la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor...
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 12 martie 2006)
Scriam prin toamnă, tot în paginile acestei distinse gazete, despre sărbătoarea celor 85 de ani de la ctitorirea Societăţii Compozitorilor Români. O instituţie de numele căreia se leagă nume de mari personalităţi, de la Enescu la condeiele marcante ale componisticii şi muzicologiei de azi, despre drumul lung şi deloc ferit de pericole de-a lungul deceniilor, despre convingerea mea că această Uniune îşi are Steaua ei! Pentru că şi în vremurile cele mai cumplite, marile condeie, cu excepţiile de rigoare, au fost protejate, iar sub sigla Festivalului „Cântarea României”, nu o dată s-au auzit pagini de muzică nouă, ultramodernă, uneori chiar cu acordul tacit al celor cu funcţii, de pe la Cultură, iar în sacii cu bani care răsplăteau compoziţiile-omagiu, se găsea şi suportul material pentru opusurile fundamentale.

UCMR – una dintre cele mai importante uniuni de creaţie din România, cu 367 de membri (compozitori, muzicologi, critici, folclorişti, bizantinologi etc.) – maeştrii din ţară, din diaspora, cu Birouri de muzică simfonică, muzică uşoară, muzicologie, muzică corală, cu subsecţii pentru lucrările didactice sau de fanfară... O „uzină” extrem de complicată care veghează şi la drepturile de autor, care lansează Festivaluri internaţionale, care este foarte atentă ca elitele să fie în prim-plan şi să nu se înfiltreze cumva, în rândurile ei, amatorii. La vârf se iau deciziile, la vârf se hotărăsc destinele – fie că este vorba de soarta unui membru, a unui opus, a unui eveniment... Aşa că miza ALEGERILOR – din patru în patru ani – este foarte mare! Şi, chiar dacă la vedere nu apar, convulsii de tot felul există, firele telefoanelor s-au înroşit, fiecare speră la ceva mai bun pentru breaslă, pentru el – dacă a fost cumva nedreptăţit. Unii – visători şi revoluţionari în acelaşi timp – vor (şi degeaba vor) – TSUNAMI. Alţii vor cutremure – pe ici pe colo, de ochii lumii, dar ei să cadă tot în picioare, că în picioare e mai bine... Se aud glasuri plictisite, melopee înecate în ură, veşnicii cădelniţari, oftatul persoanelor intrate de mult în campanie electorală, pe care posturile de prin consiliul de conducere le-au dat frâu fanteziei să-şi închipuie că înseamnă ceva şi în muzică... Dar, cele mai „simpatice” sunt abordările pe două sau mai multe voci – depinde de interlocutori, cei care-şi susţin de-o viaţă, simultan, şi pledoariile oficiale şi răbufnirile lor îmbibate cu dorinţe secrete... Să nu uităm, suntem totuşi în lumea ARTEI, unde orgoliile se mănâncă pe pâine, unde aproape toată suflarea vrea nu numai să trăiască în glorie, dar să-şi facă şi loc în Istorie! Aşa că...

Vin alegerile la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor! Nu sunt un fan al fostului preşedinte al UCMR, respectiv Adrian Iorgulescu (actualul ministru al Culturii), ba dimpotrivă, câteva meciuri cu domnia sa mi-au ascuţit condeiul, considerând că nu-i de demnitatea unui liberal să accepte la infinit excesele de aroganţă, suficienţă, infatuare, joaca de-a Dumnezeu - a unora, a altora, abuzul de putere şi plata poliţelor personale – a unora, a altora. Dar, cu onestitate recunosc că nimeni altcineva nu-l poate înlocui definitiv (poate doar temporar), pentru că nimeni altcineva, în momentul de faţă, nu are ascendentul necesar asupra confraţilor, experienţa managerială atât de importantă (nu cred că a uitat ce înseamnă să aibă în jur fel de fel de yes-mani, majoritatea cu câte două mâini stângi, fiecare cântând în primul rând melodia interesului personal...). Aşa cum sper ca şi generaţia celor de 30-40 de ani să fie mai judicios reprezentată în viitoarele structuri de conducere. Este bine ca tot ce se scrie valoros (compoziţie, muzicolgie), să aibă imediat largă audienţă (să nu rămână prin sertare), să nu mai existe „birouri” moarte – cărora doar coralele bisericeşti să le justifice existenţa, festivaluri cu ţintă înaltă şi fără public...

Dar, nimic nu se poate face fără un lider reprezentativ, nimic nu se poate schimba dacă nu va fi şi acea infuzie de tinereţe care să lumineze chiar şi colţurile neprietenoase ale Palatului Cantacuzino. Ia gândiţi-vă doar la câţiva tineri muzicologi – Laura Manolache, Mihai Cosma, Oltea Şerban-Pârâu, Saviana Diamandi, Ruxandra Arzoiu –, ca să nu mai vorbim de tineri compozitori, folclorişti... Oare nu este şi vremea lor?
Copyright: cIMeC – 2006