Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
Bagheta lui MISHA KATZ – dincolo de spectacol
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 26 februarie 2006)
Misha Katz este mereu aşteptat cu multă simpatie în concertele ţării. Nici un secret: pretutindeni face săli arhipline, chiar şi la repetiţii! Vezi alura sa boemă – artistul cu plete, înalt, subţire, imprevizibil, gata să dialogheze cu publicul, convins că numai ceea ce face el este genial, cu o baghetă care-i prelungeşte parcă mâinile, care poate fi discretă sau forţată să reteze, să şuiere, să despice furtunos ca o rachetă de Roland Garos... Iar „spectacolul Katz”, cucereşte (să nu uităm că este şi un voloncelist virtuoz), pentru că el ştie pe ce corzi să apese, într-o lume în care tactările riguroase, corecte, care respectă cu sfinţenie litera partiturii – pot ţine uneori melomanul la mile distanţă. Cu siguranţă îl iubeşte pe Mozart! În felul lui! Iar în compania unui excelent ansamblu – cum este Filarmonica „George Enescu” – recunoscut pentru şcoala imbatabilă a maleabilităţii în orice colaborare (dincolo de profesionalismul interpreţilor, de calitatea, de omogenitatea partidelor instrumentale) – a reuşit să-şi etaleze, fără constrângeri, toate ideile.

Şi, chiar dacă uverturile la operele „Nunta lui Figaro”, „Don Giovani” – au sunat poate, prea dur (mai ales „Don Giovanni”), au fost lipsite de poezia filigranului mozartian (în special „Nunta lui Figaro”, au fost povestite cu „glas tare”, să nu existe confuzii, ştergând ecourile de fosă (de unde se lansează, de obicei) – variantele lui nu poţi să nu le iei în calcul, să nu le accepţi, întrucât pledoaria a fost consecventă, iar impactul la public, fără echivoc. De fapt, „armele” cu care cucereşte Misha Katz, nu sunt invenţii de ultimă generaţie, sunt ştiute de când lumea, şi alţi celebri dirijori le-au folosit (fiecare în felul lui temperamental), numai că el are şi şarmul boem, de care vorbeam, şi curajul de a ataca pagini de capodoperă (opusuri pe care greu ţi le imaginezi încărcate de alte culori, de neaşteptate tensiuni) şi ambiţia constructorului care ştie să se desfăşoare pe spaţii ample, şlefuind amănuntul.

Fără îndoială, evenimentul a fost RECVIEMUL pentru solişti, cor şi orchestră, scris de Mozart chiar la finele vieţii, tulburător strigăt al celui care a dăruit lumii mult prea mult, pentru o fiinţă care a trăit mult prea puţin.

Aşadar, în ANUL MOZART, reîntâlnire cu un copleşitor opus – RECVIEMUL în re minor, cu cele 12 numere (de la Recviem, Adagio, trecând prin Dies irae, Lacrimosa, la Benedictus şi Agnus Dei), desfăşurare tipică de ceremonie catolică de petrecere a omului pe ultimul drum, o scriitură de mare frumuseţe, trecând de la polifonie la armonie, de la discrete dialoguri solist vocal-instrumentist, la ansambluri de forţă, de la comentariul orchestral abia şoptit la concluzii dramatice răscolitoare. O slujbă liturgică în care Omul vrea să fie auzit, cu toate speranţele şi durerile lui, o capodoperă faţă de care Misha Katz – nu s-a dezminţit. Pentru că vocile soliştilor (Elena Stancu, Olga Csorbasi, Călin Brătescu, alături de participarea extraordinară a lui Pompei Hărăşteanu) – au fost integrate ansamblului, arareori lăsate să se desfăşoare, pentru că fiecare nuanţă a fost etalată la maximum de expresivitate (de la pianissimo abia marcat la fortissimo zguduitor), pentru că ansamblul coral excelent şlefuit de Iosif Ion Prunner – de asemenea a devenit parte din întreg. Cu alte cuvinte, s-a dorit ca solişti, cor, orchestră să slujească fără prim-planuri, cu atât mai şocante devenind intensităţile, schimbările bruşte de culoare, tensiunile...

Şi, chiar dacă alte versiuni interpretative sunt preferatele vreunui meloman, sigur, emoţia transmisă de Misha Katz, la pupitrul celei dintâi orchestre simfonice româneşti, sub sfânta cupolă a Ateneului, dealtfel într-o zi obişnuită de stagiune – nu poate fi lesne ştearsă din memorie.
Copyright: cIMeC – 2006