Mari ansambluri, mari muzicieni, ENESCU în repertoriu, săli pline, mulți, foarte mulți tineri... – un REGAL care poate concura orice alt eveniment de gen. REVERENȚA NOASTRĂ pentru MIHAI CONSTANTINESCU și echipa domniei sale, pentru că o astfel de UZINĂ nu poate fi strunită decât de un manager talentat, experimentat.

SIGUR, nu putea lipsi OEDIPE! Pe scena ONB, o producție 2015, semnată de regizoarea VALENTINA CARRASCO (Argentina) și colegii ei.

În sală – deasemenea, studenți, elevi, melomani de toate vârstele, critici muzicali care vorbeau despre celebra producție din 1968 (JEAN RÂNZESCU, DAVID OHANEZIAN), despre variantele semnate de CĂTĂLINA BUZOIANU (1996), ANDREI ȘERBAN (1996), PETRIKA IONESCU(2003), ANDA TĂBĂCARU(2011)...

GONG! GONG! GONG! Nici nu poate fi altfel: orchestra sună magistral, sub bagheta lui TIBERIU SOARE, leit motivele parcă sunt desenate, luminează povestea, pătrund în suflet. Intervențiile fagoților, registrul grav al corzilor, țesăturile polifonice strânse, balansul clar, limpede, între comentariul cameral și cel amplu orchestral – nu trec neobservate, fac din când în când loc, din nou, strategiei leit motivelor – tocmai pentru a nu se uita nimic...

Da, prin orchestra OPEREI, corul OPEREI condus de Daniel Jinga (ca întotdeauna superprofesionist) – MUZICA LUI ENESCU, DĂRUITĂ publicului, SALVEAZĂ SPECTACOLUL! Și, bineînțeles, CREAȚIA lui ȘTEFAN IGNAT – în OEDIPE, rolul vieții lui, vârf de carieră, trecut prin destule colaborări regizorale: voce puternică, un dramatism bine dozat, nuanța de tragism cu rafinament inoculată discursului… Dar, să nu-l uităm nici pe HORIA SANDU – impozantul TIREZIAS... De fapt, întreaga echipă de soliști, care, într-un fel sau altul s-a străduit.

DA, acesta-i adevărul, MUZICA A SALVAT SPECTACOLUL!

Aduceti-vă aminte cum povestea ENESCU, despre anii de neliniște pe care i-a trăit, până a scris ultima notă a partiturii, „o partitură imensă”, cum cântărea fiecare cuvânt din libretul lui Edmond Fleg, cum se gândea la tragediile lui SOFOCLE. Luni și ani de neliniște până în ziua premierei – 13 martie 1936, OPERA GARNIER din PARIS…Și nu întâmplător HONEGGER a declarat OEDIPE: „CULMEA ARTEI LIRICE”...

Ce să facem, probabil că asta este soarta acestei capodopere, CREAȚIA LUI ENESCU să nu aibă întotdeauna tălmăcirea firească. Sau să intre din nefericire în atenția unor producători care nu o înțeleg – care pur și simplu deturnează sensurile... Și nu-i de vină regizoarea (se pare că a mai abordat OEDIPE ...), sunt răspunzători cei care nu s-au asigurat că proiectul ei nu se depărtează la ani lumină de gândurile enesciene.

Așa că: într-o amestecătură greu de digerat, de la proiecții gigant (mare, munte), din care au dispărut ritualurile (nașterea, dansurile, încoronarea etc.), a fost sufocat momentul SFINX-ului, un ansamblu static asista la rotirea ghirlandelor de cearșafuri albe, negre, totul era în nuanțe de gri, se rostogoleau alte proiecții sexi, nu mai conta când e TEBA, când e CORINTUL... Simbolul nisipului? Simbolul clepsidrei? OEDIPE își dorea crângul plin de lauri, unde să se odihnească pe veci, dar nu ajunge, cade la malul mării, după ce face Roata cu niște copilași, copilașii care aruncă peste el găleți de nisip... Ce mai, la țărm sunt turiști sau emigranți care își fac selfie-uri cu telefoanele, apare și un vas de croazieră... O fi fost vreo reclamă pentru CARAIBE?

Doar un singur tablou inspirat – dacă se poate spune așa – toată suflarea se strânge, toată lumea stă cu fața la pământ, pare să se pregătească de priveghi!!!

Nu cred că nu se va găsi acel regizor român care să construiască un OEDIPE plin de MAGIE, de EMOȚIE…