HOME

Baletul „Orfeu”
(Loredana Baltazar, 11 iunie 2007)

Rod al fructuoasei colaborări inter-artistice dintre regizorul şi coregraful Attilas-Akilas Silvester – iniţiatorul temerarei întreprinderi spectaculare din parcursul celei de-a 33-a ediţie a Festivalului Internaţional al Muzicii şi Dansului -, textierul şi video-realizatorul Spiros Kassianis şi creatoarea costumelor Daniela Christopoulou, baletul „Orfeu” s-a întrupat, în cadrul teatrului constănţean, ca cel mai amplu proiect din ultima vreme. După doar o lună (!) de la debutul pregătirilor şi două săptămâni de lucru efectiv cu artiştii, pretextul ideatic s-a metamorfozat într-o montare coregrafică de excepţie, fundalul sonor utilizat reprezentând un colaj de secvenţe muzicale provenind din creaţia mai multor autori: în prim plan, suita de momente din opera „Orestia, Templul lui Apollon la Delphi” de Serghei Taneev, cuplate cu fragmente din lucrările lui Serghei Rahmaninov (poemul simfonic „Insula morţilor”) şi ale unor compozitori contemporani din Cipru şi Grecia – Andreas Haralambous (opera „Dragostea Afroditei”), Dimitris Mitropoulos („Înmormântare”) şi Spiros Kassianis („Dansuri eroice”). Tema lui Orfeu – o structură leitmotivică, ce surprinde trăsăturile semnificative ale personajului principal – aparţine talentatului compozitor gălăţean Eugen Dan Drăgoi (cel care, de altfel, a remixat colajul de muzică greacă pe baza căruia Attilas-Akilas Silvester a realizat cu doi ani în urmă, la Teatrul „Nae Leonard” din Galaţi, spectacolul original „O Elinas Alexis Zorbas”).

Baletul în 2 acte „Orfeu” completează în mod fericit seria de montări scenice a coregrafului-regizor grec (care mai cuprinde – pe teritoriu românesc – „Cântul fratelui mort”, muzica Mikis Theodorakis, şi „La fille mal gardee”). Inedită apare, în contextul acestui ultim spectacol al lui Attilas-Akilas Silvester, corespondenţa artistică dintre imaginea proiectată (autor: Spiros Kassianis), mişcarea coregrafică, pantomima şi sunetul muzical, întregul edificiu fiiind orientat într-un sens dramatic ascendent. Aparent simplă din perspectiva direcţionării personajelor pe linia mitologică binecunoscută, povestea lui Orfeu – în viziunea regizorului grec – ia forma unei meditaţii profunde asupra conotaţiilor Artei, „dincolo” de Timpul şi Spaţiul delimitat istoric. Gestul creator al lui Attilas-Akilas Silvester se serveşte de suita video-imagistică (ce ancorează acţiunea în realitate prin proiecţia referentelor naturale – imagini ale elementelor primordiale: Apa, Pământul, Aerul-Cer, Focul, elemente invocate de Orfeu în cântul său care „copertează” întregul demers conceptual), potenţând aspectul tensional pe tente dominante: epică / dramatică. Nu lipsită de interes apare, în contextul general, prezenţa Povestitorului (Dinos Skaliotis), sprijinind fluenţa acţiunii şi, totodată, accentuând lirismul cadrelor vizuale.

Libretul situează în prim plan personajul-cheie, urmărindu-l îndeaproape în cadrul mitologic originar; Cristian Tarcea conferă relief interpretării solistice într-o postură extrem de solicitantă, dar, aşa cum era şi firesc, cele mai expresive momente au fost cele de cuplu. Perechea sa, Aliss Tarcea, de o sensibilitate emoţionantă, construieşte – fără efort aparent – o Euridice nepământeană, în adevăratul sens al cuvântului, gradându-şi evoluţia trăirilor cu multă naturaleţe, în timp ce traiectoria paralelă a cuplului dintre semizeul Aristaeus şi nimfa Avtonoi (Horaţiu şi Monica Cherecheş) a „încărcat” dramatic atmosfera. Excelent valorificate au fost intervenţiiile unor personaje episodice, precum Şarpele (Irina Ganea), Cerver (Mircea Crăciun) şi chiar luntraşul Charon (Ovidiu Lintzmaier părând întruchiparea ideală a imaginii sumbre a înfricoşătorului personaj), iar rolurile Persefona-Hades (creionate de Simona Costea şi, respectiv, Călin Hanţiu) au fost jucate cu o forţă de sugestie impresionantă. Excepţionale mi s-au părut scenele din Infern la realizarea cărora a contribuit întregul ansamblu de balet, pe fundalul – permanent evolutiv – al proiecţiei flăcărilor, o „lume” populată de viziuni înfricoşătoare a căror frescă (inventiv pusă în lumină – sau, mai corect spus, în întuneric – prin intermediul costumelor originale ale Danielei Christopoulou) s-a conturat pregnant, demonstrând o abilitate de invidiat în mânuirea detaliilor şi în sincronizarea lor la nivel panoramic.
În timp ce Lira – instrumentul magic, deschizător de porţi, al cântăreţului sfâşiat de menade – rămâne veşnicul simbol al cântului, ideea sacrificiului suprem din şi pentru dragoste dăinuie peste timp.

„Prin Orfeu – remarcă Attilas-Akilas Silvester – Elada a lăsat moştenire întregii umanităţi muzica şi, extenso sensu, toate artele, cultura”. Iar noi, beneficiarii direcţi ai acestei moşteniri, n-am încetat să credem, de mii de ani, în menirea ei cathartică.


cIMeC 2007