Loredana BALTAZAR, muzicolog Cronica muzicală on-line     HOME
Iago versus Otello
(Loredana Baltazar, 14 martie 2011)

MOTTO: Sunt ticălos fiindcă sunt om
și simt în mine noroiul originar.

(Arrigo BoitoOtello, Actul II, Scena II)


scenă din spectacolInterpretarea textului shakespearian în versiunea libretistului Arrigo Boito conferă un substrat psihologic textului operei cu același nume aparținând lui Giuseppe Verdi. Dincolo de aceasta, autocaracterizarea unui personaj „special” precum Iago sugerează posibilitatea justificării unui comportament – în general vorbind – profund amoral. Prototip al perfidiei, al vicleniei inteligent conduse, al calomniei fără limite, Iago se încadrează într-o tipologie negativă prin definiție, fiind autorul psihologic al crimei comise asupra Desdemonei și al sinuciderii lui Otello. Răul îi este consubstanțial, în măsura în care el nu recunoaște valoarea Binelui (Cred că omul drept e un măscărici și la chip dar și la inimă, că totul în el e mincinos: lacrima, sărutul, privirea, sacrificiul și onoarea). Unilateralitatea dimensiunii negative a caracterului (opuse dimensionării exclusiv pozitive a Desdemonei) i-ar putea diminua complexitatea traiectoriei de-a lungul construcției scenice, dar acest lucru nu se întâmplă datorită extrem de agilei arhitecturări a textului, a juxtapunerii sau interferenței permanente cu personaje contrastante asupra cărora își exercită – prin diverse mijloace – dominația. În fond, una din posibilele interpretări ale tragediei shakespeariene ar fi aceea de a-l propulsa pe Iago ca personaj central, în jurul căruia se declanșează intriga ce conduce către inexorabilul deznodământ.

Spectacolul pe care am avut ocazia să-l vizionez recent la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța se poate identifica unei premise de construcție similare. Otello a fost montat în 1996 de către regizorul Cristian Mihăilescu, urmând ca dificila partitură verdiană să se regăsească în repertoriul instituției constănțene până în 2001. Versiunea pe care am putut-o urmări anul acesta poate fi numită o premieră în privința distribuției – complet înnoită față de cea inițială (singura care era familiarizată cu rolul fiind soprana Elena Rotari, introdusă, din 1998, în rolul Desdemonei). Maestrul Gheorghe Stanciu s-a aflat constant la pupitrul dirijoral, ghidând concentrat orchestra pe lunga traiectorie tensională a devenirii dramei până la tragicul final. Îi stă alături maestrul corului, Adrian Stanache, dar și ceilalți artizani ai transpunerii scenice precum scenografa Viorica Petrovici (creatoarea unui decor esențializat, cu o funcționalitate clară și o simbolistică vizuală ce servește potențialelor conotații ale textului), coregrafa Rodica Raicu Uretu și, nu în ultimul rând, asistenta de regie Lucia Cicoară (echipă care, sprijinită de cei trei pianiști care au asigurat pregătirea muzicală – Silvia Țigmeanu, Daniel Sărăcescu, Natalia Gribinic – ca și de întregul compartiment tehnic s-a implicat cu tot sufletul în această realizare de proporții).

De ce a ales Teatrul de Operă din Constanța un asemenea titlu pretențios, pentru a fi inclus în stagiunea curentă ca unul din primele spectacole după reintrarea în activitate a instituției? Poate pentru a-și redovedi potențialul artistic în fața celorlalte instituții de profil din țară, mai puțin vitregite de soartă din punct de vedere financiar. Și, înainte de toate, n-ar trebui uitat faptul că este vorba despre un teatru de operă care a organizat nu mai puțin de 35 ediții ale unui festival internațional dedicat muzicii și dansului, colaborând cu instrumentiști, soliști vocali, dirijori, balerini, coregrafi de prestigiu din întreaga lume!

Revenind la spectacolul cu opera Otello, am remarcat distribuirea în rolurile principale masculine a unor artiști care și-au dozat cu inteligență fiecare intervenție scenică: tenorul Alfredo Pascu în rolul titular și baritonul Ștefan Ignat în Iago. Au completat distribuția – inspirat din punct de vedere vocal – Doru Iftene (Cassio), Ciprian Done (Roderigo), Constantin Acsinte (Lodovico), Laurențiu Severin (Montano), Lucia Mihalache (Emilia), Răzvan Pap (Un herald), corul și orchestra susținând echilibrul edificiului sonor printr-o evoluție riguros controlată din punct de vedere dinamic.
scenă din spectacol scenă din spectacol scenă din spectacol

Lumina – sau umbra – adaugă un contur suplimentar la portretul fiecărui personaj în parte, Desdemona și Iago întruchipând, în această privință, extremele unui virtual traseu imagistic: în timp ce Elena Rotari este permanent plasată într-un con de lumină iar intervențiile sale vocale o mențin în zona suavității emoționale, Ștefan Ignat își nuanțează aparițiile „urâțindu-și” pasional personajul prin mișcări și grimase care-i dau (în concordanță cu veșmintele închise la culoare dar și cu machiajul strident care-i reliefează privirea) un aspect demoniac, susținut expresiv de la șoaptă până la sunetul timbrat.

Din moment ce întreaga derulare a intrigii e „orchestrată” de Iago (Te-mboldește demonul tău, și demonul tău eu sunt), Otello devine, în acest context, un personaj neutru, manipulabil, cvasi-imobil, care e scos în evidență doar în momentul în care rolul său se apropie de sfârșit; reprezentând apogeul evoluției sale sentimentale, scena omorârii Desdemonei este cea în care Otello polarizează atenția ca personaj principal, căci prin el se finalizează faptic deznodământul tragic al operei. Actor inconștient al dramei „regizate” de Iago, Otello se abandonează aici jocului nemilos al sorții. Alfredo Pascu respectă întrutotul acest deziderat conceptual, concentrându-se, ca implicare afectivă, asupra ultimelor scene în care, pregătind cu o sinceritate nedisimulată uciderea Desdemonei și propria moarte, își împlinește credibil destinul de unealtă a urzelilor lui Iago printr-o asumare emoționantă a trăirilor personajului.

Dup’atâta batjocură vine moartea. Și-apoi? Moartea este Nimicul, afirmă cinic Iago, propulsându-ne într-o ambianță derizorie dominată de negație la toate nivelurile, însăși imaginea stării de colaps care planează asupra umanității din noi. Aparent distruse odată cu omorârea Desdemonei, urmele purității și ale iubirii se confundă cu declinul valorilor care ne înconjoară. Ce e de făcut? Arta autentică oferă o soluție... poate nu singura, dar cu certitudine această sursă de autocunoaștere interioară poate deveni un medicament al sufletului, la îndemâna oricăruia dintre noi.
Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2011