Loredana BALTAZAR, muzicolog Cronica muzicală on-line     HOME
Orchestra de Cameră din Basel
(Loredana Baltazar, 20 septembrie 2007)
Covârșitoarea figură enesciană focalizează – asupra fiecărei ediții a manifestării care îi poartă numele – atenția artiștilor din întreaga lume.

Anul acesta, nu mai puțin de cinci din cele opt orchestre ale celebrelor Filarmonici străine invitate în festival au abordat lucrări importante ale compozitorului român, proiectând, într-o suită de secvențe caleidoscopice, traiectoria creatoare a acestei personalități de geniu.

Alături de marile ansambluri, formații camerale de elită din agenda festivalului (Zukerman Chamber Players, Camerata Lysy, Trio Beaux Arts) s-au oprit și ele asupra partiturilor lui George Enescu, relevând alte și alte fațete ale multiplicității aspectelor semantice proprii acestor pagini de o rară profunzime sensibilă.

Pe aceeași lungime de undă, evoluția scenică a Orchestrei de Cameră din Basel s-a deschis cu acel ultim opus 33, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, „o muzică a durerii și regretului", după cum o definește Pascal Bentoiu. Nu foarte accesibilă unui public „uzual", din punctul de vedere al complexității arhitectonic-expresive dificil de pus în valoare din punct de vedere interpretativ, Simfonia de cameră a fost plasată – de către instrumentiștii elvețieni – la nivelul limitrof al joncțiunii experienței postromantice cu noile tendințe ale limbajului contemporan, neomițând a-i reliefa, minuțios, detaliile formale. I-au urmat, într-un același calup repertorial, 2 partituri clasice ample: Concertul nr.10 în mi bemol major pentru două piane și orchestră de Mozart și Simfonia nr.4 în si bemol major op. 60 de Beethoven, pe parcursul cărora orchestra, sub bagheta talentatului Giovanni Antonini, și-a demonstrat pe deplin – chiar și în ipostaza de acompaniator – capacitatea de concentrare asupra liniilor de forță ale discursurilor sonore, elocvența și penetranța comunicării.

Ansamblul a impresionat printr-o omogenitate fără cusur, un atac unitar și un ambitus tensional extins, prin claritatea și dinamica intențiilor expresive; alături de comunicativul dirijor Giovanni Antonini – a cărui plasticitate gestuală sugestiona efectiv formația, instrumentiștii au mai oferit publicului uvertura operei „Olympia" de Joseph Martin Kraus, corespondentul german de epocă al lui W. A. Mozart.

Solistele după amiezii, originalele surori Labeque, au excelat și ele în bisul creionat cu sensibilitate și fantezie coloristică (Le jardin feerique de Ravel), ulterior arhitecturării Concertului mozartian cu unelte stilistice concludente.

Plăcerea rostirii instrumentale, exprimată firesc, ca un dar făcut celor prezenți în sala Ateneului, și-au pus amprenta asupra acestei după amieze concertistice, declanșând un sentiment tonic, de bună dispoziție, care ne-a patronat întreaga seară!
Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2007