HOME

Ansamblul ALEPH, între „CROCHIURI ŞI PORTRETE”
(Loredana Baltazar, 2 septembrie 2008)

Recunoscut, nu doar în perimetrul cultural european, ca unul dintre cele mai importante grupuri creative ce promovează arta contemporană, ansamblul francez a fost fondat acum două decenii şi jumătate de către Dominique Clement, Sylvie Drouin, Monica Jordan, Cristophe Roy şi Françoise Matringe, cărora li s-au adăugat apoi Jean-Charles François şi Noëmi Schindler. Contactul direct cu muzica de ultimă oră le motivează permanenta activitate de cercetare a demersului sonor, grupul organizând şi „mese rotunde” adresate marelui public pe diverse tematici ce fac referinţă la ipostaza contemporană a actului de creaţie. Ansamblul are la activ (deja!) peste 500 de concerte, în care a interpretat mai mult de 180 creaţii ale compozitorilor de pretutindeni, una din dominantele muncii lor fiind preocuparea de a construi spectacole de sinteză în care sunt implicaţi regizori, coregrafi, videorealizatori, poeţi etc.

Ansamblul ALEPH Ansamblul ALEPH

Membrii ansamblului (în componenţa actuală: Monica Jordan – voce, Dominique Clement – clarinet, Noëmi Schindler – vioară, Cristophe Roy – violoncel, Sylvie Drouin – pian şi, ca al doilea pianist, Jean-Claude Henriot) au oferit iubitorilor de muzică nouă (relativ numeroşi), poposiţi la Ateneul Român în cea de-a doua zi a Săptămânii Muzicii Contemporane, mostre din dramaturgia sonoră românească şi franceză, faţă în faţă cu cea xenakisiană. Desemnând entităţi distincte ca orientare estetică, dar grăitoare pentru o virtuală panoramare a peisajului artistic contemporan, lucrările semnate de Violeta Dinescu (Wu-Li), Adina Dumitrescu (Pas de deux updated), Camille Roy (Parmi l’arbre), Iannis Xenakis (Dipli Zhia, Nomos Alpha, Charisma, Kottos) şi Aurel Stroe (L’enfant et le diable), la care s-a adăugat (surprinzător, pentru unii) Sonata pentru vioară şi violoncel de Maurice Ravel, s-au constituit într-o structură repertorială care valorifica la maximum calităţile individuale, dar şi pe cele privind integrarea în ansamblu a fiecăruia din cei şase componenţi ai formaţiei.

Dacă drama imaginară din piesa Violetei Dinescu invita, creativ, la o „punere în scenă a sunetelor”, partitura Adinei Dumitrescu la „crearea unui dialog liber după schema arhitectonică din baletul clasic”, opusul lui Camille Roy la alăturarea fantezistă a unor tuşe de culoare pe dimensiuni miniaturale, iar Sonata lui Ravel la arhitecturarea unui organism sonor perfect sudat, funcţionând cu exactitate în parametri clasici (toate cele patru lucrări fiind destinate duoului Noëmi Schindler – Cristophe Roy), următoarele patru lucrări (aparţinând exclusiv lui Xenakis) au pus în lumină performanţa interpretativă a violoncelistului francez (însoţit – doar în Dipli Zhia şi în efemera Charisma – de Noëmi Schindler şi, respectiv, de Dominique Clement), ale cărui mişcări precise evocau exactitatea unui chirurg în decursul unei operaţii importante şi, totodată, virtuozitatea fără cusur a unui prestidigitator genial.

Formidabila „nebunie” a cascadelor instrumentale reuşise să ameţească, efectiv, auditoriul, înainte de ultima pauză a programului care a precedat lucrarea lui Aurel Stroe. Incredibil de „proaspeţi” după un macrorecital de aproximativ trei ore (fără a contabiliza şi durata pauzelor, nu ştiu cât de necesare pentru artişti, dar absolut necesare pentru publicul deja saturat de muzică – acest concert, de ora 19, fiind cel de-al treilea al uneia din cele mai lungi zile de festival!!!), Monica Jordan, Dominique Clement, Sylvie Drouin şi Jean-Claude Henriot în frunte cu „neobositul” Cristophe Roy (care a evoluat, ca solist ori partener cameral, în absolut toate cele nouă piese) s-au întrecut pe ei înşişi, dezvoltând imaginativ, în premieră pe o scenă românească, tulburătoarea schiţă a monodramei L’enfant et le diable. Cele cinci scene ale acesteia (Le dogue, Immersion d’un prelude de Chopin dans les structures de notre piéce, La Pierre Noire, Pendant les interminables messes, Elégie ou le poète parle) compuse pe marginea nuvelei Marinei Tsvetaeva au solicitat la maximum disponibilităţile sensibile ale interpreţilor, deosebit de rafinat potenţate pe o muzică aparent simplă dar cu încărcătură tragică. Pulsul firesc al desfăşurării muzical-scenice, sugestiv subliniat, din punct de vedere teatral, prin intervenţii vocale sau / şi instrumentale, într-un crescendo gradat – de la tăcere absolută şi monodie până la aglomerări de tip textură la nivel micro şi macrostructural, a evidenţiat pe deplin multilateralitatea interpreţilor francezi în dubla lor calitate de muzicieni-actori dăruiţi profesiei pe care o practică.

A fost aceasta, fără îndoială, o seară-eveniment datorată – preponderent – „traducerii” sonore a creaţiei lui Aurel Stroe, dar şi excepţionalului standard interpretativ pe care l-a atins Ansamblul ALEPH. Păcat că, la acea oră din noapte la care s-a terminat concertul, foarte puţini interpreţi şi compozitori autohtoni au avut răbdarea de a asista până la sfârşit la un asemenea eveniment artistic, pe care l-am perceput ca pe un veritabil impuls pentru evoluţia şcolii interpretative româneşti!


cIMeC 2008