HOME

Trio „Dinu Lipatti”
(Loredana Baltazar, 13 septembrie 2007)

„Nu vă serviţi de muzică, ci serviţi-o!”, îndemna, cu titlu imperativ, Dinu Lipatti, trasând artistului principala normă de conduită, cu titlu de lege. Pe urmele unui asemenea nobil deziderat, membrii trioului „Dinu Lipatti” din Berlin (violonistul Florin Paul, violoncelistul Boris Matchin şi pianistul Cristian Niculescu) s-au apropiat de muzica secolului XX proiectând să ofere auditoriului cât mai multe şi mai diverse din ipostazele sale semnificative. Exclusiv românesc la debutul său (înainte de Boris Matchin violoncelistul formaţiei fiind Radu Nagy), ansamblul a luat numele excepţionalului pianist, inconfundabil maestru al claviaturii, în ideea de a-i perpetua amintirea, cu firescul unui gest reflex al minţii şi sufletului; în acelaşi sens, structura diversă a repertoriului trioului, gândită ca liant al tuturor epocilor muzicale, include, consecvent, lucrări de compozitori români, pe care Florin Paul, Cristian Niculescu şi - din 2007 - Boris Matchin, le promovează pe scenele lumii.

Aşa s-a întâmplat şi la ediţia de anul acesta a Festivalului, când partea mediană a recitalului lor cameral a fost reprezentată de cele două secţiuni consecutive ale ciclului „Umbre” (a II-a şi, respectiv, a V-a - aceasta din urmă, interpretată în primă audiţie absolută, fiind scrisă special pentru acest ansamblu), clasa de lucrări aparţinând inspiratei compozitoare Doina Rotaru. Starea meditativă, de filiaţie orientală, indusă de întruparea artistică a acestui demers sonor caracterizat de permanentul ascensio străjuit de o „grădină” de elemente microstructurale cu rădăcini arhaice, a sugerat, rafinat, acel moment „de relaxare” al programului, „coperţile” sale instalând alte note dominante din punct de vedere stilistic. Trimiterile impresioniste şi flash-urile polistiliste ale piesei lui Toru Takemitsu („Between Tides”), au primit, contrastant, ca replică deosebit de plastică, „împrumuturile” din folclorul evreiesc puse cu strălucire în pagină de Dmitri Şostakovici în Trioul său op. 67, dedicat victimelor Holocaustului.

Adaug aprecierilor asupra consistenţei opţiunilor repertoriale, omogenităţii bine puse la punct a înnoitei formaţii şi accentuării reliefurilor stilistice proprii fiecărei mostre componistice în parte, pe cele aduse eforturilor organizatorice ca această ediţie a Festivalului „George Enescu” să arate ALTFEL decât precedentele, exemplificând fie şi numai cu infuzia de prospeţime şi de pitoresc dată de implantul florilor de câmp în inima artistică a Bucureştiului, un concept ING care ne proiectează - natural - în ambianţa creării capodoperelor enesciene pentru a le înţelege, poate, mai uşor, substratul esenţial.

Le oferim şi noi o floare - deocamdată virtuală - în numele publicului spectator, a cărui privire sensibilă s-a încărcat, în acest septembrie 2007, de frumuseţe!


cIMeC 2007