HOME

Filarmonica muncheneză şi muzica secolului XX
(Loredana Baltazar, 10 septembrie 2007)

Investit cu capacitatea de a deschide porţile culturale ale Europei, purtătorul de spirit românesc George Enescu patronează astăzi un festival devenit deja tradiţional pentru bătrânul continent. Exact peste un an, suita de manifestări care poartă numele inspiratului maestru al muzicii româneşti va împlini o jumătate de secol! Acum aproape 50 de ani am asistat la premiera românească a operei „Oedipe”, dirijată de o altă impunătoare personalitate a artei componistice şi interpretative româneşti, Constantin Silvestri. Sunt date care nu trebuie uitate, evenimente de temelie ale revigorării culturale autohtone care a generat eşafodajul actual al vieţii muzicale.

Menţinând cadenţa unui puls ce s-a accelerat continuu, ediţia 2007 a Festivalului „George Enescu”, cea mai încărcată zilnic de până acum în evenimente, a proiectat o încheiere pe măsură. Reuşind să îmbunătăţească vizibil receptarea acustică în cazul (socotit deja disperat) al Sălii Palatului, omogenizând vocile instrumentale şi egalizând intensitatea – de proporţii quasi-naturale – la nivelul fiecăruia din cele peste 4000 de locuri ale acestei „hale” culturale (rezultat pozitiv al iniţiativei Ministerului Culturii şi Cultelor), organizatorii au decis ca momentele orchestrale finale să fie rezervate unui ansamblu german de marcă internaţională, legat de România prin intermediul unei uriaşe personalităţi care l-a condus timp de peste un deceniu: Sergiu Celibidache. Aşadar, în ultimele două zile, Orchestra Filarmonicii din Munchen – sub bagheta unui alt român de talent cu un vast palmares internaţional, dirijorul Ion Marin – s-a prezentat în faţa auditoriului cu un repertoriu ce a cuprins, consecutiv, 4 capodopere ale secolului XX: Simfonia Mathis der Maler de Paul Hindemith, Simfonia nr. 5 op. 100 de Serghei Prokofiev, Simfonia I op. 13 de George Enescu şi cantata Carmina Burana de Carl Orff.

Distins cu premiul „Alfred Schnittke” pentru bogata sa activitate desfăşurată în arealul muzicii contemporane, Ion Marin este, vizibil, un „obişnuit” al partiturilor de secol XX, gestica sa elegantă şi implicarea expresivă ghidând ansamblul către culminaţii impunătoare, gradate dinamic cu stricteţe. Seara simfonică Hindemith-Prokofiev a evidenţiat atuurile orchestrei: echilibrul şi precizia ritmică (principal artizan al acestei realizări putând fi socotit compartimentul percuţiei), cantabilitatea intervenţiilor solistice ale suflătorilor- la compartimentul lemnelor, crescendoul exploziv în momentele de tutti culminând cu finalurile perfect sincronizate, într-o unitate de gest exemplară. Lirismul descriptiv, de o forţă particulară, al muzicii lui Hindemith a primit o replică tonică, plină de strălucire şi vervă, cu pronunţate tente sarcastice în cazul simfoniei lui Prokofiev, ce a pus în lumină, totodată, virtuozitatea tehnică a întregii formaţii. Privită prin prismă neoclasică, creaţia secolului XX a părut mai accesibilă publicului curios, dar încă avid de clasicitate...

Concluzia? O ofertă repertorială, inteligent structurată, a unui ansamblu reprezentativ poate fi capabilă de a impulsiona dorita prezenţă a spectatorilor în sala de concert!


cIMeC 2007