HOME

Radiografia unui recital
(Loredana Baltazar, 21 februarie 2007)

Muzicianul elveţian Gustave Doret scria despre marea pianistă româncă (peste care, pe nedrept, odată cu trecerea timpului aproape că s-a aşternut negura uitării) Clara Haskill, că ar fi „nu un virtuoz pentru care pianul este un scop, ci una dintre acele fiinţe dotate excepţional în care sălăşluieşte muzica, fiinţe care au acest instinct minunat al expresiei muzicale imposibil de cucerit prin muncă şi voinţă, un creier prodigios, de o rară stăpânire a memoriei şi de o concentrare rapidă”.

Păstrând proporţiile unei tentative comparative ce ţine – evident – seama de caracteristicile celor două vârste interpretative, am putea cataloga evoluţia tânărului Mihai Ritivoiu pe podiumul sălii „Thalia” a Filarmonicii sibiene, ca una de excepţie. Într-adevăr, laureatul ediţiei 2006 a Concursului Internaţional „Jeunesses Musicales” nu adoptă virtuozitatea „în sine” ca pe un dat sine qua non al atitudinii faţă de instrumentul solist; el redimensionează eşafodajul arhitectonic al fiecărei lucrări abordate în funcţie de propria viziune – încadrabilă estetico-stilistic în marje temporale adecvate. Actul interpretativ al elevului de 17 ani de la Liceul bucureştean „Dinu Lipatti” (clasa profesor Alma Peter Apostoleanu) este unul re-creator, ancorat în luciditatea permanentei căutări a sensului muzical. Poetica expresiei sonore transpare din fiecare gest, lăsând să se întrevadă maleabilitatea unui spirit deschis, cu o potenţialitate metamorfică de invidiat.

Sub deosebit de atenta şi perseverenta îndrumare a profesoarei sale, Mihai Ritivoiu învaţă – la rang de lege – să cultive detaliul, punându-i în valoare importanţa în conglomeratul ansamblului; fiecare stil degajă un anume ethos şi fiecare piesă, în parte, evidenţiază o perspectivă particularizată asupra substanţei sonore în funcţie de factorii care au influenţat procesul creator, de imaginaţia dar şi de „uneltele” paradigmatice care au servit, practic, demersului constructiv.

Mihai Ritivoiu se bazează pe o memorie realmente prodigioasă, bine controlată, dispunând de un angrenaj de conexiuni logice şi bazată pe o concentrare optimă, care nu-i solicită, aparent, nici un efort. Aşa-zisul „secret” al succesului rezidă în faptul că tânărul artist studiază şi cântă efectiv cu plăcere întregul repertoriu, indiferent că e vorba despre dificila Sonată în Fa major (KV 533) de Wolfgang Amadeus Mozart ori despre „Premiere communion de la Vierge” (din ciclul „Vingt Regards sur l`Enfant Jesus” de Olivier Messiaen).

În ciuda vârstei protagonistului, comunicarea artistică poartă – din partea sa – veşmântul unei maturităţi sobre, dar nu mai puţin pure. Dominând riguros periplul prin epocile-reper ale istoriei muzicii, pianistul uimeşte în mod special prin apetenţa pentru muzica secolului XX, în particular pentru opusurile quasi criptice ale lui Olivier Messiaen, din care acel „Regard de l`Esprit de Joie” se identifică cu însăşi Bucuria, experimentată şi oferită în dar ascultătorilor săi de către artizanul-mânuitor al claviaturii. „În mâinile sale”, muzica respiră cu naturaleţe, legând într-o curgere absolut firească Preludiul şi fuga nr. XI în si major op. 87 de Dimitri Shostakovich cu Sonata lui Mozart, celebrul „Mephisto Vals” de Franz Liszt, Sonata nr. 3 op. 58 în si minor de Frederic Chopin şi cele două piese menţionate ale lui Messiaen; de subliniat, în acest context, latura marcat sensibilă a unui romantism preponderent interiorizat, ce caracterizează revelator evoluţia chopiniană.

Tabloul unui asemenea parcurs interpretativ de proporţii serioase ar fi fost, poate, întregit cu specularea spiritului ludic de filiaţie improvizatorică ce-şi pune amprenta asupra perpetuei stări variaţionale emanate de compoziţiile mozartiene, ca şi cu acutizarea percepţiei tensiunii conflictuale – de un dramatism exploziv – alăturate conturării minuţioase a sarcasticului portret mefistofelic din creaţia lisztiană, pagini de referinţă în care se cerea exploatată expresiv fiecare secvenţă a complexului scenariu sonor, reeditând – din perspective inedite – experienţa confruntării cu asemenea „pietre de încercare” ale genului.

Mihai Ritivoiu reprezintă în prezent, în mod indiscutabil, unul din reperele de valoare ale artei interpretative româneşti la nivelul vârstei sale. Va reuşi el, oare, să surmonteze dificultăţile menţinerii în topul unei astfel de ierarhii? Depinde – cu certitudine – de forţa personalităţii sale, de inteligenţa cu care-şi va canaliza propria evoluţie şi durabilitatea penetranţei cu care-şi va afirma crezul artistic în contextul – subiectiv – al unui domeniu apreciativ circumscris, prin excelenţă, libertăţii de opinie având ca ghid un foarte vast arsenal de criterii!

Revenind la programarea recitalului amintit, mi se pare relevant să menţionez că acesta s-a încadrat perfect în suma de evenimente ale începutului de an ce şi-au dorit să promoveze – într-o suită calitativă remarcabilă – Sibiul, ca oraş –capitală europeană a Culturii. Stagiunea de concerte a Filarmonicii de Stat a demarat puternic în lunile ianuarie-martie cu un şir de manifestări care au ca invitaţi figuri marcante ale circuitului cultural mondial (precum violoncelista rusoaică Tatjana Vassiljeva, violonistul elveţian Alexandre Dubach, pianişii Francois Joel Thiollier – Franţa şi Mei-Ting Sun – China, dirijorii Kaspar Zender – Elveţia, Rinaldo Muratori – Italia, Serge Zehnacker – Franţa etc.), repertoriul ales valorificând atât binecunoscute capodopere ale dramaturgiei muzicale universale, cât şi interesante pagini mai puţin auzite în România, predominant ancorate în perimetrul clasico-romantic.

Demn de toată atenţia se dovedeşte a fi acest promiţător debut de an sibian, ca şi admirabila prezentare a tânărului interpret bucureştean, garanţi potenţiali ai unei continuităţi de ordin axiologic menite să demonstreze viabilitatea actului de cultură într-o societate postmodernă din ce în ce mai tributară necesităţii rezolvării problemelor economice, palpabilului Cotidian şi radiografierii sale Şocante!


cIMeC 2007