Pianista Gabriela Ungureanu pe scena Ateneului Român
(Irina Nițu – 3 februarie 2013)

Din punct de vedere muzical, sfârșitul lunii ianuarie a fost marcat de un eveniment interesat desfășurat la Ateneul Român din București. Un concert în care orchestra și corul Filarmonicii „George Enescu” au evoluat într-un repertoriu ofertant: Cidul de Jules Massenet, Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Camille Saint-Saens, respectiv uverturi și coruri din operele lui Giuseppe Verdi (prezentate cu ocazia bicentenarului compozitorului în 31 ianuarie, respectiv 1 februarie). Nu mi-am propus să scriu neapărat o cronică, ci să semnalez prezența unei pianiste românce din generația tânără pe scena Ateneului, a cărei evoluție merită a fi adusă în prim-plan.

Deși stabilită în Franța din anul 2000, numele Gabrielei Ungureanu nu este deloc străin publicului bucureștean datorită recitalurilor susținute de ea atât la Ateneu, cât și pe alte scene din capitală. Anul 2013 i-a marcat însă debutul simfonic în compania orchestrei Filarmonicii „George Enescu” și a dirijorului Octav Calleya.

Concertul nr.2 de Saint-Saens s-a dovedit a fi o alegere cât se poate de inspirată pentru acest eveniment. Interpretarea pianistei a impresionat prin luciditate, capacitatea de susținere interioară a conținutului muzical și ușurința cu care a dat viață compoziției. Frazările bine gândite, paleta dinamică bogată, colaborarea extrem de atentă cu orchestra sunt alte câteva atu-uri ale sale. Expresivitatea gesturilor pianistice îi dezvăluie personalitatea și concepția asupra muzicii interpretate, astfel încât pot concluziona că am asistat la un act artistic valoros. Superlativele ar fi putut fi atinse dacă pregnanța sonoră a pasajelor din registrul acut ar fi fost mai mare, precum și dacă raportul dintre solist și orchestră ar fi fost, pe alocuri, redimensionat în favoarea pianistului (iar ansamblul ar fi avut mai puține momente ezitante).

Dincolo de aceste remarci, echilibrul pe care Gabriela Ungureanu l-a atins din punct de vedere interpretativ prin coroborarea tehnicii cu expresivitatea, a intenției cu faptul realizat o situează printre pianiștii români importanți ai momentului. Mi-aș dori foarte mult ca realizările sale să fie legate de numele României, și nu doar de cel al Franței, actuala ei țară de reședință. Avem atâtea exemple de valori românești prea puțin recunoscute și apreciate de noi, românii, încât ar fi păcat să lungim în continuare lista lor.

O sală plină și aplauze binemeritate au răsplătit talentul și concentrarea solistei. Personal, sper să își păstreze constant entuziasmul, să-și surclaseze mereu nivelul calitativ înalt al interpretării, și nu în ultimul rând, să revină pe scenele din București cu noi propuneri, la fel de interesante și puțin abordate precum Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Saint-Saens.