Festivalul Internațional George Enescu, ediția a XIX-a
Telefoane mobile în concert
(Irina STĂNESCU, muzicolog – 14 septembrie 2009)

Atenenul Român din București i-a găzduit luni, 14 septembrie la ora 17 pe violonistul Eugene Ugorski și pianistul Konstantin Lifschitz. Din păcate la această enumerare s-ar mai putea adăuga încă două-trei personaje anonime și insistente care cu greu s-au îndurat să „părăsească scena”. Mă refer aici la câteva sonerii (clasice, dar și „polifonice” – ale unor telefoane mobile din gențile, poșetele onorabilului public prezent la concert), adevărate rivale ale muzicii interpretate de cei doi instrumentiști. Mai amintesc doar că acestea s-au făcut auzite, bine înțeles, în părțile lente ale pieselor, cu o claritate și perseverență extraordinară până au fost detectate de posesori și oprite.

Revenind la concertul propriu-zis, am avut dezamăgirea de a constata că un program care se anunța interesant nu a corespuns din punct de vedere interpretativ exigențelor unui festival de talia celui de față. Seara a început cu Sonata nr.1 pentru vioară și pian de George Enescu, aducându-l în prim-plan pe tânărul violonist Eugene Ugorski. La nici 20 de ani, acesta a atins un nivel tehnic violonistic remarcabil, însă a fost depășit pe plan expresiv de repertoriul prezentat. Dificultatea acestuia este incontestabilă, căci și Sonata în Re major de Sergei Prokofiev se înscrie în lista lucrărilor solicitante din literatura muzicală pentru vioară. Nici Poemul op.25 de Ernest Chausson nu a „trăit” cu adevărat în ciuda unei mai mari accesibilități semantice în comparație cu celelalte lucrări amintite anterior. Poezia, lirismul, parfumul personal al fiecărei piese a rămas ascuns sensibilității muzicale ale tânărului interpret care a abordat cu curaj și virtuozitate fiecare partitură, dar cu prea puțină expresivitate. Poate că un repertoriu clasic sau romantic timpuriu l-ar fi pus mai bine în valoare în acest stadiu al carierei lui. O aprofundare semantică, stilistică a repertoriului abordat îi va netezi drumul spre succes, cu atât mai mult cu cât abilitățile sale motrice și prezența scenică nu pot fi ignorate.

În ceea ce-l privește pe pianist, Konstantin Lifschitz a etalat o gândire mai profundă, specifică poate și vârstei. El s-a prezentat într-o dublă postură: de pianist-acompaniator și solist. În Enescu, Prokofiev și Chausson l-a însoțit pe Eugene Ugorski cu profesionalism, o tehnică adecvată și o paletă coloristică bogată, dezvăluită mai ales în Gaspard de la nuit de Maurice Ravel, o suită de trei piese impresioniste pentru pian solo de o mare dificultate interpretativă. Maurice Ravel și-a propus ca acestea să o depășească pe cea a suitei Islamey de M. Balakirev, o altă piatră de hotar pentru orice pianist concertist. Konstantin Lifschitz a construit o atmosferă personală fiecărei piese dovedind maturitate și o clară percepere a textului muzical, tradusă într-o interpretare convingătoare a creației impresioniste.

În final, publicul i-a aclamat pe ambii interpreți cu aceeași căldură și entuziasm. I-a uniformizat, iar diferențele calitative nu au mai contat. Într-un interviu acordat unui reporter al postului public de radio, pianistul mărturisea că apreciază tocmai nivelul înalt al pregătirii publicului est-european. L-a încadrat și pe cel românesc în enumerarea sa. Mă întreb oare cu ce impresie a părăsit el scena, la finalul concertului în care ropotele de aplauze s-au descătușat după fiecare parte a sonatei enesciene, când soneriile telefoanelor mobile au sunat nestingherite în repetate rânduri, sau strigătele de „bravo” au fost împrăștiate în mod nejustificat?

Îmi doresc să fi fost un caz izolat, un moment mai puțin fast al festivalului, irepetabil, căci în caz contrar... vom asculta mai puțini instrumentiști valoroși și mai multe sonerii de telefoane mobile pe post de interpreți în sălile noastre de concert.