Christian Zacharias și Concertele de la miezul nopții
(Irina STĂNESCU, muzicolog – 11 septembrie 2009)

Din povești știm că un eveniment deosebit durează „trei zile și trei nopți”. Ei bine, în cadrul Festivalului Enescu aflat la cea de-a 19-a ediție, regula din poveste este încălcată. Aceasta deoarece mari interpreți, fie ei orchestre sau soliști s-au perindat prin fața publicului Ateneului sau Sălii Mari a Palatului timp de trei săptămâni, impresionând audiența.

Revenind însă la sintagma din poveste, nu se poate să nu remarcăm cele „trei nopți” marcate de prezența pe scena Ateneului Român a Orchestrei de cameră din Lausanne, dirijată de Christian Zacharias. Omagiindu-l pe Joseph Haydn, membrii orchestrei împreună cu dirijorul lor au uimit publicul cu interpretări desprinse parcă din povești. Superlativele absolute par seci dacă ar trebui să descrie muzica pe care Christian Zacharias și instrumentiștii de sub bagheta sa au prezentat-o publicului bucureștean în cele trei concerte de la miezul nopții (din 11, 12 și 13 septembrie, 2009). Perfecțiunea interpretativă a depășit orice așteptări, uluind cu adevărat pe toți cei prezenți în sală. E imposibil să îmi îndepărtez din memorie partea lentă din Simfonia nr.67 de J. Haydn, unde orchestra a dat dovadă de o putere aproape supra-umană de sincronizare. Nu puteam crede că așa ceva e posibil, și recunosc că rar mi-a fost dat să remarc o asemenea coeziune la o orchestră, cu atât mai mult cu cât omogenitatea, perfecțiunea intrărilor nu era o întâmplare sau o realizare de moment a respectivului ansamblu, ci o abilitate păstrată de la primul până la ultimul acord interpretat, fără excepție. Prima impresie a fost aceea că orchestra e constituită nu din simpli instrumentiști, ci din soliști unul și unul. Lentoarea reacțiilor sau micile imperfecțiuni – nu se înscriu în lista caracteristicilor acestei orchestre. Incredibil, dar adevărat. Mai mult, pasiunea care se putea citi pe figura fiecărui membru al formației, atenția nemăsurată cu care urmăreau și răspundeau gesturilor dirijorului denotă cel mai înalt grad de profesionalism imaginabil. Dacă mă înșel, înseamnă că muzica și divinul nu vor fi nicicând mai apropiate.

Revenind la muzica lui J. Haydn în versiunea Orchestrei din Lausanne, putem afirma că așa cum este ea tălmăcită de Christian Zacharias are ca principală trăsătură umanitatea. Frazarea impecabilă, sugerată prin mișcări direct proporționale cu efectul sonor fac incredibil de clar mesajul pe care dirijorul îl induce instrumentiștilor, perceput și condus mai departe publicului de către toți membrii ansamblului, fără echivoc. Cred că în fapt acesta este secretul interpretării lor. Convingerea cu care investesc fiecare gest, semnificația atribuită tuturor sunetelor determină o arcuire, o sugestivitate muzicală redată simultan de mimica dirijorului și sonoritățile orchestrei. În acest fel, zicala „muzică vie” capătă noi accepțiuni. Indiferent că erau interpretate sonate pentru pian solo de către Christian Zacharias, un trio (alcătuit din instrumentiștii orchestrei), un concert pentru trompetă și orchestră (trompetistul fiind „extras” tot din rândul alămurilor), o simfonie concertantă pentru soliști (evident, aduși din rândurile restrânse ale orchestrei) sau doar una dintre cele 104 simfonii haydniene, toate au fost redate într-un stil interpretativ bogat nuanțat, atât în privința dinamicii, cât și a stărilor transmise prin intermediul sonorităților.

Înscrisă într-un ambitus larg al opțiunilor semantice, dar păstrând limitele stilistice generale caracteristice epocii, muzica interpretată de Christian Zacharias și instrumentiștii săi degajă un rafinament și noblețe ieșite din comun, în concordanță cu convingerea exprimată de Christian Zacharias conform căreia „Haydn necesită multă exigență căci muzica sa e pură, dictată doar de legi muzicale”. Strălucire, virtuozitate, expresivitate și o deosebită exactitate sunt coordonatele pe care evoluează gândirea muzicală a acestor mari artiști.