Concertele camerale din a doua săptămână a Festivalului George Enescu
(Irina Stănescu – 15 septembrie 2007)

Festivalul Enescu, aflat la cea de-a 18-a ediție în anul 2007 reprezintă un prilej de etalare pe scenele bucureștene de concert a unor interpreți, dirijori, formații și compozitori celebri. Recitaluri, concerte camerale, simfonice și spectacole de operă s-au derulat într-un tempo alert.

Selectând din toate acestea concertele camerale din săptămâna 7-13 septembrie a festivalului, am avut plăcerea de a constata în general prezențe interpretative de cea mai înaltă clasă, dar un repertoriu prea puțin adecvat contextului. Muzica românească a răsunat sub cupola Ateneului din București, alăturată altor compoziții din creația universală.

Cvartetul Voces a putut fi urmărit în data de 7 septembrie, pe scena mai sus menționată. Cu pasiunea și profesionalismul cu care ne-au obișnuit în cei mulți ani de la înființarea lui, membrii cvartetului au abordat trei compoziții: Cvartetul nr.2 de Viorel Munteanu, Cvartetul cu pian, nr.1 în sol minor, op.25 de Johannes Brahms și Cvintetul cu pian în sol minor, op.57 de Dmitri Șostakovici. Pentru ultimele două piese au colaborat cu pianistul belgian Jean Claude Vanden Eynden, muzician perfect integrat ansamblului. Mesajul artistic a fost transmis cu aceeași naturalețe de către toți instrumentiștii, iar calitatea interpretării nu admite decât superlative. Programul a fost echilibrat, dens; dozajele, conducerile complexe ale vocilor au restituit lirismul sau dramatismul, culminând în partea finală a cvartetului brahmsian. Cvintetul de Șostakovici a prins contur într-o manieră autentică de-a lungul celor cinci părți. Preludiul, cu alternanța elementelor fugate și omofone conduce către fuga părții secunde, imaginată în sonorități apăsătoare, meditative. Contrastant, Scherzo-ul împletește diatonicul cu cromaticul într-o mișcare rapidă, în care virtuozitatea pare a sublinia ironicul – trăsătură specifică lui Șostakovici. Amprenta polifonică transpare în penultima parte, ca apoi finalul să aducă în prim plan acel tip de paralelisme regăsite, spre exemplu, și în tema principală a Concertului nr.2 pentru pian și orchestră sau Trio-ul de coarde nr.2, op.67. Iată deci cum Vocesul a oferit un recital cameral de anvergură, apreciat în egală măsură de melomani și cunoscători, depășind – deloc surprinzător – așteptările tuturor!

Seria acestui gen de concerte a continuat și în ziua următoare, 8 septembrie, când pe scena Ateneului a pășit Ansamblul Zukerman Chambers Players. Alături de vioara secundă (Jessica Linnebach), două viole (Jethro Marks, Ashan Pillai) și un violoncel (Amanda Forsyth), celebrul violonistul Pinchas Zukerman, ascultat doar cu o seară înainte la Sala Palatului în postură de solist, și-a etalat inclusiv apetența pentru o muzică mai puțin „strălucitoare” decât cea concertantă. Ireproșabili toți cei cinci instrumentiști! Împreună au alcătuit o formație extrem de bine omogenizată, ale cărei variante interpretative au vizat Trio-ul Aubade de George Enescu, Cvartetul în Do major, KV 406 de W. A Mozart și Cvintetul cu 2 viole de Antonin Dvorak. Aș semnala alegerea repertoriului ca unică reținere legată de prezentarea renumitului ansamblu. Pare să fi fost strategic gândit astfel încât să figureze compoziții ale unor nume importante, dar cu un conținut cu prea puțină „greutate”. Aubade – de G. Enescu, un „intermezzo” tonal, elegant, senin, de dimensiuni foarte reduse pentru trio de coarde este nereprezentativă pentru compozitor. Interpretarea ansamblului a conferit acea aură romantică a piesei, însă a constituit o alegere facilă extrasă din integrala opus-urilor enesciene. Pe aceeași linie a simplității expresiei s-au succedat cvartetul mozartian și cvintetul de Dvorak. Participarea activă și afectivă a membrilor ansamblului a suplinit lipsa unor complexități de ordin muzical al repertoriului, iar în consecință, genul cameral a avut de câștigat de pe urma unei interpretări cu adevărat remarcabile. Firesc, succesul de care s-au bucurat și aprecierea publicului au fost dificil de „potolit”. Doar după cel de al doilea bis, Zukerman Chambers Players au putut să se „sustragă” ovațiilor necontenite. Partea a doua a Cvartetului în Si bemol major de F. M. Bartholdy, respectiv partea a treia din Cvartetul în sol minor de J. Brahms – cele două bisuri oferite, au „împăcat” pe toată lumea, atât pe cei dornici de o muzică accesibilă, cât și pe cei mai entuziasmați de anumite subtilități componistice. În final, s-ar putea conchide că ansamblul cameral condus de P. Zukerman a oferit un regal cameral la Ateneul din București!

Camerata Lysy a fost protagonista concertului din 10 septembrie susținut în aceeași sală a Ateneului, precum toate concertele din festival programate la ora 17. Alcătuită din tineri interpreți veniți din toate colțurile lumii, laureați ai concursurilor internaționale și reuniți de directorul lor artistic, Aberto Lysy încă din 1977, când a luat ființă această formație, Camerata Lysy alcătuită din instrumente de coarde a „poposit” și în București, într-unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de muzică europene. Cinste lor, căci au avut o ținută artistică de apreciat. Ei au demonstrat că profesionalismul nu ține seama în totalitate de vârstă și experiență. Aceasta din urmă însă ar fi putut impune un program mult mai elevat, dar faptul că au interpretat Octuorul lui George Enescu ca piesă „de rezistență” îi absolvă de întreg repertoriul ce i-a urmat... Miniaturi spumoase, „șlagăre” romantice au alcătuit cea de-a doua parte a concertului lor. Vlad Stanculeasa, Ryo Mikami, Akiko Shimizu, Edgar Pujol – vioară, Ettore Causa, Bogdan Banu – violă Xin Lu, Pablo de Naverán – violoncel s-au aflat sub conducerea muzicală a lui Alberto Lysy și au interpretat Suita pentru vioară, violă și orchestră de coarde no.1, op.19 de Kurt Atterberg, Elegie de Bernard Schulé, Intermezzi in D major, op.12 de George Enescu, Tango de Alberto Lysy, Andante cantabile for cello and strings de Piotr Ilici Ceaikovski și câteva melodii românești adaptate pentru ansamblul în cauză de către Alberto Lysy. O muzică propice de a fi ascultată în surdină, pentru a evoca niște timpuri trecute, pline de etos romantic. Această incursiune in atmosfera anilor „de demult” a fost bine degajată de repertoriul Cameratei Lysy... Cei dornici de a regăsi acele vremuri în care tango-ul era la mare căutare, sau cei cărora le-au surâs armonizări simple ale temelor populare românești au rămas impresionați de toate acestea. Ceilalți, au putut remarca alte calități ce țin mai degrabă de prestanța unitară a ansamblului și eleganța sunetului propus de membrii lui. Semnalez aparițiile solistice ale tinerilor Bogdan Banu și Xin Lu, demne de cele mai călduroase laude. Le dorim cât mai multe prezențe scenice în tot atât de multe compoziții valoroase!

În 12 septembrie – un concert diametral opus celor anterior menționate. Toru Takemitsu, Doina Rotaru și Dmitri Șostakovici au fost semnatarii pieselor interpretate de Dinu Lipatti Trio Berlin. Florin Paul (vioară), Boris Matchin (violoncel) și Cristian Niculescu (pian) – lor le-a revenit onoarea de a transmite publicului trei compoziții extrem de diverse, începând cu Trio-ul Between tides al compozitorului japonez, continuând cu Umbre 2 de Doina Rotaru și terminând cu mai „clasicul” Trio nr.2, op.67 de Șostakovici. Prima a constituit o surpriză, și iată de ce: cunoscut publicului specialist drept un compozitor de avangardă, Toru Takemitsu a fost reprezentat de această dată de o piesă a cărei atmosferă aproape impresionistă a „derutat” puțin auditoriul, cu atât mai mult cu cât modificarea ordinii lucrărilor din program nu a fost anunțată în prealabil. Lentă, cu un material sonor expozitiv și sunete vibrate, lansate către registrul acut și întretăiate de pasaje monodice (respectiv intrări succesive ale publicului în sală...), piesa contopește modalul cu tonalul în vederea sugerării unor transformări organice, subtile ale fluxului muzical. Extrapolând, în cazul Umbrelor de Doina Rotaru, această idee a transformării evolutive se regăsește concretizată sub o cu totul altă formă: sunetul-zgomot, materializat prin diverse procedee la toate cele trei instrumente creează un straniu efect de halou, umbră, amplasat pe spații ample. Ele par direcționate către puncte culminante aflate la rândul lor într-o gradație progresivă până la atingerea unor zone cu sunete temperate, luminoase. Glissando-uri ascendente, descendente generează modificări dinamice, timbrale, însă frecvența redusă a elementelor componistice „noi” induce senzația atemporalității, imponderabilității. O impresie ilustrată succint vis-à-vis de compoziția Umbre 2 ar fi următoarea: originală și convingătoare! În aceeași sferă s-a încadrat și Umbre 5, cu accentul pus de această dată pe dinamica tenebrelor. Finalul i-a aparținut lui Șostakovici, însă centrul de greutate al concertului l-a constituit partea mediană datorită ineditului său. Deși nu necesită mențiuni deosebite, o ultimă constatare privește contribuția interpreților la realizarea acestui concert, susținut nu doar în București, ci și la Sibiu cu două zile înainte.

Contrar așteptărilor celor superstițioși, 13 septembrie a însemnat un climax al concertelor desfășurate la Ateneul Român din capitală. Muzica a alungat orice fel de intruziuni negative prin încărcătura pozitivă a tuturor interpreților reuniți pe scenă în acea seară. Orchestra Virtuozii din București, sub bagheta dirijorului englez Paul Goodwin au oferit publicului un repertoriu interesant și o versiune interpretativă bine aprofundată. Fie că a fost vorba despre G. Ligeti, C. Saint-Saens, F. Schubert sau E. Elgar, ansamblul s-a situat la înălțime, acaparând prin simplitate, eleganță și naturalețe. Sub privirea lui Horia Andreescu, „întemeietorul” acestui ansamblu, s-au desfășurat Concertul românesc de Ligeti, Concertul pentru pian și orchestră nr.2 în sol minor de Saint Saens, Serenada pentru orchestră de coarde de Elgar și Simfonia nr.5 de Schubert. Fiecare în parte au dezvăluit seriozitatea cu care interpreții s-au aplecat asupra partiturilor. Detaliile nu s-au pierdut în sonoritatea generală, totul a fost așa cum trebuia să fie. Cu adevărat surprinzătoare s-a dovedit a fi prestația pianistului de origine libaneză, Abdel Rahman El Bacha în concertul lui Saint-Saens. Cu o virtuozitate și lejeritate nedisimulată, demnă de invidiat – sau mai degrabă de dorit și altora –, Abdel Rahman El Bacha a redat ireproșabil exuberanța caracteristică piesei amintite! Bisurile – două la număr, situate pe o linie mai puțin extrovertită (Chopin și Rachmaninov) nu au făcut decât să confirme gândirea sa limpede, profundă, tușeul admirabil, dublate de o atitudine specială, amestec de seriozitate, detașare și sensibilitate cuceritoare. Cu siguranță, aparițiile publice ale acestui pianist trebuiesc urmărite, căci par a releva „adevărul” muzicii interpretate de el. Cu excepția unor mici inexactități de sincronizare între solist și orchestră, concertul din 13 septembrie de la Ateneu poate fi considerat drept unul dintre cele mai reușite din întreg festivalul!

Concluziile merită a se încheia pe același ton luminos ca și reacțiile suscitate de solistul libanez. Toate concertele camerale găzduite de Ateneu au avut un public numeros, care a fost martorul unor seri muzicale deosebite. Per ansamblu, interpreții au acordat importanța cuvenită evenimentului la care au luat parte, aspect deosebit de important de menționat. Mai departe, despre respectul manifestat de public față de cei de pe scenă... mă abțin a face referire. Să rămânem cu impresii pozitive, și să ne dorim ca la următoarele ediții să avem parte de muzică bună, interpreți și public pe măsură!