Mai în glumă...
(Irina Stănescu – 28 mai 2008)

Un joc de cuvinte: 27 mai în glumă, 27 mai în serios a constituit genericul sub care s-a desfășurat concertul susținut de membrii Trio-ului Contraste în data de 27 mai, 2008, în sala Ateneului Român din București. Săptămâna Muzicii Contemporane și organizatorii ei lasă loc unor manifestări dintre cele mai diverse, iar concertul respectiv a conținut o doză semnificativă de originalitate. Cei trei instrumentiști: flautistul Ionuț Bogdan Ștefănescu, pianistul Sorin Petrescu și percuționistul Doru Roman au ales un repertoriu alcătuit din șapte piese al căror numitor comun l-a constituit o anumită latură umoristică. Ea a fost amplificată printr-un joc scenic al interpreților, fapt ce a conferit unitate și particularitate întregului concert.

Înainte de toate, se poate remarca ideea sincretismului într-o situație în care subiectul principal îl reprezintă muzica nouă. Rolul primordial al muzicii este de a transmite sentimente, emoții. Această funcție s-a menținut vreme îndelungată în istoria muzicii, dar în ultimul timp, aproape a dispărut. Repertoriul contemporan pare a fi din ce în ce mai privat de însăși rațiunea muzicii, unele compoziții fiind rodul anumitor experimente care arată mai bine decât sună... Dar să nu generalizăm. Totuși, în oricare dintre situații s-ar afla piesele în cauză, aportul scenografiei, al unui filon ce simplifică într-o anumită măsură perceperea creațiilor sau urmărește captarea atenției auditoriului și prin alte mijloace decât cele muzicale – poate fi semnificativ în reușita unui concert de muzică contemporană.

Membrii Trio-ului Contraste par a se fi gândit la acest aspect, imaginând un spectacol în a cărui desfășurare au integrat compozițiile selectate. Apariția clasică a interpreților de după cortină a fost abandonată în favoarea unei intrări actoricești din rândurile publicului. Într-o vestimentație demnă de personajele lui Caragiale, în fracuri, jobenuri și cămăși boem îndesate în pantaloni, flautistul și percuționistul au urcat pe scenă întruchipând doi muzicanți ambulanți care mai în glumă, mai în serios... încercau să cânte pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Cu „pălăria milei” la picioarele lor, au prezentat Gassenhauer de Werner Heider, piesă pentru flaut și percuție unde complementaritatea discursurilor celor două instrumente ilustrează o unică idee dezvoltată către un deznodământ meditativ. Un alt artist a intrat pe scenă întruchipând concurența: pianistul Sorin Petrescu. Piesa Rush a lui Miklos Maros a constituit un perpetuo mobile inserat cu bătăi din picioare, din palme, cu accente de... tuse atent distribuite pe parcursul fulgerător al compoziției. În esență ea a reprezentat o provocare pentru solist și totodată o ocazie de a impresiona publicul prin agilitatea și mobilitatea de care acesta a dat dovadă. Dublată de forța de convingere a interpretului, piesa poate fi catalogată generic drept o mostră sonoră contemporană interesantă. Ea a fost interpretată în primă audiție absolută, la fel ca și următoarea lucrare din program.

Un alt Till a fost imaginat de compozitoarea Iulia Cibișescu și redat de membrii Trio-ului Contraste. Dinamismul, verva, umorul dar și stranietatea ori suspansul au portretizat personajul prin prisma unei palete ample de stări și sonorități, cele mai interesante realizate de instrumentele de percuție. Finalul piesei a adus în prim plan timbrul flautului: o idee muzicală sugerând fluierături a fost pregnant ilustrată de acest instrument. Efectele sonore s-au soldat cu fuga instrumentiștilor de pe scenă – un posibil final dictat de peripețiile personajului Till... și propus cu succes spectatorilor de către compozitoare.

În dublă ipostază – de interpret dar și creator, Ionuț Bogdan Ștefănescu a fost unul dintre protagoniștii lucrării MAMBOlero, piesă pentru flaut, percuție și bandă ce îi poartă semnătura. Instrumentiștilor li s-au acordat anumite roluri, determinând prin intervențiile lor vorbite (strigate, declamate, șoptite) relaționări neașteptate, asocieri mai mult sau mai puțin absurde: bețele percuționistului sunt considerate mâinile lui Venus din Milo; mambo-ulsau bolero-ul lui Ravel sunt strecurate și filtrate prin jocul scenic ori transformările și distorsionările benzii. Toate au creat un sincretism complex, o combinație muzicală îndrăzneață, personală pusă în scenă de Doru Roman și însuși compozitorul.

Un comic de situație, în care șlagăre clasice apar ca năluci într-un ambient mai mult sau mai puțin atemporal a propus Liviu Dănceanucu a sa lucrare The epic pyramid. Ecouri de vals, frânturi de melodii și armonii clasice, influențe asiatice și chiar românești se întrepătrund într-un discurs omogen, echilibrat, încheiat cu un murmur al flautului și o lovitură de timpan – versiune actualizată a celebrei simfonii haydniene, Surpriza.

Având ca sursă de inspirație un subiect extramuzical, cele trei schițe sonore ale lui Horst Lohse intitulate AllereiRauch au fost scoase din pălăria magicianului, invocată de actrița Emilia Popescu. Publicul a primit copii după gravurile care au declanșat imaginația creatorului, bucurându-se de un alt fel de program de sală, fapt ce a contribuit la sporirea perceperii lucrărilor muzicale interpretate ulterior: Un joc în orologiu, Găsește nota! și Păsări certărețe. Urmând multitudinea detaliilor gravurilor, muzica a portretizat sensul fiecăreia dintre ele prin iconi adecvați, rezultând un programatism muzical après la lettre.

Concertul s-a încheiat cu compoziția lui Dan Dediu – Cartoon-Variations on a theme by Mozart, o suită de piese care reimaginează potențialul expresiv al temei din sonata mozartiană în La major, K. 331 (partea întâi). Variațiunile pe această temă generează șapte episoade comice, ilare, cu imagini ce par a fi desprinse din benzile desenate și amplificate de imagini poetice recitate de aceeași Emilia Popescu și gândite ca liant între piesele propriu-zise. Comicul se integrează extrem de reușit în creația compozitorului și constituie un subiect tratat cu succes ori de câte ori este abordat. Ionuț Bogdan Ștefănescu a dat dovadă cu acest prilej nu doar de talent muzical, ci și literar. Versurile create i-au indus ascultătorului atmosfera episoadelor muzicale, precum și o concluzie foarte șugubață: Dediu ăsta-i cam sărit! Evident, a optat pentru un final de concert mai în glumă, simetric față de început...

Cu o construcție echilibrată, bine gradată și cu centri de interes bine poziționați, spectacolul oferit de Trio Contraste poate fi considerat unul dintre punctele forte ale acestei ediții a Săptămânii Muzicii Contemporane.