Cutii muzicale
(Irina Stănescu – 5 septembrie 2007)

Unul dintre remarcabilele concerte de muzică românească contemporană desfășurate sub egida Festivalului George Enescu la Ateneul Român a fost cel din seara de 4 septembrie, 2007. Pe afiș puteam citi nume sonore ale componisticii românești: Aurel Stroe, Pascal Bentoiu, Ștefan Niculescu și Diana Rotaru, cea din urmă – o tânără compozitoare, laureată a Concursului de compoziție George Enescu în anul 2005. Interpreți: dirijorul Mark Mast și Orchestra Filarmonicii „Transilvania” din Cluj. Așteptările au fost mari, iar rezultatele s-au dovedit a fi pe măsură!

Conform unei mici modificări de program, în deschiderea concertului am ascultat piesa Corale și cutii muzicale a Dianei Rotaru, compoziție simfonică în cadrul căreia tensionările și relaxările, imprevizibilul și absurdul se subordonează unui demers componistic temperamental, puternic. Contemporaneitatea pune la dispoziția creatorilor actuali o vastă paletă de mijloace expresive. Diana Rotaru a demonstrat capacitatea rară de selectare și combinare autentică a acestora, având ca rezultat o muzică „modernă”, unde principiul consonanței pare a fi redimensionat.

Percuția a jucat în cadrul concertului un rol semnificativ, fiindu-i atribuit un loc special în toate cele patru compoziții audiate. Dacă la Diana Rotaru, ansamblul instrumentelor de percuție ilustra cutiile muzicale, în Ciaccona con alcune licenze de Aurel Stroe ea devine purtătoarea unor multiple discursuri: solistice, integrate orchestrei, preponderent ritmice sau melodice. Subtitlul oferit chiar de compozitor – acela de „simfonie concertantă pentru percuție și orchestră” oferă o viziune mai clară asupra facturii generale a piesei. Structura arhitectonică se conturează tripartit, fiind evidențiate tema și cele două „reluări” ale ei: Ripressa1 și Ripressa2. Acestea sunt delimitate de o cadență solistică al cărei protagonist a fost percuționistul Grigore Pop. Impresionantă prin proporțiile respectiv raporturile între unele zonele rarefiate și cele extrem de dense, prin sondarea celor mai inedite sonorități imaginabile – netemperate și temperate, prin mijloacele tehnice gândite să le exteriorizeze, Ciaccona se constituie într-o creație de anvergură. Pedalele ample, zone larg spațializate, momente de forță și tensiune în alternanță cu „stingeri” totale ale intensităților spre registrul grav sunt fascinante – așa cum au fost prezentate de Aurel Stroe în compoziția sa.

Și dacă Ciaccona s-a încheiat cu un glissando ascendent al violei solo, pierdut către înalt, Concertul pentru violoncel și orchestră op.31 de Pascal Bentoiu ne-a readus în sfera teluricului printr-un pasaj solistic, de data aceasta pasional, care treptat a integrat și ceilalți instrumentiști. Marin Cazacu – cel căruia i-a fost dedicată compoziția – a interpretat-o cu un rafinament și profesionalism caracteristic, redând alături de orchestră, atmosfera unică grefată de compozitor fiecărei părți: prima este cea mai intensă, cu accente aproape dramatice; a doua – calmă, senină (și aici aș remarca un moment de mare finețe, când din melodia solistului se desprind ca niște raze sonorități complementare atribuite instrumentelor din orchestră), iar cea de-a treia aduce percuția ca principal partener de dialog al violoncelului. Scriitura orchestrală pare a portretiza multiple personaje individualizate care prin dialoguri, imitații, comentarii conlucrează la crearea întregului. Drept bis, Marin Cazacu a oferit publicului un Marș de Sergei Prokofiev, miniatură prezentată extrem de convingător, demonstrație uluitoare a ipotezei că o picătură din apa de ocean are aceeași compoziție și aceleași proprietăți ca întreg oceanul.

În finalul concertului, Orchestra Filarmonicii „Transilvania” din Cluj a etalat varianta interpretativă a Simfoniei a II-a de Ștefan Niculescu, Opus Dacicum, creație a cărei monumentalitate se sprijină pe o sursă de inspirație solidă: cetatea Sarmizegetusa, cu al său mod interesant de construcție, susține concepția arhitectonică a Simfoniei. Ea transpare în organizarea sonoră, raportul între conglomeratele sonore și unison având corespondent în numărul de 6 stâlpi și o lespede proprii unuia dintre cele trei cercuri concentrice ale vestigiului. Dincolo de aspectele tehnice, mai semnificativă pentru ascultători este autenticitatea sentimentului sacru impregnat de Ștefan Niculescu în al său edificiu sonor. Sala Ateneului Român a „suportat” în interiorul ei construcția unei adevărate cetăți, Simfonia a II-a, efemeră în esență (la fel ca arta sunetelor), dar puternic impregnată în memoria celor ce au asistat la acel eveniment. Gongul final și preluarea reverberațiilor lui de murmurul din ce în ce mai stins al corzilor au marcat sfârșitul unei creații impresionante și al unui concert cum rar ne-a fost dat să ascultăm.

În cele din urmă, subliniez contribuția remarcabilă a interpreților, atât a Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, a soliștilor Marin Cazacu și Grigore Pop, cât și a dirijorului german Mark Mast la reușita acestui program din primele zile ale Festivalului „George Enescu”.