După o îndelungă absenţă
(Grigore Constantinescu, 28 mai 2006)

Anul francofoniei ne prilejuieşte suprinzătoare reîntîlniri, în care se încadrează, fireşte şi muzica. Sub genericul programului "Tandem", printre spectacole şi expoziţii, s-a înscris şi recitalul de pian la patru mâini susţinut la Ateneul Român de Teodor Paraschivescu şi Laurent Cabasso. Într-o luminoasă zi de duminică, din finalul lunii mai, revenirea pe scenă a lui Teodor Paraschivescu, laureat acum patruzeci şi cinci de ani cu premiul Concursului Internaţional "George Enescu", a suscitat, printre colegii de generaţie care mai există, unii purtători de veche prietenie, un interes deosebit. Unele informaţii, nu prea amănunţite, precizau cariera sa de interpret şi, mai apoi, de profesor la Conservatorie National din Paris. Revederea a fost o întâmplare deosebită, chiar după atâtea decenii de absenţă pe podiumul de concert bucureştean. Partenerul său, Laurent Cabasso, pare să îi urmeze modelul, în concertistică şi didactică. O reîntâlnire de sentiment, familiară ca şi ambianţa artistică a recitalului, a confruntat amintirile cu prezentul. Există un anume risc în astfel de împrejurări, aşa că să nu insistăm prea mult asupra impresiilor concrete, lăsate de Sonata mozartiană KV 521, o muzică minunată, dar cântată de cei doi cu un tuşeu sportiv mai puţin obişnuit nouă. În schimb, nostalgica Fantezie op. 103 de Schubert s-a pătruns de aura romantică a amintirilor, aşa cum numai muzica o poate face. Tot pe acest tărâm se află şi suita Ma mère l'Oye de Ravel, prudent parcursă de cei doi parteneri veniţi din ţara francofoniei. În dorinţa efectului de succes, Şase dansuri ungare de Brahms au rămas însă doar la plăcerea unei lecturi pasagere, completate cu câteva pagini schubertiene în supliment. Este oare bine să ne revedem după o atât de lungă absenţă? Paradoxal, imaginile ideale nu se suprapun, şi despărţirea nu se mai vindecă. Destinele noastre - mai ales cele artistice - sunt diferite şi asta se simte în momentele unei posibile şi, din păcate, prea palide revederi, care nu compensează aşteptarea. Doar că, Teodor Paraschivescu privea sala Ateneului cu un evident licăr de emoţie intraductibilă, în timp ce mai tânărul său partener se simţea, probabil, doar într-o călătorie de turneu. Aşa a fost şi dialogul lor în faţa claviaturii...