Budapesta, Opera de Stat: ARABELLA
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 11 aprilie 2012)

Vitregit pe scenele românești, Richard Strauss este prezent nu mult, dar constant, pe scena lirică din capitala ungară. Faptul merită cumpănit, știind că este vorba de unul dintre autorii reprezentativi ai secolului XX, a cărui interpretă emblematică a fost (inclusiv în rolul titular al acestei opere, Drezda, 1933), soprana româncă Viorica Ursuleac. Oarecum, este de înțeles, având în vedere că și Wagner este abia prezent la noi – și oare când va veni vremea să recuperăm actuala incapacitate de a cânta operă germană cu cântăreți români?!...

Totuși, găsesc o paralelă recentă a spectacolului de la Budapesta cu scena lirică românească. Nu numai prin opulența vizuală, dar prin unele similitudini de dramaturgie și, mai ales, prin calitatea interpretării, cred că această viziune de Arabella este comparabilă cu Adriana Lecouvreur (1902) de Cilea, montată în stagiunea trecută la Opera din Timișoara. Mai ales prin faptul că, în fruntea ambelor distribuții aproape omogene, se află soprane de prim rang în rolurile titulare: Eszter Sümegi (Arabella), respectiv Carmen Gurban (Adriana).

Personalitate cu voce generoasă și cultivată, Eszter Sümegi a realizat amplul rol al Arabellei – în care se regăsesc lirism și forță, determinare și capriciu, susținere și suplețe – în mod impecabil. Alăturarea vocii sale cu Zdenka sau cu viola solo au creat complementarități timbrale de expresivitate sporită.

Partenerele au avut pregnanță caracterologică și au fost destul de convingătoare vocal: Bernadett Wiedemann (mama), Zsuzsanna Fülöp (ghicitoarea), Zita Váradi (flexibilă în rolul mezinei Zdenka), Erika Miklósa (nu tocmai strălucitoare vocal în rolul de coloratură Milli). Dintre domni, nu eroul principal, ci tenorul Dániel Pataki Potyók a fost cel mai viguros în acea seară. Deși baritonul-oaspete are o solidă carte de vizită, Mandryka (pe linia unei genealogii dramaturgice imaginare, situat ca urmaș al lui Tamino și al bartókianului Barbă-Albastră) a fost întruchipat corect, dar cam lipsit de energie de Thomas J. Meyer (obosit sau blazat). Personajele episodice au întregit nota realistă, iar prezența discretă, dar eficientă a corului nu este de neglijat.

Efuziunile orchestrei conduse de Balázs Kocsár nu au ținut cont de cerința de a nu acoperi soliștii, însă momentele lirice au arătat și capacitatea de a crea frumoase nuanțe delicate. Sub bagheta sa, am recunoscut stilistic trăsături postwagneriene și autoimitări componistice ale ilustrativismelor din poemele simfonice.

Regia lui Géza Bereményi are coerență realistă, în ciuda unor neclarități (în actul I, fulgere în plină iarnă, iar în tabloul final, apare un imobil prea încărcat locativ, chiar dacă aristocrații din familia Arabellei sunt scăpătați); desfășurarea este dinamică și, totodată, are marea calitate de a fi în consens cu muzica. Decorurile de Attila Csikós proiectează în fundalul scenei de bal, o imagine care reflectă însăși sala de operă (similar cu momentul corespunzător din Adriana Lecouvreur de la Timișoara, anterior menționată – provocând același entuziasm al publicului); similară între cele două montări este și opulența costumelor de mătase, semnate în acest caz de Rita Velich.

Arabella de la Budapesta, spectacolul pe care l-am văzut în data de 20 martie 2012 – o realizare omogenă, agreabilă, în spiritul libretistului Hugo von Hofmannsthal și al compozitorului Richard Strauss, cunoscători ai psihicului feminin de la A la Z (între Arabella și Zdenka se plasează toate gradațiile posibile).

Nu pot încheia fără să constat că în ultimele două decenii, valorile scenelor lirice au fost (cu buna excepție a Operei Maghiare clujene) reciproc neglijate de activitatea impresarială din cele două țări...