Cronica muzicală on-line | |||||
CLUJ MODERN, seara a doua, luni – Ansamblul Ars Nova condus de Cornel Țăranu
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 14 aprilie 2011)
Dacă ar fi să dau un titlu acestui recital, acesta ar fi „Poetul și moartea” – având în vedere pilonul inițial și cel final din program. Ca de obicei, compozitorul Cornel Țăranu a făcut și oficiul de prezentator al pieselor – cu spontaneitatea și erudiția caracteristică. Cele patru cântece pe versuri de Lucian Blaga, pentru bariton și ansamblu (2010, p.a.a.), de Cornel Țăranu (n. 1934), reunite sub genericul Ușor nu e cântecul, afirmă pregnant drumul „de seară”, „spre soare-apune”, al „cântăreților bolnavi”. Baritonul Cristian Hodrea, pe fondul tonurilor instrumentale dominant întunecate (clarinet bas, corzi), devine alter ego al compozitorului, exprimând osteneală, împovărare. Finalul – „Cânele din Pompei”: ars poetica este ars morendi. George Balint (n. 1961) ne predă lecția de liniște pe care, de fapt, o căutăm atunci când ascultăm muzică, prin Zoom in pe o stare de liniște, pentru ansamblu și bandă (2008). Intuiesc procedee complexe de structură muzicală, similare cu unele lucrări ale lui Ștefan Niculescu și Anatol Vieru. Miezul liniștii este, potrivit lui George Balint, un ritual gălăgios, rupt, iar repriza prescurtată reface parcă, traseul de zoom spre dimensiunea inițială. Horia Șurianu (n. 1952) se joacă cu silabe – Ciubumé înseamnă „buciume” – și cu tronosane modale din scări acustice. Este una dintre piesele cele mai recente (2011, p.a.a.) dintre cele destinate de autor, saxofonistului Daniel Kientzy, redată acum la clarinet bas combinat cu contrafagot. Dacă auditorilor le-ar lipsi referința principală a sonorităților de bucium, atunci desigur ar găsi alte raportări: la Turmmusik, musique de plain air, jazz. Cvartetul de coarde (1973, p.a.) de Adrian Iorgulescu (n. 1951) se dovedește a fi, după decenii, o lucrare de referință. O deslușesc ca pe o colecție de schițe pentru această formație, reunite cu o dramaturgie coerentă. Pânze sonore, pointilism, tremoli, glissandi cu efect de chiuituri, polifonii eterogene, elemente de scherzo, o meditație pe motivul ritmic al destinului se articulează caleidoscopic. Apreciez aspecte caricaturale, cum ar fi un „joc de-a studiatul” pe tetracorduri, apoi un ostinato ritmic pe corzi duble, cu sonorități de Dorfmusikanten românesc. În interpretarea Cvartetului studențesc „Eufonia” de la Academia de Muzică „Gh. Dima”, clasa Grigore Botar, ulterior, clasa Nicușor Silaghi –, provocările tehnice ale compozitorului Adrian Iorgulescu s-au convertit în plăcerea ludicului muzical. Myriam Marbe (1931-1997) a revenit printre noi cu lucrarea Prețuitorul, cantată pentru tenor, recitator și ansamblu (1990), pe un text de Paul Aristide, soțul compozitoarei. Textul propune dihotomia de artist „plătit” (veritabil; aici sunt afirmați ca atare Mozart, Van Gogh, Lamartine) sau „plătitor” (contrafăcut) și deci, ne provoacă: de acuma, fiecare dintre artiști este chemat să se întrebe unde l-ar plasa „prețuitorul”. Compoziția muzicală de Marbe pune în valoare nuanțele textului – interpretat, „doi în unul” (cântăreț și recitator) sau „trei în unul” (personajele Povestitorul, Poetul, Prețuitorul) de tenorul Andrei Mâță –, servind la receptarea mai rafinată a acestuia. Îmi vine în minte Wagner, care afirmă fecundarea muzicii de poezie – iată aici reciproca logică. Dar și corelația (încă o dată în această seară) ars poetica – ars morendi. * Fotografii de Corina CECLAN. |