Elena SORBAN - cronici muzicale

Festivalul „Toamna muzicală clujeană” 2010 a programat patru portrete componistice pregnante: Aurel Stroe (1932-2008), Dan Voiculescu (1940-2009), Ede Terényi la aniversarea a 75 de ani, Valentin Timaru la 70 de ani. Deși diverse genuistic – două spectacole de operă: Stroe și Terényi, respectiv, două seri coral-camerale: Voiculescu și Timaru –, cele patru programe stimulează tentativa unei cronici-schiță ca portret de grup.

Stroe își propune și realizează sinteze între determinism și haos, antic și avangardist, între culturi europene și asiatice. Opera Orestia II – Choephorele (1974-7) demonstrează că rezultanta savantă poate fi, totodată, eufonică. Autorul afirma despre reacția sa componistică intenționată la conținutul însuși, la ceea se petrece în conștiințele personajelor, că „nu mai avem de-a face cu o piesă muzicală constituită ca atare, ci cu istoria ruperii treptate a unei muzici inițial unitare sub presiunea pe care o exercită textul tragic asupra ei. Nu redarea prin operă a imaginii artistice a unei catastrofe, ci însăși supunerea operei unui proces de tip catastrofic, morfogenetic, proces ce are loc datorită presiunii pe care o exercită mediul dramatic asupra partiturii muzicale”. Cu toate acestea, finalul este receptat ca fiind de împăcare cu sinele, prin sugestii transfigurate de melos bizantin, de cântec și joc popular românesc. Filarmonica „Banatul” din Timișoara, dirijată de Radu Popa a oferit o producție „în stil nemțesc”, adică impecabilă, ce va fi fost prezentată și la Bușteni (unde opera a fost scrisă), la București, Mannheim (orașul ultimilor ani ai compozitorului), la Basel, Paris, prin aportul Institutului Cultural Român. Soliștii, demonstrând că „pe de rost” înseamnă transmiterea plenară de rosturi – baritonul Jean-Kristof Bouton (Oreste, cu firești alternări în registrul de cap), trombonistul Mircea Neamț (dezinvolt ca personaj de teatru instrumental, Paznicul), Antonela Bîrnat (Clitemnestra) Mihaela Ișpan (Electra), Iulian Iosip (Egist), Ovidiu Cozma (Pilade), Daniela Lelea, Oana Fărcaș, Lavinia Ionescu, Adelina Costăngioară, Cosmina Șerban (excelente choephore, în ansamblu și fiecare în parte, ducând greul spectacolului) – și regizoarea Ioana Sarah Stoianov au oferit o interpretare vrednică de memoria compozitorului.

Terényi, în Mephisto-Faust conturează un portret pe text goethean al etern-femininului, din perspectiva confruntării umane dintre subconștient și conștiență (cum afirmă, în viziune antroposofică, însuși compozitorul), concretizat în persoana sopranei Carmen Vasile. Deși nu am participat la eveniment, l-am putut recrea datorită înregistrării filmate, din Studioul acustic al Academiei de Muzică „Gh. Dima”. Genul de mono-operă – ajuns la a opta piesă de acest fel, de Terényi – înseamnă o mare solicitare solistică (în cazul de față, pe parcursul a 50 de minute), pe care Carmen Vasile o împlinește – întruchipând, în germană și latină, pe Demiurg, pe Mephisto, Faust, spirite, vrăjitoare și, în final, pe Margareta izbăvitoare – în mod impresionant. Un discurs vocal monoton (deloc în sens depreciativ, ci, dimpotrivă, sesizând unitatea prin diversitate a detaliilor), care arată consecvența principiului feminin cu sine, în peregrinările sale prin toate zonele fizice și metafizice. Îmi pun însă întrebarea dacă tirania pulsației nu ar fi trebuit domolită, dacă „trecerea dincolo” (despre care vorbea prezentarea făcută de autor) nu ar trebui să se petreacă cu ritmuri libere, similare muzicilor tradiționale – metrul fiind specificat, eventual, orientativ...? Cred că momentele din „lumea aceasta”, măsurate de secunde ar putea fi puse în balans, prin interpretare, cu cele de ieșire din timp. Soprana Carmen Vasile a fost impasibilă în fața provocărilor tehnice ale discursului, având luciditatea unei sfinxe – cu o mare forță artistică. Acompaniamentul electronic, cu intense efecte de percuții, realizat de Emil Gherasim sporește farmecul timbral al lucrării. Un autoportret componistic Terényi care are trasee tensionale intense, însă și o anume detașare care l-ar putea plasa în orientare contemporană world music – la categoria valențelor elevate.

Voiculescu înseamnă, esențializat, îmbinarea dintre ludic și liric. Corurile sale pentru copii pot fi apreciate și de profesorii și elevii care le-au realizat (la Casa de copii școlari din Gherla au putut fi cântate, câteva dintre ele, illo tempore, instruite de subsemnata...), și de auditori. Versiunea dirijată la concertul aniversar-comemorativ, de către profesoara Anca-Mona Mariaș este un etalon interpretativ-artistic. Desăvârșirea înseamnă, în acest caz, și intervenție creatoare. Preludiile și comentariile la orgă electronică adăugate de dirijoare (pentru a menține acuratețea vocilor fragede) poartă însă și funcții estetice, valori similare cu tropii medievali la cântece liturgice... De la Baba-Oarba din folclorul copiilor sau jocul silabic „da, ba da, ba nu!” pus, scânteietor, pe note în Toccatina până la retorica muzicalizată din Revedere de Eminescu (cor dedicat Maestrului Toduță), glasurile cristaline din ansamblurile corale Junior Vip și Transylvania Voces au întruchipat minuni vii. Un interludiu non-verbal, dar nu mai puțin poetic, în curgerea evocatoare a serii, Toccata piano, a fost redat de Remus Manoleanu, cu întreaga dificultate a stratificărilor de tușeu, convertită în plutire, a scriiturii neo-impresioniste. Lirismul propriu autorului s-a manifestat prin 12 Hai-ku (pe versuri de poeți clasici japonezi, în versiune românească) și trei dintre Cântecele simple pe versuri de Nichita Stănescu, cu limpiditatea vocală rafinată a sopranei Bianca Manoleanu, acompaniată la pian de Remus Manoleanu. Dan Voiculescu, profesor de neuitat, teoretician de elită al muzicologiei noastre – ne rămâne, totodată, drept creator sensibil, de har expresiv.

Un regal liric a oferit și recitalul aniversar Valentin Timaru. Cunoscut publicului clujean mai ales prin lucrările puse în scenă recent la Opera Română clujeană – opera Lorelei, baletul Ciuleandra – , autorul își dezvăluie forța de melodist, deopotrivă în creația camerală și corală. Liedurile Musica per Ungaretti, Vocalize pentru cor mixt, Cântece de miezul nopții pentru voce de bas și pian, Cvintetul clarinetistic, Sonata per viola sola (Sonate für Endre solo), Axionul din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Cântecele pe versuri de Blaga sunt tot atâtea calde mărturii de aleasă simțire, de subtilă scriitură componistică personală (cu heterofonii și pânze sonore), de profunde transsubstanțieri ale limbajului enescian – inspirate și inspiratoare în relațiile dintre autor și interpreții săi, care au reunit pe Bianca și Remus Manoleanu, pe Gheorghe Roșu și Horea Haplea, respectiv, Maria Pop și Mihaela Gavriș (voce și pian), ansamblul Clarinet Fest condus de Ioan Goilă, violistul Endre Guran, corul dirijat de Mihaela Cesa-Goje și ansamblul Angeli, dirijat de Angela David, într-o seară fermecată. Harfă de vânt – cântece pe versurile poetului-muzician și pictor clujean Adrian Tarța – întrupează poezia în muzică, înveșmântându-o în catifele timbrale de alto, violă și pian. Ascultându-l pe Timaru sau citindu-i reflecțiile, putem sesiza intensa vibrație umană a personalității sale, care ne poate îmbogăți, mai presus de vicisitudinile cotidianului, cu generozitate.

Reacțiile publicului entuziast au îndreptățit inițiativele programelor muzicale contemporane ale organiztorilor artistici ai „Toamnei muzicale clujene”. O mențiune specială pentru calitatea programelor de sală de Oana Andreica.

Din punct de vedere interpretativ, toate piesele au avut acuratețe și expresivitate demne de versiuni discografice. Concluzia schiței de portret grupând pe cei patru autori din generația seniorilor-compozitori autohtoni evocați este forța lor cathartică – oferind noi soluții postmoderne, viabile, la reflecții umane perene.

	Cronica muzicală on-line
PORTRET MUZICAL CONTEMPORAN, DE GRUP (Elena Maria Șorban, muzicolog – 19 octombrie 2010) Festivalul „Toamna muzicală clujeană” 2010 a programat patru portrete componistice pregnante: Aurel Stroe (1932-2008), Dan Voiculescu (1940-2009), Ede Terényi la aniversarea a 75 de ani, Valentin Timaru la 70 de ani. Deși diverse genuistic – două spectacole de operă: Stroe și Terényi, respectiv, două seri coral-camerale: Voiculescu și Timaru –, cele patru programe stimulează tentativa unei cronici-schiță ca portret de grup. Stroe își propune și realizează sinteze între determinism și haos, antic și avangardist, între culturi europene și asiatice. Opera Orestia II – Choephorele (1974-7) demonstrează că rezultanta savantă poate fi, totodată, eufonică. Autorul afirma despre reacția sa componistică intenționată la conținutul însuși, la ceea se petrece în conștiințele personajelor, că „nu mai avem de-a face cu o piesă muzicală constituită ca atare, ci cu istoria ruperii treptate a unei muzici inițial unitare sub presiunea pe care o exercită textul tragic asupra ei. Nu redarea prin operă a imaginii artistice a unei catastrofe, ci însăși supunerea operei unui proces de tip catastrofic, morfogenetic, proces ce are loc datorită presiunii pe care o exercită mediul dramatic asupra partiturii muzicale”. Cu toate acestea, finalul este receptat ca fiind de împăcare cu sinele, prin sugestii transfigurate de melos bizantin, de cântec și joc popular românesc. Filarmonica „Banatul” din Timișoara, dirijată de Radu Popa a oferit o producție „în stil nemțesc”, adică impecabilă, ce va fi fost prezentată și la Bușteni (unde opera a fost scrisă), la București, Mannheim (orașul ultimilor ani ai compozitorului), la Basel, Paris, prin aportul Institutului Cultural Român. Soliștii, demonstrând că „pe de rost” înseamnă transmiterea plenară de rosturi – baritonul Jean-Kristof Bouton (Oreste, cu firești alternări în registrul de cap), trombonistul Mircea Neamț (dezinvolt ca personaj de teatru instrumental, Paznicul), Antonela Bîrnat (Clitemnestra) Mihaela Ișpan (Electra), Iulian Iosip (Egist), Ovidiu Cozma (Pilade), Daniela Lelea, Oana Fărcaș, Lavinia Ionescu, Adelina Costăngioară, Cosmina Șerban (excelente choephore, în ansamblu și fiecare în parte, ducând greul spectacolului) – și regizoarea Ioana Sarah Stoianov au oferit o interpretare vrednică de memoria compozitorului. Terényi, în Mephisto-Faust conturează un portret pe text goethean al etern-femininului, din perspectiva confruntării umane dintre subconștient și conștiență (cum afirmă, în viziune antroposofică, însuși compozitorul), concretizat în persoana sopranei Carmen Vasile. Deși nu am participat la eveniment, l-am putut recrea datorită înregistrării filmate, din Studioul acustic al Academiei de Muzică „Gh. Dima”. Genul de mono-operă – ajuns la a opta piesă de acest fel, de Terényi – înseamnă o mare solicitare solistică (în cazul de față, pe parcursul a 50 de minute), pe care Carmen Vasile o împlinește – întruchipând, în germană și latină, pe Demiurg, pe Mephisto, Faust, spirite, vrăjitoare și, în final, pe Margareta izbăvitoare – în mod impresionant. Un discurs vocal monoton (deloc în sens depreciativ, ci, dimpotrivă, sesizând unitatea prin diversitate a detaliilor), care arată consecvența principiului feminin cu sine, în peregrinările sale prin toate zonele fizice și metafizice. Îmi pun însă întrebarea dacă tirania pulsației nu ar fi trebuit domolită, dacă „trecerea dincolo” (despre care vorbea prezentarea făcută de autor) nu ar trebui să se petreacă cu ritmuri libere, similare muzicilor tradiționale – metrul fiind specificat, eventual, orientativ...? Cred că momentele din „lumea aceasta”, măsurate de secunde ar putea fi puse în balans, prin interpretare, cu cele de ieșire din timp. Soprana Carmen Vasile a fost impasibilă în fața provocărilor tehnice ale discursului, având luciditatea unei sfinxe – cu o mare forță artistică. Acompaniamentul electronic, cu intense efecte de percuții, realizat de Emil Gherasim sporește farmecul timbral al lucrării. Un autoportret componistic Terényi care are trasee tensionale intense, însă și o anume detașare care l-ar putea plasa în orientare contemporană world music – la categoria valențelor elevate. Voiculescu înseamnă, esențializat, îmbinarea dintre ludic și liric. Corurile sale pentru copii pot fi apreciate și de profesorii și elevii care le-au realizat (la Casa de copii școlari din Gherla au putut fi cântate, câteva dintre ele, illo tempore, instruite de subsemnata...), și de auditori. Versiunea dirijată la concertul aniversar-comemorativ, de către profesoara Anca-Mona Mariaș este un etalon interpretativ-artistic. Desăvârșirea înseamnă, în acest caz, și intervenție creatoare. Preludiile și comentariile la orgă electronică adăugate de dirijoare (pentru a menține acuratețea vocilor fragede) poartă însă și funcții estetice, valori similare cu tropii medievali la cântece liturgice... De la Baba-Oarba din folclorul copiilor sau jocul silabic „da, ba da, ba nu!” pus, scânteietor, pe note în Toccatina până la retorica muzicalizată din Revedere de Eminescu (cor dedicat Maestrului Toduță), glasurile cristaline din ansamblurile corale Junior Vip și Transylvania Voces au întruchipat minuni vii. Un interludiu non-verbal, dar nu mai puțin poetic, în curgerea evocatoare a serii, Toccata piano, a fost redat de Remus Manoleanu, cu întreaga dificultate a stratificărilor de tușeu, convertită în plutire, a scriiturii neo-impresioniste. Lirismul propriu autorului s-a manifestat prin 12 Hai-ku (pe versuri de poeți clasici japonezi, în versiune românească) și trei dintre Cântecele simple pe versuri de Nichita Stănescu, cu limpiditatea vocală rafinată a sopranei Bianca Manoleanu, acompaniată la pian de Remus Manoleanu. Dan Voiculescu, profesor de neuitat, teoretician de elită al muzicologiei noastre – ne rămâne, totodată, drept creator sensibil, de har expresiv. Un regal liric a oferit și recitalul aniversar Valentin Timaru. Cunoscut publicului clujean mai ales prin lucrările puse în scenă recent la Opera Română clujeană – opera Lorelei, baletul Ciuleandra – , autorul își dezvăluie forța de melodist, deopotrivă în creația camerală și corală. Liedurile Musica per Ungaretti, Vocalize pentru cor mixt, Cântece de miezul nopții pentru voce de bas și pian, Cvintetul clarinetistic, Sonata per viola sola (Sonate für Endre solo), Axionul din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Cântecele pe versuri de Blaga sunt tot atâtea calde mărturii de aleasă simțire, de subtilă scriitură componistică personală (cu heterofonii și pânze sonore), de profunde transsubstanțieri ale limbajului enescian – inspirate și inspiratoare în relațiile dintre autor și interpreții săi, care au reunit pe Bianca și Remus Manoleanu, pe Gheorghe Roșu și Horea Haplea, respectiv, Maria Pop și Mihaela Gavriș (voce și pian), ansamblul Clarinet Fest condus de Ioan Goilă, violistul Endre Guran, corul dirijat de Mihaela Cesa-Goje și ansamblul Angeli, dirijat de Angela David, într-o seară fermecată. Harfă de vânt – cântece pe versurile poetului-muzician și pictor clujean Adrian Tarța – întrupează poezia în muzică, înveșmântându-o în catifele timbrale de alto, violă și pian. Ascultându-l pe Timaru sau citindu-i reflecțiile, putem sesiza intensa vibrație umană a personalității sale, care ne poate îmbogăți, mai presus de vicisitudinile cotidianului, cu generozitate. Reacțiile publicului entuziast au îndreptățit inițiativele programelor muzicale contemporane ale organiztorilor artistici ai „Toamnei muzicale clujene”. O mențiune specială pentru calitatea programelor de sală de Oana Andreica. Din punct de vedere interpretativ, toate piesele au avut acuratețe și expresivitate demne de versiuni discografice. Concluzia schiței de portret grupând pe cei patru autori din generația seniorilor-compozitori autohtoni evocați este forța lor cathartică – oferind noi soluții postmoderne, viabile, la reflecții umane perene.