ARS NOVA în concert acasă, înainte de Lisabona
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 20 septembrie 2010)

Un program echilibrat şi relevant pentru componistica actuală, al Ansamblului ARS NOVA, a prefigurat deschiderea stagiunii Academiei de Muzică clujene – cuprinzând autori născuţi în România: Iannis Xenakis (1922-2001), Tiberiu Olah (1928-2002), Cornel Ţăranu (n.1934), Violeta Dinescu (n.1953), Cristian Marina (n.1965) şi un autor portughez, António de Sousa Dias (n.1959). Ansamblul condus de compozitorul Cornel Ţăranu s-a prezentat aici, cu expresivitate şi acurateţe, înainte de a ne reprezenta ţara la Festivalul lusitan Musica Viva.

Cronica se opreşte asupra acelor piese din recital, care mi s-au reliefat în receptare. Cîme lointaine (1990), pentru oboi, de Violeta Dinescu a fost răsplătită cu strigăte de bravo din public – adresate probabil, deopotrivă, autoarei şi interpretului, oboistul Aurel Marc. Evocarea auletică a „spaţiului mioritic” blagian şi-a aflat interpretul ideal, care ştie să investească opulenţa procedeelor tehnice cu sensuri expresive profunde. Piesa se termină sublim, aidoma „piscului îndepărtat” pe care îl înfăţişează metaforic – fără a i se întrevedea capătul...

Invocaţie (1971) de Tiberiu Olah îşi dovedeşte calităţile, peste decenii, prin ineditul timbral al fluierelor, al sonurilor percutante neconvenţionale, volutelor de virtuozitate şi, mai ales, prin rotunjimile expresive ale ansamblului alcătuit din fluiere, clarinet, trio de coarde, pian, percuţie.

Un Xenakis aforistic pe un moto homeric – „sufletul, precum fumul, se îndreptă spre pământ, scrâşnind” – relevă, în Charisma (1971), pentru clarinet şi violoncel, o coloristică timbrală inedită tehnic şi cutremurătoare sufleteşte.

Dinadins am lăsat la urmă micro-autoportretul Ţăranu. Definesc stilul său personal ca disimulare a unei naturi fundamental tragice – prin ludic. Dintre cele trei piese audiate cu acest prilej, aleg Remembering Bartók (1995). Inclusiv deoarece un studiu al muzicologului Francisc László teoretiza de ce continuarea lui Enescu dă rezultate originale, pe când compozitorul maghiar poate avea numai epigoni – iar piesa lui Ţăranu o consider excepţia care confirmă postulatul, referitor la Bartók. Poate pentru că piesa evocă totodată, şi imaginile tragice din Concerto-ul autorului maghiar aflat în fatalul exil american, şi „Oedipe”-ul de Enescu, reprezentându-l, inevitabil, pe Ţăranu însuşi, cu disimularea-i caracteristică, cu sclipiri de joc, în tragica joacă a existenţei...

Aurel Marc (oboi), Ioan Goilă (clarinet), Codruţa Ghencean (pian), Grigore Pop (percuţie), Albert Márkos (vioară), Grigore Botár (violă), Gyula Orténszky (violoncel) sunt cei care au conlucrat/sunat în acest recital deosebit.